Dificultățile reconcilierii cu Dumnezeu în timpurile noastre

Se pare că rădăcina cea mai adâncă a dificultăților care întâlnesc credința creștină și
celebrarea sacramentului reconcilierii își are originea în rapiditatea procesului de schimbare
socială și culturală care are loc în special în țările din Occident, dar și în țara noastră. A
apărut un mod nou de a trăi, de a se pune în fața vieții, un nou mod de a exista ca om, în sânul
unei civilizații, care devine din ce în ce în ce mai complicată. Omul de astăzi nu mai înțelege
și respinge formulele și riturile creștinismului tradițional, pentru că nu există încă o formulare
nouă a credinței și a riturilor noi, care să corespundă cu experiența nouă pe care omul o are
despre sine și despre lume. Mărturisirea a devenit mai dificilă, pentru că a devenit mai dificilă
credința în Dumnezeu, înțelegerea sensului păcatului și al convertirii, sensul medierii Bisericii
în întâlnirea dintre om și Dumnezeu. A devenit mai dificilă credința în Dumnezeu, pentru că
omul modern refuză o concepție și o credință într-un Dumnezeu, prezentat ca refugiu
psihologic pentru oameni imaturi, ca obstacol în calea construirii propriei persoane, ca o
evadare de la construirea istoriei. Așadar, pentru omul modern a devenit mai dificil sensul de
mediere a Bisericii, mai ales în sacramentul reconcilierii, din două motive principale: această
mediere se face prin ritualuri apărute în trecut, care par să favorizeze o concepție ritualistă,
aproape magică între om și Dumnezeu, iar Biserica este considerată de mulți, mai degrabă ca
un semn de opresiune și de putere, decât un semn de iubire și de eliberare.
De aceea, avem nevoie de o idee clară asupra adevăratei dificultăți a relației noastre cu
Dumnezeu și cu ceilalți, adică păcatul personal, și importanța convertirii, ca reorientare a
vieții și regăsirea sensului ei firesc spre Dumnezeu și spre comunitatea creștină. Este necesar
să evităm utilizarea necorespunzătoare a termenului „păcat”, folosit uneori acolo unde se
vorbește de presiuni sociale, de a ceda în fața unei conformități ușoare. Se spune: „Acest lucru
nu trebuie făcut!”, de teama sancțiunilor sociale, a consecințelor, a reproșurilor, a
discriminărilor, și când nu se cedează în fața conformismului se vorbește despre conștiință rea
sau de păcat în sens social. Motivele interdicțiilor nu sunt cunoscute sau discutate: ele sunt
sacre și se aderă la ele într-un mod necritic sau chiar copilăresc, considerându-le absolute,
chiar și atunci când sunt neimportante. Uneori, acest nivel pre-moral poate să se confunde cu
o conștiință mai mult sau mai puțin morală. De exemplu, în cultura în care a trăit Avraam,
mulți oameni s-au aflat în situația de a face alegeri morale. Exista credință comună și
acceptată într-un mod sacru, că zeii ar putea fi uneori potoliți numai prin jertfa fiului întâi
născut. În îndeplinirea acestei practici, se manifestă o dorință profundă de a asculta de
Dumnezeu, dar percepția voinței lui Dumnezeu este foarte imperfectă și se supune tabu-ului și
judecății sociale. În cazul lui Avraam, exista o credință mai luminată. După ce a fost
recunoscută falsitatea tabu-ului, în Israel a fost considerată o crimă sacrificarea fiilor unor zei.
Percepția păcatului sau a greșelilor morale poate rămâne în orizontul relațiilor cu sine, cu
aproapele și cu comunitatea, fără să se observe orizontul transcendental. Într-o viziune
statică, este păcat asumarea unor riscuri, expunerea la pericole, comportamentul îndrăzneț, și
există o adevărată obsesie pentru a scăpa de așa-numitele ocazii proxime, în special de cele
dăunătoare carierei proprii. Cea mai gravă eroare morală este identificată în neascultarea față
de autorități, tradiții și legi, care presupun a fi întotdeauna bune, uneori fără cel mai mic sens
critic. Într-o viziune dinamică, pe de altă parte, este păcat a nu face binele necesar pentru
dezvoltarea propriei personalități, a aproapelui, a întregii comunități. Greșeala morală constă
în eșecul dezvoltării sensibilității, a cunoașterii omului și a libertății propriei persoane și a
altora, a sentimentului de co-responsabilitate și de colaborare.
În tradiția iudeo-creștină, cuvântul „păcat” include nivelul religios, care se referă la
relația cu Dumnezeu, privește raportul cu Dumnezeu. Păcatul este opoziție față de Dumnezeu
și față de legământul său, este nedreptate față de Cel care are dreptul la dragostea și la
ascultarea noastră. Acesta este punctul în care apar cele mai importante dificultăți în a dialoga
cu omul din epoca secularizării actuale, care adesea nu percepe acest orizont sau îl neagă.
Cele mai mari dificultăți ale omului secularizat derivă dintr-o reacție împotriva tipurilor de
păcate și împotriva sacrului. Acest om refuză conceptul de păcat înțeles ca raport vertical
unilateral cu Dumnezeu, lipsit de o inserare în viața de zi cu zi, în contextul social, în
problematica internațională și în aspectele sale cele mai urgente.
Realitatea este aceasta: în pofida acestor dificultăți, reconcilierea (spovada) implică un
nou gen de relații (acceptare și dăruire): prin credința plină de speranță învățăm că
Dumnezeu ne acceptă și vine să ne întâlnească acolo unde ne găsește. Prin lauda plină de
recunoștință devenim capabili de a ne accepta și de a nu considera ca pe o amenințare relațiile
cu ceilalți, ci ca pe un dar al lui Dumnezeu. Diversitatea nu mai înseamnă opoziție, ci
complementaritate. În contextul sacramentului reconcilierii (spovezii), teologii vorbesc despre
o convertire „de la” și de o convertire „pentru”. Convertirea „de la” se referă la trecerea de
la ceva la altceva, de exemplu, de la nesupunere la ascultare sau de la păcat la har, fapt care
concentrează atenția persoanei asupra ei însăși și spre propria auto-perfecțiune. După cum
știm, convertirea presupune depășirea egoismului propriu și deschiderea spre Dumnezeu și
spre ceilalți. De aceea, vorbim despre convertirea „pentru” Cristos și pentru oameni. După
cum Isus s-a desăvârșit pentru că nu a trăit pentru sine, ci pentru Dumnezeu Tatăl și pentru
oameni, prin iubirea sa inepuizabilă, în mod asemănător, a te converti „pentru” înseamnă a te
decide pentru acceptarea persoanei lui Cristos, a-l primi pe Cristos cu mesajul său mântuitor,
pentru a intra în comunitatea escatologică a mântuirii. Am putea spune că această mișcare de
convertire se realizează în întâlnirea sacramentală cu Cristos, un gest eclezial al convertirii și
al reconcilierii creștinului cu Dumnezeu și cu Biserica. Este vorba de o istorie de har care are
ca obiectiv construirea unei personalități mature a creștinului, inserat în mod responsabil în
edificarea Bisericii și prin medierea ei.
Se înțelege că procesul de convertire spre Dumnezeu nu poate avea loc fără a întâlni
comunitatea creștină, în care se trăiește mântuirea realizată de Cristos. De aceea, convertirea
spre Dumnezeu înseamnă convertirea spre comunitatea în care Dumnezeu este cunoscut prin
intermediul Bisericii. Prin urmare, convertirea nu poate avea loc fără întâlnirea cu alteritatea,
adică cu celălalt, cu care subiectul se confruntă prin deschidere și iubire. Am putea spune că
este vorba întotdeauna de o convertire la iubire. Din moment ce iubirea lui Dumnezeu nu are
un standard de măsură, ci este infinită, fără măsură, la fel și convertirea este un dinamism
permanent. O posibilă descriere sintetică a drumului de convertire, în raport cu credința, o
regăsim în reflecția Papei Francisc, în enciclica Lumen Fidei: „Credința, deoarece este legată
de convertire, este opusul idolatriei; este separare de idoli pentru a se întoarce la Dumnezeul
cel viu, printr-o întâlnire personală. A crede înseamnă a se încrede într-o iubire milostivă care
mereu primește și iartă, care susține și orientează existența, care se arată puternică în
capacitatea sa de a îndrepta cărările strâmbe ale istoriei noastre. Credința constă în
disponibilitatea de a se lăsa transformați mereu din nou de chemarea lui Dumnezeu. Iată
paradoxul: în continua îndreptare către Domnul, omul găsește un drum stabil care îl eliberează
de mișcarea dispersivă la care îl supun idolii” (LF 13).