Apologetica

Genul apologetic – marchează a doua etapă a literaturii patristice care se dezvoltă

începând cu prima jumătate a secolului al II-lea, împletindu-se cu operele
Părinților Apostolici.
Apologetii sunt scriitori creștini, care motivați de:
a) atacurile pornite din partea iudaismului intransigent;
b) fanatismului poporului;
c) legislației romane;
d) atacurile scriitorilor păgâni;
au căutat să arate: 1. nevinovăția creștinilor (cu scopul de obține toleranța din
partea autorităților publice); 2. valoarea și superioritatea religiei lor față de
celelalte religii și culte păgâne; 3. a căutat să câștige noi adepți (scop misionar-
pastoral);

Numele de Apologeți vine de la scriirile lor ce se numeau apologii. Cuvântul

apologie, de origine greacă, înseamnă apărare, justificare, sau discurs pronunțat de
cineva în fața unei instanțe pentru a se apăra. Apologiile presupun o acuzare sau un
atac, ceea ce presupune existența unor cauze:
I. Intransigența iudaismului. Primele persecuții sunt ale iudeilor
(Răstignirea; Sf. Ștefan (întâiul mucenic); Sf. Iacob; Sf. Petru și Pavel.
II. Calomniile aduse creștinilor. Creștinii se deosebeau de ceilalți oameni:
nu-l adorau pe împărat ca pe Dumnezeu; nu participau la slujbele
templului; nu aduceau sacrificii; nu participau la jocurile publice și
teatru; duceau o viață curată și retrasă; se adunau la slujbe și participau la
agape; Ca urmare creștinii erau acuzați de: a) ateism (nu admiteau zeii
celorlalte culte); b) ospețe thiestice (interpretarea greșită a Sf. Euharistii;
creștinii mănâncă în adunările lor Trupul Domnului și beau Sângele lui,
precum Thiest a mâncat, împreună cu oaspetele său divin, trupul fiului
său); c) împreunări oedipice (iubire incestuasă - vezi sărutarea păcii;
agapele de după slujbe).
III. Persecuțiile. Cea mai importantă cauză cu privire la apariția apologiilor.
În secolul I creștinii sunt persecutați sporadic; persecuțiile nu aveau
caracter general; creștinii erau puși în afara legii. În a doua jumătate a
secolului II creștinii erau persecutați pe baza unor legi-edicte; era
persecutat însuși numele de creștin (non licet esse vos).
IV. Scrierile păgâne: Fronto din Cirta (+175) acuza pe creștini de ospețe
thiestice și împreunări oedipice. Lucian de Samosata (+178) în opera sa
 Moartea lui Peregrinus persiflează pe acest personaj, pe rând preot
creștin vicios, ascet egiptean, filozof cinic; cartea dorește să ridiculizeze
pe creștini, dar nu reușește; Celsus cu lucrarea sa Cuvânt Adevărat (178).
Origen a scris Contra lui Cels în 8 cărți, în care îl citează pe Cels. Cels
consideră că Hristos a fost un înșelător, faptele și minunile sale fiind
invenții. Credința în întruparea Domnului combătură cu argumentul
transcendenței lui Dumnezeu; Creștinismul s-a extins datorită ideii de
judecată universală; chinurile veșnice.

Perioada apologeților: apar în timpul împăratului Adrian (117-138), pe tot

parcursul sec. II. Apologeți găsim și în veacurile IV și chiar V.
Apologiile erau adresate împăraților; senatului; poporului roman; se adresau
societății luminate; unor persoane particulare (epistola către Diognet; epistola către
Autolic). Apologeții sunt oameni culți, formați la școlile filozofice păgâne; primele
încercări de teologie științifică. Dezbat probleme de doctrină și morală; încercarea
de încreștinare a filozofiei (creștinarea elenismului / elenizarea creștinismului)
Apologiile îmbracă diferite forme: scrisori, îndemnuri, dialoguri:

Sfântul Teofil al Antiohiei

c.130- +c.183/185

S-a născut în Siria. Este un convertit. Episcop de Antiohia la anul 169. Eusebiu de
Cezareea și Fericitul Ieronim il socotesc ca al VI-lea episcop la Antiohia. Trece la
Domnul pe la anul 183, poate 185.

A primit o educație aleasă, cunoscând foarte bine cultura clasică grecească. A scris
mult, însă ni s-a păstrat puțin. A scris comentarii la Proverbe lui Solomon și la
Evanghelii, din care au și rămas câteva fragmente.
Singura lucrare completă de la Teofil Către Autolic, operă în trei cărți. Au fost
scrise la date diferite și fără dependență a uneia față de cealaltă. N-au legătură
organică. A fost adresată unei singure persoane cu numele Autolic. Era un om cult
și prieten cu Teofil. Citea mult, era magistrat, apărător al idolatriei, cinstind zeii
păgâni. Își bate joc de creștini, de Dumnezeul cel nevăzut al creștinilor.
Teofil răspunde lui Autolic care întrebase:
1. Să i se arate Dumnezeul creștinilor;
2. Să laude zeii;
3. Ce îmseamnă a fi creștin?
Teofil combate politeismul, apăra pe Dumnezeu. El îi artă lui Autolic, că
Dumnezeu este invizibil pentru ochii trupești. Pe Dumnezeu îl poți vedea cu
mintea; Îl poți cunoaște din operele Sale asupra lumii. Adevărata vedere se
realizează cu inima: „Arată-mi omul din tine și-ți voi arăta și eu pe Dumnezeul
meu!” – spunea Teofil.
Teofil îi cere lui Autolic să aibă credință. Pe Dumnezeu îl vom vedea, față către
față, după învierea din morți.
Teofil combate pe zeii păgâni, care au nume de oameni vicioși sau sunt închipuri
din piatră și lemn.
Numele de creștin este un nume de onoare
În cartea a doua (38 de capitole), Teofil reia învățăturile de prima; arată
netemeinicia învățăturilor păgâne; cultul idolilor este o nebunie. Profeții sunt
opuși poeților și filozofilor. Teofil folosește pentru prima dată termenul de Treime
și distincția persoanelor în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe care el le mai numește și
Dumnezeu, Logos și Înțelepciune.
În cartea a treia sunt respinse acuzațiile de antropfagie și imoralitate. Creștinii
învață că există un singur Dumnezeu, Creator al universului.

Doctrina

Pentru cunoașterea lui Dumnezeu aduce argumentul cosmologic. Opera acestui

univers ne conduce către Dumnezeu. Cere însă credință și curățenia inimii.
Folosește pentru prima data termenul de Treime (Τρίας) – pentru cele trei persoane
ale Sf. Treimii (Tatăl, Fiul și Sf. Duh/Înțelepciunea).
Vorbește despre Logosul lăuntric sau Logosul imanent lui Dumnezeu (Λόγος
ἐνδιάθετος) – Acesta este Logosul care era la Dumnezeu din veșnicie, ca Fiu veșnic
al lui Dumnezeu.
În privința Logosului din afară (Λόγος προφορικός – Cuvântul rostit) – Acesta este
Logosul manifestat în afară, ca Prim-Născut, fără însă ca Dumnezeu să se despartă
de El. Logosul manifestat în afară - Λόγος προφορικός - este și Creatorul lumii
Lumea a fost creată din nimic. Teofil afirmă existența liberului arbitru. Sufletul
omului nu este nici muritor, nici nemuritor, ci capabil să ajungă muritor ori
nemuritor, după propria lui hotărâre.
Biserica este ca o insulă de salvare în mijlocul mării.

Teofil despre Pomul cunoștinței

(Trei cărți către Autolic, PSB, vol II, p. 313-314)

„Cât privește pomul cunoștinței, era bun și pomul și era bun și rodul lui. Că nu-i
așa, precum socot unii, că pomul acesta cuprindea în el moartea, ci neascultarea. În
rodul lui nu era altceva decât cunoștință. Iar cunoștința este bună, dacă este folosită
cum trebuie. În ce privește vârsta, Adam era încă copil; de aceea Adam nu putea
cuprinde după verdnicie cunoștința. Că și acum, când se naște un copil, nu poate
mânca pâine, ci este hrănit mai întâi cu lapte; apoi cu creșterea vârstei, ajunge și la
mâncare tare. Așa s-a întâmplat și cu Adam. Deci nu din invidie, cum gândesc unii,
i-a poruncit Dumnezeu lui Adam să nu mănânce din pomul cunoștinței, Mai mult:
Dumnezeu voia să-l încerce dacă era ascultător poruncii Lui. Totodată Dumnezeu
voia ca Adam să rămână mai multă vreme copil: adică curat și nevinovat. Că lucru
cuvios este, ca, în nevinovăție și nerăutate, să te supui părinților, nu numai înaintea
lui Dumnezeu, ci și înaintea oamenilor. Iar dacă trebuie să se supună copiii
părinților, apoi cu cât mai mult, lui Dumnezeu și Tatălui universului. Mai mult: este
chiar urât ca micii copii să gândească mai presus de vârsta lor. Că după cum crești
în chip treptat în vârstă, tot așa și în gândire. De altfel, când legea poruncește să te
abții de la ceva, și nu asculți, nu înseamnă că legea aduce pedeapsă, ci neascultarea
și nesupunerea... Tot așa și cu cel dintâi zidit; neascultarea i-a adus izgonirea din
rai; pomul cunoștinței nu conținea în el ceva rău; dar din pricina neascultării, omul
a adus asupra lui osteneală, întristare și la sfârșit a fost doborât de moarte.”

Comentariu

Din păcate, în lumea de astăzi pare că nimeni nu mai ascultă de nimeni, fiecare
tinde să devină propria-i măsură și normă. Ascultarea era virtutea pe care ar fi
trebuit s-o cultive primii oameni în Rai pentru aș fi prelungit starea de copilărie
edenică, de curăție și de nevinovăție, ca să rămână în legătură intimă cu
Creatorul lor, cu Dumnezeu. Pedagogia modernă subliniază clar importanța
legăturii permanente dintre pedagog și elev/ucenic. Există astăzi mai multe feluri
de pedagogii, există o pedagogie generală și a pedagodie divină. Pedagoul nostru
este Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe care trebui să-L ascultăm și pe
care trebuie să-L urmăm.

Pedagogia divină este clar superioară pedagogiei generale, căci prima ne

pregătește nu numai pentru această viață, ci mai ales pentru viața viitoare.