Ce este invatarea?

În urmă cu un deceniu, când mi-am început călătoria ca părinte, întrebările care mă preocupau erau:
„Ce este învățarea? Pentru ce este educația?” și, în continuarea acestor întrebări, „Pentru ce
sunt școlile?”. Datorită muncii pe care o făceam la acea vreme, a fost foarte ușor să descopăr
răspunsul la prima întrebare. Învățarea este procesul dobândirii de noi cunoștințe și abilități. Oamenii
sunt construiți pentru a învăța, depinde de fiecare dintre noi să maximizăm acest potențial. După
cum ar spune prof. James Zull, este „arta schimbării creierului” 
Prin urmare,educația înseamnă programe structurate concepute pentru învățare. Mulți dintre educatorii pe
care îi întâlnesc vorbesc despre educație formală și informală. Ei spun că educația formală este ceea ce copiii și
tinerii trebuie să știe, să înțeleagă și să poată face, ceva ce nu ar învăța dacă ar fi lăsați să facă tot ce vor. În
schimb, educația informală este un termen general utilizat pentru a descrie tipul de învățare care poate avea loc
în afara unui curriculum structurat. Ambele sunt definiții foarte utile, dar rețineți că atunci când vine vorba de a
învăța lucruri noi creierul uman nu face astfel de distincții. Pentru creierul uman, există un singur fel de
învățare: învățarea naturală. Învaţarea presupune înţelegerea, iar aceasta înseamnă mai mult decât
cunoaşterea faptelor. Această afi rmaţie este evidenţiată de comportamentele experţilor, indiferent de
domeniul de cunoaştere în care activează. Ei sunt experţi prin aceea că demonstrează: • o bază solidă de
cunoştinţe procedurale (adică moduri de operare cu informaţiile); • înţelegerea faptelor, fenomenelor
într-un cadru conceptual; • organizarea cunoştinţelor astfel încât acestea să fi e uşor accesate şi aplicate.
4 Înţelegem prin discurs magistral o prelegere de tip tradiţional în care profesorul livrează conţinuturi
standard care urmează să fi e asimilate de elevii – pasivi şi ascultători! 5 Bransford et al., How People
Learn, National Research Council, 1999 10 Dezvoltarea profesională a cadrelor didactice prin activităţi de
mentorat • Elevii construiesc cunoaşterea şi înţelegerea pe baza a ceea ce deja cunosc şi/ sau cred.
Aceasta presupune că este esenţială afl area bagajului de reprezentări pe care elevii le posedă, căci
invariabil, indiferent de natura lor, cunoştinţele vor infl uenţa învăţarea şcolară. De multe ori, aceste
elemente (de „pre-cunoaştere”, căpătate în contexte informale) sunt idei rezonabile şi adecvate în
diferite situaţii limitate. Dar ele pot fi şi aplicate impropriu în circumstanţe în care nu pot funcţiona ca
atare. • Elevii formulează noile cunoştinţe prin modifi carea şi rafi narea conceptelor lor curente şi prin
adăugarea de noi concepte la ceea ce cunosc deja. De fapt, elevii îşi modifi că ideile când acestea sunt
nesatisfăcătoare pentru explicare, descriere, operare la modul general. Dacă profesorul le predă, ca
atare, un adevăr de nezdruncinat, mai mult ca sigur că preconcepţiile despre care am vorbit anterior nu
se vor modifi ca. Dacă însă elevii au posibilitatea să descopere ei înşişi alternative plauzibile şi evident
folositoare, atunci încep să-şi rafi neze achiziţiile anterioare şi să adauge unele noi. • Învăţarea este
mediată de mediul social în care elevii interacţionează unii cu alţii. Elevii benefi ciază de oportunităţile
de a-şi împărtăşi şi confrunta ideile cu alţii. În acest proces, ideile individuale se reconstruiesc şi
înţelegerea se adânceşte. • Învăţarea efi cientă necesită preluarea de către elevi a controlului asupra
propriei învăţări. Elevii de succes ştiu când au nevoie de informaţii suplimentare şi când au înţeles ceva.
Ei sunt metacognitivi, adică sunt conştienţi şi capabili de monitorizarea ideilor, gândurilor şi
cunoştinţelor lor. • Transferul – capacitatea de a aplica cunoştinţe în situaţii noi – este afectat de gradul
în care elevii învaţă-pentru-înţelegere (şi învaţă-cu-înţelegere!)

2. Cum ar trb sa faciliteze dascalul invatarea? DASCĂL MODEL - Profesorul oferă elevului reperele
necesare pentru a ati nge ţintele propuse. Elevul acceptă provocarea și pornește în călătorie alături de
învăţător. DASCĂL PRIETEN - Profesorul este un prieten la care elevul poate apela atunci când are
nevoie. Profesorul sprijină, ascultă și ajută elevul. DASCĂL CĂLĂUZĂ - În călătoria cunoașterii, profesorul
cunoaște reperele și-i prezintă elevului alternati vele și soluţiile opti me pentru ati ngerea unei ţinte.
Relaţia se bazează pe respect reciproc. Învăţătorul nu dictează răspunsuri, ci oferă direcţii pentru
ajungerea la desti naţie. DASCĂL MAGICIAN - Pregăti rea temeinică a profesorului îi oferă această
postură prin care îl îndrumă pe elev să folosească obiectele și instrumentele pentru învăţare. DASCĂL
CONSILIER - Profesorul e cel de la care elevii așteaptă sfatul cel bun. DASCĂL MAESTRU - Profesorul
oferă imaginea standardelor de cunoaștere și acţiune, îl așteaptă pe elev să obţină cunoști nte, abilităţi,
competenţe. DASCĂL SUSŢINĂTOR - Profesorul este alături de elevii săi, este sprijin pentru depășirea difi
cultăţilor întâmpinate în învăţare. DASCĂL FACILITATOR - Profesorul nu oferă cunoaștere, ci face posibil
accesul copilului la cunoaștere

În şcoala tradiţională, profesorul deţine controlul absolut asupra cunoaşterii şi, prin aceasta, asupra
evenimentelor clasei, apărând astfel şi o legătură evidentă între disciplina strictă şi adevărul univoc al
magistrului care ţine clasa în mână! În şcoala centrată pe elev, profesorul se estompează, este
evanescent, căci, doar elevul este miezul problemei! Chestiunea este că pentru a avea cu adevărat
elevul în centrul demersului, cadrul didactic exercită roluri cu mult mai nuanţate. Elevul nu deţine
automat locul din centru. Şi chiar dacă, prin prisma efi cacităţii didactice, modul natural de funcţionare a
creierului conduce la abordarea centrată pe elev, succesul la clasă depinde de competenţele
profesorului de a crea oportunităţile optime de învăţare pentru fi ecare elev. Astfel, în funcţie de
context, profesorul acţionează mereu – dar adecvat şi adaptat nevoilor grupului

3. Reusita actului de invatare….

Învăţarea şcolară este o activitate cu valoare psihologică şi pedagogică, desfăşurată în

cadru instituţionalizat, condusă şi evaluată în mod direct sau indirect de educator. Este un
proces coordonat din exterior, conștient, cu obiective clare pe termen scurt și pe termen
lung. Învățarea școlară are caracter formativ şi informativ, depinde de motivaţie, are
resurse, conţinut, modalităţi de organizare specifice, necesită timp, respectă norme
psihopedagogice, utilizează criterii de evaluare şi posibilităţi de feedback (1, 2).
Învăţarea presupune însușirea cunoștinţelor declarative (a ști că) și a cunoștinţelor
procedurale (a ști cum, a ști să facă). Metacunoștintele reprezintă cunoștinţele despre
cunoștinte, gestiunea cunoștintelor.
Factorii de care depinde învăţarea pot fi împărţiţi în două categorii: factori interni și factori
externi.
Condiţiile sau factorii interni sunt:
• factori biologici: vârsta, sexul, starea de sănătate, dezvoltarea mecanismelor neuro
dinamice ale învăţării, somnul şi bioritmul intelectual etc.
• factori psihologici: procesele cognitive, afective, volitive, caracteristicile dezvoltării
atenţiei şi capacităţii de comunicare, motivaţia şi gradul ei de intensitate, prezenţa sau
absenţa unor aptitudini, voinţa, stilul de învăţare, interesele de cunoaştere şi cele
profesionale, nivelul de cultură generală şi de specialitate etc (1).
Condiţiile sau factorii externi sunt:
- factori pedagogici, socio-organizaţionali: structurarea sistemului de cerinţe şi
organizarea ofertei de informaţie, aspecte ale proceselor de comunicare-codificare a
mesajului didactic, caracteristici ale clasei, calitatea instruirii anterioare şi gradul de
posesie a cunoştinţelor prevăzute de programă, la nivelul clasei cu care se lucrează sau la
care ne raportăm, competenţa reală a profesorului, factorii săi de personalitate, angajarea
sa în activitatea cu elevii, aspecte legate de logica didactică, care trebuie să fie cât mai
apropiată de logica ştiinţei, factori la care putem adăuga pe aceia ce ţin de igiena clasei şi a
şcolii, de atmosfera din şcoală, de colaborarea dintre profesorii clasei, elemente de
ergonomie şcolară şi de timp
- factorii sociali, culturali, cu referire la factorii familiali, la mediul cultural din care provin
părinţii, aspecte definitorii ale comunităţii locale, cartierul din care provin elevii, regimul
alimentar, viaţa culturală a familiei (1).
Motivaţia învăţării şcolare este considerată de cei mai mulţi specialişti drept unul dintre cei
mai importanţi factori noncognitivi ai învăţării. Motivaţia învăţării poate fi definită ca
ansamblul mobilurilor care provoacă, întreţin şi orientează, susţin energetic şi declanşează
activitatea de învăţare (1).
Între variabile interne şi cele externe există o permanentă interacţiune.
Şcoala trebuie să-i pregătească pe elevi să fie capabili să facă faţă solicitărilor pieţei
muncii. În acest sens elevii ar trebui să posede anumite abilităţi, precum: flexibilitate,
generarea de soluţii dinamice şi alternative pentru diverse probleme de actualitate, gândire
concretă şi munca în echipă. Astfel devine din ce în ce mai importantă adaptarea
obiectivelor educaţionale şi a strategiilor de învăţare în funcţie de aceste solicitări. Se
impune tot mai mult dezvoltarea unei învăţări autoreglate, care motivează elevul în
pregătirea temeinică pe domeniul de interes. Învăţarea autoreglată este un proces activ şi
constructiv de monitorizare, reglare şi control a activităţii cognitive, a resurselor
motivaţionale/emoţionale şi a comportamentului în funcţie de scopurile formulate. O astfel
de generare a activităţii cognitive este planifiată şi adaptată în mod sistematic nevoilor ce
determină învăţarea şi motivaţia unei persoane (3).
Dacă profesorul adaptează conţinutul la noile descoperiri şi utilizează tehnici moderne de
predare, alternative celor tradiţionale, iar accentul este pus pe dezvoltarea competenţelor
elevului şi a abilităţilor de comunicare a acestuia prin învăţare personalizată, atunci putem
spune că se asigură un context de învăţare de calitate, ancorat în realitate (3).
Strategiile de instruire şi autoinstruire reprezintă sisteme de metode, procedee, mijloace şi
forme de organizare a activităţii de instruire/autoinstruire, integrate în viziune sistemică în
structuri operaţionale unitare şi coerente, care vizează construirea experienţelor de
învăţare/autoînvăţare, formarea de abilităţi, capacităţi şi competenţe şi raţionalizarea
procesului de instruire/autoinstruire (4).
Profesorii ar trebui să utilizeze metode/strategii de învăţare care să pregătească elevii
pentru a deveni (din novici) experţi într-un domeniu de activitate. Pentru a realiza acest
obiectiv, profesorii ar putea utiliza strategii particulare (specifice unei discipline de studiu
sau situaţii specifice) centrate pe elev, acţionale, interne, creative, ipotetico-rezolutive,
euristice problematizante şi bazate pe cercetarea în echipă, mixte din punctul de vedere al
organizării activităţii elevilor (în grup sau microgrup, în perechi duale, individuale). Ca
metode de predare-învăţare profesorii pot utiliza: experimentul, problematizarea,
învăţarea prin cooperare.
1. Experimentul ca metodă de instruire şi autoinstruire „implică activităţi de provocare,
reconstituire şi modificare a unor fenomene şi procese, în scopul studierii lor” (4).
2. Problematizarea „dezvoltă schemele operatorii ale gândirii divergente, antrenează
aptitudinile creatoare şi asigură motivarea intrinsecă a învăţării” (4).
3. Învăţarea prin cooperare vizează „dezvoltarea deprinderilor de comunicare
interpersonală, a interacţiunilor, competenţelor şi comportamentelor sociale ale elevilor”
(4).
Aş dori să subliniez faptul că şi orele de consiliere şi orientare includ utilizarea de
metode/strategii de învăţare care ar putea facilita compatibilizarea activităţilor şcolare cu
solicitările actuale ale pieţei muncii. „Educaţia pentru carieră vizează dezvoltarea personală
şi înzestrarea elevilor cu cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru managementul
propriului traseu educaţional şi profesional. Prin programele de educaţie pentru carieră
elevii îşi formează competenţe în următoarele domenii: autocunoaştere şi dezvoltare
personală, comunicare şi relaţionare interpersonală, managementul informaţiei şi al
învăţării, planificarea carierei, educaţie antreprenorială, managementul stilului de viaţă” (5).
Metode care ar putea fi utilizate la orele de educaţie pentru carieră ar fi:
1. realizarea de postere, dicţionare, afişe - presupune utilizarea mijloacelor artistice pentru
transmiterea unei idei la care aderă tot grupul. Se pot realiza astfel postere cu efectele
consumului de tutun, explorarea ocupaţiilor etc.
2. portofoliul - cuprinde cele mai relevante produse ale activităţii elevilor în raport cu un
scop. Exemple de portofolii: dezvoltarea interesului pentru un domeniu (activităţi realizate,
cărţi citite, cursuri alese, certificate obţinute) sau dezvoltarea de competenţe (sarcini
realizate, cursuri frecventate, tipuri de exerciţii)
3. participare la târgurile de locuri de muncă unde elevii au posibilitatea să observe care
este tendinţa pieţei muncii (meserii solicitate) şi care sunt cerinţele angajatorilor (pregătire
profesională, calificare, specializare, experienţă profesională; elevii pot să participe şi la
seminarii educative în acest scop (5).
Aceste metode conduc la învăţarea autoreglată care este o condiţie în dezvoltarea
identităţii vocaţionale şi pregătirea tinerilor pentru carieră.
Elementele comune ale intervenţiilor educaţionale de orientare în carieră ar fi: expunerea la
informaţii ocupaţionale, clarificarea aspiraţiilor vocaţionale, achiziţionarea de structuri
cognitive integrative pentru informaţiile despre sine, ocupaţii şi relaţiile complexe între
acestea, suport social în explorarea propriei persoane şi a diverselor trasee educaţionale şi
profesionale (5).
Pe parcursul diferitelor niveluri de educaţie, toate disciplinele contribuie la dezvoltarea în
plan personal, social şi profesional a elevilor şi la dobândirea abilităţilor necesare
succesului şi reuşitei.
Conştientizarea transferului de abilităţi şi de cunoştinte în activitatea şcolară şi în viaţa
reală sporeşte motivaţia şi interesul elevilor pentru învăţare.

4.