Apologeți

Părinți apologeți: reprezentanți, caracteristici ale literaturii scrise de

Părinții Apologeți, problematica autorilor numiți „apologeți” și a
teologiei lor.

Genul apologetic – marchează a doua etapă a literaturii patristice care

se dezvoltă începând cu prima jumătate a secolului al II-lea, împletindu-
se cu operele Părinților Apostolici.
Apologetii sunt scriitori creștini, care motivați de:
a) atacurile pornite din partea iudaismului intransigent;
b) fanatismului poporului;
c) legislației romane;
d) atacurile scriitorilor păgâni;
au căutat să arate: 1. nevinovăția creștinilor (cu scopul de obține
toleranța din partea autorităților publice); 2. valoarea și superioritatea
religiei lor față de celelalte religii și culte păgâne; 3. a căutat să câștige
noi adepți (scop misionar-pastoral);

Numele de Apologeti vine de la scriirile lor ce se numeau apologii.

Cuvântul apologie, de origine greacă, înseamnă apărare, justificare, sau
discurs pronunțat de cineva în fața unei instanțe pentru a se apăra.
Apologiile presupun o acuzare sau un atac, ceea ce presupune existența
unor cauze:
I. Intransigența iudaismului. Primele persecuții sunt ale iudeilor
(Răstignirea; Sf. Ștefan (întâiul mucenic); Sf. Iacob; Sf. Petru și
Pavel.
II. Calomniile aduse creștinilor. Creștinii se deosebeau de ceilalți
oameni: nu-l adorau pe împărat ca pe Dumnezeu; nu participau
la slujbele templului; nu aduceau sacrificii; nu participau la
 jocurile publice și teatru; duceau o viață curată și retrasă; se
adunau la slujbe și participau la agape; Ca urmare creștinii erau
acuzați de: a) ateism (nu admiteau zeii celorlalte culte); b)
ospețe thiestice (interpretarea greșită a Sf. Euharistii; creștinii
mănâncă în adunările lor Trupul Domnului și beau Sângele lui,
precum Thiest a mâncat, împreună cu oaspetele său divin, trupul
fiului său); c) împreunări oedipice (iubire incestuasă - vezi
sărutarea păcii; agapele de după slujbe).
III. Persecuțiile. Cea mai importantă cauză cu privire la apariția
apologiilor. În secolul I creștinii sunt persecutați sporadic;
persecuțiile nu aveau caracter general; creștinii erau puși în
afara legii. În a doua jumătate a secolului II creștinii erau
persecutați pe baza unor legi-edicte; era persecutat însuși
numele de creștin (non licet esse vos).
IV. Scrierile păgâne: Fronto din Cirta (+175) acuza pe creștini de
ospețe thiestice și împreunări oedipice. Lucian de Samosata
(+178) în opera sa Moartea lui Peregrinus persiflează pe acest
personaj, pe rând preot creștin vicios, ascet egiptean, filozof
cinic; cartea dorește să ridiculizeze pe creștini, dar nu reușește;
Celsus cu lucrarea sa Cuvânt Adevărat (178). Origen a scris
Contra lui Cels în 8 cărți, în care îl citează pe Cels. Cels
consideră că Hristos a fost un înșelător, faptele și minunile sale
fiind invenții. Credința în întruparea Domnului combătură cu
argumentul transcendenței lui Dumnezeu; Creștinismul s-a
extins datorită ideii de judecată universală; chinurile veșnice.

Perioada apologeților: apar în timpul împăratului Adrian (117-138), pe

tot parcursul sec. II. Apologeți găsim și în veacurile IV și chiar V.
Apologiile erau adresate împăraților; senatului; poporului roman; se
adresau societății luminate; unor persoane particulare (epistola către
Diognet; epistola către autolic). Apologeții sunt oameni culți, formați la
școlile filozofice păgâne; primele încercări de teologie științifică. Dezbat
probleme de doctrină și morală; încercarea de încreștinare a filozofiei
(creștinarea elenismului / elenizarea creștinismului)
Apologiile îmbracă diferite forme: scrisori, îndemnuri, dialoguri:

Sfântul Teofil al Antiohiei

c.130- +c.183/185

S-a născut în Siria. Este un convertit. Episcop de Antiohia la anul 169.

Eusebiu de Cezareea și Fericitul Ieronim il socotesc ca al VI-lea episcop
la Antiohia. Trece la Domnul pe la anul 183, poate 185.

A primit o educație aleasă, cunoscând foarte bine cultura clasică

grecească. A scris mult, însă ni s-a păstrat puțin. A scris comentarii la
Proverbe lui Solomon și la Evanghelii, din care au și rămas câteva
fragmente.
Singura lucrare completă de la Teofil Către Autolic, operă în trei cărți.
Au fost scrise la date diferite și fără dependență a uneia față de
cealaltă. N-au legătură organică. A fost adresată unei singure persoane
cu numele Autolic. Era un om cult și prieten cu Teofil. Citea mult, era
magistrat, apărător al idolatriei, cinstind zeii păgâni. Își bate joc de
creștini, de Dumnezeul cel nevăzut al creștinilor.
Teofil răspunde lui Autolic care întrebase:
1. Să i se arate Dumnezeul creștinilor;
2. Să laude zeii;
3. Ce îmseamnă a fi creștin?
Teofil combate politeismul, apăra pe Dumnezeu. El îi artă lui Autolic, că
Dumnezeu este invizibil pentru ochii trupești. Pe Dumnezeu îl poți
vedea cu mintea; Îl poți cunoaște din operele Sale asupra lumii.
Adevărata vedere se realizează cu inima: „Arată-mi omul din tine și-ți
voi arăta și eu pe Dumnezeul meu!” – spunea Teofil.
Teofil îi cere lui Autolic să aibă credință. Pe Dumnezeu îl vom vedea,
față către față, după învierea din morți.
Teofil combate pe zeii păgâni, care au nume de oameni vicioși sau sunt
închipuri din piatră și lemn.
Numele de creștin este un nume de onoare
În cartea a doua (38 de capitole), Teofil reia învățăturile de prima; arată
netemeinicia învățăturilor păgâne; cultul idolilor este o nebunie.
Profeți sunt opuși poeților și filozofilor. Teofil folosește pentru prima
dată termenul de Treime și distincția persoanelor în Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh, pe care el le mai numește și Dumnezeu, Logos și Înțelepciune.
În cartea a treia sunt respinse acuzațiile de antropfagie și imoralitate.
Creștinii învață că esxistă un singur Dumnezeu, Creator al universului.

Doctrina

Pentru cunoașterea lui Dumnezeu aduce argumentul cosmologic. Opera

acestui univers ne conduce către Dumnezeu. Cere însă credință și
curățenia inimii. Folosește pentru prima data termenul de Treime
(Τρίας) – pentru cele trei persoane ale Sf. Treimii (Tatăl, Fiul și Sf.
Duh/Înțelepciunea.
Vorbește despre Logosul lăuntric sau Logosul imanent lui Dumnezeu
(Λόγος ἐνδιάθετος) – Acesta este Logosul care era la Dumnezeu din
veșnicie, ca Fiu veșnic al lui Dumnezeu.
În privința Logosului din afară (Λόγος προφορικός – Cuvântul rostit) –
Acesta este Logosul manifestat în afară, ca Prim-Născut, fără însă ca
Dumnezeu să se despartă de El.

Logosul manifestat în afară - Λόγος προφορικός - este și Creatorul lumii

Lumea a fost creată din nimic. Teofil afirmă existența liberului arbitru.
Sufletul omului nu este nici muritor, nici nemuritor, ci capabil să ajungă
muritor ori nemuritor, după propria lui hotărâre.
Biserica este ca o insulă de salvare în mijlocul mării.

Teofil despre Pomul cunoștinței

(Trei cărți către Autolic, PSB, vol II, p. 313-314)
„Cât privește pomul cunoștinței, era bun și pomul și era bun și rodul lui.
Că nu-i așa, precum socot unii, că pomul acesta cuprindea în el
moartea, ci neascultarea. În rodul lui nu era altceva decât cunoștință.
Iar cunoștința este bună, dacă este folosită cum trebuie. În ce privește
vârsta, Adam era încă copil; de aceea Adam nu putea cuprinde după
verdnicie cunoștința. Că și acum, când se naște un copil, nu poate
mânca pâine, ci este hrănit mai întâi cu lapte; apoi cu creșterea vârstei,
ajunge și la mâncare tare. Așa s-a întâmplat și cu Adam. Deci nu din
invidie, cum gândesc unii, i-a poruncit Dumnezeu lui Adam să nu
mănânce din pomul cunoștinței, Mai mult: Dumnezeu voia să-l încerce
dacă era ascultător poruncii Lui. Totodată Dumnezeu voia ca Adam să
rămână mai multă vreme copil: adică curat și nevinovat. Că lucru cuvios
este, ca, în nevinovăție și nerăutate, să te supui părinților, nu numai
înaintea lui Dumnezeu, ci și înaintea oamenilor. Iar dacă trebuie să se
supună copiii părinților, apoi cu cât mau mult, lui Dumnezeu și Tatălui
universului. Mai mult: este chiar urât ca micii copii să gândească mai
presus de vârsta lor. Că după cum crești în chip treptat în vârstă, tot așa
și în gândire. De altfel, când legea poruncește să te abții de la ceva, și nu
asculți, nu înseamnă că legea aduce pedeapsă, ci neascultarea și
nesupunerea... Tot așa și cu cel dintâi zidit; neascultarea i-a adus
izgonirea din rai; pomul cunoștinței nu conținea în el ceva rău; dar din
pricina neascultării, omul a adus asupra lui osteneală, întristare și la
sfârșit a fost doborât de moarte.”

Comentariu

Din păcate, în lumea de astăzi pare că nimeni nu mai ascultă de nimeni,

fiecare tinde să devină propria-i măsură și normă. Ascultarea era
virtutea pe care ar fi trebuit s-o cultive primii oameni în Rai pentru aș fi
prelungit starea de copilărie edenică, de curăție și de nevinovăție, ca să
rămână în legătură intimă cu Creatorul lor, cu Dumnezeu. Pedagogia
modernă subliniază clar importanța legăturii permanente dintre
pedagog și elev/ucenic. Există astăzi mai multe feleuri de pedagogii,
există o pedagogie generală și a pedagodie divină. Pedagoul nostru
este Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe care trebui să-L
ascultăm și pe care trebuie să-L urmăm.

Pedagogia divină este clar superioară pedagogiei generale, căci prima

ne pregătește nu numai pentru această viață, ci mai ales pentru viața
viitoare.