Umblați după darurile cerești  
           Nu mai zicem nimic de manifestarea lor!
1 Corinteni 14:1-4
 În era noastră in care trăim și dacă lumea reală se bazează pe avuții și se
orientează spre succes, spre bunăstare, spre distracție de orice fel și dacă
Statul se bazează pe „pârghiile”, pe care și le-a format pentru o bună
funcționare, Biserica Domnului trebuie să se separe și să se bazeze
exclusiv pe credința în Dumnezeu prin jertfa Fiului, pe evlavie și slujire.
       Sunt vremuri în care, în Adunări, într-un mod agresiv ni se propun
„rețete” de bunăstare, de fericire, armonie și chiar de nemurire, lucruri
foarte plăcute auzului ca să ne abată de la adevăr. Dar uitam ce a zis
Domnul caci in lume veți avea necazuri , dar îndrăzniți caci eu am biruit
lumea.
       Adevărul este acela că, nimic din toate acestea (nici binele, nici
bunăstarea, nici sănătatea, nici fericirea), nu se pot obține cu „rețete”
omenești, ci doar printr-o singură ființă divină și prin jertfa Sa de la cruce
și anume, prin persoana Domnului Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
        Lucrul acesta îl cunoaște numai un creștin autentic, un creștin
adevărat, sănătos, „dăruit”, umplut de dragoste pentru frați, pentru Domnul
și pentru Biserică.
            Dacă ne întoarcem în timp și ne uităm la începuturile Bisericii
Domnului, descoperim că era „hăruită”, cu belșug de daruri spirituale și
era însoțită de puterea Duhului, pentru că Domnul Dumnezeu este foarte
generos cu omul evlavios și îl binecuvântează cu tot felul de binecuvântări
pe cel care Îi slujește cu credință.
          În Biserica din Corint, spre exemplu, Duhul Sfânt se manifesta prin
tot felul de daruri: darul proorociei, darul vorbirii în alte limbi, darul
tălmăcirilor, darul vindecărilor, dar de cunoștință, dar de credință, de
dărnicie însă, pe măsură ce timpul trecea, parcă toate darurile acestea s-au
diminuat, s-au împuținat, ajungând în zilele noastre atât de rare, încât abia
se mai vorbește despre ele în Biserică.
            Oare să fi sărăcit Dumnezeu?
            Oare să fi epuizat Dumnezeu toate resursele sfinte, sau se poate ca
să fie astăzi mai puțin generos, decât la începuturile Bisericii?
            Oare Și-a pierdut Dumnezeu dragostea și interesul față de Biserică?
            Nici de cum nu se poate întâmpla așa ceva!
            Dumnezeu este și rămâne în veac, același, neschimbat în putere,
esență și dragoste.
            Ce s-a schimbat, totuși?
            Mentalitatea credincioșilor s-a schimbat; oamenii s-au schimbat,
pentru că au dat de bine, au dat de „gustul” bunăstării, au început să simtă
„mirosul” puterii și s-au îndepărtat de făgașul credinței adevărate.
            S-a adus lumea în Biserică, nu pentru ca să se pocăiască de păcatele
ei, ci mai degrabă au lăsat-o ca să influențeze, să dilueze, să altereze
adevărata închinare. De aceea, Duhul lui Dumnezeu este „zgârcit” în
daruri și în lucrare în vremea aceasta din urmă.
            Cine vorbește în alte limbi(cerești, îngerești, pentru că nu este
vorba aici de limbi omenești cunoscute), se zidește pe sine, își întărește
credința personală în Dumnezeu de aceea, apostolul insistă și cere tuturor
„mădularelor” lui Cristos, adică cere Bisericii să umble, să caute cu
ardoare, să ceară cu stăruință acest dar, pentru ca să crească în credință și
fiecare să ajungă până la urmă „matur”, astfel ca să nu poată fi „dărâmat”,
de orice fel de învățătură.
            Versetul 5 „Aș dori ca toți să vorbiți în alte limbi…” Adică, lucrul
acesta înseamnă mai mult decât o dorință, și anume înseamnă, ca fiecare
credincios, să se zidească pe sine însuși și împreună, în unitate, în părtășie
să zidească Biserica Domnului.
          Ce frumos; să lucrăm împreună la zidirea Bisericii: unul are o cântare,
altul are un îndemn, altul o predică. Unul aduce o „cărămidă”, altul aduce
„mortar”, altul o „mistrie”, împreună lucrăm și ridicăm „ziduri” de apărare
împotriva valurilor lumii.
            Dimpotrivă, spune apostolul, cine prorocește, zidește, întărește
„organismul” numit Biserică, pentru ca Numele Domnului Isus să fie
proslăvit în mijlocul ei.
         Acesta este de fapt, scopul final al slujirii în Biserică și anume, de a-L
înălța în mijlocul ei pe Isus Cristos care Și-a dat viața pentru nașterea,
creșterea și maturizarea ei în credință!
        Oricine dorește însă, să beneficieze de darurile cerești, duhovnicești,
trebuie obligatoriu să caute cu tot dinadinsul, mai întâi de toate, dragostea.
          Așa începe apostolul tema aceasta a darurilor cu două cuvinte care nu
sunt opționale, sau facultative, ci sunt scrise la modul imperativ, ca o lege
veșnică a lui Dumnezeu: „Urmăriți dragostea.”
                Dar, oare de ce trebuie ea, dragostea urmărită?
            Ce? Ea fuge undeva? Se deplasează în direcții nebănuite și
credinciosul trebuie să fie cu ochii pe ea, ca să nu o piardă din vedere?
           Nici de cum nu se întâmplă așa ceva! Însă, din neatenție, din
nebăgare de seamă, de cele mai multe ori dragostea poate fi pierdută, nu din
vedere, ci din inimă și pentru că reversul, adică ura, răutatea, dușmănia stau
la pândă, va amintiți ce i-a zis Dumnezeu lui Cain ? ,, păcatul pândește la
ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești. căutând o mică
portiță ca să intre în inima omului și să pună stăpânire pe el, omul
credincios trebuie să-și facă un mod de viață din dragoste.
            De aceea, pune accent Domnul Isus pe dragoste și ne spune în
Evanghelia după Matei 24:12 Din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea
celor mai mulți se va răci.
            Lucrurile acestea, cu durere le spun, se întâmplă sub ochii noștri și
cu noi înșine de asemenea, dacă nu veghem.
            Și fără dragostea rodită de Duhul Sfânt în inima credinciosului,
nimeni nu poate să primească daruri cerești, pentru că darurile Duhului își
găsesc plăcerea și se manifestă cu putere, numai și numai în „mediul”,
numit: dragoste. Este ca o floare care are rădăcină frumoasă, bogată dar pe
care o sădești într-un pământ sec, uscat, neudat, ea nu se va dezvolta, ci
dimpotrivă, se va usca și se va nimici.
            Așa este și în cele spirituale!
Fără dragoste, după cum ne spune apostolul Pavel, darurile devin niște
„zângănituri” și niște sunete fără nici un înțeles și omul nu este nimic fără
dragoste, măcar că se bate cu pumnii în piept, după cum lasă apostolul
Pavel să se înțeleagă în capitolul 13:1
   Darurile Duhului, sunt strâns legate de dragoste și mai presus de toate, ele
sunt influențate, însuflețite și manifestate în puterea dragostei divine.
     Putem să vorbim și de o manifestare a firii, când darurile sunt
„confiscate”, contrafăcute, improvizate de către om, fără însă, o însoțire
reală, curată, sfântă a Duhului lui Dumnezeu. Prin urmare, ele se manifestă
uneori cu violență, dar fără nici un rezultat cert, clar, vizibil în viața
credinciosului.
            „Umblați după dragoste, urmăriți-o de aproape!”
        Dragostea este o calitate a omului născut din nou, care îi dă valoare și
îl înnobilează, ajutându-l să devină un om nou, un suflet nobil, un fiu iubit
de Dumnezeu.
         În dragoste nu este: invidie, lăudăroșie, nesimțire, resentiment,
mândrie și nici măcar „mândrie sfântă”, ca de exemplu: eu marele
penticostal, sau eu marele predicator, sau eu marele cântăreț, pentru că în
dragostea rodită de Duhul Domnului nu există „eu marele pocăit”, ci doar
rob, ascultător de Domnul Isus Hristos și slujitor împreună cu frații.
         „Mândria sfântă”, cine o are este orbit de ea și nu mai vede în Biserică
o familie cu frați și surori, ci vede un câmp de luptă, cu dușmani, rivali,
„vameși”, păcătoși.

Un asemenea „creștin”, se vede mai bun, mai sfânt, mai înțelept decât
alții…

          În capitolul 12 începând cu versetul patru, Duhul Domnului

precizează faptul că toate darurile, toate slujbele și toate lucrările din
Biserică, sunt împărțite, sunt date de către Același Duh, spre folosul întregii
comunități, care duce la zidire, sfătuire, mângâiere și în mod special, toate
se fac la un loc, spre slava, cinstirea și înălțarea mai presus de oricine și de
orice altceva, a Domnului nostru Isus Hristos.

            Prin urmare, umblarea după darurile de sus, are ca scop final
proslăvirea, înălțarea și glorificarea Celui care este Domnul și Mântuitorul
nostru.

            Doamne ajută! Doamne dă putere robilor Tăi!