Metode didactice

tradiționale
NUME: Ababei Codrin

GRUPA: 1

ANUL: 2
 I. Care sunt metodele didactice tradiționale?

II. Glosar de termeni

 metodă (didactică)= procedeu sau ansamblu de procedee folosite în realizarea
unui scop (DEX); ansamblul mijloacelor utilizate în vederea parcurgerii
programelor și realizării obiectivelor educative școlare. (Dicționar de pedagogie);
Căi folosite de cadrele didactice pentru a atinge obiectivele procesului de
învățământ în școală. (Lexicon pedagogic)
 conversația euristică= discuție, convorbire. (DEX)
Metoda clasică de predare, care se bazează pe dialogul profesor-elev, dar
și pe dialogul între elevi. (Lexicon pedagogic)
 observarea= prima fază a cercetării statistice, care constă în înregistrarea unitară
a datelor privind caracteristicile unităților unei colectivități statistice. (DEX);
Reacția cea mai obișnuită și spontană implicată în procesul activ de
adaptare; starea activă a receptării și colectării de informații din ambianță.
(Dicționar pedagogic)
 demonstrația= dovedire, pe bază de argumente și de exemple concrete, a
realității unui fapt. (DEX);
Metodă didactică, prin care se asigură suportul perceptual al cunoștințelor.
(Lexicon pedagogic);

III. Menționarea funcțiilor

„Metodologia instruirii reprezintă teoria ce are ca scop optimizarea continuă a

activităţii didactice, prin definirea, clasificarea şi valorificarea metodelor şi
procedeelor didactice în relaţie optimă cu celelalte componente ale procesului de
învăţământ.

Funcţiile metodelor didactice vizează realizarea integrală a obiectivelor

proiectate la nivelul procesului de învăţământ:

 funcţia normativă – vizează dimensiunea axiologică a activităţii didactice,

stabilirea modului în care trebuie realizat procesul instructiv educativ.
 funcţia cognitivă – vizează performanţele-competenţele, prioritar cognitive, ale
activităţii didactice;
 funcţia formativă – vizează dezvoltarea personalităţii elevilor, a trăsăturilor
afectiv-motivaţionale, a modurilor de conduită morală, socială etc.;
 funcţia operaţională – vizează realizarea obiectivelor concrete ale activităţii
didactice.

Prin realizarea acestor funcţii, metodele devin elementele cele mai dinamice ale
activităţii didactice care permit profesorului adaptări creative multiple – strategice,
operaţionale – asupra obiectivelor, conţinutului şi evaluării activităţii didactice.” (G.
Masari, 2009, pp. 39-40)

IV. Descrierea caracteristicilor specifice

Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în

strânsă relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De
aceea, opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor
metode de învăţământ specifice.

Totodată, metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării,
care determină eficienţa acesteia. De aici decurge importanţa alegerii judicioase a
metodelor corespunzătoare fiecărei activităţi didactice.

Sistemul metodelor de învăţământ conţine:

- metode tradiţionale, cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot fi păstrate cu

condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern;

- metode moderne, determinate de progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică, unele

dintre acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare ştiinţifică, punându-l
pe elev în situaţia de a dobândi cunoştinţele printr-un efort propriu de investigaţie.

În Didactica modernă sunt conturate următoarele caracteristici ale activităților

instructiv-educative:

 „angajează ca participanţi, următorii agenţi ai instruirii - profesori şi elevi;

 au ca puncte de start o motivaţie a elevilor, datorată conştientizării
obiectivelor urmărite;
 vehiculează anumite conţinuturi instructiv-educative;
  recurg la sisteme de metode de predare şi învăţare;
 recurg la mijloace de instruire;
 implică o anumită formă de organizare a muncii;
 urmăresc rezultate care sunt supuse acţiunii de evaluare;
 se desfăşoară în conformitate cu anumite norme, reguli şi principii etc.

Așadar, procesul instructiv-educativ reprezintă o activitate complexă, constituită

dintr-o continuă împletire de acţiuni de predare şi acţiuni de învăţare, în cadrul cărora,
metodologia didactică ocupă poziţia centrală.” (M. Ionescu, I. Radu, 2001, pp. 124-
125)

V. Clasificarea informațiilor

Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite

criterii.

I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia,

exerciţiul etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de
simulare, modelarea etc.;

II. după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc:

1) metode de predare-învăţare propriu-zise, dintre care se disting: a) metodele

de transmitere şi dobândire a cunoştinţelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.;
b) metodele care au drept scop formarea priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul,
lucrările practice etc.; 2) metode de evaluare*;

III. după modul de organizare a activităţii elevilor:

 metode frontale (expunerea, demonstraţia);

 metode de activitate individuală (lectura);

 metode de activitate în grup (studiul de caz, jocul cu roluri);

*
 metode combinate, care se pretează mai multor modalităţi de organizare a
activităţii (experimentul);

IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate:

algoritmice (exerciţiul, demonstraţia);

euristice (problematizarea);

V. după sursa cunoaşterii (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii,

explorarea directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală), la care se adaugă
un subcriteriu: suportul informaţiei (cuvânt, imagine, acţiune etc), prof. Cerghit
propune o altă clasificare [1, 2] şi anume:

1) metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau

dialogate); discuţiile şi dezbaterile; problematizarea;

2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală);

3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);

4. metode de explorare a realităţii:

a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realităţii: observarea sistematică

şi independentă; experimentul; învăţarea prin cercetarea documentelor şi vestigiilor
istorice;

b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii: metode demonstrative;

metode de modelare;

5. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice):

a) metode bazate pe acţiune reală / autentică): exerciţul; studiul de caz; proiectul sau
tema de cercetare; lucrările practice;

b) metode de simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor: metoda

dramatizărilor; învăţarea pe simulatoare.

Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode şi anume metodele de raţionalizare

a învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele; algoritmizarea; instruirea
programată; instruirea asistată de calculator
 VI. Prezentarea variantelor de desfășurare

Una dintre metodele tradiționale de instruire este expunerea didactică. Aceasta

reprezintă „o metodă care constă în prezentarea orală a unei teme/probleme complexe,
ce se evidenţiază prin organizare densă şi fluentă. Ca metodă, expunerea beneficiază
de sprijinul unor procedee, cum sunt conversaţia sau demonstraţia. În funcţie de vârsta
elevilor şi de experienţa lor de viaţă, poate îmbrăca mai multe variante: povestirea
didactică, descrierea, explicaţia, prelegerea şcolară.

Povestirea constă în nararea unor fapte/fenomene/evenimente respectând

ordonarea în timp sau în spaţiu, fără explicarea cauzelor. Este utilizată ca una din
metodele de bază de instruire din învăţământul preşcolar şi primar.

Descrierea este forma de expunere care evidenţiază aspectele fizice ale unui
obiect sau proces, prin prezentarea trăsăturilor şi detaliilor exterioare. În scopul
dezvoltării spiritului de observaţie, se pot utiliza planşe, fotografii mărite, scheme
explicative, machete.

Explicaţia este forma expunerii care constă în precizarea şi clarificarea

conceptelor, structurilor şi mecanismelor de funcţionare a unui
produs/proces/fenomen. Aceste procese cognitive nu s-ar forma dacă explicaţia nu ar
fi un proces de argumentare şi susţinere pe baze logice a unor date de cunoaştere.
Devine evident că pentru atingerea scopului acestei metode –
înţelegerea/decodificarea informaţiilor – este antrenată întreaga operativitate a
gândirii.

Prelegerea şcolară reprezintă forma de expunere care constă în prezentarea

orală, logică şi sistematică, a unui volum amplu de conţinut curricular. Datorită
gradului înalt de activism mental şi dificultăţii operaţiilor logice integrate, este o
formă specifică învăţământului superior, dar uneori se utilizează şi în clasele liceale
sau în diferite variante educative. Prelegerea presupune un efort maxim de
sistematizare şi rigurozitate ştiinţifică. Se poate realiza sub diferite forme:
- prelegerea magistrală: tip de expunere ex cathedra ce se realizează sub formă de
monolog de la catedră, folosindu-se uneori şi tabla de scris. Este o formă de expunere
care păstrează o anumită monotonie, pasivitate, uneori chiar inhibiţie intelectuală din
partea auditoriului, plus “distanţa” dintre profesor şi elev;

- prelegerea-dezbatere combină expunerea cu dezbaterea. Elevii/studenţii dobândesc

înainte de activitate informaţii în legătură cu tema ce urmează a fi dezbătută şi vor
parcurgerea în prealabil o bibliografie, după care urmează dezbaterea ideilor puse în
discuţie. Prelegerea-dezbatere debutează cu o scurtă expunere făcută de către
profesor, creând cadrul pentru expunerea tezelor principale ale unui conţinut ştiinţific.

- prelegerea cu ilustraţii şi aplicaţii este forma de expunere care îmbină mesajul oral
cu demonstraţia intuitivă (desenul didactic), mijloacele tehnice de învăţământ şi
experienţa de învăţare a elevilor;

- prelegerea cu oponent este o formă dramatizată a expunerii care se aseamănă cu un

„spectacol didactic”. Aceasta se realizează prin participarea unui al doilea cadru
didactic sau a unui student în calitate de oponent, care, prin intermediul unui simţ
critic bine dezvoltat, poate interveni în desfăşurarea expunerii cu întrebări, observaţii,
etc. pentru a-l provoca pe profesor să reia/accentueze anumite explicaţii mai dificile.
Această formă a prelegerii solicită multă flexibilitate din partea profesorului şi
evidenţiază disponibilităţile interacţionale şi socio-afective ale profesorului, precum şi
simţul echilibrului din partea intervenienţilor.” (G. Masari, 2009, pp. 41-42)

O altă metodă didactică este demonstrația, care „constă în prezentarea, de către

cadrul didactic, a unor obiecte sau fenomene reale sau a unor substitute ale acestora,
sau a unor acţiuni, operaţii ce urmează a fi învăţate şi dirijarea, prin intermediul
cuvântului, a perceperii acestora de către elevi, rolul elevului fiind de receptor. În
felul acesta, se dobândesc noi cunoştinţe, se confirmă adevăruri anterior însuşite sau
se formează modelul intern al unei noi acţiuni.

Metoda demonstraţiei are un caracter intuitiv, ceea ce o delimitează de

demonstraţia logică, bazată pe raţionamente, deoarece asigură un suport concret
senzorial în activitatea de cunoaştere, intuirea realităţii de către elevi fiind dirijată prin
cuvântul cadrului didactic. Această metodă determină asimilarea unor noi conţinuturi
curriculare, a unui bagaj variat de imagini senzoriale şi reprezentări, contribuie la
clarificarea, fixarea şi sistematizarea unor conţinuturi anterior asimilate şi la
familiarizarea cu executarea corectă a acţiunilor/deprinderilor. Datorită utilizării
materialului intuitiv în orice activitate didactică, demonstraţia este prezentă, într-o
formă sau alta, cu o pondere aferentă, în toate materiile de învăţământ.

În funcţie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate îmbrăca diferite forme:

1. demonstraţia cu obiecte în stare naturală, întâlnită în special la ştiinţele naturii;

1. demonstraţia cu acţiuni în situaţiile în care se urmăreşte învăţarea unor

deprinderi (desen tehnic, educaţie fizică etc.);
2. demonstraţia cu substitutele obiectelor, fenomenelor, acţiunilor;
3. demonstraţia de tip combinat;
4. demonstraţia cu mijloace tehnice.” (G. Masari, 2009, p. 45)

VII. Exemplu de aplicație în învățământul primar

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, elevii clasei a IV a vor realiza o felicitare de Crăciun

în cadrul orei de Activități practice. Pentru realizarea acesteia învățătoare va folosi
metoda demonstrației pentru a realiza un model după care elevii vor lucra.

VIII.
Folosindu-vă de una dintre metode, realizați filmul unei activități la clasa a IIIa în
cadrul lecției de Matematică.

IX.

Care sunt metodele tradiționale de instruire?

După modul de prezentare a cunoștințelor, pentru ce tip de metode ați opta?

Care metodă vi se pare ma accesibilă și mai eficientă pentru desfășurarea unei

activități? Argumentați!

X.

DEX

Masari, G., 2009, Teoria și metodologia instruirii, Editura Universității ”Alexandru

Ioan Cuza”, Iași.

Ionescu, M., Radu, I., (coord), 2001, Didactica modernă, Cluj-Napoca: Editura
Dacia.

Șchiopu, U., 1997, Dicționar de psihologie, Editura Didactică și pedagogică R.A,

București

Ștefan, M., 2006, Lexicon pedagogic, Editura Aramis, București.