I IX.

NOȚIUNI EXACTE DESPRE DUHUL SFÂNT, ÎN CONFORMITATE CU ÎNVĂȚĂTURA SCRIPTURII

22. Căutăm acum noțiunile noastre comune despre Duhul Sfânt: atât cele adunate pentru noi din
Scripturi, cât și cele pe care le-am primit din tradiția nescrisă a părinților.

Mai întâi de toate, cine, auzind numele Duhului, nu se ridică în sufletul său și nu-și înalță gândurile spre
natura supremă?
Este numit Duhul lui Dumnezeu și "Duhul adevărului care purcede de la Tatăl", "Duhul drept", "Duhul
cel Mare".
"Sfântul Duh" este denumirea sa proprie și specifică: numele care exprimă mai mult decât oricare altul
ființa incorporală, pur imaterială și simplă. De aceea, chiar și Domnul, când vrea să-i învețe pe cei care
credeau că trebuie să se închine lui Dumnezeu într-un singur loc, că ceea ce este incorporal nu poate fi
circumscris, spune că "Dumnezeu este spirit".
Prin urmare, nu se poate ca cel care îl ascultă pe Duhul să-și imagineze o natură circumscrisă, supusă
schimbării și alterării, sau care să semene cu creatura. Dimpotrivă, pentru a gândi la ceea ce este mai
înalt, este necesar să ne gândim la o natură inteligentă, de o putere nelimitată, de o măreție infinită, fără
dimensiunea timpului și a secolelor, dătătoare de bunuri proprii.
Spre el se îndreaptă tot ceea ce are nevoie de sfințire; spre el tânjesc toți cei care trăiesc conform virtuții:
prin suflarea lui sunt ca și cum ar fi învigorați și ajutați să-și atingă propriul lor scop, chiar și conform
naturii. Capabil să-i desăvârșească pe ceilalți, el, pentru sine, nu dă greș în niciunul; el trăiește fără să
aibă nevoie să-și refacă puterile și chiar reface viața; el nu se mărește prin creștere progresivă, ci este
plinătatea continuă; el este stabil în sine și este împreună pretutindeni.
Sursă de sfințenie, lumină inteligibilă, oricărei puteri raționale, ea se oferă din ea însăși ca o iluminare
pentru căutarea adevărului. Inaccesibilă prin natura sa, ea poate fi înțeleasă prin bunătatea sa, umple
toate lucrurile cu puterea sa, dar se comunică numai celor care sunt vrednici, fără a urma o măsură
unică, ci distribuindu-și operația proporțional cu credința.
Simplu în esența sa, este variat în minunile sale, întreg prezent pentru fiecare și întreg simțit
pretutindeni. Ea se împarte și rămâne impasibilă; păstrându-și integritatea, se comunică, asemenea unei
raze de soare, de al cărei beneficiu se bucură cel care se bucură de ea ca și cum ar fi singurul, în timp ce
luminează pământul și marea și se amestecă cu aerul.
La fel și Spiritul, prezent tuturor celor care sunt capabili să-l primească, ca și cum ar fi singurul,
suficient pentru toți, emite harul în plinătate: cei care se împărtășesc de el se bucură în măsura în care
natura lor o permite, nu în funcție de capacitatea lor de a-l comunica!

23. Familiaritatea Duhului cu sufletul nu constă într-o apropiere în spațiu - cum s-ar putea, de fapt, să se
apropie cineva de necorporal cu trupul? - ci în excluderea patimilor, care, prin atracția cărnii, sfârșesc
prin a ataca sufletul și a-l îndepărta de familiaritatea lui Dumnezeu.

Purificarea de urâțenia impregnată de păcat, revenirea la frumusețea nativă și refacerea, ca să spunem

așa, a chipului regal la forma sa de dinainte prin puritate, aceasta este singura cale de a ne apropia de
Paraclet.
El, ca un soare, recunoscând un ochi purificat, îți va arăta în el însuși imaginea Invizibilului.
În contemplarea fericită a imaginii, vezi frumusețea de nedescris a Arhetipului. Prin el, inimile sunt
înălțate, cei slabi sunt luați de mână, cei avansați devin perfecți.
Iluminându-i pe cei care s-au purificat de orice murdărie, prin comuniunea pe care o au cu el, îi face
spirituali. Și așa cum trupurile care sunt clare și transparente atunci când o rază le lovește devin și ele
scânteietoare și reflectă o altă strălucire din ele însele, tot așa și sufletele purtătoare de Duh
(pneumoforii) luminate de Duhul devin ele însele spirituale și revarsă har asupra celorlalți.
De aici vin: previziunea evenimentelor viitoare, cunoașterea misterelor, înțelegerea lucrurilor ascunse,
distribuirea darurilor harului, cetățenia cerească, bucuria nesfârșită, rămânerea în Dumnezeu,
asemănarea cu Dumnezeu, cea mai mare dintre dorințe: a deveni Dumnezeu.
Acestea sunt, așadar, ideile noastre despre Duhul Sfânt, pe care, în ceea ce privește măreția, divinitatea
și operațiile sale, am învățat să le concepem din propriile cuvinte ale Duhului, oricât de puține ar fi
printre cele pe care le-am citat.
I X. CELOR CARE SPUN CĂ DUHUL SFÂNT NU AR TREBUI SĂ FIE COORDONAT CU TATĂL ȘI CU
FIUL

24. Nu ar trebui, spun ei, să coordoneze Duhul Sfânt cu Tatăl și cu Fiul din cauza diferenței de natură și
a demnității inferioare.

Acestora li se cuvine să le răspundem cu cuvântul apostolilor: "Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai

degrabă decât de oameni". Că dacă Domnul, încredințându-ne botezul mântuirii, a poruncit în mod clar
ucenicilor să boteze toate popoarele "în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh", fără a disprețui
comuniunea cu el, iar ei, în schimb, spun că nu trebuie să se coordoneze cu Tatăl și cu Fiul, cum se
poate spune că nu contrazic deschis preceptul lui Dumnezeu? Dacă, atunci, o astfel de coordonare nu
înseamnă, așa cum declară ei, o comuniune și o unitate <de natură>, să spună ce îndreptățire de sine este
să creadă acest lucru și ce alt mod mai potrivit au ei de a exprima unirea.
În orice caz, dacă Domnul nu a stabilit o unire între El, Duhul și Tatăl, în botez, să nu ni se reproșeze că
le legăm, căci nu gândim și nu exprimăm altceva decât <ceea ce este scris>.
Dar dacă în formula baptismală Duhul Sfânt este unit cu Tatăl și cu Fiul, și nu există nimeni atât de
obraznic încât să spună altceva, atunci să nu ne reproșeze dacă urmăm ceea ce este scris.

25. Dar se fac pregătiri de război împotriva noastră; orice gând este poruncit împotriva noastră, și
limbile acelor blasfemiatori săgetă de colo-colo, lovind mai tare decât au lovit acei creștini pe Ștefan cu
pietre.

Dar nu încercați să ascundeți faptul că noi suntem doar pretextul pentru război: în realitate, ei țintesc
mai sus. Împotriva noastră, se pare, își pregătesc mașinile și ambuscadele și se încurajează unii pe alții
să ne ajute, în funcție de experiența și forțele fiecăruia.
Dar credința este cea care este atacată, iar scopul comun al tuturor adversarilor și dușmanilor doctrinei
sănătoase este de a zdruncina temelia credinței în Cristos, suprimând tradiția apostolică și distrugând-o
în totalitate.
Prin urmare, așa cum fac debitorii demni de încredere, ei invocă dovezile Scripturii, respingând în
același timp, ca fiind nesigure, mărturiile nescrise ale părinților.
Dar nu vom abandona adevărul și nici nu vom trăda, de teamă, legământul nostru cu el. Dacă, de fapt,
Domnul ne-a predat ca pe o dogmă necesară și salutară coordonarea Duhului Sfânt cu Tatăl, dar lor nu li
se pare așa, iar ei cred, în schimb, că el trebuie să fie împărțit și separat în mod distinct de Tatăl și
coborât la o natură servilă, nu este adevărat că ei consideră blasfemia lor mai importantă decât preceptul
Domnului?
Dar să lăsăm acum deoparte orice dispută și să examinăm împreună cu atenție argumentele pe care le
avem la îndemână.

26. De ce suntem creștini? Prin credință, ar putea spune oricine. În ce fel suntem mântuiți? Renăscuți de
sus, evident, prin harul său <datorat nouă> la botez. Altfel cum am putea ști asta?
După ce am cunoscut această mântuire asigurată de Tatăl, de Fiul și de Duhul Sfânt, aruncăm noi forma,
tipul de învățătură pe care am primit-o?
Ar fi cu siguranță un motiv de plâns dacă am fi mai departe de mântuirea noastră acum decât atunci
când am venit la credință: dacă am nega acum ceea ce am acceptat atunci.
Este la fel de rău să mori lipsit de botez sau să primești unul lipsit de un element care vine din tradiție.
În ceea ce privește profesiunea de credință, pe care am făcut-o la prima noastră intrare <în comunitate>,
când ne-am îndepărtat de idoli și ne-am apropiat de Dumnezeul cel viu, cel care nu o păstrează în
permanență și nu aderă la ea pe tot parcursul vieții sale ca la o garanție sigură, este extrapolat de lume.