Curățirea de patimi prin virtuți

În general, schema cea mai simplă şi cea mai corespunzătoare cu dezvoltarea vieţii duhovniceşti
ni s-a părut că este cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul, care consideră că urcuşul spiritual are
următoarele şapte trepte: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea şi îndelunga
răbdare, nădejdea, nepătimirea şi iubirea. Vom urma deci această schemă, cu ramificările ei la
fiecare treaptă, folosindu-ne în descrierea acestor ramificări şi de alte scrieri ascetice, mai ales,
de Scara Sfântului Ioan Scărarul.

Credinţa e primul pas în viaţa duhovnicească.

„Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată. De fapt, nu se poate porni
sistematic la nicio acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul niciunei virtuţi,
dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare
prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu“. E drept că înfrânarea şi
peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi
credinţa. Mai întâi de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm
în noi credinţa. Întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă
oricărui bine de la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu, prin Botez. Toată
viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur,
nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin
toată încordarea noastră.

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar
eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre
desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea
noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a
face ceva. De altfel, în mod inevitabil prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu
poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva,
în nicio schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă, ajunge de
poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a
crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede, se datoreşte prezenţei unui har
prealabil în noi. Căci prin simpla voinţă a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el
tinde să-şi închipuie că totul atârnă numai de voinţa lui, pentru ca să se accentueze necesitatea
contribuţiei lui. Dar, pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea
să creadă e un dar al credinţei, care însă nu-l sileşte să vrea numaidecât să creadă. Iar din
momentul în care, vrând cineva să creadă, a ajuns să creadă de fapt, harul ascuns în el de la
Botez, sau credinţa ca virtualitate s-a trezit la actualitate prin faptul că omul şi-a dat contribuţia
lui.

Deci, înainte de a porni pe drumul purificării (al curăţirii de patimi şi al cultivării virtuţilor) e
necesar ca omul să-şi întărească credinţa primită la Botez, prin voinţă, ne
recomandă Centuria lui Calist2 şi Ignatie. Credinţa însă fiind o raportare a mea la Dumnezeu nu
se poate întări, decât începând să mă gândesc mai des la El, nu în mod teoretic, ca la o temă de
reflexiune filozofică, ci ca la Cel de care eu depind în toate ale mele şi Care mă poate ajuta în
insuficienţele mele. Dar gândul la Dumnezeu se concretizează sau se întreţine prin câte o scurtă
şi deasă pomenire a Lui, făcută cu evlavie, cu sentimentul că depindem de El. Câte un asemenea
cuvânt ne concentrează gândurile spre Dumnezeu sau spre Iisus Hristos, spre ce a făcut El pentru
noi, ca bază pentru încrederea că ne va ajuta şi acum.

Iată de ce considerăm că Centuria lui Calist şi Ignatie a procedat foarte just, aşezând la începutul
întregului urcuş duhovnicesc credinţa, ca dar al harului şi pomenirea numelui lui Iisus
Hristos. „Începutul oricărei lucrări plăcute lui Dumnezeu este chemarea cu credinţă a numelui
Domnului nostru Iisus Hristos, o dată ce El Însuşi a spus: «Fără de Mine nu puteţi face
nimic» (In. 14, 9)“. De aceea, toţi marii dascăli ai ascezei au învăţat că înainte de orice lucrare şi
preocupare bună, toţi, şi mai ales cei ce voiesc să intre în stadiul liniştii îndumnezeitoare şi să se
consacre lui Dumnezeu, trebuie să se roage în Domnul şi să ceară de la El mila, fără să se
îndoiască; „iar preasfântul şi preadulcele Lui nume să-L aibă ca obiect nelipsit de lucru şi de
meditaţie, şi să-L poarte neîncetat şi în inimă, şi în minte, şi pe buze, şi în El şi cu El să respire,
să trăiască, să doarmă, să vegheze, să se mişte, să mănânce“.

Desigur, nu dintr-o dată se poate ajunge la o asemenea pomenire continuă a lui Dumnezeu şi, în
special, a numelui lui Iisus Hristos. Nici nu e bine să se ajungă prea repede, căci s -ar săvârşi
atunci prea automat această pomenire. E bine ca această pomenire a lui Iisus să se îndesească
treptat, pe măsura obişnuirii sufletului cu concentrarea în gândul la Dumnezeu. Dar e bine ca,
chiar de la început, să se facă mai des pomenirea lui Dumnezeu, printr-un nume oarecare
(„Doamne“, „Iisuse“), sau chiar şi numai printr-o concentrare a gândului la un astfel de nume,
într-un moment de strâmtoare, sau de odihnă, pe drum sau la lucru.

Necesitatea credinţei, ca primă treaptă a urcuşului duhovnicesc rezultă însă şi din felul patimilor
de a se stârni. Am văzut că momentul decisiv, în stârnirea patimilor, este alunecarea raţiunii din
poziţia ei firească, atrasă de apariţia unei pofte trezite în conştiinţă. În acel moment, pofta sau
afectul nevinovat capătă putere şi devine condamnabilă. Păcatul începe de fiecare dată printr-o
cădere a raţiunii, printr-o cădere din adevăr, prin alunecarea ei pe un drum rătăcit, spune
Diadoh, şi printr-o uitare a rostului ei.

Deci, aici trebuie adusă prima întărire, la primul post pe care-l cucereşte inamicul. Trebuie
întărită adică raţiunea, ca să reziste. Această întărire se face prin credinţă. Credinţa statorniceşte
raţiunea într-o atitudine intelectuală, într-o concepţie de viaţă. Desigur, credinţa nu e, cel puţin
la început, o evidenţă intelectuală care convinge raţiunea printr-o stringenţă de ordin exclusiv
gnoseologic. Ea se însuşeşte în mare parte prin voinţă, şi ca atare este o virtute. Ea are un dublu
aspect: intelectual şi voluntar.

Pe de o parte e o concepţie, un punct de vedere, pe de alta e un act de voinţă. E o sinteză

intelectual-voliţională. Dar, nici alunecarea raţiunii nu e un act pur intelectual, ci şi unul
voluntar. Nici raţiunea nu s-a dat de partea poftei pentru că s-a convins prin temeiuri pur
intelectuale de adevărul reprezentat de ea, ci a făcut aceasta dintr-o slăbire a voinţei,
prefăcându-se mai mult că e convinsă pe cale intelectuală, decât fiind cu adevărat convinsă. Prin
urmare, şi în readucerea raţiunii la fermitatea de la început nu e necesar, sau cel puţin nu e
îndestulător, un act pur intelectual, care să o convingă simplu de greşeala ei de judecată, ci şi
de un ajutor moral.
Precum raţiunea a căzut pentru că a voit să cadă, aşa se fixează acum prin credinţă, pentru că
vrea să se fixeze. Căderea e un act intelectual-voluntar; remedierea ei tot prin asemenea act
trebuie să se facă.

Desigur, accentuând voinţa în actul credinţei, nu voim să spunem că credinţa nu cuprinde şi o

anumită evidenţă. Ea nu e o atitudine intelectuală în funcţie exclusiv de voinţă… E şi un plus de
tărie în hotărârea de a sta pe lângă aceste adevăruri… Ortodoxia aplică aici doctrina despre
energiile necreate ale lui Dumnezeu. O energie necreată a lui Dumnezeu pătrunde ca o lumină în
minte. De aceea am spus că nu depinde credinţa numai de voinţă, ci ea este uşurată şi prin
evidenţa intrinsecă şi prin puterea de Sus, care aduce această evidenţă sau atinge puterile
spiritului nostru, ca să sesizeze realitatea lui Dumnezeu.

Credinţa e prima virtute cu care pornim la drum. E „pârâiaşul“ căruia i se adaugă pe urmă
„pârâiaşele altor virtuţi“, devenind împreună „fluviu“ larg, atotcuprinzător şi de neîntors al
unei vieţi total virtuoase. Astfel, în iubire adună ea toate virtuţile, ne învaţă Sfântul Maxim
Mărturisitorul.

Dar credinţa nu putea fi de la început cunoaştere propriu-zisă. De la starea primordială la cea de

contemplare a lui Dumnezeu e de parcurs o cale lungă, pentru eliberarea minţii de întunecarea
adusă de patimi.

Deocamdată ne împărtăşim de o licărire şi numai pe măsură ce subţiem stratul de tină al

patimilor, licărirea credinţei în întunericul în care ne aflăm la început devine lumină orbitoare.
Scăparea de ignoranţa de la început sporeşte înfrânarea din frică.

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae

1. Pr. prof. Dimitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp.
129-137.
2. Centuria lui Calist şi a lui Ignatie; primul este un monah din veacul al XIV-lea,
celălalt a fost Patriarh al Constantinopolului în 1397, timp de şapte luni. Metoda lor
de curăţare de patimi cuprinde „o singură expunere sistematică a întregului drum
duhovnicesc al vieţii cu tot ce e de făcut, aşa cum nimeni n-a mai încercat să facă
până la timpul ei, şi se poate adăuga, nici după ea“, se preciza în volumul V al
Filocaliei, ediţia rusească. Părintele Dumitru Stăniloae ne lămureşte însă că
în „metoda lui Calist şi a lui Ignatie nu aflăm o expunere amănunţită a patimilor şi
a combaterii fiecăreia dintre ele, ca la Sfântul Ioan Scărarul, ci ea înfăţişează mai
mult partea pozitivă a urcuşului duhovnicesc…“ – Ascetica şi mistica…, pp. 126 şi
128.