1.4.

Abordarea competențelor pedagogice în predarea și învățarea istoriei

Prioritățile învățământului primar pornesc de la asigurarea șanselor egale de participare la

educație (parcurgerea și afirmarea fiecărui individ), dar și de la dezvoltarea capacităților și
abilităților necesare în procesele educative viitoare. Metodologia pedagogică are ca obiectiv
să delimiteze demersul cognitiv orientat către adevăr de cel care poate duce la eroare.
Demersurile și procedurile folosite în procesul de predare-învățare se leagă de principiul
metodic de gândire conștientă, metodologia oferind fundament pentru cunoașterea autentică.
Prelucrarea datelor se face prin reguli clare și sigure pentru a se ajunge la adevăr. Realizarea
cunoșterii raționale se face prin trecerea de la abstract la concret, analizând părțile cât mai
apropiate de realitate. Structurarea metodelor pornește de la delimitarea pe două moduri
funcționale: activ - pasiv și informativ-formativ. Primul mod este propriu elevului iar cel de-
al doilea propriu cadrului didactic. Ambele moduri reunesc ca metode: expunerea, explicația,
demonstrația, exerciții, munca cu manualul, observația, modelare, studiu de caz,
experimentare, stimulare, proiecte și așa mai departe.
În procesul educațional, elevului îi revine sarcina de a lucra cu sursele, iar profesorului de a
dirija procesul în sine:
Activitatea profesorului Activitatea elevului
Formulează clar și concis sarcinile; Citeşte documentul supus studiului;
Pune la dispoziția elevilor materialele; Selectează ideile principale;
necesare (orice format crede că se potrivește Evidenţiează obiectivele importante;
temei); Cercetează amănunțit implicațile generate
Prezintă etapele de lucru; de sintagma cauză-efect;
Stabileşte forma de lucru: individual, pe grupe Argumentează o alegere;
sau în perechi; Pune întrebări acolo unde are nevoie de
Observă desfăşurarea activităţii la clasă; lămurire.
Acordă consultaţii elevilor care au întrebări
cu privire la tema dezbătută.

Modelul actual folosit pentru formarea competențelor folosește timpul ca unitate reală
pentru atingerea obiectivelor în raport cu posibilitățile concrete proprii fiecărui individ. Pentru
învățământul primar abordarea competențelor pedagogice în predarea – învățarea istoriei
pornește de la ”ce vom descoperii împreună, ce vom fi capabili să facem și ce termeni istorici
vom reține” astfel încât să se distingă semnificația trecutului pentru oameni, delimitat în timp
și spatiu. Expunerea informațiilor pentru clasa de elevi folosește o îmbinare de tehnici menite
să aducă înțeles, manualul fiind proiectat prin conținut scris, imagini, hărti și exerciții
practice. Repere importante regăsite în manual fac referire la ceea ce este de reținut, ceea ce
este de aplicat și o scurtă recapitulare pentru ceea ce este de fixat sau consolidat. ”Mintea
umană modifică în mod rapid realitatea, decupează secvențe simplificând-o astfel încât să o
înțeleagă. Toate aceste structurări sunt realizate în urma unor coduri de reprezentare. Codurile
permit procesarea mediului din perspective diferite, folosind proceduri dominante diferite. ”
(Gruber, 2016, p 14). Percepția semnificativă a istoriei ca domeniu de cunoaștere folosește
proiectarea didactică combinată: limbaj verbal, simbolistică, imagine, integrare secvențială,
pentru a oferii posibilitatea proiecțiilor mentale. Demersul didactic se îndreaptă spre ordinea
firească de a forma capacitățile de interpretare și înțelegere prin următoarele tipuri de acțiuni:
- de cunoaștere: înțelegerea științifică a evoluției umanității, a societății, a funcționării
acestora în diferite perioade de timp;
- practice: interpretarea fenomenelor, a evenimentelor, a faptelor prin gândire critică și
sintetizare.
Toate evenimentele și faptele studiate au o abordare pedagogică îndreptată spre formare de
competențe interesante ce privesc omenirea și evoluția ei. Organizarea conținutului și
proiectarea activității didactice presupune respectarea precizărilor cu notă dinstinctivă pentru
obiectivul de atins. Procesul educațional oferă tipuri de transformare variate, ușor de observat
în personalitatea elevului (competențe, deprinderi, atitudini realizabile). Anumite informații
prezentate în programele și manualele de istorie, prin tipologia de abordare (civilizație, figuri
legendare, spațiu multietic) formează tipare de comportament (respectarea minorităților,
cultivarea înțelegerii, a cooperării, a ajutorului reciproc, aderare la normele de viață sociale).
Orice teritoriu are o poveste istorică din trecut care poate fi identificată, cercetată și transpusă
în învățăminte pentru ca cei mici să ajungă la o cunoaștere explorativă, cât mai aproape de
obiectivele stabilite prin curriculum. Modernizarea curriculumului urmărește să imprime
circuitului educațional abordări centrate pe: asigurarea legăturii interdisciplinare, axare pe
elev, formare de competențe integratoare și comportamentale în acord cu cerințele societății
de azi. Misiunea istoriei este acceea de a stabili un înțeles trecutului pentru a înlătura
prejudecata și a stimula toleranța între popoare. Lecțiile de istorie pot forma cadru de reflecție
prielnic în care sensul trecutului capătă interpretări deduse din investigații personificate.
Pentru a înțelege un eveniment istoric pentru scopuri prezente, elevul începe o călătorie prin
epoci, evenimente și personalități distinctive ce cultivă emanciparea omenirii. Acomodarea
elevilor cu raționamentul analogic folosit în procesul educațional ajută la fixarea informațiilor
în minte și activează stimularea intelectuală (setea de a cunoaște noi și noi informații).
Progresul în cunoștințe redă elevului posibilitatea de interpetare obiectivă de unde își poate
extrage concluziile pentru viitor. Eficiența procesului educațional se datorează relației dintre
predare –învățare care se traduce prin rezultatele obținute din evaluare.
1.1.1. Predarea istoriei.
”Disciplina istorie permite achizitionarea unui sistem integrat de cunoștințe despre spațiu,
timp istoric și cultură, despre evenimente istorice și cauzalitatea acestora, noțiuni și concepte
specifice unui sistem, ierarhizare de reguli (convenții, simboluri, reprezentări), principii,
termeni, clasificări (epoci istorice, evenimente cu implicații în evoluția societății).”(Păun,
2007, p 29). Pentru fiecare an de studiu, în predarea istoriei există o alcătuire pedagogică
dictată de curriculum. Programele de istorie pentru învățământ primar fac referire la
organizarea amanunțită a conținuturilor ce urmează a fi transmise, precizând clar ce termeni
istorici sunt folosiți și ce concepte sau probleme sunt importante pentru a fixa competențe
specifice. Competențele generale urmărite prin predarea acestei materii, în ciclul primar, sunt:
- dezvoltarea vocabularului pentru comunicare orală sau scrisă;
- familiarizarea cu noțiuni istorice de bază;
- utilizarea informației pentru a fixa un înțeles obiectiv fiecărei secvențe de învățare;
- rezolvarea de probleme istorice aplicând procedee sau instrumente specifice.
Predarea nu se reduce doar la transmiterea infomațiilor, ci presupune o îmbinare sistematică
de metodologii menite să fixeze și să consolideze cunoștințe pentru dezvoltarea intelectuală a
fiecărui individ. Tehnicile aplicate pentru predare stabilesc obiective delimitate de activități
distinctive folosite de cadru didactic în scopul valorificării muncii și realizării conceptului de
învățare. Actul pedagogic se consumă prin orice tip de comunicare în care sunt implicați
deopotrivă învățătorii și elevii, aplicându-se conexiunea inversă (feed-back).
Predarea istoriei la învățământul primar este determinată de următorii factori:
- forma de prezentare a evenimentelor istorice;
- susținerea aspectului fomativ pentru fiecare lecție;
- strategii didactice folosite pentru captarea atenției;
- sprijinul oferit pentru exteriorizarea înțelesurilor dobândite;
- îndrumarea adecvată pentru eliminarea blocajelor.
Pentru a înlătura instaurarea unei atitudini pasive la clasele primare, învățătorul trebuie să
găsească ușor căi de captare a atenției, trezire a interesului, stârnire a curiozității și
declanșarea motivațională. Astfel, alternarea în timpul orelor a mijloacelor de învățământ
diversificate (scrise, vizuale, auditive, audio-vizuale) ajută elevul să rămână concentrat pe
activitatea de bază. Deoarece elevii nu pot desluși dintr-o dată înțelesul istoric al unui material
prezentat, învățătorul urmează să le îndrepte atenția către aspectele importante ce trebuiesc
reținute. Această abordare presupune atât momente de discuție, argumentare, exemplificare,
lămuriri, cât și stimulare prin joc, interpretări de grup, vizionare de materiale sau secvențe de
film. Intervențiile cadrului didactic pentru a verifica receptarea materialului studiat se învârt
în jurul conversației, prin întrebări de verificate adresate auditorului. Elevilor le este asigurată
și o anumită parte de autoeducare, ei fiind ajutați să identifice surse și să le treacă prin filtrul
gândirii prin descoperire proprie. Aspectul integrativ al acțiunii are menirea de a fixa
cunoștințe tuturor elevilor dintr-o clasă, găsind mereu noi abordări care să se potrivească cu
tipologia entităților regăsite. Armonizarea strategiilor didactice cu nivelul intelectual omogen
sau neomogen al elevilor dintr-o clasă reprezintă o formă de instruire progresivă, unde efortul
cadrului didactic se traduce prin evoluția fiecărui individ spre stadii superioare de dezvoltare.
Metodologiile folosite pentru predare, oricât de perfecționate ar fi, rămân doar mijloace pe
care învățământul le utilizează pentru obținerea unor capacități delimitate de un rezultat. Cu
toate acestea, schimbările petrecute în procesul educativ direcționează abordarea didactivă
prin anumite direcții de reformare. Acest lucru reflectă deschiderea sistemului către inovație și
preocupare pentru dezvoltarea elevului ca entitate complexă, aderentă la un sistem social în
continuă schimbare. Motivația polivalentă pune accent pe o pregătire succesivă, modelată cu
răbdare și cu efort susținut prin creativitate didactică.
Formularea clară a predării trebuie să urmeze 3 dimensiuni pentru a dezvolta competențe
elevilor. Prima dimensiune o reprezintă faza de inițiere în studiul istoriei care are ca bază de
pornire câteva cunoștințe imprimate din studiul altor materii. A doua dimensiune este
reprezentată de etapa de dezvoltare continuă cînd are loc perfecționarea elevilor prin
procesarea intelectuală a informațiilor pe niveluri de atingere (moderat, bun, foarte bun). A
treia dimensiune presupune utilizarea competenței și se referă la faptul că indiferent de nivelul
de stăpânire al competenței, aceasta va fi folosită în anumite momente cheie în mod conștient.
”Competențele orientează demersul didactic spre achizițiile finale ale elevului.” (Gruber,
2016, p 38). Cunoștințele specifice derivate din cele generale sunt mult mai greu de aplicat
pentru a fi spuse pe înțelesul celor mici. Ceea ce face profesorul la ora de istorie reprezintă o
îmbinare minuțios selecționată de metode care să transforme anumite obiective în acțiuni
concrete ale elevilor. Nivelul așteptat pentru fiecare secvență de predare se evaluază succint
pentru a analiza progresul la care au ajuns elevii și a regândi parcursul didactic în caz de
necesitate. Grăbirea ritmului de învățare fără a ține cont de efortul depus de elev în asimilarea
cunoștințelor nu are nici un fel de beneficiu pentru procesul educațional, producând un format
dăunător care poate produce efecte imprevizibile. Stimularea inteligenței prin diferențierea
sarcinilor de lucru și acceptarea ritmului individual de aprofundare permite predarea
judicioasă a disciplinei. Captarea atenției este un aspect important cu care lucrează cel mai
mult cadrul didactic pentru a atrage motivația și curiozitatea celor mici. Se apelează tot mai
des la sistematizare pentru a obișnui elevul să imbine esențialul cu alte cunoștințe superioare.
”Pentru lecțiile privind evenimente istorice (războaie, revoluții, răscoale) sistematizarea
presupune: cauze, evoluție, consecințe. Pentru cele de formare a statelor: cauze, etape,
evoluții. Toate aceste etape ale lecției presupun raporturi logice și concluzie finală” (Paun,
2007, p 77). Soluția cea mai acceptabilă pentru ca studiul istoriei să capete valențe pozitive în
urma procesului de predare – învățare îl reprezintă comunicarea și ține de procesul decizional
al fiecărui cadru didactic în parte.
1.1.2. Învățarea istoriei.
Elevul este elementul cel mai important al actului de predare-învățare a istoriei. Indivizi
sunt diferențiați prin personalitatea unică ce acoperă unghiuri de focusare diferite ce necesită
slefuiri diferite. Etapa gândirii formale proprie învățământului primar clasifică raționamente
prin care gândirea se șlefuiește gradual. Structura educațională este mult simplificată: fraze
scurte, termeni descriși semnificativ, aplicații practice atractive.
Munca elevilor cu manualul este cea mai folosită metodă pentru învățare dirijată sau
autodirijată. Manualul este instrumentul care îi introduce pe elevi în lumea cunoștințelor,
textul scris folosind un limbaj de specialitate setat pe nivelul de înțelegere al vârstei. Studiere
materialului scris presupune un efort intelectual pentru ca elevul să asimileze cunoștințe în
mod sistematic. Citirea reflectă studiul pentru anumite secvențe din istorie, pentru
aprofundarea ideilor principale sau consolidarea celor deja învățate. Tipurile de lectură
utilizate (lentă, critică, dirijată, liberă, complexă) ajută elevul să identifice structura potrivită
pentru a atinge deprinderile esențiale cuprinse în text. Aceste deprinderi pot fi mai apoi
sintetizate sub forma de rezumat, conspect, referat sau alte însemnări pe care elevul și le alege
pentru a fixa informația studiată. Deprinderile cu care se înzestrează elevii prin învățarea
istoriei sunt:
- înțelegere corectă a celor citite sau redate de către învățător;
- identificarea și notarea informațiilor esențiale;
- prelucrare aplicativă a informației (referate, planuri, jocuri de rol, lucru cu hărți,
exerciții, recapitulări);
- folosirea surselor auxiliare (dicționar, exponate, albume fotografice, hărți, filme).
- activare atât individual cât și în grupe sau perechi.
 Mijloacele de învățământ folosite integrativ oferă elevului posibilitatea de a explora materia
într-un mod plăcut lui, trecând prin multe tipuri de experiențe benefice: vizite la muzeu,
analizarea unor reprezentări grafice, descoperirea eroilor neamului, a simbolurilor, a
termenilor istorici, a unor ritualuri sau obiceiuri și așa mai departe. Interesul elevilor pentru
anumite teme și activități poate reprezenta un punct de pornire prin care aceștia devin
conștienți de importanța materiei. ”Revoluția informațională obligă profesorul de istorie să
schimbe modul în care manipuleză informația, prin strategii și mijloace adecvate. Caracterul
formativ este amplificat atunci când elevul este pus să interpreteze documentul istoric, să
descrie o imagine sau să constate legăturile cauzale dintre evenimentele istorice, cauzele și
consecințele unor evenimente.” (Păun, 2007, p145). Învățarea este un proces psihic ce
necesită un antrenament continuu pentru memorare (perceperea conținutului, reproducere,
recunoaștere, fixare), dezvoltarea gândirii, a imaginației și pentru identificarea aplicabilității
practice. Fără un schimb informațional activ realizat între profesor-elev, elev-profesor, elev-
elev, procesul de predare-învățare poate suferi o denaturare de la obiectivele educaționale
stabilite prin programa școlară. Toate activitățile didactice au la bază comunicarea prin
folosirea metodelor care ajută elevul să se exprime, să înțeleagă și să își manifeste în mod
deschis participarea activă în dezbaterea temelor. Comunicarea verbală și scrisă ajută elevul
să decodeze mesajul, să îl transforme în secțiuni de învățare, să îl lege sau îmbine în alt
context istoric, reușind astfel să fixeze competențe într-un mod personificat. Bineînțeles că
elevul se mai poate folosi și de alte mijloace care îi sunt la îndemână pentru a învăța, însă
comunicarea rămâne punctul de legătură cu ceilalți. Există posibilitatea de a decide ce
construcții semantice și cuvinte exprimă înțelesul propriu-zis al unui eveniment istoric. Atât
elevii cât și cadrele didactice aleg să transmită ideile în mod convențional, respectând
sensurile între emițător și receptor. Comunicarea orală raportată la cea scrisă este mult mai
eficientă pentru procesul de predare-învățare, cuvântul rostit având un efect de penetrare mai
accentuat pentru mintea umană. Comunicarea scrisă are alt tipar de implicații, cea mai
importantă fiind activarea mai multor segmente din sistemul central nervos. Realizarea
interacțiunii influențează procesul educațional, mai ales când informațiile transmise nu pot fi
decodificate cu ușurință. Problemele de limbaj cu care se confruntă cei mici pot fi modelate
de către cadrul didactic, prin intervenția sa ca specialist ce caută oricând este nevoie, în
metodologie, posibilități diversificate pentru a fixa un înțeles. Atenția în comunicare se
concentrează pe circuitul emitere-receptare pentru a asigura bune condiții de învățare elevilor.
Stimulii exteriorizați pe parcursul studiului determină judecata cadrului didactic de a perfecta
procesul în funcție de valoarea intelectuală remarcată la elevi. Felul în care elevii se dezvoltă
intelectual presupune o interacțiune de tip ”răspuns” ca reflexie a gândirii progresive testată
prin evaluare. Elevii sunt puși și în fața unor situații de învățare deductive, pentru căutarea
înțelesului apelând la definiții, concepte, reguli, investigații.
Indiferent de procesul educațional innoculat într-o unitate de învățământ, competența
rămâne formațiunea exclusivă de a gestiona propriul parcurs de învățare. Integrarea și
extinderea cunoștințelor spre trepte evolutive nu poate fi atinsă fară fixarea competențelor pe
un anumit nivel de aprofundare. ”Nivelul de dezvoltare a unei competențe este direct
proporțional cu autonomia de care dispune un elev în exercitarea competenței.” (Gruber,
2016, p 33). Această condiție formează premisele nevoii de asistență sau supraveghere pentru
realizarea obiectivelor școlare, proces prin care responsabilitatea va fi apreciată prin forme de
evaluare aplicative. Raportarea la standardele educaționale a evaluării prin tactici tradiționale
sau complementare, semnalează dacă elevul își fixează cunoștințele și le folosește în mod
corespunzător. ”Evaluarea depășește deci cadrul sălii de clasă și al orei de Istorie, vizând și
atitudinea în societate” (Adăscăliței, 2010, p. 26). Acest aspect se remarcă prin
comportamentul elevului care, deși și-a însușit înțelesul pentru anumite servențe de studiu, în
relația cu colegii nu o folosește (spre exemplu: toleranța). Dirijarea psihicului elevilor spre
dimensiunea formativă dorită justifică actul de învățare îndreptat continuu și global spre
cerințele societății de azi. Elevul trebuie să devină o personalitate integrativă, capabilă să
accepte cerințele societății și să manifeste interes pentru emancipare. Istoria reunește
experiențe milenare complexe pentru a le pune în slujba omenirii, evoluției și demnității
umane.