Teofil al Antiohiei

Viaţa. După cum el însuşi ne mărturiseşte, s-a născut în Siria, patria lui fiind vecină cu
Tigrul şi Eufratul. Fiind crescut între păgâni, născându-se dintre ei, mai târziu a trecut la
creştinism. Această convertire s-a făcut la o vârstă matură, în urma gustării cu nesaţ a
bunătăţilor alese din Sfânta Scriptură. Dând pilde alese de urmaş al lui Hristos, a fost ales
episcop al Antiohiei pe la anul 169. După Eusebiu de Cezareea şi după Fericitul Ieronim, Teofil
a fost al VI-lea episcop al Antiohiei. Cei care-l aşază pe Sf. Apostol Petru ca prim episcop al
Antiohiei, îl socotesc pe Teofil al VII-lea în acelaşi scaun episcopal. Moare pe la anul 182 sau
183. Eusebiu spune că a păstorit 8 ani; alţii 12 sau 13. Sigur este faptul că a murit în timpul
împăratului Comodus.
Teofil a primit o educaţie grecească. A citit mult şi s-a întărit în credinţa creştină, trăind
cu adevărat creştineşte. A condus episcopatul cu înţelepciune şi i-a apărat pe credincioşi cu
arma învăţăturii creştine. A cunoscut foarte bine literatura clasică păgână, însuşindu-şi o
cultură aleasă. A scris mult şi i-a combătut pe cei care căutau să pericliteze situaţia Bisericii.
Opera lui Teofil a fost vastă. După cum ne spune el însuşi, scrisese o lucrare în cel puţin
două cărţi, asupra originii omului, după Biblie şi mitologie. Eusebiu îi atribuie o scriere
împotriva lui Hermogene, una împotriva lui Marcion şi altele destinate instruirii şi întăririi
credincioşilor în credinţă. Fericitul Ieronim îi atribuie comentarii asupra proverbelor lui
Solomon şi la Evanghelii.
Dintre toate aceste opere, nu ne-au rămas decât câteva fragmente din comentariile
amintite de Fericitul Ieronim. Ceea ce ne-a rămas, însă, complet este o operă în trei cărţi,
intitulată Către Autolic/ Προς Αυτόλυκον Aceste trei cărţi au fost scrise independent şi la
date diferite şi, de aceea, n-au o legătură organică între ele. După cum constatăm din titlu, ea
a fost adresată unei singure persoane, numită Autolic. Această lucrare formează un alt tip de
apologie, fiind adresată unei singure persoane. Acest om era un păgân cult şi prieten cu Teofil.
Dorinţa lui pentru studiu şi pentru cercetarea adevărului mergea până la pasiune, jertfind
nopţi întregi pentru citit. Ocupa, după cât se pare, funcţia de magistrat. Pe lângă aceasta, era
şi un apărător al idolatriei, cinstind plin de zel pe zeii păgâni. Merge şi mai departe şi începe
să-şi bată joc de religia însăşi, de Dumnezeul nevăzut al creştinilor, de Înviere şi de numele
de creştin. Acestea alcătuiesc motivul esenţial al scrierii acestei opere, ea fiind un răspuns
apologetic pentru respingerea învinuirilor aduse.

În prima parte (14 cap.), Teofil îi răspunde lui Autolic, care ceruse:
1. Să i se arate Dumnezeul creştinilor;
2. Să laude zeii;
3. Ce înseamnă a fi creştin?

Teofil îl apără, aşadar, pe Dumnezeul nevăzut, combate politeismul şi explică

însemnătatea numelui de creştin, după cum urmează:

1. Teofil îi spune că Dumnezeu este invizibil pentru ochii trupeşti; îl poţi vedea în
parte numai cu mintea, îl cunoşti din operele Sale asupra lumii. Adevărata vedere este, însă,
cu inima curată: „Arată-mi pe adevăratul om din tine şi eu îţi voi arăta pe Dumnezeul meu.
1
Arată-mi, adică tu, că ochii sufletului tău văd şi că urechile inimii tale aud”. Pentru a-L putea
vedea pe Dumnezeu, trebuie să ai deschişi ochii sufletului. Dacă orbii nu văd soarele, nu
înseamnă că el nu există.
Ideea aceasta din primul discurs către Autolic al Sf. Teofil al Antiohiei o exprimă plastic
poetul Vasile Militaru în versurile următoare: „Orbule, te-ntreb pe tine şi răspuns gândit îţi
cer/Dacă soarele tu nu-l vezi, nu e soarele pe cer?/Ca şi soarele din slavă, Dumnezeu cuprinde
firea/Cei ce cred îl văd în toate, orbii nu-L văd nicăieria!”.
Teofil mai apelează la Autolic să aibă credinţă, fiindcă tot ceea ce face omul este bazat
pe credinţă. Îi arată apoi că, după învierea din morţi a lui Hristos, îl vom vedea faţă către faţă.
Dar, cum păgânii nu credeau în restabilirea formei trupeşti distrusă după moarte, Teofil îi cere
lui Autolic mai întâi credinţa în Dumnezeu care, după cum poate să scoată un corp din nimic,
tot aşa este în stare să adune şi părţile risipite ca să le dea formă de trup.
2. Teofil îi combate apoi pe zeii păgâni, care sunt nume de oameni vicioşi sau numai
închipuiri din lemn sau din piatră. De asemenea, împăratul căruia trebuie să-i dăm onoarea
cuvenită, nu este Dumnezeu.
3. Numele de creştin este un nume de onoare: „Creştin, tu nu ştii ce zici; mai întâi
pentru ceea ce este uns este dulce şi util şi nu batjocură”.

În cartea a doua (38 cap.), Teofil reia, pentru mai multă lămurire, desfăşurarea ideilor
din prima. Mai întâi, arată insuficienţa şi copilăria învăţăturilor păgâne: cultul idolilor e o
nebunie şi chiar unii dintre filosofi tăgăduiesc divinitatea zeilor. După aceea, opune acestor
învăţături păgâne, haotice şi ridicole pe cele din Sfânta Scriptură cu privire la crearea lumii, la
cult şi la morala creştină, expunând pe scurt concepţiile păgâne, apoi, pe larg, cele biblice.
Prorocii sunt opuşi poeţilor şi filosofilor. Aici apare pentru prima dată termenul de Treime şi
distincţia Persoanelor în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pe care Teofil le mai numeşte Dumnezeu,
Logos şi Înţelepciune.
În cartea a treia sunt respinse acuzaţiile de antropofagie şi imoralitate şi se răspunde lui
Autolic la obiecţiunea că religia creştină este nouă, dovedind vechimea creştinismului pe baza
argumentului cronologic. Creştinii învaţă că nu există decât un singur Dumnezeu, Creator al
universului. Ei ştiu că El singur conduce totul prin providenţă. Ei au primit, de asemenea, o
lege al cărei autor este adevăratul Dumnezeu, care a învăţat să se practice dreptatea, pocăinţa
şi binefacerea (cap. IX). Cât priveşte religia creştină, Teofil arată că Moise este mai vechi cu
aproximativ 900 sau 1000 de ani decât războiul troian. De la începutul şi până la moartea lui
Marcus Aurelius, el numără 5.695 de ani.
Timpul în care a fost scrisă această operă s-ar putea deduce din faptul că Teofil pune
sfârşitul calculului său la moartea lui Marcus Aurelius, deci între anii 178-182.

Doctrina. Teofil al Antiohiei este un valoros martor al tradiţiei vechi bisericeşti, nu

numai din cauza poziţiei lui însemnate în Biserică, ci şi pentru expunerea clară a dogmelor, al
căror martor clar şi hotărât este. Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, el aduce argumentul
cosmologic. Existența și frumusețea acestui univers ne duc la Dumnezeu. Cere, totuşi – şi aici
este punctul lui forte –, credinţă şi curăţenie în inimă. Ceea ce trebuie scos în evidenţă este
faptul că Teofil este primul dintre creştini care întrebuinţează cuvântul „Treime” – „Τριάς –
pentru cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Înţelepciunea (aşa-L numeşte el pe
Sfântul Duh).
Cu privire la „Logosul lăuntric” sau „Logosul imanent” al lui Dumnezeu – Λόγος
ἐνδιάθετος –, arată că acesta este Logosul care era la Dumnezeu din veşnicie, ca Fiu veşnic al
lui Dumnezeu; în privinţa „Logosului din afară” – Λόγος προφορικός –, acesta este Logosul
manifestat „în afară”, ca Prim-Născut, fără, însă, ca Dumnezeu să se lipsească de El, ci
2
întreţinându-Se cu El tot timpul. Acest Logos manifestat „în afară” este şi Creatorul lumii.
Numele de creştin vine de la cuvântul grecesc χρίω – „a unge”, fiindcă suntem „unşi” cu
untdelemnul lui Dumnezeu. Lumea a fost creată din nimic. Teofil afirmă, de asemenea,
existenţa liberului arbitru. Sufletul omului nu e nici muritor, nici nemuritor, ci capabil să
ajungă muritor sau nemuritor după hotărârea lui. Biserica este comparată cu o insulă de
salvare în mijlocul mării, iar sfintele discuri sunt ca nişte porturi în care se refugiază cei dornici
de mântuire, cei îndrăgostiţi de adevăr.
În general vorbind, Teofil îşi fundamentează apologia sa mai mult pe argumentul
raţional-cosmologic şi pe cel istoric. Nu intră mult şi adânc în doctrina creştină. Faptul este
explicabil; avându-se în vedere faptul că purta o discuţie cu un om literat păgân, care avea mai
mult nevoie de fapte reale şi raţionale, decât de cele transcendente şi pur dogmatice. Teofil al
Antiohiei rămâne unul din apologeţii moralişti însemnaţi ai literaturii creştine primare.

BIBLIOGRAFIE

EDIŢII ŞI TRADUCERI: J.-P. MIGNE, PG 6, 1023-1168. J.C.Th. OTTO, Theophili episcopi Antiocheni ad
Autolycum libri tres, în: Corpus Apologetarum christianorum saeculi secundi, VIII, pp. 2-324. Informaţii despre
Teofil al Antiohiei oferă şi următoarele izvoare: EUSEBIU, Istoria bisericească, IV, 24. IERONIM, De viris illustribus,
25. G. BARDY, Théophile d'Antioche, Trois livres à Autolycus, coll. SC 20, 1948. Traduceri: Germană: J. LEITL, Das
Theophilus von Antiochien drei Bücher an Autolycus, von A. DI PAULI, în: BKV 14, Kempten, 21913, pp. 12-106. F.
LOOFS, Theophilus von Antiochien Adversus Marcionem und die anderen Theologischen Quellen bei Irenaeus, în:
TU 46, 2, Leipzig, 1930. Franceză: Jean SENDER, Théophile d'Antioche. Trois Livres à Autolycus, coll. SC 20, 1948.
Engleză: Theophilus of Antioch, Ad Autolycum, text and trans. by Robert M. GRANT, Clarendon Press, Oxford,
1970. Italiană: Ε. RAAPISARDA, Torino, 1937. Română: Pr. D. FECIORU, Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic,
în: PSB 2, pp. 269-365.

STUDII ŞI MANUALE: Literatură în limba română: Arh. Ghenadie ENĂCEANU, Părinţii sec. II-III, în: BOR,
(1878), 9, pp. 524-527. D. BOROIANU, „Din literatura patristică. 5. Scrierea lui Teofil al Antiohiei: Pros Avtolihon
peri tis ton xristianon pisteos â Ad Autolycum de Fide Christianorum”, în: BOR, (1906), 5, pp. 575-579. Cicerone
IORDĂCHESCU, Istoria vechii literaturi creştine (primele trei veacuri până la 325), par. I, Iaşi, 1934, pp. 92-96. I.G.
COMAN, Patrologie, ed. 1956 (ed. 2000, pp. 47-48), pp. 57-58. I.G. COMAN, Patrologie, vol. 1, pp. 336-345. St.G.
PAPADOPOULOS, Patrologie, pp. 280-284. Pr. Dumitru FECIORU, Teofil al Antiohiei. Trei cărţi către Autolic, în:
Apologeţi de limba greacă, Bucureşti, 21997, pp. 355-372. Remus RUS, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină
din primul mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti, 2003, pp. 828-830, cu bibliografie. Literatură străină: O. GROSS, Die
Welt-Entstehungslehre des Theophilus von Antiochien, Leipzig, 1895. A. POMMRICH, Des Apologeten Theophilus
von Antiochien Gottes-und Logos-lehre, Leipzig, 1904. A. PUECH, Les apologistes grecs du II-e siècle de notre ère,
Paris, 1912, pp. 207-227. J. LEBRETON, Histoire du dogme de la Trinité, II, Paris, 1928, pp. 508-513. Ubaldo MANNUCCI,
Istituzioni di Patrologia ad uso delle scuole teologiche, vol. 1, pp. 69-71. E. RAPISARDA, Teofilo di Antiochia, Torino,
1937. R.M. GRANT, „Theophilus of Antioch to Autolycus”, HThR (1947), 40, pp. 227-256. R.M. GRANT, Scripture
Rhetoric and Theology in Theophilus, în: Vig.Chr. (1959), 13, pp. 33-45. G. BARDY, Introduction la Théophile
d'Antioche, Trois livres à Autolycos, coll. SC 20, pp. 7-56. J.M. VERMANDER, „Théophile d'Antioche contre Celse.
Ad Autolycos, III”, în: REA (1971), 17, pp. 203-225. N. ZEEGERS, VANDER VORST, La création de l'homme (Gen. 1, 26),
chez Théophile d'Antioche, în: Vig.Chr. (1976), 30, pp. 258-267. B. ALTANER, A. STUIBER, Patrologie, 1980, pp. 75-
77. E. VENABLES, „Theophilus of Antioch (4)”, în: Smith-Wace, IV, pp. 993-999. J. QUASTEN, Patrology, I, pp. 236-
242, cu bibliografie bogată. P. NAUTIN, „Théophile d'Antioche”, în: LACL, pp. 2427-2428. P. PILHOFER, „Theophilus
von Antiochien”, în: LACL, pp. 602-603, cu bibliografie.