METODE DE ÎNVĂȚĂMÂNT INTERACTIVE ȘI UTILIZAREA ACESTORA ÎN

DEMERSUL DIDACTIC

Prof. Crîngureanu Mihaela

G.P.P. NR. 7 SLATINA, OLT

Prin ,,metodă de învăţământ" se înţelege o modalitate comună de acţiune a cadrului

didactic şi a elevilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda
reprezintă „un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situaţie de învăţare, mai
mult sau mai puţin dirijată”. Sub raportul structurării, metoda este un ansamblu organizat de
operaţii, de procedee.
În anumite situaţii, o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode (ex.
problematizarea poate fi inclusă într-o demonstraţie).
Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învăţământ
precum şi teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura, funcţiile,
clasificarea metodelor de învăţământ, precum şi caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea
cerinţelor de utilizare.
Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă
relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De aceea,
opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de
învăţământ specifice.
Totodată, metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării, care
determină eficienţa acesteia. De aici decurge importanţa alegerii judicioase a metodelor
corespunzătoare fiecărei activităţi didactice.
Sistemul metodelor de învăţământ conţine:
- metode tradiţionale, cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot fi păstrate cu condiţia
reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern;
- metode moderne, determinate de progresele înregistrate în ştiinţă şi tehnică, unele dintre
acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare ştiinţifică, punându-l pe elev în
situaţia de a dobândi cunoştinţele printr-un efort propriu de investigaţie experimentală; altele
valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul).
În şcoala modernă, dimensiunea de bază în funcţie de care sunt considerate metodele
de învăţământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanşeze
angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivaţia, capacităţile
cognitive şi creatoare.
Metodele interactive de grup sunt modalităţi moderne de stimulare a învăţării şi
dezvoltării personale încă de la vârstele timpurii, sunt instrumente didactice care favorizează
interschimbul de idei, de experienţe, de cunoştinţe.
Interactivitatea presupune o învăţare prin comunicare, prin colaborare, produce o
confruntare de idei, opinii şi argumente, creează situaţii de învăţare centrate pe
disponibilitatea şi dorinţa de cooperare a copiilor, pe implicarea lor directă şi activă, pe
influenţa reciprocă din interiorul microgrupurilor şi interacţiunea socială a membrilor unui
grup.
Implementarea acestor instrumente didactice moderne presupune un cumul de calităţi
şi disponibilităţi din partea cadrului didactic: receptivitate la nou, adaptarea stilului didactic,
mobilizare, dorinţă de autoperfecţionare, gândire reflexivă şi modernă, creativitate,
inteligenţa de a accepta noul şi o mare flexibilitate în concepţii.
Uneori considerăm educaţia ca o activitate în care continuitatea e mai importantă
decât schimbarea. Devine însă evident că trăim într-un mediu a cărui mişcare este nu numai
rapidă ci şi imprevizibilă, chiar ambiguă. Nu mai ştim dacă ceea ce ni se întâmplă este “bine”
sau “rău”.
Cu cât mediul este mai instabil şi mai complex, cu atât creşte gradul de incertitudine.
Datorită progresului tehnologic şi accesului sporit la cunoaştere şi la resurse ne putem
propune şi realiza schimbări la care, cu câtva timp în urmă nici nu ne puteam gândi.
Trebuie, deci, să ne modificăm modul în care gândim prezentul şi viitorul educaţiei pe
care îl dăm generaţiei următoare având în vedere aceste aspecte. Nu ne mai putem permite o
unitate şcolară “muzeu”, orientată spre trecut, care pune accent pe cunoştinţe, ci avem nevoie
de o şcoală ce-i pregăteşte pe copii pentru viitor, punând accent pe competenţele sociale şi de
comunicare.
E bine ca profesorul să modeleze tipul de personalitate necesar societăţii cunoaşterii,
personalitate caracterizată prin noi dimensiuni: gândire critică, creativă, capacitate de
comunicare şi cooperare, abilităţi de relaţionare şi lucru în echipă, atitudini pozitive şi
adaptabilitate, responsabilitate şi implicare.
Un învăţământ modern, bine conceput permite iniţiativa, spontaneitatea şi
creativitatea copiilor, dar şi dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valenţe,
depăşind optica tradiţională prin care era un furnizor de informaţii.
 În organizarea unui învăţământ centrat pe copil, profesorul devine un coparticipant
alături de elev la activităţile desfăşurate. El însoţeşte şi încadrează copilul pe drumul spre
cunoaştere.
Utilizarea metodelor interactive de predare – învăţare în activitatea didactică
contribuie la îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv - educativ, având un caracter activ –
participativ şi o reală valoare activ – formativă asupra personalităţii elevului.
Creierul funcţionează asemenea unui computer, acesta din urmă a fost proiectat şi
creat după modelul de funcţionare al creierului. Pentru ca un computer să înceapă să
funcţioneze trebuie să apăsăm butonul de pornire. În cazul în care cadrul didactic este
„pasiv”, butonul „pornire” al creierului nostru este activat. Unui computer îi este necesar
pentru a fi în stare de funcţionare de un soft adecvat pentru a interpreta datele introduse.
Similar, creierul nostru are nevoie să facă unele conexiuni cu ideile ancoră deja cunoscute.
Când învăţarea este „pasivă”, creierul nu face aceste legături. Un computer nu reţine
informaţia procesată decât dacă acţionăm butonul „salvare”. Creierul nostru trebuie să testeze
informaţia sau să o explice altcuiva pentru a o stoca.
Profesorii îşi inundă elevii cu propriile lor gânduri profunde şi bine organizate.
Profesorii recurg prea des la explicaţii şi demonstraţii de genul „hai-sa-ţi-arăt-cum”. Desigur
că, prezentarea poate face o impresie imediată asupra creierului, dar în absenţa unei memorii
excepţionale, elevii nu pot reţine prea mult pentru perioada următoare. Un profesor, oricât de
strălucit orator ar fi, nu se poate substitui creierelor elevilor şi deci nu poate face activitatea
care se desfăşoară individual în mintea fiecăruia.
Elevii înşişi trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin
de semnificaţii. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii şi
eventual a predării, învăţarea nu are loc.
METODA CUBULUI este folosită în cazul în care se doreşte explorarea unui
subiect/ a unei situaţii din mai multe perspective – oferă posibilitatea de a dezvolta
competenţele necesare unei abordări complexe şi integratoare.
ETAPELE METODEI:
· Se realizează un cub pe ale cărei feţe se notează cuvintele: descrie, compară,
analizează, asociază, aplică, argumentează (altele, în funcţie de resurse, nu neapărat pe toate
feţele cubului);
· Se anunţă tema / subiectul pus în discuţie;
· Se împarte grupul în şase subgrupuri, fiecare subgrup rezolvând una dintre cerinţele
înscrise pe feţele cubului;
· Se comunică întregului grup, forma finală a scrierii;
· Lucrarea în forma finală poate fi desfăşurată pe tablă sau pe pe foi albe A3.
AVANTAJE:
· Determină participarea conştientă a elevilor prin implicarea maximă a acestora în
rezolvarea sarcinilor;
· Permite diferenţierea sarcinilor de învăţare;
· Formează deprinderi de muncă intelectuală;
· Stimulează gândirea logică a elevilor;
· Creşte responsabilitatea elevului faţă de propria învăţare, dar şi faţă de grup;
· Sporeşte eficienţa învăţării – elevii învaţă unii de la alţii;
· Dezvoltă abilităţi de comunicare şi cooperare.
DEZAVANTAJE:
· Rezolvarea sarcinilor solicită resurse mari de timp;
· Se creează un zgomot oarecare;
· Facilitează erori în învăţare;
· Nu există un control precis asupra cantităţii/calităţii cunoştinţelor dobândite de fiecare
elev.
Bibliografie:
1. Bontaş, Ioan, Pedagogie, Bucureşti, Editura All, 1994
2. Cerghit Ioan, Neacşu Ioan, Negreţ-Dobridor Ion, Pânişoară Ion Ovidiu, Prelegeri
pedagogice, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
3. Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., București,1997
4. Cucoş Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi
grade
didactice, Editura Polirom, Iaşi, 1998.Ionescu Miron, Radu Ion, Didactica modernă,
Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
5. Cucoş, C., Pedagogie, Editura Polirom Iaşi, 1998
6. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 1996
7. Dulamă, M. E., Metode, strategii şi tehnici didactice activizante, Editura Clusium,
2002