SCHEMA DE ANALIZĂ A INFRACŢIUNILOR1

Analiza infracțiunii începe cu arătarea locului infracțiunii în cadrul titlului/capitolului din

care face parte în Codul penal.

Infracțiunea de omor (art. 188 C.pen.) face parte din Titlul I (Infracțiuni contra
persoanei), Capitolul I (Infracțiuni contra vieții) din Partea Specială a Codului penal.
Infracțiunea de favorizarea făptuitorului (art. 269 C.pen.) face parte din titlul dedicat
infracțiunilor contra înfăptuirii justiției.

Dacă infracțiunea analizată este o infracțiune tip, se face mențiune și despre acest aspect.
Noțiunea de infracțiune tip se referă la infracțiunea folosită de legiuitor ca un tipar (model) pentru
celelalte infracțiuni din acel titlu sau capitol. Este, de regulă prima infracțiune dintr-un titlu sau capitol,
din care au rezultat celelalte.

Omorul (art. 188 C.pen), furtul (art. 228 C.pen.), nedenunțarea (art. 266 C.pen),
trădarea (art. 394 C.pen.) sunt infracțiuni tip pentru titlurile din care fac parte.

I. Definiție

După plasarea infracțiunii în Codul penal, se oferă definiția infracțiunii. Aceasta cuprinde
elementele constitutive esențiale, așa cum sunt ele descrise în Codul Penal. Vinovăția nu se
menționează, ca regulă, în definiție, la infracțiunile intenționate. Prin excepție, având în vedere definiția
omorului, forma de vinovăție trebuie menționată.

Omorul (art. 188 C.pen) reprezintă uciderea unei persoane, comisă cu intenție.
Furtul (art. 228 C.pen.) reprezintă luarea unui bun mobil din posesia sau detenția
altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul însușirii pe nedrept.
Abuzul de încredere (art. 238 C.pen.) reprezintă însușirea, folosirea, dispunerea pe
nedrept sau refuzul de a restitui un bun al altuia încredințat cu un anumit titlu și într-un
anumit scop.

II. Obiectul ocrotirii penale

Obiectul ocrotirii penale se referă la obiectul juridic (1) și obiectul material (2).

1. Obiectul juridic

Obiectul juridic reprezintă valoarea socială şi relaţiile sociale din jurul acesteia, protejate
prin incriminarea unei fapte şi cărora li se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Întrucât obiectul
juridic este o valoare socială, el trebuie exprimat printr-o noțiune abstractă (incorporală).

1
Material pregătit de conf. univ. dr. Andra-Roxana Trandafir și drd. Ionuț-Gabriel Vișinescu pentru studenții anilor II și III
de la Facultatea de Drept, Universitatea din București.

1
 Nu există infracţiuni fără obiect juridic, întrucât orice infracțiune aduce atingere unei
valori sociale.

Modalitățile de determinare a obiectului juridic:

• Identificarea titlului/capitolului unde este reglementată infracțiunea. Legiuitorul a ales să

grupeze infracțiunile în Codul penal după obiectul lor juridic.

Viața, persoana, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea, patrimoniul,

autoritatea de stat, înfăptuirea justiției, securitatea națională

• Identificarea elementului material și a valorii căreia acesta îi aduce atingere. Uneori,

denumirea titlului/capitolului unde este plasată infracțiunea nu este exprimată printr-un obiect
juridic.

Infracțiunea de luare de mită (art. 289 C.pen.) se comite prin pretinderea, primirea,
acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase care nu i se cuvin unui funcționar public în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor
îndatoriri. Obiectul juridic constă în încrederea în funcția publică/în prestigiul instituției
unde lucrează funcționarul public.
Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale (art. 320 C.pen.) aduce atingere
încrederii publice în înscrisurile oficiale (în faptul că ele exprimă adevărul).

Obiectul juridic poate fi:

A. Obiect juridic general, care constă în totalitatea valorilor sociale protejate de normele
penale (ordinea de drept).

B. Obiect juridic:
• generic = comun unei categorii de infracţiuni, cel care l-a determinat pe legiuitor să grupeze
anumite infracțiuni în Codul penal.
• specific (special) = propriu (specific) unei anume infracţiuni.

Obiectul juridic specific este întotdeauna o parte a obiectului juridic generic.

Omorul – obiect juridic generic: persoana; obiect juridic specific: dreptul la viaţă al
persoanei sau relaţiile sociale a căror normală derulare presupune respectul vieţii
persoanei;
Lovirea sau alte violenţe – obiect juridic generic: persoana; obiect juridic specific:
relaţiile sociale privind integritatea corporală şi sănătatea sau relaţiile sociale care
presupun ocrotirea persoanei împotriva violenţelor producătoare de suferinţe fizice sau
leziuni.
Lipsirea de libertate în mod ilegal – obiect juridic generic: persoana; obiect juridic
specific: relaţiile sociale privind libertatea fizică a persoanei (la variantele agravate putem
avea şi un obiect juridic secundar reprezentat de sănătatea sau viaţa persoanei).

2
 Viol – obiect juridic generic: persoana; obiect juridic specific: relaţiile sociale privind
libertatea sexuală a persoanei vătămate, dreptul de a dispune de propria viaţă sexuală;
Furt – obiect juridic generic: patrimoniul; obiect juridic specific: relaţiile sociale
privind posesia sau detenţia asupra bunurilor mobile.
Înşelăciunea - obiect juridic generic: patrimoniul; obiect juridic specific: buna-
credinţă şi încrederea reciprocă ce trebuie să se manifeste între subiecţii raporturilor de
ordin patrimonial.
Distrugerea - obiect juridic generic: patrimoniul; obiect juridic specific: relaţiile de
ordin patrimonial privind integritatea materială şi funcţională a bunurilor.
Mărturia mincinoasă – obiect juridic generic: relaţiile privind înfăptuirea justiţiei;
obiect juridic specific: relaţiile sociale privind aflarea adevărului în cauzele în care se
audiază martori, martori cu identitate protejată, se dispun expertize, se folosesc interpreţi
sau investigatori sub acoperire.
Luarea de mită – obiect juridic generic: relaţiile sociale privind prestigiul unor
instituţii, onestitatea şi probitatea funcţionarilor publici; obiect juridic specific: relaţiile
sociale ce impun interdicţia obţinerii unor foloase necuvenite în legătură cu îndatoririle de
serviciu.

C. Obiect juridic subsidiar (adiacent) = o altă valoare socială protejată de norma de

incriminare, care nu este o parte a obiectului juridic generic sau specific.
Existența a două obiecte juridice nu transformă infracțiunea într-una complexă.

Tăinuirea (art. 270 C.pen.) are ca obiect juridic specific relaţiile privind înfăptuirea
justiţiei, relaţii ce nu trebuie încălcate prin ascunderea bunurilor ce au provenienţă
infracţională şi obiect juridic adiacent, care constă în relaţiile patrimoniale a căror
normală desfăşurare presupune împiedicarea introducerii în circuitul civil a bunurilor ce
au provenienţă infracţională.
Delapidarea (art. 295 C.pen.) are ca obiect juridic specific buna desfășurare a
relațiilor de serviciu, iar ca obiect juridic adiacent – relațiile patrimoniale care se nasc
în cadrul relațiilor de serviciu.

D. Obiect juridic complex – apare la infracțiunile complexe. Infracțiunile nu sunt complexe

pentru că au două obiecte juridice, ci sunt complexe dacă respectă definiția din art. 35 alin. (2) C.pen.
- în conținutul lor intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o
inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.
Infracțiunile complexe pot fi:
• în forma tip (când fapta prevăzută de legea penală intră în conținutul lor ca element constitutiv,
ex. tâlhăria)
• în forma agravată (când fapta prevăzută de legea penală intră în conținutul lor ca element
circumstanțial agravant, ex. furtul comis prin violare de domiciliu).

Doctrina împarte infracțiunile complexe în:

• infracțiuni complexe prin fuziune, care se nasc prin reunirea a două fapte prevăzute de legea
penală, de forma A+B=C.

3
 Tâlhăria (art. 233 C.pen.) este o infracțiune complexă formată prin reunirea
infracțiunii de furt și a celei de lovire sau amenințare.

• infracțiuni complexe prin absorbție, care se nasc prin absorbția în conținutul lor a unei fapte
prevăzute de legea penală, de forma C include A. Infracțiunile sunt complexe prin absorbție
prin simpla voință a legiuitorului, care le-a dat o denumire distinctă și le-a plasat în Codul penal
în alt titlu/capitol decât cel din care face parte infracțiunea absorbită. O parte a doctrinei nu
recunoaște existența infracțiunilor complexe prin absorbție, ci arată că acestea sunt simple
variante agravate ale altor infracțiuni.

Ultrajul (art. 257 C.pen.) este o infracțiune complexă formată prin absorbția
infracțiunii de amenințare sau de lovire sau de vătămare corporală sau de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte sau de omor.
Violența în familie (art. 199 C.pen.) este o infracțiune complexă formată prin
absorbția uneia din infracțiunile prevăzute la art. 193-195 sau 188-189 C.pen.

Infracțiunile complexe au un obiect juridic:

• principal, care corespunde valorii sociale protejate în primul rând de legiuitor (cea aleasă de
legiuitor pentru plasarea infracțiunii în Codul penal). Obiectul juridic principal nu constă
neapărat într-o valoare socială mai importantă, ci este ales astfel doar din rațiuni de
sistematizare a infracțiunilor în Codul penal.
• secundar, care reprezintă cea de-a doua valoare socială protejată de legiuitor.

Tâlhăria (art. 233 C.pen.) are ca obiect juridic specific principal relaţiile sociale
privind patrimoniul, detenţia şi posesia asupra bunurilor mobile, iar ca obiect juridic
specific secundar – relaţiile sociale privind integritatea fizică şi libertatea psihică a
persoanei.
Ultrajul (art. 257 C.pen.) are obiect juridic principal relaţiile privind respectul
datorat autorităţii de stat; obiect juridic secundar: libertatea psihică, integritatea fizică şi
psihică, sănătatea şi viaţa persoanei (funcţionarului public).

2. Obiectul material

Obiectul material (obiect direct nemijlocit) reprezintă entitatea materială în care se

exprimă obiectul juridic, împotriva căreia se îndreaptă elementul material al infracțiunii. Obiectul
material este deci acel lucru sau fiinţă vătămată sau puse în pericol în mod NEMIJLOCIT prin acţiunea
sau inacţiunea prevăzută de norma de incriminare – împotriva lor se îndreaptă nemijlocit acţiunea sau
inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic.
Pentru a determina obiectul material, trebuie determinat întotdeauna obiectul juridic și văzut
dacă există un obiect corporal care să exprime respectiva valoare socială.

Infracțiunea de omor (art. 188 C.pen) are ca obiect juridic specific viața persoanei.
În ce se materializează viața? În corpul persoanei2, care reprezintă obiectul material.

2
Discuția privind obiectul material al infracțiunii de omor este mai largă (a se vedea V. Cioclei, Drept penal. Partea specială
I, Ed. CH Beck, București, 2020), dar din rațiuni de simplificare vom admite că acesta este corpul persoanei.
4
 Infracțiunea de furt (art. 228 C.pen.) are ca obiect juridic generic patrimoniul. În ce
se materializează patrimoniul? În bunurile mobile care sunt sustrase. Prin urmare,
obiectul material la furt constă într-un bun mobil.
Infracțiunea de distrugere (art. 253 C.pen.) are ca obiect juridic generic patrimoniul.
În ce se materializează patrimoniul? În bunul distrus, care poate fi mobil sau imobil. Prin
urmare, obiectul material la distrugere constă într-un bun mobil sau imobil.

Există şi infracţiuni fără obiect material.

Infracțiunea de violare de domiciliu (art. 224 C.pen.) are ca obiect juridic dreptul
oricărei persoane la inviolabilitatea domiciliului. Această valoare socială nu se
materializează într-un imobil (acesta exprimă alte valori sociale, precum patrimoniul, dar
nu viața privată). Prin urmare, infracțiunea de violare de domiciliu nu are obiect material.
Infracțiunea de luare de mită (art. 289 C.pen.) are ca obiect juridic încrederea în
funcția publică, valoare care nu se materializează într-o entitate corporală. Banii dați
drept mită nu reprezintă obiect material, întrucât ei nu exprimă obiectul juridic.
Infracțiunea de trădare (art. 394 C.pen.) are ca obiect juridic securitatea națională.
Prin intrarea în legătură cu o putere sau organizație străină nu se aduce atingere unui
obiect material care să exprime securitatea națională. Prin urmare, infracțiunea de
trădare nu are obiect material.

Obiectul material nu trebuie confundat cu produsul infracţiunii sau cu mijloacele de

săvârşire a infracţiunii. Obiectul material este un factor preexistent săvârşirii infracţiunii.

În cazul falsificării unui înscris oficial prin contrafacere (creare de la 0), înscrisul
nu este obiectul material, ci produsul infracţiunii, adică a luat naştere prin săvârşirea
infracţiunii. Dacă se falsifică un înscris oficial prin alterare (modificare de cifre dintr-un
certificat de naştere ce exista deja), obiectul material este acel înscris oficial, el nu e
produs al infracţiunii pentru că era preexistent săvârşirii infracţiunii (deja înfăţişa
încrederea în datele înscrise, autenticitatea lor), iar prin săvârşirea infracţiunii s-a
intervenit asupra sa.
Dacă se folosește o rangă pentru a sparge un lacăt în vederea săvârşirii unui furt (furt
prin efracţie), ranga nu este obiect material (nu ea a fost „vătămată”, ci este un mjloc de
săvârşire a infracţiunii).
În cazul infracţiunilor de luare sau dare de mită, banii sau bunurile oferite ori primite
nu constituie, așa cum am văzut, obiect material, ci mijlocul de realizare a laturii obiective
a infracţiunii.

La infracţiunile complexe, există obiect material:

• principal, care îi corespunde obiectului juridic principal
• secundar, care îi corespunde obiectului juridic secundar

Tâlhărie prin utilizarea violenţelor – obiect material principal: bunul mobil aflat în
posesia sau detenţia altuia; obiect material secundar: corpul persoanei tâlhărite

5
 Ultraj comis prin omor - obiect material principal: nu există (întrucât autoritatea de
stat nu se materializează); obiect material secundar: corpul funcționarului public ucis

De regulă, infracţiunile de pericol nu au obiect material (dar există şi infracţiuni de

pericol care au un obiect material – ex: distrugerea şi semnalizarea falsă – art. 332 alin. (1) C.pen.,
actele de diversiune – art. 403 C.pen).
De regulă, infracţiunile de rezultat au obiect material (dar există și infracțiuni de
rezultat care nu au obiect material în anumite situații – ex. înșelăciunea când s-a obținut prestarea unui
serviciu, iar nu un bun mobil sau imobil – art. 244 C.pen.).

III. Subiecții infracțiunii

Subiecții infracțiunii reprezintă persoanele care sunt parte în raportul juridic de conflict născut
prin comiterea infracțiunii. Subiecții se împart în subiect activ și subiect pasiv.

1. Subiectul activ al infracțiunii

Subiectul activ al infracţiunii este cel care săvârșește elementul material al infracțiunii, în
mod nemijlocit sau nu. Prin urmare, subiectul activ nu cuprinde doar autorul infracţiunii, ci şi
complicele, instigatorul, coautorul. Subiectul activ poate fi:
• persoana fizică, dacă are vârsta cerută de lege, adică minim 14 ani. Pentru minorul cu vârsta
între 14-16 ani există o prezumție relativă de lipsă de discernământ, iar pentru minorul de
peste 16 ani există o prezumție relativă de discernământ (întocmai ca în cazul majorilor).
• persoana juridică, care răspunde în nume propriu, nu în numele altei persoane (răspunderea
este personală și în cazul persoanei juridice). În materia răspunderii persoanei juridice sunt
relevante următoarele aspecte:
o să existe o entitate care are personalitate juridică la data comiterii infracţiunii. O
entitate căreia legea nu îi recunoaşte personalitatea juridică – societatea civilă,
asociaţia în participaţiune, societăţi în curs de formare – nu poate fi subiect activ al
unei infracţiuni. Alte aspecte relevante sunt cuprinse în art. 151 C.pen. Societatea
dizolvată şi aflată în procedura de lichidare îşi păstrează personalitatea juridică, putând
fi subiect activ al infracţiunii. Decizia ICCJ - HP 1/2016 – întreprinderea individuală
nu are calitatea de persoană juridică, şi prin urmare, nu poate răspunde penal în
condiţiile art. 135 C.pen.
o persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea penală – art. 135 C.pen.
și art. 240 din Legea de punere în aplicare a C.pen. Sunt exceptate de la răspunderea
penală statul, autoritățile publice și instituțiile publice, acestea din urmă în situația în
care infracțiunea a fost comisă în exercitarea unei activități care nu poate face obiectul
domeniului privat;
o infracțiunea trebuie să fi fost comisă în:
§ realizarea obiectului de activitate
§ în interesul persoanei juridice
§ în numele persoanei juridice
o infracţiunea să fie comisă de persoana juridică, ca urmare a unei hotărâri adoptate în
cadrul acesteia sau a neglijenţei sale.
o persoana juridică poate răspunde penal pentru ORICE infracţiune, are răspundere
penală generală (sunt unele infracţiuni unde nu poate fi autor, dar poate fi instigator,
complice).

6
 Există multe infracţiuni care au subiect activ necircumstanțiat (orice persoană poate fi
subiect activ).

Omorul (art. 188 C.pen.), furtul (art. 228 C.pen.), violarea de domiciliu (art. 224
C.pen.), lovirea (art. 193 C.pen.).

Unele infracțiuni au subiect activ calificat (circumstanţiat, special).

Delapidarea (art. 295 C.pen.) poate fi comisă doar de un funcţionar public ce are ca
atribuţii gestionarea şi administrarea bunurilor ce reprezintă obiectul material al
infracţiunii – dublă calificare
Dezertarea (art. 414 C.pen.) poate fi comisă doar de un militar.
Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200 C.pen.)
poate fi comisă doar de mama copilului nou-născut.

2. Subiectul pasiv al infracțiunii

Subiectul pasiv al infracţiunii este titularul valorii sociale protejate prin norma de
incriminare, împotriva căruia se îndreaptă elementul material.
Nu există infracţiuni fără subiect pasiv. Există infracţiuni fără victimă înţeleasă ca o
persoană fizică sau juridică determinată, însă nu există infracţiuni fără subiect pasiv. Atunci când
subiectul pasiv nu este o persoana fizică sau juridică determinată, avem un subiect pasiv colectiv
indeterminat şi anume societatea, statul.

Nerespectarea regimului armelor și al munițiilor (art. 342 C.pen.), conducerea unui

vehicul fără permis de conducere (art. 335 C.pen.).

O persoană concepută, dar nenăscută încă poate fi subiect pasiv al infracțiunii.

Întreruperea cursului sarcinii (art. 201 C.pen.) sau vătămarea fătului (art. 202
C.pen.).

Nu poate fi subiect pasiv al infracţiunii: o persoană care era decedată la data comiterii
infracțiunii (nici la infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte – nu ea e subiectul pasiv, ci
statul/societatea), o persoană juridică ce îşi încetase existenţa sau un animal.

Nu se confundă noţiunea de „subiect pasiv al infracţiunii” cu cea de „persoană prejudiciată

prin infracţiune” - uneori cele două noţiuni se suprapun, alteori nu se suprapun.

În cazul unui accident rutier cu rezultatul morţii unui pieton din culpa şoferului
autoturismului, persoanele prejudiciate vor fi cele care se aflau în întreţinerea persoanei
care a decedat, dar nu sunt şi subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă, subiect
pasiv fiind persoana decedată.

7
 Există multe infracţiuni care au subiect pasiv necircumstanțiat (orice persoană poate fi
subiect pasiv).

Omorul (art. 188 C.pen.), furtul (art. 228 C.pen.), violarea de domiciliu (art. 224
C.pen.), lovirea (art. 193 C.pen.).

Unele infracțiuni au subiect pasiv calificat (circumstanţiat, special).

Uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă (art. 200 C.pen.)
poate avea ca subiect pasiv doar un nou-născut în primele 24 de ore de la naștere.
Omorul calificat comis asupra unei femei gravide (art. 189 alin. (1) lit. g C.pen.) poate
avea ca subiect pasiv doar o femeie gravidă.

IV. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

1. Locul săvârșirii infracțiunii

Ca regulă, locul nu prezintă relevanță pentru comiterea infracțiunii, dar poate servi la
individualizarea pedepsei.
Uneori, locul este element circumstanțial agravant.

Furtul comis într-un mijloc de transport în comun devine furt calificat (art. 229 alin.
(1) lit. a) C.pen.).

Alteori, locul este o condiție esențială (element constitutiv al infracțiunii).

Art. 334 C.pen. conducerea unui vehicul neînmatriculat – pe drumurile publice.

2. Timpul săvârșirii infracțiunii

Ca regulă, timpul nu prezintă relevanță pentru comiterea infracțiunii, dar poate servi la
individualizarea pedepsei.
Uneori, timpul este element circumstanțial agravant.

Furtul comis în timpul nopții devine furt calificat (art. 229 alin. (1) lit. b) C.pen.).

Alteori, timpul este o condiție esențială (element constitutiv al infracțiunii).

8
 Art. 396 C.pen. – infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului poate fi comisă
doar în timp de război.

V. Situația premisă

Situaţia premisă este o condiţie prealabilă elementului material, necesară pentru existenţa
infracţiunii. Ea constă așadar în preexistența unei realităţi, stări, situații sau împrejurări fără de care nu
se poate reține infracțiunea (sau acea infracțiune).
Nu toate infracţiunile presupun o situaţie premisă.

Abandon de familie (art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen.) – situaţia premisă este existenţa
unei obligaţii legale anterioare de întreţinere.
Abuz de încredere (art. 238 Cod penal) – existenţa unui titlu (raport anterior de
detenţie a bunului).
Violarea de domiciliu (art. 224 Cod penal) – preexistenţa unui domiciliu, în sensul
larg dat de legea penală.

VI. Conținutul constitutiv

Conținutul constitutiv include latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii.

1. Latura obiectivă

Latura obiectivă cuprinde elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate care
se stabilește între elementul material și urmarea imediată.

A. Elementul material

Elementul material (verbum regens) reprezintă acțiunea sau inacțiunea interzisă prin
norma incriminatoare.
Nu există infracțiune fără element material.
Elementul material poate fi în formă unică sau în formă alternativă. Pentru infracțiunile cu
element material în variantă alternativă, realizarea acestuia într-una sau în mai multe variante nu este
de natură să schimbe unicitatea infracțiunii.

Furtul (art. 228 C.pen.) are ca element material luarea unui bun mobil (element
material unic)
Abuzul de încredere (art. 238 C.pen.) are ca element material însușirea, folosirea sau
dispunerea pe nedrept ori refuzul de a restitui un bun mobil (element material alternativ).
Dacă o persoană refuză să restituie bunul și apoi dispune de acesta (ex: îl vinde), se va
reține o singură infracțiune de abuz de încredere.

Infracţiunile se clasifică în funcţie de modalitatea elementului material în infracțiuni comisive

și omisive.
9
 1. Infracțiunile comisive sunt cele care presupun încălcarea unei interdicții prevăzute de
legiuitor (mesajul transmis de legiuitor este SĂ NU....ucizi, furi, întreții raporturi sexuale prin
constrângere etc.).
Infracțiunile comisive pot fi săvârșite:

a. prin acțiune:

Furt (art. 228 C.pen.): luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără
consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept.
Viol (art. 218 C.pen.): raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană
săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima
voința sau profitând de această stare.
Conducerea unui vehicul fără permis de conducere (art. 335 C.pen.): conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu
posedă permis de conducere.

b. uneori și prin inacțiune (caz în care legiuitorul le denumește comisive prin omisiune).
Baza legală este art. 17 C.pen. – Infracțiunea comisivă care presupune producerea unui
rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune atunci când: există o obligaţie legală sau
contractuală de a acţiona sau când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară,
a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Acest tip de infracţiuni au la bază o incriminare comisivă, dar rezultatul prevăzut de
norma de incriminare poate fi, în concret, produs şi printr-o inacţiune, fără ca aceasta să fie
expres prevăzută de norma de incriminare.

Mama care, deși are această obligație legală, refuză să își hrănească fiul născut
recent, acesta decedând din această cauză (omor – infracțiune comisivă prin omisiune);
Medicul care, deși are această obligație legală, refuză să trateze pacientul, care
ulterior decedează din această cauză;
Instructorul de înot care, deși are obligația contractuală, refuză să salveze un copil
ce se îneca şi care urma cursurile sub îndrumarea sa, acesta decedând din această cauză.

2. Infracțiunile omisive presupun omisiunea de a efectua o acțiune impusă de norma

penală (mesajul legiuitorului este SĂ FACI ceva...ex. să denunți, să sesizezi, să ajuți etc.).

Nedenunțarea (art. 266 C.pen.): Fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei
persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile.
Omisiunea sesizării (art. 267 C.pen.): Funcționarul public care, luând cunoștință de
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia
își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală.
Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203 C.pen.): Omisiunea
de a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o
persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putința
de a se salva.

10
 Abandonul de familie (art. 378 C.pen.): Săvârșirea de către persoana care are
obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a unei dintre
următoarele fapte: c) neplata cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere
stabilite pe cale judecătorească.

Legiuitorul poate prevedea unele cerinţe esenţiale ale elementului material, cum ar fi:
modul de realizare a acestuia, intervalul de timp în care trebuie realizată activitatea infracţională,
mijloacele folosite.
Pentru ca fapta să fie tipică (prevăzută de legea penală) este necesar ca și cerința esențială
a elementului material să fie realizată.

Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205 C.pen.): este infracțiune doar dacă se
comite, așa cum spune chiar denumirea marginală a infracțiunii, în mod ilegal
Violarea de domiciliu (art. 224 C.pen.): elementul material constă fie într-o acţiune,
respectiv pătrunderea în domiciliu, fie într-o inacţiune, respectiv refuzul de a părăsi
locuinţa; cerinţa esenţială a elementului material este aceea ca acţiunea sau inacţiunea
să se realizeze fără drept şi fără consimţământul persoanei care foloseşte domiciliul
respectiv.
Cercetarea abuzivă (art. 280 C.pen.): elementul material se poate săvârşi în
modalităţi alternative – întrebuinţarea de promisiuni, ameninţarea, folosirea de violenţe,
iar cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca promisiunea, ameninţarea sau
violenţele să se realizeze pentru a determina o persoană: să dea declaraţii, să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase, să îşi retragă declaraţiile;
Mărturia mincinoasă (art. 273 C.pen.): elementul material constă în acţiunea unei
persoane de a face afirmaţii mincinoase sau omisiunea de a declara tot ce ştie; cerinţa
esenţială ataşată elementului material este ca acţiunea sau inacţiunea să fie în legătură
cu fapte sau împrejurări esenţiale ale cauzei, cu privire la care martorul este întrebat;

B. Urmarea imediată

Urmarea imediată reprezintă urmarea acţiunii sau inacţiunii infracţionale, ce constă fie într-
o stare de pericol pentru valoarea protejată, fie într-o modificare fizică a realităţii înconjurătoare.
Nu există infracţiune fără urmare imediată!

În funcție de urmarea imediată infracțiunile se clasifică în:

1. Infracțiuni de rezultat – acele infracţiuni care produc un rezultat material, o modificare

fizică, perceptibilă în realitatea înconjurătoare.

Omorul (art. 188 C.pen.): urmarea imediată constă în decesul persoanei, deci este
vorba de o infracțiune de rezultat;
Lovirea sau alte violențe (art. 193 C.pen.): urmarea imediată constă în producerea
de suferințe fizice (în cazul alin. 1) și în producerea unor leziuni traumatice sau afectarea
sănătății, care să fi necesitat îngrijiri medicale de cel mult 90 zile (în cazul alin. 2);
Înșelăciunea (art. 244 C.pen.): urmarea imediată constă în producerea unei pagube
11
 2. Infracțiuni de pericol – acele infracțiuni care au ca urmare o stare de pericol pentru valoarea
protejată. Acestea se împart în:

a. infracțiunile de pericol abstract sunt acele infracțiuni pentru care starea de pericol este
prezumată de legiuitor că există prin însăși comiterea faptei. Nu trebuie dovedită legătura
de cauzalitate pentru că prin săvârșirea faptei legiuitorul a prezumat și urmarea imediată
(legătura de cauzalitate există, însă nu mai e necesar a fi dovedită).

Mărturia mincinoasă (art. 273 C.pen.) – urmarea imediată constă într-o stare de
pericol pentru înfăptuirea justiției. Pentru existența infracțiunii nu este nevoie să se
pronunțe vreo soluție în cauză pe baza mărturiei mincinoase.
Inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268 C.pen.) – urmarea imediată
constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, uneori prin vătămarea
drepturilor unei persoane nevinovate. Nu este nevoie să se producă vreun rezultat pentru
existența infracțiunii.
Violarea de domiciliu (art. 224 C.pen.) – urmarea imediată constă în îngrădirea unei
libertăți individuale prin încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului;
Conducerea unui vehicul fără permis de conducere (art. 335 C.pen.) – urmarea
imediată constă în starea de pericol pentru traficul rutier și pentru participanții la trafic.

b. Infracțiuni de pericol concret sunt acele infracțiuni la care norma de incriminare prevede
expres cerința ca infracțiunea să producă efectiv o stare de pericol pentru valoarea socială
protejată de lege. Legiuitorul nu a prezumat starea de pericol prin chiar săvârşirea
elementului material; starea de pericol trebuie dovedită pentru ca fapta să fie tipică și
consumată.

Hărțuirea (art. 208 C.pen.): fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept
sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau
alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere;
Distrugerea sau semnalizarea falsă (art. 332 C.pen.): distrugerea, degradarea ori
aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei de cale ferată (...) dacă prin aceasta se pune
în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată;
Atentatul care pune în pericol securitatea naţională (art. 401 C.pen.): atentatul
contra vieții săvârșit împotriva unei persoane care deține o funcție de demnitate publică,
dacă fapta pune în pericol securitatea națională;
Neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă (art. 349 C.pen.):
neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către
persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent
de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională

Tentativa este posibilă la infracțiunile de pericol concret, dar nu și la infracțiunile de

pericol abstract.

Doctrina mai vorbește despre un tip de infracțiune de pericol – de pericol potențial.

12
 Amenințarea (art. 206 C.pen.): fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei
infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă
este de natură să îi producă o stare de temere.

În cazul infracțiunilor complexe, există:

• urmare imediată principală, care îi corespunde obiectului juridic principal.
• urmare imediată secundară, care îi corespunde obiectului juridic secundar.

Tâlhăria (art. 233 C.pen.) are ca urmare imediată principală schimbarea stării de
fapt a bunului și ca urmare imediată secundară – atingerea adusă libertății psihice sau
integrității corporale.
Ultrajul (art. 257 C.pen.) are ca urmare imediată principală atingerea adusă
autorității de stat, iar ca urmare imediată secundară – atingerea adusă libertății psihice
sau integrității corporale ori decesul persoanei (în funcție de modalitatea concretă de
comitere a elementului material).

C. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate este un concept variabil care constă în raportul cauză-efect ce

trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea prevăzută de norma de incriminare care constituie
elementul material al infracțiunii și urmarea imediată a acesteia.
În toate cazurile trebuie să existe legătură de cauzalitate între elementul material și
urmarea imediată.
Legătura de cauzalitate trebuie dovedită în cazul infracțiunilor de rezultat și infracțiunilor de
pericol concret.
În cazul infracțiunilor de pericol abstract, legătura de cauzalitate rezultă ex re, din săvârșirea
elementului material (prin simpla lui săvârșire), netrebuind a fi dovedită prin mijloacele de probă
administrate.

În cazul infracțiunilor complexe există:

• legătură de cauzalitate care se stabilește cu urmarea imediată principală;
• legătură de cauzalitate care se stabilește cu urmarea imediată secundară.

Tâlhăria (art. 233 C.pen.) - legătura de cauzalitate cu urmarea imediată principală

rezultă ex re (după unele opinii – trebuie dovedită), iar cu urmarea imediată secundară
poate rezulta ex re (în cazul amenințării) sau trebuie dovedită (în cazul lovirii).
Ultrajul (art. 257 C.pen.) - legătura de cauzalitate cu urmarea imediată principală
rezultă ex re, iar cu urmarea imediată secundară poate rezulta ex re (în cazul amenințării)
sau trebuie dovedită (în cazul celorlalte elemente materiale).

2. Latura subiectivă

Latura subiectivă are 3 elemente componente: vinovăția, mobilul și scopul.

13
 A. Vinovăția

Vinovăția ca element al conținutului infracțiunii nu se confundă cu vinovăția ca

trăsătură esențială a infracțiunii.
Vinovăția ca trăsătură a infracțiunii este exprimată în formele și modalitățile prev. de art. 16
C.pen.3 și trebuie apreciată prin analiza în concret a situației de fapt.
Vinovăția ca element al conținutului infracțiunii va exista doar atunci când elementul material
al infracțiunii este săvârșit cu vinovăția cerută de lege (tipicitatea subiectivă). Trebuie apreciată prin
raportare la norma de incriminare și normele de drept penal general.
A. Fapta (acțiune sau inacțiune) constituie infracțiune atunci când este comisă cu intenție
directă sau indirectă sau cu intenție depășită;
B. Fapta (acțiune sau inacțiune) constituie infracțiune atunci când este comisă din culpă doar
dacă în lege (în norma de incriminare sau în denumirea marginală) se prevede în mod expres
acest lucru (că fapta este pedepsită și când este săvârșită din culpă);
Putem avea vinovăție ca trăsătură a infracțiunii, dar nu și ca element al conținutului
infracțiunii (o infracțiune săvârșită cu forma de vinovăție a culpei, dar pentru care legiuitorul român
nu a prevăzut că este pedepsită și atunci când este săvârșită din culpă). De asemenea putem avea
vinovăție ca element al conținutului infracțiunii, dar nu ca trăsătură a infracțiunii (este pedepsită de
legiuitor când este săvârșită cu intenție sau culpă, dar în cazul concret făptuitorul a săvârșit-o fără
vinovăție).

B. Mobilul

Mobilul este factorul psihic de natură afectivă, incontrolabil, care îl împinge pe individ spre
un anumit comportament.

Mobilul poate fi întâlnit:

• ca element constitutiv al infracţiunii

Infracţiunea de abuz în serviciu (art. 297 alin. (2) C.pen.) – cerinţa ca făptuitorul
să acţioneze pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, avere, vârstă etc.

• ca element al variantei agravate a infracţiunii

Omorul din interes material – art. 188-189 alin. (1) lit. b) C.pen. (discuţii
doctrinare dacă e scop sau mijloc).

3
Potrivit art. 16 C.pen., formele de vinovăție sunt:
1. intenția:
a. directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei și îl urmărește)
b. indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei, nu îl urmărește, dar acceptă posibilitatea producerii acestuia)
2. culpa:
a. cu prevedere (făptuitorul prevede rezultatul faptei, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce)
b. fără prevedere/simplă (nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă)
3. intenția depășită (fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului)

14
 • ca circumstanţă agravantă generală

Art. 77 lit. h) C.pen. - săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică,
avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție
HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze
ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte.

• ca circumstanţă atenuantă generală

Art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. - săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice
tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă
prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune
ilicită gravă.

Toate infracțiunile au un mobil, adică un element care îl determină pe făptuitor să

aibă un anumit comportament.

C. Scopul

Scopul este un factor psihic de natură raţională, care desemnează rezultatul prefigurat şi
urmărit de individ spre un anumit comportament.
Existenţa unui scop special nu este incompatibilă întotdeauna cu intenţia indirectă.

Scopul poate fi întâlnit:

• ca element constitutiv al infracţiunii. În această situație, nu are relevanţă dacă scopul
este atins, important este ca el să fi existat. Scopul ca element constitutiv al infracţiunii face
ca intenţia să devină calificată prin scop.

Furtul (art. 228 C.pen.) trebuie să se comită „în scopul însuşirii pe nedrept a
bunului”. Dacă nu a existat acest scop, fapta nu e infracţiune de furt.
În cazul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat – art. 367 C.pen.
(în absenţa scopului ilicit, grupul nu are relevanţă penală)

• ca element al variantei agravate a infracţiunii

Omorul calificat pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la tragerea la

răspundere penală ori la executarea unei pedepse (art. 188-189 lit. d) C.pen.) - dacă nu
este acesta scopul, fapta e infracţiunea de omor simplu.

VII. Formele infracţiunii

1. Actele preparatorii

Actele preparatorii reprezintă acele activități exercitate înainte de începutul punerii în

executare a intenției de a săvârși infracțiunea.
15
 Actele preparatorii nu sunt sancționate de legiuitor ca fază distinctă de desfășurare a
activității infracționale.
Există situații în care acțiuni de natura actelor preparatorii sunt sancționate distinct:
• uneori, sunt asimilate tentativei (ex. art. 412 alin. (2) C.pen.)
• uneori, sunt sancționate ca infracțiuni de sine stătătoare (ex. art. 314 C.pen.)
• în unele situații, reprezintă acte de complicitate anterioară.

2. Tentativa

Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care

a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Tentativa se pedepsește doar atunci când legea prevede în mod expres (ex. art. 188 alin. (2),
art. 232 rap. la art. 228 C.pen.).
Există infracțiuni în cazul cărora tentativa nu este posibilă (ex. la infracțiunile din culpă,
praeterintenționate, de obicei).

3. Consumare

În toate cazurile, consumarea infracțiunilor are loc la momentul producerii urmării

imediate.

4. Epuizare

Unele infracțiuni sunt susceptibile de un moment al epuizării, adică acela la care încetează
fie comiterea elementului material (la infracțiunile continue, continuate sau de obicei), fie producerea
rezultatului (la infracțiunile progresive).

VIII. Variantele infracțiunii

1. Varianta tip

Unele infracțiuni sunt prevăzute doar într-o variantă tip (ex. art. 238 C.pen.).

2. Varianta agravată

Unele infracțiuni cunosc o variantă agravată, care se recunoaște prin limitele de pedeapsă mai
ridicate decât în cazul variantei tip (ex. art. 224 alin. (2) C.pen., art. 218 alin. (3)-(4) C.pen.).

3. Varianta atenuată

Unele infracțiuni cunosc o variantă atenuată, care se recunoaște prin limitele de pedeapsă mai
mici decât în cazul variantei tip (ex. art. 411 C.pen., art. 267 alin. (2) C.pen.).

4. Varianta asimilată

Unele infracțiuni cunosc o variantă asimilată, care se recunoaște prin aceleași limite de
pedeapsă ca în cazul variantei tip, însă un element material diferit (ex. art. 207 alin. (2) C.pen., art. 297
alin. (2) C.pen.). Ea este introdusă de legiuitor prin sintagma „cu aceeași pedeapsă se sancționează
și...”).
16
 5. Varianta de specie

Unele infracțiuni cunosc o variantă de specie, în cazul căreia atât limitele de pedeapsă, cât și
elementul material sunt diferite față de varianta tip (art. 281 alin. (2) C.pen., art. 283 alin. (2) C.pen.).

IX. Sancţiunile prevăzute de norma incriminatoare

Norma de incriminare prevede întotdeauna pedepse principale și, uneori, pedepse

complementare. În cazul minorilor, pot fi luate măsuri educative.
În condițiile legii, pot fi luate și măsuri de siguranță.

1. Pedepsele principale

În funcție de durata pedepselor principale, există mai multe categorii de infracțiuni.

• infracțiuni pedepsite doar cu detențiunea pe viață (art. 438 alin. (2) C.pen.);
• infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață alternativ cu închisoarea (art. 188-189 C.pen.);
• infracțiuni pedepsite doar cu închisoarea (art. 218 C.pen.);
• infracțiuni pedepsite cu închisoarea alternativ cu amenda (ex. art. 224 C.pen.);
• infracțiuni pedepsite doar cu amenda (art. 288 alin. (3) C.pen.).

Uneori, legiuitorul a prevăzut cauze de nepedepsire (art. 201 alin. (7) C.pen.).

2. Pedepsele complementare

Legiuitorul prevede uneori pedepse complementare (ex. art. 188 C.pen. – interzicerea
exercitării unor drepturi).

X. Aspecte procesuale

În analiza infracțiunii, se va menționa:

• dacă urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror;
• dacă acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate ori dacă împăcarea înlătură răspunderea penală;
• cui aparține competența de soluționare a cauzei în primă instanță.

17