Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
STUDENT,
ANDREI GIANNINA MIHAELA
1
STRATEGII DIDACTICE INTERACTIVE
Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o
metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de muncă independentă, cu
activităţile de cooperare, de învăţare în grup şi de muncă interdependentă.
,, Privită sub raport funcţional şi structural, metoda poate fi considerată drept un model sau un
ansamblu organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practica a operaţiilor care stau la baza
acţiunilor parcurse în comun de profesori şi elevi şi care conduc în mod planificat şi eficace la
realizarea scopurilor propuse. „( I.Cerghit)
,, Înţelegând prin metodă de învăţământ o cale , un drum de străbătut deopotriva de elevi şi
profesori, prin care- conform unor principii (principii didactice) dar şi unor legi (legile învăţării) se
înfăptuiesc obiectivele instruirii, adică se însuşesc de către elevi anumite cunoştinţe de bază şi se
formează anumite capacităţi intelectuale şi convingeri în vederea integrării progresive în societate.”
( Ion Berca)
Aplicarea acestor metode care generează învăţarea activă şi prin care elevii sunt iniţiaţi în gândirea
critică nu este simplă ci necesită timp, rabdare, exerciţiu si este de preferat să se facă de la vârste
fragede, la toate disciplinele, însă cu măsură. Acestea trebuie să fie selectate şi utilizate în mod
riguros, creativ, în funcţie de obiectivele propuse, de specifcul grupului educaţional şi nu trebuie să
constituie un trend sau un moft al cadrului didactic. Metodele active şi interactive au multiple
valenţe formative care contribuie la dezvoltarea gândirii critice, la dezvoltarea creativităţii, implică
activ elevii în învăţare, punându-i în situaţia de a gândi critic, de a realiza conexiuni logice, de
aproduce idei şi opinii proprii argumentate, de a le comunica şi celorlalţi, de a sintetiza/ esenţializa
informaţiile, se bazează pe învăţarea independentă şi prin cooperare, elevii învaţă să respecte
părerile colegilor
2
Metodele de învăţământ (“odos” = cale, drum; “metha” = către, spre) reprezintă căile folosite în
şcoala de către profesor în a-i sprijini pe elevi să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile, ştiinţa.
Ele sunt totodată mijloace prin care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi
capacităţile elevilor de a acţiona asupra naturii, de a folosi roadele cunoaşterii transformând
exteriorul în facilităţi interioare, formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi personalitatea.
În anumite situaţii, o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode (ex.
problematizarea poate fi inclusă într-o demonstraţie).
Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învăţământ
precum şi teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura, funcţiile, clasificarea
metodelor de învăţământ, precum şi caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea cerinţelor de
utilizare.
Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă
relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De aceea, opţiunea
pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de învăţământ specifice.
Totodată, metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării, care
determină eficienţa acesteia. De aici decurge importanţa alegerii judicioase a metodelor
corespunzătoare fiecărei activităţi didactice.
Sistemul metodelor de învăţământ conţine:
- metode tradiţionale, cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot fi păstrate cu
condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern;
- metode moderne, determinate de progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică, unele
dintre acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare ştiinţifică, punându-l pe elev în
situaţia de a dobândi cunoştinţele printr-un efort propriu de investigaţie experimentală; altele
valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul).
În şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care sunt considerate metodele de
învăţământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanşeze angajarea
elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivaţia, capacităţile cognitive şi
creatoare.
Un criteriu de apreciere a eficienţei metodelor îl reprezintă valenţele formative ale
acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalităţii elevilor.
Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite criterii.
I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia, exerciţiul
etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;
II. după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc:
1) metode de predare-învăţare propriu-zise, dintre care se disting: a) metodele de
transmitere şi dobândire a cunoştinţelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.; b) metodele care
au drept scop formarea priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul, lucrările practice etc.; 2) metode de
evaluare*;
III. după modul de organizare a activităţii elevilor: metode frontale (expunerea,
demonstraţia); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul de
caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multor modalităţi de organizare a
activităţii (experimentul);
IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exerciţiul,
demonstraţia); euristice (problematizarea);
*
3
V. după sursa cunoaşterii (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii, explorarea
directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală), la care se adaugă un subcriteriu: suportul
informaţiei (cuvânt, imagine, acţiune etc), prof. Cerghit propune o altă clasificare [1, 2] şi anume:
1) metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate);
discuţiile şi dezbaterile; problematizarea;
2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală);
3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);
4. metode de explorare a realităţii: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a
realităţii: observarea sistematică şi independentă; experimentul; învăţarea prin cercetarea
documentelor şi vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii: metode
demonstrative; metode de modelare;
5. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice): a) metode bazate pe acţiune
reală / autentică): exerciţul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice; b)
metode de simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor; învăţarea
pe simulatoare.
Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode şi anume metodele de raţionalizare a
învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele; algoritmizarea; instruirea programată; instruirea
asistată de calculator (I.A.C.).
4
În organizarea unui învăţământ centrat pe copil, profesorul devine un coparticipant
alături de elev la activităţile desfăşurate. El însoţeşte şi încadrează copilul pe drumul spre
cunoaştere.
Utilizarea metodelor interactive de predare – învăţare în activitatea didactică contribuie
la îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv - educativ, având un caracter activ – participativ şi o
reală valoare activ – formativă asupra personalităţii elevului.
Creierul funcţionează asemenea unui computer, acesta din urmă a fost proiectat şi
creat după modelul de funcţionare al creierului. Pentru ca un computer să înceapă să funcţioneze
trebuie să apăsăm butonul de pornire. În cazul în care învăţătoarea este „pasivă”, butonul „pornire”
al creierului nostru este activat. Unui computer îi este necesar pentru a fi în stare de funcţionare de
un soft adecvat pentru a interpreta datele introduse şi creierul nostru are nevoie să facă unele
conexiuni cu ideile ancoră deja cunoscute. Când învăţarea este „pasivă”, creierul nu face aceste
legături. Un computer nu reţine informaţia procesată decât dacă acţionăm butonul „salvare”.
Creierul nostru trebuie să testeze informaţia sau să o explice altcuiva pentru a o stoca.
Profesorii îşi inundă elevii cu propriile lor gânduri profunde şi bine organizate.
Profesorii recurg prea des la explicaţii şi demonstraţii de genul „hai-sa-ţi-arăt-cum”. Desigur că,
prezentarea poate face o impresie imediată asupra creierului, dar în absenţa unei memorii
excepţionale, elevii nu pot reţine prea mult pentru perioada următoare. Un profesor, oricât de
strălucit orator ar fi, nu se poate substitui creierelor elevilor şi deci nu poate face activitatea care se
desfăşoară individual în mintea fiecăruia.
Elevii înşişi trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin
de semnificaţii. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii şi eventual a
predării, învăţarea nu are loc.
Relatia
Obiective –Competente –Continut –Metoda
5
Obiective
Factori
Evaluare implicaţi în
sistem:
profesor - elev
SISTEM DE
Conţinutul
Mijloace INSTRUIRE învăţământului
Organizare
Metode a activităţii
de instruire
ETAPELE METODEI:
AVANTAJE:
6
Determină participarea conştientă a elevilor prin implicarea maximă a acestora
în rezolvarea sarcinilor.
Permite diferenţierea sarcinilor de învăţare.
Formează deprinderi de muncă intelectuală.
Stimulează gândirea logică a elevilor.
Creşte responsabilitatea elevului faţă de propria învăţare, dar şi faţă de grup
Sporeşte eficienţa învăţării – elevii învaţă unii de la alţii
Dezvoltă abilităţi de comunicare şi cooperare.
DEZAVANTAJE:
Pălăria albă:
Pălărie roşie:
7
Descătuşează stările afective.
Pălăria neagră:
Pălăria galbenă:
Pălăria verde:
Pălăria albastră:
Se împart cele 6 pălării gânditoare elevilor şi se oferă cazul supus discuţiei pentru
ca fiecare să-şi pregătească ideile. Pălăria poate fi purtată individual – şi atunci elevul
respectiv îi îndeplineşte rolul- sau mai mulţi elevi pot răspunde sub aceeaşi pălărie.În acest
caz, elevii grupului care interpretează rolul unei pălării gânditoare cooperează în
asigurarea celei mai bune interpretări. Ei pot purta fiecare câte o pălărie de aceeaşi culoare,
fiind conştienţi de faptul că:
8
pălăria galbenă - ADUCE BENEFICII
pălăria neagră – IDENTIFICĂ GREŞELILE
pălăria roşie – SPUNE CE SIMTE DESPRE ...
3. METODA R.A.I.
9
Această metodă alternativă de evaluare poate fi folosită atât cu şcolarii mici cât şi cu liceeni,
solicitând în funcţie de vârstă, întrebări cât mai divers formulate şi răspunsuri complete. Întrebările
pot să devină pe parcursul desfăşurării metodei, din ce în ce mai grele. Metoda R.A.I. este
adaptabilă oricărui tip de conţinut, putând fi folosită la istorie, biologie, geografie, matematică,
literatură, limbi străine etc.
Elevii sunt încântaţi de această metodă – joc de constatare reciprocă a rezultatelor obţinute,
modalitate care se constituie în acelaşi timp şi ca o strategie de învăţare ce îmbină cooperarea cu
competiţia. Este o metodă de a realiza un feedback rapid, într-un mod plăcut, energizant şi mai
puţin stresant decât metodele clasice de evaluare. Se desfăşoară în scopuri constatativ –
ameliorative şi nu în vederea sancţionării prin notă sau calificativ.
Permite reactualizarea şi fixarea cunoştinţelor dintr-un domeniu, pe o temă dată. Exersează
abilităţile de comunicare interpersonală, capacităţile de a formula întrebări şi de a găsi cel mai
potrivit răspuns. Îndeplinirea sarcinii de investigator într-un domeniu, s-a dovedit în practică mult
mai dificilă decât cea de a răspunde la o întrebare, deoarece presupunea o mai profundă cunoaştere
şi înţelegere a materialului de studiat.
Antrenaţi în acest joc cu mingea, chiar şi cei mai timizi elevi se simt încurajaţi, comunică cu
uşurinţă şi participă cu plăcere la o activitate care are în vedere atât învăţarea cât şi evaluarea.
Există un oarecare suspans care întreţine interesul pentru metoda R.A.I. Tensiunea este dată
de faptul că nu ştii la ce întrebări să te aştepţi din partea colegilor tăi şi din faptul că nu ştii dacă
mingea îţi va fi sau nu adresată. Această metodă este şi un exerciţiu de promptitudine, atenţia
participanţilor trebuind să rămână permanent trează şi distributivă.
Metoda R.A.I. poate fi organizată cu toată clasa sau pe grupe mici, fiecare deţinând câte o
minge. Membrii grupurilor se autoelimină treptat, rămânând cel mai bun din grup. Acesta intră apoi
în finala câştigătorilor de la celelalte grupe, jocul desfăşurându-se până la rămânerea în cursă a celui
mai bine pregătit. Dezavantajul ar fi acela că mai multe mingi ar crea dezordine, mingea unui grup
care ar cădea ar distrage atenţia celorlalte grupuri.
Institutorul supraveghează desfăşurarea jocului şi în final lămureşte problemele la care nu s-au găsit
soluţii.
4. CERCUL “ COMPLIMENTELOR”
10
propria persoană a celui care primeşte complimentele, dar şi o dezvoltare a ariei pozitive
faţă de propria persoană a celui care primeşte complimentele, dar şi o dezvoltare a ariei
pozitive de gândire la celelalte persoane ( prin aceea că identifică o latură bună a
colegului lor). Cercul “complimentelor” trebuie practicat până ce toţi cursanţii au trecut
prin ipostaza de receptor.
BIBLIOGRAFIE
EDP, Bucureşti
11
3. Ion- Ovidiu Pânişoară ( 2006) – “ Comunicarea eficientă”, ediţia a III-a, Editura Polirom,
Iaşi
5. Silvia Breben , Elena Gongea, Georgeta Ruiu, Mihaela Fulga ( s.a.) - “ Metode
interactive de grup”. Ghid metodic pentru învăţământul preşcolar, Editura Arves, Craiova
12