SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX MINISTERUL EDUCAȚIEI

„CHESARIE EPISCOPUL” ȘI CERCETĂRII

Aleea Episcopiei, Nr. 1, 120050, Buzău | Tel. / Fax: 0238 710 065 | e-mail: semchesariebz@yahoo.com | www.seminarulteologicbuzau.ro

Credința e primul pas în viața duhovnicească. „Credința” e prin fire „începutul

virtuților”. Astfel, „binele fiind sfârșitul virtuții, e concentrat înlăuntrul credinței”. Credința
este binele concentrat, iar binele e credința actualizată.

De fapt nu se poate porni systematic la nicio acțiune împotriva patimilor și nu se poate

pune începutul nici unei virtuți dacă nu e prezentată credința ca imbold. Înfrânarea, ca efort
statornic, are lipsă de o legitimare prin credință, iar frica de Dumnezeu presupune credința în
Dumnezeu. E drept că peste tot viața virtuoasă și înfrânarea întăresc la rândul lor credința, dar
primul autor al acestora este totuși o credință. Mai înainte de orice virtute, de orice efort
uman a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credința. Întrucât credința o avem prin
harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine de la care pornim. Astfel,
începutul bun e pus de Dumnezeu prin botez. Toată viața virtuoasă a noastră nu e decât o
desfășurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfășurare voită și
ajutată de noi prin toată încordarea noastră.

Deci mai înainte de orice virtute trebuie să avem credința dobândită sau întărită la
botez. Dar eficiența ei, ca să înaintăm pe drumul virtuților spre desăvârșire, depinde de
colaborarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voință de a crede, și nu
din voința de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinței noastre în
vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate
începe de altundeva, în nicio schimbare în bine a vieții noastre, decât de la a crede. Iar cine
vrea să creadă ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruință să creadă, să
nu fi ajuns la putința de a crede. Dar faptul că, vrând cineva să creadă ajunge de poate crede,
se datorează unui har prealabil în noi. Căci prin simpla voință a sa, omul n-ar ajunge
niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-și închipuie că totul atârnă numai de voința lui,
pentru ca să accentueze necesitatea contribuției lui. Dar pe plan trans-empiric e prezent ca
ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea să creadă e un dar al credinței, care însă nu-l silește
să vrea numaidecât să creadă. Iar din momentul în care vrând cineva să creadă a ajuns să
creadă de fapt, harul ascuns în el de la botez, sau credința ca virtualitate, s-a trezit la
actualitate, prin faptul că omul și-a dat contribuția lui.

Deci, înainte de a porni la drumul purificării, e necesar ca omul să-și întărească

credința primită la botez, prin voință. Credința însă, fiind o raportare a mea la Dumnezeu, nu
se poate întări decât începând să mă gândesc mai des la El, nu în mod teoretic, ca la o temă de
reflecțiune filosofică, ci ca la Cel de care eu depind în toate ale mele și Care mă poate ajuta în
insuficiențele mele. Dar gândul la Dumnezeu se concretizează sau se întreține prin câte o
scurtă și deasă pomenire a Lui, făcută cu evlavie, cu sentimentul că depindem de El. Câte un
asemenea cuvânt ne concentrează gândurile spre Dumnezeu sau spre Iisus Hristos, spre ce a
făcut El pentru noi, ca bază pentru încrederea că ne va ajuta și acum.

Sunday, 30 April 2023

 Iată de ce considerăm că Centuria lui Calist și Ignatie a procedat foarte just așezând la
începutul întregului urcuș duhovnicesc credința ca dar al harului și pomenirea numelui lui
Iisus Hristos. „Începutul oricărei lucrări plăcute lui Dumnezeu este chemarea cu credință a
numelui Domnului nostru Iisus Hristos”, o dată ce El însuși a spus: „Fără de Mine nu puteți
face nimic” (Ioan 14, 9). De aceea, toți marii dascăli ai ascezei au învățat că înainte de orice
altă lucrare și preocupare bună, toți, și mai ales cei ce voiesc să intre în stadiul liniștii
îndumnezeitoare și să se consacre lui Dumnezeu, trebuie să se roage în Domnul și să ceară de
la El mila, fără să se îndoiască; „iar preasfântul și preadulcele Lui nume să-l poarte neîncetat
și în inimă și în minte și pe buze, și în el și cu el să respire, să trăiască, să doarmă, să vegheze,
să se miște, să mănânce”.

Necesitatea credinței ca primă treaptă a urcușului duhovnicesc rezultă însă și din felul
patimilor de a se stârni. Ea se însușeșteîn mare parte și p-rin voință, și ca atare este o virtute.
Era are un dublu aspect: intelectual și voluntar. Pe de o parte, e o concepție, un punct de
vedere; pe de alta, e un act de voință. E o sinteză intelectual-voluntară. Dar nici alunecarea
rațiunii nu e un act pur intelectual, ci și unul voluntar.

Credința revarsă o nouă evidență peste anumite adevăruri raționale referitoare la

Dumnezeu. Credința crește cu vremea la o evidență atotluminoasă. Dar crește pe măsură ce
împlinim poruncile și dobândim virtuțile. Căci prin aceasta arătăm că-L simțim pe Dumnezeu
și ne deschidem și mai mult Lui. Aceasta înseamnă că e prezentă de la început, dar crește prin
toate virtuțile ce le dobândim ulterior. De altfel, fiecare virtute, odată dobândită, nu se mai
pierde dacă persistăm pe drumul ascendent al vieții creștine duhovnicești, ci rămâne și după
ce se nasc din ea virtuțile următoare, crescând și primind modificări calitative superioare, sub
înrâurirea noilor virtuți, pentru a se coordona cu acelea.

Credința e prima virtute cu care pornim la drum. E pârâiașul căruia i se adaugă pe

urmă pârâiașele altor virtuți, devenind împreună fluviul larg, atotcuprinzător și de neîntors al
unei vieți total virtuoase. Astfel, în iubire adună ea toate virtuțile. Între timp, credința, fără să
se piardă, a câștigat treptat în evidență, devenind în faza iubirii o contemplare a lui
Dumnezeu, precum și iubirea este contemplatoare.

Dar credința nu poate fi de la început cunoaștere propriu-zisă. De la starea primordială

la cea de contemplare a lui Dumnezeu e de parcurs o cale lungă, pentru eliberarea minții de
întunecarea prin patimi. Deocamdată ne împărtășim de o licărire și, numai pe măsură ce
subțiem stratul de tină al patimilor, licărirea credinței în întunericul în care ne aflăm la
început devine lumină orbitoare. Scăparea de ignoranță de la început sporește înfrânarea din
frică.