2.

Globalizarea și implicările în viața religios morală

Globalizarea aduce o manifestare individualistă la care participăm în mod concurențial,

riscând să ne pierdem identitatea morală prin subminarea trăirilor religioase. Coordonata
religios morală suferă anumite denaturări de la legea firească a omului sub presiunile
mediului înconjurător. Dimensiunea religioasă extrasă concret din cotidian afișează starea de
fapt a lumii moderne, detașată de etica bunului simț, prin fenomenele tot mai răspândite de
manifestări deviante ale omului în societate. ”Alături de îndeplinirea misiunii interne față de
proprii credincioși, este de maximă importanță ca Biserica să se manifeste neopozant, ci
deschis - dar atent, în același timp -, față de un Occident în care credința se găsește deja în
planul secund al importanței sociale.” (S. Iloaie, 2009, p 8).
Globalizarea facilitează circulația rapidă a unor repere axiologice fără discernământ în
scopul comuniunii bazat pe interese. Viața morală scade prin calitatea actelor pe care oamenii
le reproduc fără a ține cont de bunăstarea comuniunii a căror valori religioase izvorăsc din
bunătatea lăuntrică fin articulată de spiritualitate. Acest tipar de evoluție a fost prezentat și în
vremuri străvechi prin construirea Turnului Babel în care stigmatul îndreptării omenești se
realizează prin împărțirea limbilor neamurilor, pentru ca oamenii să nu se mai înțeleagă și
astfel, să nu mai poată construi. Avântul globalizării aduce o coeziune slăbită a omului cu
divinitatea, păstrând însă anumite înfăptuiri în mintea omului menite să întărească relația
personală a omului cu Dumnezeu în cazuri delimitate de necesități sufletești deosebite
(vindecări, regăsirea, detașarea față de nihilism etc.). Omul ajuns în situația de a-și pierde
orientarea valorică desprinsă din comuniunea cu Dumnezeu își murdărește interiorul lăuntric
care va fi supus unei eroziuni accentuate în fața încercărilor vremii, manifestând starea de
suferință specifică postmodernismului: nemultumirea de sine, râvnirea la ceea ce au alții,
neliniște interioară continuă, descumpănire. Activitatea omenească transformă valoare morală
într-o simplă opțiune, rațiunea extrasă din forma de stăpânire a lumii exterioare având încetare
odată cu moartea. Această formă existențială viață-moarte este singura accepțiune rămasă
Biserici în propovăruirea adevărului cu plenitudine sacramentală. Împărăția lui Dumnezeu
Creatorul se manifestă în Biserică, în două feluri:
- așteptarea unui nou Mântuitor care să pună capăt circuitului global tendențios;
- delimitarea istorică a experiențelor desprinse din înfăpuirile divine: martorii
vremurilor trecute, viața Sfinților și a Mântuitorului, alte repere creștinești cu trimitere
la miracole, simțiri, binefaceri.
 Lumea modernă susține înclinarea umanității către rătăcirea cugetului evlavios (ascensiunea
ispitelor lumești), în timp ce creștinii aleg de bunăvoie modul cel mai real cu putință – trupul
și sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Păcatele trupului sunt provocări ale vremurilor cu unele
puteri neobișnuite dar care mai pot fi îndreptate, în mod liber, de valorile interne ale omului
(centrul tuturor acțiunilor morale). Schimbările valorice la nivel de societate funcționează pe
bază de imitație, divinitatea fiind la mare căutare în vreme de prigoană. Astfel, îndemnul unor
ucenici "Să aşteptăm, dar, în orice ceas, împărăţia lui Dumnezeu în dragoste şi dreptate,
pentru că nu ştim ziua arătării lui Dumnezeu" (Lucrările simpozionului internațional, 2010, p
135) folosește în reconstrucția interioară și îndreptare către Dumnezeu, în caz de necesitate.
În ceea ce privește reperele morale stabilite de modernism, încă se mai păstrează un manifest
pro-credință ce ia naștere sub alte unghiuri de prezentare a Sfintei Scripturi.
2.1. Internetul – sursă a globalizării
Conceptele de consum și evoluție au invadat lumea, modificând cursul normal al vieții.
Relațiile de zi cu zi capătă o altă formă de exprimare prin intermediul internetului și implicit
al tehnologiilor pe care omul le folosește, cu precădere, în mai toate domeniile. Oamenii devin
tot mai înstrăinați de religie prin justificarea căutării trebuințelor în comunitatea on-line, unde
este mult mai ușor a se stabili un contact fară formă de apropiere fizică. Totuși, firea omului
mai păstrează simțul datoriei religioase în conștiință amintindu-și de lumea care există, chiar
dacă mediul digital oferă un spațiu fără frontieră.
Deschiderea globală către acest uz de folosință a spațiului virtual împinge Biserica Ortodoxă
la fuzionare postmodernistă în spiritul adevărului, misiunea fiind desprinsă din necesitatea de
a schimba în bine ritmul convertirilor. Condițiile și instrumentele folosite pentru a ajunge în
mod satisfăcător la publicul larg stăruiește cu scopul de a înălța predica evlavioasă pe
înțelesul oricărei generații. Accesibilitatea credinței împrăștiată cu ajutorul internetului devine
un proces cu implicații dinspre propovăduitor spre credincios, în care ultimul folosește
rațiunea pentru a urma calea mântuirii. Intervențiile și sfaturile preotului participant la mediul
virtual este începutul unui drum anevoios în care semnificațiile divine sporesc încrederea,
îndreaptă comportamente și adună fapte în virtutea credinței.
Legătura omului cu Dumnezeu se imprimă în simțuri printr-o esență emancipată dată de
înțelesul biblic. Interacțiunea virtuală supune fundația credinței la mai multe tipuri de
dezbateri neanticipate, devenind o țintă pentru protestanții avizi de cuceriri demografice.
Dogmele religiei creștine necesită adaptabilizare pentru a întării spiritul credinței destinat prin
natură să fie, insistând asupra lămuririi aspectelor puse la îndoială. Pentru a fi credibili în
acest mediu înfocat, este nevoie de un dialog progresiv în urma căruia omul să ajugă să
identifice înțelesul sub forma sa vizionară și să se manifeste deplin (simțire, comportament,
atingerea desăvârșirii). Orice intervenție în mediul online necesită repetitivitate constructivă
pentru a se distinge în mod evident de cei care caută să despice firul ca formă de atac a
crezului ortodox. Limbajul personificat creează premise bine delimitate de țintele universale
și atribuie omului calitatea de a fi important în același ordin religios împărțit cu neamurile.
Suportul web oferă un spațiu de stocare al datelor în afara calculatorului personal, date ce
pot fi accesate cu ușurință în întreaga lume. Componenta interactivă care acordă posibilitatea
de a accesa spațiul virtual în timp real (conferințe, seminarii tematice, live-uri) sau oricând se
dorește, este o schimbare revoluționară la care pot participa oameni din toate colțurile lumii.
În acest fel se dezvoltă accesibilitatea la informație, însă și anumite punți de credibilitate
necesare pentru a discerne dacă informația are sens. Generația digitalizată suferă o mutație
educațională afectată în mod inflexional de răspândirea rapidă a informației, atingerea și
acceptarea înțelesului acesteia realizându-se în mod diferit față de predecesorii lor. Parametrii
interacțiunii digitalizate (sex, vârstă, experiența utilizării, nivelul educațional) pornesc din
deschiderea față de tehnologie a tuturor actorilor la viața socială ca acceptare a acestei forme
globale de exprimare inerentă. În acest caz, cea mai mare provocare pentru predicile
bisercești pornesc din formularea înțelesului referitor la Dumnezeu. Toate pildele raportate la
lucrările Domnului trebuiesc privite și proiectate asupra izvorului de viață (de sine mișcător,
de sine lucrător) și care posedă puterea unitară a Sfintei Treimi în existența vieții pământești și
a celei de după moarte.
Încercarea radicală de a-l slăvi pe Dumnezeu cu ajutorul noilor tehnologii determină
abordări ale raporturilor interumane pentru ca misiunea Bisericii să favorizeze conectarea în
transcendență. Împărtășirea ideilor, a opiniilor, căutarea informațiilor fără clarificarea sensului
real și așa mai departe, încorporează formațiuni distructive ușor de răspândit cu ajutorul
internetului. Formarea convingerilor, cu sau fără fundament, este deosebit de importantă
pentru rațiunea umană, baza legii morale folosind ca fir conducător harul supranatural. Scopul
limbajului despre Dumnezeu folosește valori desprinse din experiențele tinerilor cu mediul
digital: integritatea, libertatea, colaborarea, vigilența, inovația, primenirea. Dimensiunea
globală a unui fapt Dumnezeiesc poate fi zugrăvit în context digitalizat la fel de bine ca în
contextul său original. În plus, un grad mai ridicat de versatilitate intrumentează
transformările urmărite la nivelul ființei fără a folosi speculația sau abateri inventate.
Revelația este transmisă rațiunii umane ținând cont de limbajul convențional fin armonizat cu
simbolismul sacramental. Oamenii pot fi inițiați și mai ușor asupra înțelesului biblic prin
asocierea imediată a slavei lui Dumnezeu pe Pământ cu binele sau răul extras din imagini
reale și analizat prin sortarea faptelor. În slava lui Dumnezeu expresivă în format digital,
mărturia unei vindecări miraculoase a unui om credincios vs. mărturia unei răutăți ca reper ce
a putut declanșa o pierdere materială exponențială sau chiar a vieții unui individ, poate
influența crezarea după șirul evenimentelor accesate în mod direct. Alegoria îl privește direct
pe om care poate utiliza, deopotrivă, sensuri interpretate și înțelese din realități cu formă
(cazuri reale) sau fără formă (mărturii). Funcția primară a tainelor expuse în mediul digital
este aceea de a adăuga înțeles profunzimilor prin intervenții fără fond copleșitor, cum ar fi,
spre exemplu, stârnirea fricii.
Bunul demers care ajută la întărirea credinței prin mediul virtual este în strânsă dependență
cu postările duhovnicești distribuite prin mai multe canale și cu gradul de publicare în unitate
de timp (postari zilnice, saptămânale sau în anumite perioade importante de cinstire a unor
entități valoroase pentru creștinism). Spiritualitatea susținută în mediul online este o poartă
vizionară ce schimbă percepția tinerilor despre credință prin diversitatea exponențială a
înfăptuirilor divine, prin necesitățile resimțite la nivel sufletesc și potrivirile cu firea
interioară. Anumite studii evidențiază următoarele moduri prin care omul poate folosi religia
în format digitalizat:
- supliment pentru actul religios desfășurat în lăcașurile sfinte;
- substitut al actului religios desfășurat în lăcașurile sfinte;
- segmentare diferențiată de influența contextului on-line (prelegeri pe subiecte anume).
Dispersarea catehetică în spațiul online poate folosi o multitudine de canale: youtube,
facebook, pagină web, blog, instagram și așa mai departe. Pătrunderea acestui mod de
relaționare religioasă este declanșată de înregistrarea vizualizărilor definite de repere
calitative (discurs, structură, temporalitate, mixare între propăvăduire și îndrumare etc.) și
cantitative (număr de vizualizări, reacții declanșate, distribuire etc.). Există și anumite canale
dedicate catehetului digital: TrinitasTV, Radio Renașterea, Ortodoxia Tinerilor, Din Împărăția
Domnului, Doxologia și altele, oficiale sau neoficiale. Cuvântările sunt formulate uneori doar
pentru formarea opiniei, alteori sunt propulsate înregistrări ale slujbei dintr-o Biserică anume
sau chiar cerințe/oferiri de sfaturi duhovnicești. Toți cei care folosesc mediul online folosesc o
selecționare a conținutului de interes, dar asta nu înseamnă că oamenii nu pot fi puși în
situația de a accesa un conținut religios care devine plăcut și este distribuit de către alți
oameni. În ceea ce privește stilul de manifestare al propăvăduirii (audio-vizual, text redactat,
audio), stilului bisericesc i se potrivește oricare, legătura cu actualitatea și ritmicitatea
postărilor fiind mai importante pentru om. Există și persoane care interacționează accidental
cu o formă de manifestare a propăvăduirii creștin ortodoxe, fiind atrase de latura interactivă a
binefacerilor, de variabile ale reorientărilor, de critică sau sfat. Rostirea fiind liberă, catehetul
caută să aducă în prim-plan explicații valoroase indiferent de natura publicului activant.
Legătura dintre emițător și receptor este întotdeauna reînnoită de teme care să provoace
emoții, să stârneacă cuget și să mențină treaz interesul. Orice formă de propăvăduire ar alege
catehetul, argumentele sunt desprinse din Sfânta Scriptură, cu localizări precise și cu
posibilitate de a construi în mod firesc, o creștere treptată a pietății creștine. ”Din punct de
vedere formal, argumentul este important, întrucât aparține unui sfânt părinte cu autoritate,
dar, din persectiva tehnicii de comunicare acesta slăbește impactul pe care l-ar fi avut într-o
sintetizare a informației.” ( L. Vidican-Manci, 2020, p 190). Limbajul necesită particularizare
pentru a atinge mai multe genuri de public (copii, tineri, adulți), fiind nevoie de crearea unui
model specific de propăvăduire pentru acest mediul virtual supus transformărilor
imperceptibile. Nota specifică a cuvântărilor, trebuie să urmărească o armonizare între logos
(logică) și patos (însuflețire) pentru a duce la îndeplinirea scopului,. Nădejdea rudimentară
poate atinge o nouă percepție asupra înțelesului divin numai prin adaptabilizarea
propăvăduirii pentru ca manifestarea sentimentului religios să cunoască trăirea și sentimentul
datoriei. Chiar dacă se repetă aceleași idei în Biserică și în mediul virtual, îmbrățișarea
direcției religioase demonstrează un dialog asertiv prin forma de consum accesată și acceptată
de către om. Prin urmare, omul rămâne liber să aleagă ce formă de propăvăduire i se
potrivește și pe care urmează să o folosească în sensul personal al vieții.
2.2. Viziunea teologică despre om
Omul este definit, prin existența sa concretă, ca ”ființă creată după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu”. Idealul de om deschis să primească harul divin se întâlnește destul de greu într-o
societate modernă, cu ținte neclare. Calea lui Iisus Hristos era singura cale de urmat desprinsă
din vremuri delimitate tot de un context zdruncinător în care se afla omenirea. Toate
mărturiile vremii trecute au reușit să mențină un ritm al credinței prin preluarea idealului de
sfințenie de la Mântuitor. Viziunea teologică despre om și vocația sa are ca punct de interes
viața trăită după propăvăduirile oferite de spațiul sacramental al Biserici. Omul, fiind o
creatură purtătoare de logos, în adâncul său nutrește după un sens existențial. O atitudine
responsabilă de a devenii un model pentru viață după profilul Mântuitorului nu se mai
întâlnește la orice pas, fiind o situație destul de îngrijorătoare pentru om. Firea trecătoare a
omului și transcendența oferă o abordare unică a dimensiunii sacrale prin plasarea omului în
spații reîntregite de Dumnezeu (viața pe pământ și viața de după moarte). Omul, pe calea sa
naturală posedă suflare Dumnezeiască cu implicații asupra minții, voinței și a simțirii pentru a
fuziona cu revelația. Înstrăinarea omului de Dumnezeu seacă această putere lăuntrică acordată
omului prin suflare, instalându-se lipsa de precizie a vocației și a non-sensului. Dumnezeu a
dăruit prin Iisus Hristos un logos veșnic necesar pentru unificarea întregii creații, întrucât
toată creația corespunde cu interpretarea vieții lui Hristos (naștere, viețuire, pătimire, moarte,
reînviere). Omul este mai presus de alte elemente ale creației (plante, animale) prin faptul că
posedă suflarea Dumnezeiască unică și diferențiată de la persoană la persoană. Însușirea
comună a omului cu alte ființe este întregită de însușirile unicate și irepetabile atribuite
fiecăruia în parte, proiectând viața prin afirmarea identității și dăruirea de sine. Căutarea
împlinirii în viața de zi cu zi a căpătat un caracter relativ dictat de societatea de consum,
având loc o nouă mișcare morală mult mai comodă ce utilizează respectarea normelor în
acord cu formule ale eticii nedureroase. Încercarea omului de a-și acoperi îndatoririle din
punct de vedere religios într-o formulă lejeră nu atinge nici pe departe comuniunea cu
Dumnezeu, ci mai degrabă urmărește o integrare cu alte persoane umane.
Legile date de Dumnezeu rămân repere importante în viața omului, însă modul lor de
aplicare exprimă o abatere de la forma de transpunere integrală, fiecare urmărind sa atingă
obiectivele printr-o interpretativitate simplificată subsidiar. Constituția duală a omului
formată din trup și suflet păstrează o autonomie exteriorizată înaintea lui Dumnezeu Creatorul
prin duhul acceptat ca parte revelatoare binevoitoare a vieții. Acest duh nu reprezintă cauza
trăirilor ci doar manifestarea acestora, devenind sursa rațională a ființelor umane. Cu toate
acestea, deschiderea spre duhul lui Dumnezeu are loc în mod liber și conștient, transformând
omul de rând în om duhovnicesc (acceptarea harului ). ”Îmbrăcându-se în harul Duhului
Sfânt, omul își redescoperă treptat, vocația sa cu adevărat umană”. (Ghe. Popa, 2003, p 23).
Credința îl solicită pe om din toată ființa să participe la viață în mod desăvârșit prin
acceptarea lucrăturii harului divin în înțelesul său profund creștinesc. Datoria umană înțeleasă
diversificat este un tertip folosit de omul modernist care caută să simplifice legea dată și
îndeplinirea ei. De aici, pornește schimbarea spirituală care are nevoie de reîmprospătare
pentru a răzbate prin mintea întunecată a omului. Conștiința atotprezenței lui Dumnezeu se
intensifică prin contemplația duhovnicească accesată de om prin rugăciune. În acest fel,
lucrarea Sfintei Treimi rămâne parte activă în om, împrăștiind o energie benefică de jur -
împrejurul lumii. În prezent, fapta bună pe care o facem pentru alți oameni rămâne singurul
mijloc de creștere duhovnicească proprie care delimitează manifestarea libertinajului moral.
Totul se mișcă în jurul omului marcând transformarea acestuia ca o soluție limitată de timp și
spațiu spre mântuire. Rațiunea semnalează comportamente capabile să deservească binele
comun prin legăturile circumstanțiale esențiale, delimitate social. Biserica, prin viziunea
pioasă, clădește pârghii de îndreptare cu proiecție afectivă în virtutea formei de alegere
autonomă. Creația atribuie o formă finită firii umane, însă nemulțumirea stârnește setea de
păcătuire sub influențele existențiale. Lipsurile sunt acoperite cu valuri de dorințe iluzorii
(râvnirea la bunurile altora, defăimare, abuzuri, concurență) în loc să fie acoperite cu
rugăciuni profunde ce aduc efecte miraculoase în timp. O gândire slabă guvernează lăuntricul
uman sub fenomenul individualist care înlocuiește nevoia de spiritualitate cu cea materială și
ignoră idealul etic al moralității creștine. Religia așează omul în centru atenției pornind de la
reperul comportamental și urmând cu transmiterea acestui reper la generațiile viitoare.
Interesul duhovnicesc există în jurul omului, însă neatingerea sau delăsarea poate schimba
cursul tradiției prin transmiterea eronată a unei credințe neînsemnate urmașilor.
Pilde extrase din Sfânta Scriptură, precum ”Fiul risipitor” sau ”Sluga care și-a îngropat
talentul”, stau mărturie comportamentului avid prin care omul a refuzat relaționarea cu
semenii, încrezându-se doar în el însuși. Prin comparație, spiritul comunitar poate umple cu
desăvârșire conștiința duhovnicească prin îndreptarea valorică a omului și a interrelaționării
sale. Sensul binelui este așezat în lume pentru a-i fi prielnic omului în orice împrejurare.
Rugăciunea menține acest sens prin puterea cu care lucrează în om pentru a raționaliza în mod
autentic după voința Dumnezeului Atotputernic. Taina mântuirii lucrează doar în cei
învredniciți, al căror izvor revărsat din iubire se împrăștie prin fapte, simțire și dăruire.
Moralitatea creștinească este forma de refacere a legăturii cu Dumnezeu la stare de dinaintea
păcatului săvârșit, dar și răscumpărarea câștigată prin jertfa Mântuitorului. Delimitarea
interioară a omului are loc prin perceperea corectă a actului creativ care a luat naștere din
iubire. Închinarea vieții este o manifestare eliberatoare de umplerea interioară a omului cu
utilitarism cotidian ispititor. Fiecare om primeste un dar unic la naștere, astfel sensul său
devine unic și energia sa creatoare. Îmbogățirea prin comuniune devine o puternică afirmare
de sensuri bune între persoane, fără a aștepta ceva în schimbul acestei interacțiuni spirituale.
Bunătatea se poate spori, se poate întării, se poate împrăștia, se poate repeta și tot ce face
omul din bunătate are loc fără încetare, căci viața de după moarte poate fi atinsă doar prin
acest tip de manifestări faptice. Singurul portal de deschidere este acordat în mod exclusiv
omului pentru a fi pus în folosință și a fi transferat moștenitorilor. Cele mai simple acte pentru
atingerea mântuirii sunt redate în Sfânta Scriptură, iar Sfânta Taină a răspândirii este atribuită
Bisericii Creștine Ortodoxe în mod plenar. Semenii au nevoie unii de alții, și au nevoie de un
lacaș spiritual pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu, creația și voia Sa. Orice avânt al trăirii
spirituale aduce finalitate desăvârșită dacă vocația urmează binele și sădește în om creșterea
specifică mântuirii.
 2.3. Metodele și mijloacele educației morale - formarea conduitei morale în
școală
Personalitatea umană se manifestă prin comportament imitativ. Apartenența la o cultură se
realizează prin activitatea de transfer a conștiinței morale, formată și dezvoltată pornind de la
vârste fragede la copii. Pentru formarea conduitei morale în școală, activitatea este proiectată
teoretic pentru a fi înfăptuită practic (repere de comportament). Asimilarea valorilor se
remarcă din coerența legăturii conștiente a omului cu conduita umană. Încărcătura școlară
oferită de societate și Biserică propune valori, norme și reguli necesare formării unui
compotament echilibrat și întărit de impulsuri spirituale desăvârșite.
Școala, prin funcțiile specifice pe care le are de îndeplinit, explică și analizează conținuturi
religioase pe baza unei programe delimitată de timp. Predarea religiei este absolut necesară
pentru a determina apartenența la un sistem spiritual integrat în care convingerea morală
definește trăsături de voință și caracter. Orientarea și stimularea conduitei morale se realizează
în interdependență cu cognitivul, afectivul și voința, înglobate în comportament și ușor de
identificat pentru fiecare subiect prin fapte. Misiunea religiei este de a-l ajuta pe copil să își
însușească un sistem de valori în mod autonom, concepția despre lume și existență formând o
legătură directă cu starea divinității. Anumite dimensiuni ale credinței se întâlnesc
omniprezent și formează punctele de legătură ale practicilor religioase cu consecințele extrase
din mărturii, simțiri, experiențe personale. Învățământul religios se transmite cu respectare
principiilor didactice pentru a face ca înțelesul să fie adaptabilizat corespunzător, producând o
transformare mentală ușor de valorificat pentru toate grupele de subiecți. Activitatea didactică
pornește de la cei 4 piloni spirituali necesari în dezvoltarea moral-religioasă a viitorilor tineri.
Pilonul I – Ceaslovul reprezintă o carte cu rugăciuni zilnice, rostite în biserică după
întrebuințări specifice: vecernia, rugăciunea dimineții, canoane, paraclise, diferite tropare etc.
Prin tipologia specifică, acesta formează și un mod de instruire repetitivă valoroasă,
deoarece se pot atribui cu ușurință exerciții religioase (rugăciuni) pe care tânăra generație să
le folosească în temeiul desăvârșirii personale.
Pilonul II – Psaltirea reprezintă o parte din biblie ce îmbină reacția afectivă cu năzuința
sufletului. Ca manifest educațional, psaltirea păstrează trează vocea conștiinței conferind
dobândire duhovnicească deosebită. Studiind anumite secvențe din psaltire, elevul își
însusește un mod de a lăuda creația și de a slăvi Creatorul, conferind în acest fel o profundă
ușurare a sufletului său – parte din creație.
Pilonul III – Cateheza reprezintă articularea conținutului religios din punct de vedere moral,
dogmatic și sacral. Învățăturile predominante au ca bază ”cele 10 porunci” și ”Fericirile”
explicate pe înțelesul subiecților școlari. Mesajul transmis către elevi în funcție de
particularitățile individuale urmăresc să imprime moralitatea creștină și să îndrume elevul spre
vocația naturală a firii.
Pilonul IV – Bucoavna reprezintă arta scrisului și cititului propriu creștinesc. Prin această
formă asociată de inițiere creștin – ortodoxă, elevul intră în contact cu arhetipuri ale credinței
deslușite atât prin alfabetizare cât și prin dimensiune morală.
Educația religioasă se deosebește de cateheza existentă în comunități creștine prin forma de
organizare delimitată de curriculum. Școala are ca destinatar elevul pentru care se pregătește o
serie de obiective și conținuturi cu trimitere la sensul credinței și însușirea individuală a
acesteia, în mod desăvârșit. Educația religioasă presupune și finalități pedagogice
răspunzătoare de inițiativa personală a fiecăruia în exprimarea vocației. Chiar dacă exigențele
pedagogice nu sunt atât de importante ca la alte materii, predarea religiei urmărește:
- ”informare serioasă şi sistematică asupra fenomenului religios;
- formarea discernământului şi a înțelegerii în vederea alegerii libere în domeniul
religios;
- educarea la coexistență şi dialog într-o societate pluralistă din punct de vedere religios
şi ideologic.” (C. Cucoș, 1999, p 144).
Cerințele curriculare privind predarea în școală a materiei religie proiectează conținutul și
tratarea acestuia prin prezentarea faptului religios în limbaj specific, cu repere de
comportament și scop în deprinderea unor însușiri formative valoroase. Dezvoltarea pe linia
moralității la copii este esențială pentru bunul demers al dezvoltării personalității, ajutându-i
pe aceștia să identifice și să cultive atributele benefice (respect, empatie, evlavie, cooperare,
îndreptare de la vicii, străduința, și multe altele). Clădirea unei conduite morale încorporează
secvențe din personalitatea elevului în acțiunile aliniate benefic cu relația celor din jur.
Gândirea religioasă se conturează de la vârste fragede și se menține activă în toate stadiile de
existență, prin acceptarea autorității divine a Creatorului. Sentimentul moral se formează la
copii în raport cu realitatea înconjurătoare, fixând la aceștia o grupă aparte de valori care se
înfățișează în mod individualizat. Toate sistemele etice delimitate prin învățământ întreprind
cunoașterea și cultivarea adevărului în privința întregii creații prin folosirea rațiunii și a
revelației contemplatoare.
Metodele de predare îmbracă mai multe forme creative care să faciliteze apropierea elev –
profesor și să stârnească interes. Facilitarea proceselor educative pornesc din strategia
didactică utilizată de profesor pentru a creea un mediu de învățare prielnic. Orientarea
metodologică folosește o combinație de metode pentru a dezvolta capacități intelectuale
valoroase din punct de vedere moral și comportamental. Dintre metodele folosite pentru
predarea materiei religie, mai importante sunt: dialogul (catehetic, euristic, de tip dezbatere)
metodele expozitive (pilde), metodele fundamentale bazate pe acțiune (exercițiu moral,
meditația sau rugăciunea, observarea realității prin Biserică), comunicarea orală sau scrisă
(lecturi, interpretări biblice, referate pe teme religioase, argumentările). Observația dirijată
ajută profesorul să intervină prin alte mijloace metodologice mai complexe pentru a activa
nivelul de înțelegere al anumitor secvențe ce au nevoie de o interpretare aparte sau lămuriri
privind un înțeles ascuns. În procesul educativ, integrarea informației și lămurirea înțelesului
reprezintă un demers logic pentru aprofundare. Metode de învățământ sunt multe, însă
atitudinea profesorului în alegerea și îmbinarea acestora este foarte importantă pentru a stabili
o conexiune valoroasă. Această metodologie centrată pe elev pornește de la trebuințe și ritm
diferențiat de învățare, drumul elevilor fiind susținut practic de aceleși operații (a face, a
asculta, a observa, a citi și combinațiile dintre ele) dar folosite în stil propriu. Validitatea unei
metode se apreciază prin implicarea elevului la lecții și îndeplinirea obiectivelor specifice
disciplinei. Educația morală este complexă, având menirea să formeze vocația elevului pentru
a ajunge un adult responsabil intelectual. Sentimentul moral este lăcașul de unde pornește
edificarea spirituală și întărirea conduintei creștinești. Prin urmare, metodele de educație
trebuie să se folosească de mijloace adecvate particularităților de vârstă și specificului
colectiv din școală.
Mijloacele educaționale sunt reprezentate de sursele informaționale folosite pentru
predarea-învățarea materiei: textul biblic, icoana, harta, portretul, diapozitivele, literatură
diversă, diferite forme de activitate, extrageri din folclor și așa mai departe. Anumite texte
suport și fișe de lucru folosite ca material auxiliar sau orice alte planșe didactice cu material
selecțional din Sfânta Scriptură sunt folosite în dezbaterile colective pentru a delimita sensul
misionar și revelația divină. Explicația morală, rugămintea, povața, metoda exemplului, lauda,
pedeapsa etc. sunt doar câteva dintre atributele ce însoțesc procesul educațional religios
pentru transmiterea unității creștine generațiilor următoare. Pe lângă acestea, ca mijloc
educativ se distinge, deasemenea, spațiul folosit și utilat în scopul învățării, excursiile cu
specific spiritual, elemente de istorie locală sau națională și alte mijloace alese de
îndrumătorul școlar cu scopul de a valorifica procesul duhovnicesc.
Finalitățile procesului educațional urmăresc formarea unui caracter moral care să
înlesnească comuniunea cu Dumnezeu, cu semenii și cu propria persoană. Conținuturile
religioase responsabilizează elevii cu privire la faptele, preocupările și trăirile exteriorizate,
având în vedere apartenența la sfera spirituală.
 Concluzii

Afirmarea întregii moralității este un parcurs ce pornește din educația creștină susținută de
Biserică, sistemul de educație dar și alte structurii ale societații de drept. La această afirmare,
participă în mod direct valorile evanghelice tratate în cadrul acestei lucrări, sub forme bine
delimitate și înglobate pentru a fi transmise generațiilor viitoare. Devierea morală de la
principiile creștine este un act stârnit de era globalizării ce se remarcă prin eliminarea unor
repere ale creștinismului din comoditate. Responsabilitatea morală a Bisericii Creștine
Ortodoxe este deosebit de importantă pentru lumea contemporană, străduințele preoților fiind
îndreptate spre crearea de caractere morale, spre dezvoltarea perceptivă a viziunii moralei
ortodoxe și spre sprijinirea educațională de la catedră a actului pastoral-misionar duhovnicesc.
Omul se află în punctul de transformare a vocației morale prin suprimarea sau exprimarea
desavârșită a comuniunii cu Dumnezeu. Revoluția morală realizată de creștinism prin
răspândirea poruncii iubirii aproapelui ca formă desprinsă din iubirea față de Dumnezeu, se
aprofundează prin credință și mai ales prin transformarea unor întregi comunități sub lozinca
stăruinței lăuntrice exteriorizată prin fapte. Morala tradiţional-creştină transmite regulile după
care cei ce cred în Întruparea, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos şi-au stabilit ascensiunea în
viaţă, alegând parcursul în raport cu aderența liber consimțită și întărită în fața ispitelor de tot
felul. Manifestarea firii este un aspect ce ține de ghidajul interior al fiecăruia în parte, omul
devenind responsabil de întreaga sa formare spirituală și de folosința harului ce i s-a dat.
În mod surprinzător, legătura ce se creează între om – Dumnezeu, om – comunitate, om –
natură, acompaniază toate aspectele vieții prin pocăință și imprimă un mod de asemuire ce se
oglindește prin imitație. Astfel, are loc afirmarea vocației morale a omului pe diferite trepte de
comuniune și prin deschiderea pe care o manifestă acesta pentru actul de mântuire.
În concluzie, ceea ce reiese din conținutul lucrării și reprezintă cel mai important aspect
privind umanitatea este faptul că firea umană și credința sunt strâns legate prin trăirea
preaplinătății iubirii lui Iisus Hristos pe pământ – modelul care a fost trimis omului pentru a
potoli setea de opulență și a curăța înlăutru său prin sfânta îndreptare.
 Bibliografie

Constantin Cucoș, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași,
1999;
Liviu Vidican – Manci, Propăvăduirea Evangheliei în era digitală, Presa Universitară
Clujeană, 2020;
Ștefan Iloaie, Morala Creștină și etica postmodernă. O întâlnire necesară, Presa Universitară
Clujeană, 2009;