Mihail VIII Paleologul (1259-1282) pătrunde în Bizanțul afectat de latini.

În această ultimă perioadă se

disting 2 etape: domnia lui Mihail al VIII lea și cea a succesorilor săi.

Mihail al VIII lea a avut ca principal țintă împiedicarea ofensivei din partea de Apus în Bizanț, cu o
activitate și politică demnă de un mare împărat al Bizanțului

Totuși nu se dore decât profitul de pe urma mizeriei Imperiului Grec, pentru a-l domina religios, pentru
a-l cuceri politic și a-l exploata economic.

În ultima perioadă a Bizanțului, împărați s-au confruntat cu o grea criză economică, astfel încât s-au
introdus taxe și impozite asupra populației. Din moment ce comrețul Bizanțului era la mâna străinilor,
această măsură nu a avut roade. Armate și flota trebuiau întreținute, cee ace era greu și astfel au loc
revolte. Aceste revolte au generat chiar și diverse dispute religioase și politice, cea mai însemnată fiind
unirea cu Roma.

Mihail VIII încheie cu genovezii în 1261 o alianță, și le permite astfel să pătrundă pe piață, astfel aceștia
preiau supremația comercială în Orient.

Mihail VIII este încoronat în Sf. Sofia la 15 aug 1261. Astfel prin acest act era simbolizată renașterea
Imperiului Bizatin și apariția unei noi dinastii care a durat 200 de ani aprox. Împăratul legitim, Ioan IV a
fost izolat.

Începe o perioadă de alianțe dorite de Regatul Siciliei cu sârbii sau bulgarii împotriva lui Mihail VIII,
dorite de Carol de Anjou.

Mihail VIII este un bun diplomat, reușind să resolve conflictele mai mult prin politică decât prin război.
Aliatul său a fost regale Franței, Ludovic al IX-lea, căci prin faptul că a participat la cruciada împotriva
arabilor, l-a împiedicat astfel pe Carol de Anjou să atace Constantinopolul. Prin implicarea papei Grigorie
al X lea, Carol de Anjou se liniștește, cerând lui Mihail VIII în schimb, unire bisericilor.

Bizantinii aleg o moarte politică, dar nu una culturală – care se putea forma într-o unire deplină cu
Occidentul. S-a recunoscut theoretic supremația papei, însă nu putea fi tolerate o dogmă. Unirea din
păcate devine o afacere pur politică, care urma să ajute Bizanțul împotriva otomanilor. Unirea de la Lyon
nu a fost înțeleasă nici de cler nici de popor și respinsă ulterior și de Andronic al II-lea

Au mai fost diferite tentative de unire sub Andronic III, Ioan V și Manuel al II-lea. Catastrofa spiritual
pentru Bizanț a fost conciliul de la Ferrara – Florenza 1438 – 1439. Presiunea era și de la otomani dpdv
military și de la latini dpdv financiar, presiuni psihologice din partea împăratului. Sf. Marcu Eugenicul nu
semnează actl de unire. La Ctinopol, bizantinii au respins unirea care le fusese impusă.

Unirea de la Lyon a avut unele consecințe. Extern, situația politică s-a calmat, Carol de Anjou și
venețienii s-au oprit de a ataca Constantinopolul. Mihail VIII persecute pe cei care nu au acceptat unirea.

Imperiul bizantin sub urmașii lui Mihail al VIII lea. Primele conflicte cu otomanii

Declinul imp.biz. începe cu moartea lui Mihail al VIII lea:

- Incapacitatea urmașilor lui Mihail VIII dea a gestiona corespunzător crizele din imperiu
- Structură socială și economică fragilă a societății bizantine
- Pătrunderea progresivă a genovezilor și venețienilor în comerț
 Criza financiară îl obligă pe Andronic al 2 lea să facă un pact cu genovezii, căci un iși putea
gestiona flota maritimă, dar asta e o mare greșală, căci dpdv economic și militar, imperiul
depindea de genovezis
O măsură importantă luată de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291,
astfel trecând mănăstirile sub autoritatea directă a patriarhului. Protosul din Sf. Munte acum era
recunoscut de patriarh
A fost alcătuită Notitia episcopatum care trebuia să răspundă noilor cerințe ale timpului, fiind
menționate Mitropolia Viciniei și Episcopia Vlahilor.
Au loc războaie civile între Andronic al 2 lea și nepotul Andronic al 3-lea, care au tulburat viața
bizantină prin 1330. Luptele civile vor ține aproximativ 20 de ani, care din păcate vor slăbi
forțele imperiului. Motivele conflictului erau personale, mai ales imprudența nepotului.
Andronic al 2 lea este înlăturat de pe tron în 1328.
Se declanșează un alt război civil, când Ioan Cantacuzino se declară împărat în 1341, dar în
același timp a recunoscut legitimitatea lui Ioan al V-lea. De partea sa erau aristocrații nobili din
Tracia, și de asemenea călugării isihaști. Puterea militară era stabilă, chiar dacă societatea
bizantină era divizată dpdv religios.
Pe plan exern, Ioan VI Cantacuzino a colaborat cu turcii, fondează despotatul de Moreea, și este
ostil genovezilor, ridicându-le taxele când treceau prin Bosfor. Trupele bizantine sunt însă
înfrânte în 1349. Un nou război civil dintre Ioan Cantacuzino și Ioan V Paleologul, se încheie cu
abdicarea lui Cantacuzino, în noiembrie 1354, unde îmbracă haina monahală și se retrage la
Athos, influențat de isihasm.

Situația Imperiului Bizantin sub ultimii împărați Paleologi (1391 - 1448)

Domnia lui Manuel al II-lea, urmașul lui Ioan al V-lea, a început în condiții deosebit de grele,
imperiul fiind redus practic la capitală, iar o bună parte a Peloponezului se afla în mâna turcilor.
Sub presiunea musulmană de la finele secolului XIV și încep. Sec. XV, ajutorul vine din partea
mongolilor, care nimicesc armatele otomane din Asia Mică la 1402.
Un rezultat pozitiv din această perioadă: Manuel a profitat de anii de pace pentru a restabili
ordinea în Despotatul Moreei, unde se succedaseră fratele său, Teodor I și proprii săi copii.
Mahomed moare în anul 1421, succedat de Murad al 2 lea, care reia politica lui Baiazid. Ioan al
VIII lea, fiul lui Manuel, încearcă să îl pună pe Mustafa în locul lui Murad, care este o gravă
eroare, iar în 1422 Constantinopolul este supus unui nou asediu, fără ajutor din partea
Occidentului. În 1423 Grecia e devastată de către turci, iar Tesalonicul este cucerit pe 29 martie
1430.
În 1431 au fost reluate tratativele de unire între cele două Biserici. În 1437, prin bula Doctoris
gentium, Papa Eugen al 4-lea hotărăște transferarea sinodului de la Basel (început din 1431) la
Ferarra. În noiembrie 1437 împăratul și o delegație de 700 persoane aproximativ pleacă spre
Italia, cu niște corăbii de la latini.
Din această suită făceau parte: Patriarhul ecumenic Iosif al II-lea, Visarion mitropolit al Niceei și
unionist, Sf. Marcu al Efesului, Grigorie Mamas, duhovnicul împăratului.
Lucrările sinodului încep în aprilie 1438 la Ferrara, apoi s-a mutat la Florenza încheiindu-se cu
proclamarea unirii la 6 iulie 1439. Sf. Marcu totuși nu semnează unirea.

Turcii cuceresc Varna în 1444, în 1446 cuceresc alte teritorii din sudul Greciei. Ioan al VIII lea moare în
Ctinopol în 1448, urmat de Constantin XI,
În aprilie 1453, Ctinopolul este asediat de către Mahomed II, iar după 7 săptămâni de asediu, pe 29 mai
este cucerit. Oficial Imperiul Bizantin a căzut. Posesiunile slave, latine, bizantine au fost absorbite de
imperiul otoman. Ulterior este cucerită și Atena în 1456 împreună cu Despotatul de Moreea, Trapezunt
este cucerit în 1461, regatul bosniac în 1463, desporatul sârbesc în 1456. Până la sf. Sec. XV, turcii
cuceresc teritoriile până la Marea Adriatică.

Căderea Bizanțului a avut 2 mari cauze: cruciadele și disputele dintre catolici și ortodocși. Prin cruciade,
Bizanțul a fost ruinat, iar pretențiile exagerate ale papalității au făcut pentru greci de neacceptat unirea.

Mișcarea literară, artistică și spirituală în vremea împăraților Paleologi

Rolul monahismului în viața Bisericilor slace din S balcanilor devine important odată cu victoria
isihasmului bizantin și sporind autoritatea monahilor.

În ultima perioadă a existenței sale, imperiul Bizantin a avut o autoritate spirituală decât una politică.
Jurisdicția împăratului este mai largă decât cea a patriarhului, recunoscută în zone unde nu mai era
Bizanțul politic, Creta, Serbia, Bulgaria și Rusia. Prin Sf. Munte, viața monahală a fost revigorată. În
literatură și în artă se observă o dezvoltare frumoasă, spre deosebire de dificultatea politică.

Cucerirea Constantinopolului de către turci

Consecințele acestui eveniment se resimt până astăzi. Declinul Imperiului a început cu latinii, atacând în
1204 Constantinopolul, sub pretextul Cruciadei a IV-a. Imperiul a fost râvnit chiar de bulgari și de sârbi,
pe lânp turci și latini.

Întregul Orient ortodox, fără Rusia, se afla sub jugul islamic, astfel mentalitatea B. Ortodoxe este
marcată profund.

Când Mahomed II a intrat în Constantinopol, acesta a instaurat „legea și ordinea”, el cunpștea greaca și
avea simpatie față de cultura grecească. Le ordonează grecilor să-și aleagă un patriarh, pe Ghenadie
Scholarios. Creștinii nu aveau multe taxr de plătit, iar clerul era scutit de impozite. Poarta nu se
amesteca în probleme interne ale Bisericii. Legile adoptate de islam nu erau aplicabile nemusulmanilor. .
Patriarhul are titll de etnarh, șef al națiunii.

Totuși Biserica, din interior, nu era solidă, creștinii erau necredincioși în viziunea islamului, neavând
drepturi reale sau cetățenie, și Mahomed săvârșește unele abuzuri, confiscând Biserica celor 12
Apostoli, după ce imediat i-o acordase. Drepturile patriarhului sunt reduse în mod progresiv. Patriarhii
se schimbă foarte des.