Introducere

„Vrei Tu, Doamne, să mă faci să înţeleg că ceea ce este adevărat în ştiinţă este încă şi
mai adevărat în viaţa mea personală, în viaţa mea socială, profesională, spirituală ?

Vrei Tu, Doamne, să ne împărtăşeşti aici o cheie a existenţei ?”

Thierry Magnin, Neîmpliniri stimulatoare

Versurile lui Magnin sunt reprezentative și considerat că exprimă cel mai bine întregul
proces de construcție și elaborare al acestei lucrări. Cu siguranță rugăciunea unui preot -
savant este adecvată oricărui travaliu transdiciplinar, oricărei neîmpliniri stimulatoare, oricărei
căutări a infinitului, oricărei uimiri generatoare de sens.

În accepțiunea biblică, omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,prezumție
care conduce la distinctivitatea acestuia de regnul animal și care-i conferă caracteristica de a
cugeta. Nevoia de cunoaștere de sine, preocuparea de infinit, de imaterial, de adevăr, aspirația
umană înspre divinitate, nevoia de un ajutor mai presus de rațiunea umană întăresc faptul că
omul este o ființă religioasă.

Religia conturează sensul vieții pentru om și aduce răspunsuri cu privire la origini și la

sensul a tot ceea ce există.Necesitatea de a căuta și găsi sensul vieții este o caracteristică
umană, este o realitate pe care a evidențiat-o și Viktor Frankl. Acesta afirma că preocuparea
esențială a omului este aceea „de a vedea că viața lui are sens“. Regăsindu-se în toate
societățile umane, formele de manifestare ale religiei sunt totuși diferite datorită
individualității și diversității culturii umane. Cu toate acestea, Giddens susține că
particularitățile comune regăsite la toate religiile constau în ansamblul de simboluri care
determină anumite sentimente de venerație și care sunt legate de ritualuri sau ceremonialuri
specifice la care comunitatea de credincioși ia parte. Conceptul ce reprezintă esența religiei
este sacrul. Acesta poate fi înțeles atât ca trăire personală religioasă cât și ca realitate socială
care se regăsește ca un liant între societate și divinitate (Gavriluță, 2013, pp. 32-35).

1
 I. Ce este religiozitatea?
Religiozitatea este un concept care face referire la manifestările exterioare ale credinței
religioase cât și la conținutul și influența credinței individuale asupra alegerilor pe care
individul ca practicant le face în viață. Cucoș (1999, 142) vorbește despre religiozitate ca
despre „o stare psihică derivată din credința într-un principiu suprem, etern și imuabil“.
Astfel, omul religios consideră că Dumnezeu stăpânește și direcționează universul.
Religiozitatea omului religios este vizibilă în comportamentul său. Ca ființă religioasă, omul
are experiențe specifice atât la nivel individual cât și în cadrul comunității de credincioși.
Exprimarea comună a acestei experiențe are efecte sociale și constituie baza socializării sub
aspect religios. Goodman (1992, 301) echivalează religiozitatea cu importanța pe care o are
religia în viața unei persoane. Această însemnătate se poate manifesta ca o legătură
emoțională cu religia, ca practicare a rugăciunii și participării la slujbele religioase, ca
integrare a religiei în activitatea zilnică, ca o demonstrare a cunoștințelor despre aspectele
caracteristice religiei. Goodman observă că pot exista diferențe între nivelurile declarative și
cele aplicative care conturează raportarea personală la religie. Dacă religia poate fi înțeleasă
ca ceea ce oamenii fac cu privire la ceea ce este transcendent, religiozitatea face referire la
diferențele umane individuale în ceea ce privește prezența și intensitatea unei astfel de
tendințe religioase. Comportamentele religioase fac referire la situații specifice precum:
mersul la biserică, oficializarea căsătoriei și din punct de vedere religios, practicarea
spovedaniei și a împărtășirii în mod regulat. Schimbările comportamentale ale oamenilor din
societatea contemporană sunt indicatori despre măsura în care aceștia pot fi considerați
religioși. Deși se susține că mai importantă decât practica religioasă este credința,
religiozitatea se manifestă prin atitudinile față de elementele constitutive ale religiei. Aceste
manifestări se conturează în: credința în existența lui Dumnezeu sau a unei zeități; credința că
biserica are soluții la nevoile vieții sociale; credința că doctrina religioasă poate explica scopul
și sensul lumii și vieții. Astfel, religiozitatea constituie orientarea generală și raportarea
oamenilor spre aceste categorii și situații (Voicu, 2011).

Dorința de a operaționaliza religiozitatea în dimensiuni specifice, datorită multitudinii

de factori determinanți, a condus la efectuarea de studii în acest sens. Kirkpatrik (2005, 113)
numește cercetări care se concentrează pe dimensiuni precum: religiozitatea intrinsecă –
întreaga perspectivă asupra vieții are la bază credința religioasă evidentă în trăiri personale și

2
religiozitatea extrinsecă - aspectul social, relațional al religiei (Allport, Ross, 1967); mijloace,
scopuri, întrebări căutătoare (Batson et al., 1993), dimensiunea fundamentalismului
(Hunsberger, 1995) și mai recent, inteligența spirituală (Emmons, 2000). Diada
intrinsecextrinsec a religiozității face referire la modul în care fiecare persoană își exprimă
credința religioasă. Cei care comportă o religiozitate intrinsecă sunt indivizi care practică
rugăciuni, acordă importanță credinței în Dumnezeu, au experiențe spirituale zilnice și sunt
afiliați unei denominațiuni, au un crez religios care este puternic interiorizat și care le conferă
o stare de bine chiar și în momente grele ale vieții. Toate implicațiile intrapersonale ale
practicii religioase conturează religiozitatea intrinsecă. Aspectul extrinsec al religiozității face
referire la dimensiunea socială a acesteia, la comportamentul religios exterior, vizibil în
relațiile cu ceilalți precum: petrecerea timpului alături de credincioși din biserică, implicarea
în activități religioase care își au originea în biserică frecventată. Religiozitatea încorporează,
după cum se poate observa, dimensiuni cognitive, emoționale, motivaționale,
comportamentale. Acestea fac referire la un set de credințe, la o anume doctrină, la anumite
ritualuri și practici religioase, la frecventarea și apartenența individuală la o comunitate
religioasă, la calitatea de membru al unei instituții religioase.

II. Considerente asupra comportamentului social uman

Ca fiinţă socială, o multitudine de nevoi esențiale umane sunt îndeplinite în cadrul

relaţiilor interpersonale. Aceste relaţii cu aproapele,caracterizate prin faptul că sunt stabilite

între persoane şi sunt regizate într-o măsură semnificativă de logica necesităţilor umane
individuale, satisfac în primul rând necesităţile de sociabilitate, de prietenie, ale omului. Ele
şi-au dovedit eficienţa atât din prisma individualității umane, cât şi din cea a funcţionării
societăţii omenești. Interacţiunea socială, comportamentul specific relaţiilor cu alterii,
furnizează date despre fiecare om ca fiinţă socială cât şi despre însăşi viaţa socială.
Comportamentul uman este înțeles ca fiind reacția exprimată în mod organizat de către o
persoană față de provocările din mediul înconjurător. Deoarece este un act de alegere, dintr-o
multitudine de alte reacții ce ar fi posibile, comportamentul include în definirea sa
„reactivitatea integrală a ansamblului ființei” față de influențele factorilor din mediul său
(Golu, 1997, 164). Comportamentul uman se manifestă în relațiile cu semenii și poate lua
forma unei reacții sau a unei acțiuni. La baza comportamentelor omenești stau aspectele

3
motivaționale și cele atitudinale pe care ființa umană le are. Reacțiile comportamentale pot fi
ghidate de factori interni-înnăscuți, ereditari precum și de factori externi - dobândiți prin
socializare, prin contactul cu semenii din zona culturală de apartenență. Comportamentul
uman implică, așadar, totalitatea acțiunilor ghidate de valori ale indivizilor în raport cu sine și
în raport cu alterii. Ființa umană răspunde, de obicei, unei situații date din prisma setului
propriu de credințe, a modului obișnuit de a rezolva problema și în specificul contextului în
care se află. Comportamentul uman, vizibil prin modul în care oamenii răspund
comportamental în diferite împrejurări, are de-a face cu părerea personală despre sine și
despre ceilalți, părere care are la bază percepția individuală despre lume (Zastrow, 2000, 373).
Pentru a înțelege comportamentul uman este necesar să se cunoască interacțiunile pe care
individul le are cu diferitele sisteme din mediul său. Astfel, relațiile familiale, relațiile cu
prietenii, relațiile religioase, cele educaționale, mai apoi cele de la locul de muncă determină o
anume dinamică în funcție de gradul implicării persoanei în fiecare sistem. Fiind membru al
diferitelor sisteme, individul adoptă roluri specifice care determină tipuri distincte de
comportament (Zastrow, 1997, pp. 4-6). Comportamentul este etalat în contextele situaționale
care sunt adecvate tipurilor de conduită, care oferă un cadru propice pentru manifestarea
acestuia. În această accepțiune, Ajzen (2005) conclude, în urma analizei diverselor studii
empirice, că diferențele de comportament sunt determinate de situațiile diferite în care se află
individul. Datorită aspectelor situaționale, a tipului de personalitate umană, a dispozițiilor
sufletești, a atitudinilor, se poate vorbi despre o inconsistență a comportamentului vizibilă în
diferite momente ale interacțiunii sociale. Pe de altă parte, o consecvență comportamentală
este posibilă și evidentă datorită frecvenței comportamentului în situații identice, fapt care
poate conduce la prezicerea unei probabilități ca acel comportament să se manifeste și în
viitor. Omul este o ființă care își formează o rutină precum și anumite obiceiuri, astfel el
dezvoltă obiceiuri și rutine comportamentale care devin caracteristice anumitor tipuri de
conduită. Stabilitatea temporală a acestor conduite, frecvența intensă a aceleiași manifestări de
comportament determină prezicerea tendințelor viitoare de conduită. Datorită complexității
evidente a ființei umane e necesar să cunoaștem caracteristicile care pot influența și determina
tendințele comportamentale. Comportamentele sociale determină coeziunea socială în cadrul
sistemelor din care omul face parte. Vorbind despre comportamentul acceptat social, cu
conotație pozitivă, termenul sub care acesta se regăsește în literatura de specialitate este acela
de comportament prosocial. Sintagma aceast include actele care aduc bunăstare, atât fizică cât
și psihică, semenului. Valorile morale care stau la baza comportamentului prosocial sunt:
ajutorarea, bunăvoința, sprijinirea celuilalt, altruismul. Studiile de specialitate din aria

4
științelor socio-umane atribuie comportamentului prosocial diverse definiții precum: acțiunea
de ajutorare, de sprijinire a altor persoane, acte de acordare a ajutorului fără obligații și fără
așteptarea unor recompense, acțiuni cu conotații pozitive care sunt îndreptate spre alteri.
Pentru a avea caracter prosocial, comportamentul orientat pozitiv trebuie să se realizeze în
mod intenționat și conștient. Sub aspect sociologic, se observă faptul că oamenii învață prin
procesul socializării să se ajute reciproc fără așteptarea recompensării. Teoreticienii învățării
sociale explică faptul că prin învățarea observațională cât și prin persuasiune se învață
comportamentul prosocial. Sub aspect psihologic se vorbește despre faptul că oamenii mențin
echitatea în relațiile cu alterii luând în calcul și costurile sau beneficiile existente. Pe de altă
parte sunt teoreticieni care atribuie manifestarea comportamentului prosocial factorilor
culturali și ai celor genetici. Oricum, comportamentul prosocial are la bază învățarea fapt
pentru care este necesar ca oamenii să aibă modele prosociale pentru a spori acțiunile de
întrajutorare. Aceste acțiuni sunt altruiste, termen folosit frecvent în corelație și reciprocitate
cu cel de comportament prosocial (Chelcea, 2004, pp. 182-196).

La polul opus, comportamentul antisocial, după cum se deduce din denumirea sa, are o
conotație negativă și e orientat distructiv fie pe plan psihic, fie fizic, fie moral. Actele de
agresivitate sunt un indicator al comportamentului antisocial. Existența comportamentului
antisocial este asociat cu termenul de agresivitate. Aspectul intențional este etalonul de
raportare, astfel că nu se consideră a fi comportament antisocial forma de agresivitate
neintenționată. Printre cauzele care determină acest tip de conduită, cercetătorii vorbesc
despre: frustrări, consumul de alcool și de droguri, violența transmisă prin mass-media.
Determinările interne, de personalitate, de stimă de sine, precum și aspectele exterioare,
situaționale, exemplele altor semeni sunt factori care favorizează adoptarea acțiunilor
antisociale (Iluț, 2004, pp. 109-120). Comportamentul care se abate de la normele sociale
stabilite constituie o amenințare pentru echilibrul societății. Adeseori despre acest mod de
comportare se vorbește în termenii inadaptării sociale tocmai fiindcă este perceput ca o
incapacitate a unui individ de a îndeplini o sarcină sau un rol așteptat de societate. Inadaptarea
socială, care poate avea cauze interne sau externe, determină comportamente deviante
(Bocancea, 2003, pp. 147- 151). Comportamentul social este etalat în contextul interacțiunilor
umane, în cadrul colectivităților din care individul face parte. Pentru înțelegerea tuturor
determinanților conduitei umane care influențează reușita relațiilor sociale, abordarea
problematicii comportamentului uman trebuie să se facă dintr-o perspectivă holistică.

5
 III. Legătura dintre religie și comportamentul uman

Comportamentul religios este descris din perspectiva axiomei logice, ca terț inclus și
anume, ca rugăciune, rit, sacrificiu și crearea de mituri. Dacă ne referim la comportamentul
religios ca fiind terțul inclus, atunci comportamentul religios unește. Comportamentul religios
devine limbaj. Comportamentul religios, văzut ca atitudine, înțeles că trăire și faptă, față de
sacru, poate fi un limbaj, un trans-limbaj, deoarece, acesta face posibil dialogul între ființele
umane prin raportare la sacru. Omul poate deveni o ființă unificată în sine și cu sine, doar prin
și după integrarea sacrului.

Religia are un rol important în modelarea comportamentului uman. Influența acesteia

este evidentă în sferele vieții umane - familiale, economice, sociale, demografice - în
transmiterea credinței și a practicilor religioase în cadrul familiei și a comunității. Religia
conturează credința cu privire la ceea ce există, la ceea ce poate fi cunoscut și cu privire la
scopul vieții, astfel că o credința religioasă precum și apartenența la un grup religios
influențează principiile morale ale indivizilor (Johnson, Hill, Cohen, 2011; Jost și colab.,
2014). În ultimii ani se observă o preocupare intensă a denominațiunilor creștine față de
corectitudine și justiție socială, o aplecare pentru susținerea drepturilor civile și aplicarea eticii
creștine pentru atenuarea sărăciei și a inegalităților economice și sociale (Williams, 2002).
Diverse studii au indicat corelații între religiozitate și comportamentul prosocial al oamenilor,
astfel că persoanele religioase comparativ cu cele nonreligioase sunt preocupate de nevoile
celorlalți și se implică frecvent în activități de voluntariat și întrajutorare (Jackson,
Bachmeier, Wood, Craft, 1995; Ruiter, DeGraaf, 2006). La baza acestor comportamente poate
sta sentimentul de devotament față de Dumnezeu, față de divinitate, sentiment care îndeamnă
la acțiuni sociale prin care oamenii își arată iubirea față de semeni, într-un proces de trăire a
principiilor credinței (eg. iubirea semenilor în creștinism). Existența unei legături intense între
religiozitate și starea subiectivă de bine a indivizilor religioși este evidențiată în urma
diverselor cercetări. Indivizii religioși au credințe religioase specifice care se regăsesc în
practica lor religioasă. Printre mecanismele prin care religia influențează starea de bine, după
cum au fost identificate de unele cercetări, se amintesc: un stil de viață sănătos, sprijin social,
o cultură emoțională ce determină fericirea, mecanismele de coping religios (modalități
regăsite în religie pentru a scăpa de stres). Pe baza acestor evidențe, studiul realizat de

6
Stavrova, Fetchenhauer și Schlosser (2013) în 64 de țări a condus la concluzia că persoanele
religioase sunt mai fericite și mai mulțumite de viață decât cele nonreligioase. Mai mult,
această satisfacție este mai puternică la indivizii care provin din țări în care religiozitatea este
bine acceptată și integrată la nivel social. În analiza pe care o face cu privire la efectele
religiei asupra comportamentului uman, Argyle (2000, pp. 140-153) urmărește diferitele
exprimări comportamentale. Astfel, evidențiază caritatea, care presupune oferirea de către
enoriași a donațiilor bănești la biserică precum și pentru alte activități specific religioase.
Oamenii care au o atitudine pozitivă față de propria biserică dăruiesc mai mult. Rolul religiei
este evident și în ceea ce presupune comportamentul sexual, astfel că în grupurile religioase
există o atenție sporită pentru protejarea valorilor familiei și o excludere a relațiilor
extraconjugale și/sau premaritale. Datorită preceptelor religioase care îndeamnă la iubirea
pentru semeni, persoanele religioase se implică în acțiuni de întrajutorare. Deși uneori nu este
viabilă măsurarea exactă a acestui tip de comportament, indicatori precum implicarea în
acțiuni de voluntariat sunt mai pragmatici. Majoritatea persoanelor care se implică în acțiuni
de voluntariat și de întrajutorare susțin că imboldul se regăsește în credința religioasă. În
comunitățile protestante și catolice, implicarea enoriașilor în astfel de acțiuni este mai intensă
decât în alte comunități religioase sau nonreligioase. Influența religiei s-a regăsit și în
prevenirea comportamentelor deviante de genul consumului de alcool, de tutun, de droguri,
chiar a actelor de suicid.

Analizând creștinismul în decursul istoriei, autorii au observat asocierea acestuia cu

înființarea spitalelor nonprofit și cu mandatarea celor care lucrează în aceste instituții, precum
și cu oferirea de sprijin victimelor diverselor pandemii. O altă concluzie a fost aceea că
persoanele religioase sunt dispuse să ofere din timpul lor pentru implicarea în activități de
voluntariat. Religia are un impact vizibil asupra vieții sociale și modelează atitudinile și
comportamentul social al oamenilor. Persoanele religioase par a avea ocazii mai numeroase
pentru afiliere socială. Diversele cercetări au indicat corelația dintre religiozitate, vizibilă prin
implicarea religioasă, și o rețea socială extinsă, o frecvență mare a contactelor sociale precum
și un nivel ridicat de intimitate cu membrii rețelei religioase (Ellison și George, 1994;
Hayward și Krause, 2014; Idler, 1987). Religiozitatea sporește interacțiunea socială și cultivă
motivația spre afiliere socială. Datorită faptului că împărtășesc valori și credințe comune, la
oamenii religioși, la credincioși, se observă ușurința cu care pot depăși anumite bariere
geografice sau lingvistice pentru a stabili relații sociale de calitate cu alterii care le sunt
asemănători sub aspect religios. Rețeaua socială extinsă determină starea de bine, sănătatea

7
mentală și psihologică a credincioșilor. Indivizii religioși au parte de mai multe oportunități
pentru a se apropia de ceilalți datorită contextelor religioase la care iau parte. Obiceiurile și
mentalitățile lor interpersonale se vădesc în propriul comportament. Sensibilitatea față de
cerințele sociale precum și disponibilitatea de a se conforma cerințelor este o altă
caracteristică a oamenilor religioși (Cappellen, Fredrickson, Saroglou, Corneille, 2017).
Michalak, Trocki și Bond (2007) au folosit datele de la U.S. National Alcohol Survey din anul
2000 în studiul cu privire la importanța religiei în abstinența consumului de alcool. Pe de o
parte, absența consumului de alcool se regăsește în normele religioase ale anumitor
denominațiuni; pe de altă parte, anumite variabile ale religiozității (importanța acordată
religiei, prescripții religioase ce interzic consumul alcoolului și afilierea religioasă) au
constituit o ancoră pentru abstinența față de băuturi alcoolice. Rezultatele au indicat că
persoanele care sunt mai religioase, care cunosc prescripțiile religioase și care sunt afiliate
religios sunt mai puțin susceptibile să fie consumatoare de alcool. Printre persoanele care s-au
declarat abstinente s-au regăsit foști consumatori de alcool care au îmbrățișat în prezent o
credință religioasă, a religiei creștine, și care sunt afiliați religios. În contextul accesului la
educației, asociat cu o perspectivă rațională asupra lumii și vieții care ar influența
religiozitatea individului, Brown și Taylor (2007) au explorat legătura dintre religie și
educație pe baza datelor de la British National Child Development Study asupra unei cohorte
de copii. Pe baza rezultatelor s-a observat că există o legătură puternică între frecventarea
bisericii în trecut și în prezent datorită capitalul religios investit de-a lungul timpului prin
afilierea religioasă. Astfel, participarea actuală la activitățile religioase este asociată cu
frecventarea acestora în trecut, fiind important factorul formării obiceiurilor. Relația dintre
religie, măsurată în frecventarea bisericii, și nivelul de educație (în contextul întrebării dacă
accesul la educație produce o scădere a religiozității individului) cunoaște asocieri pozitive
indiferent de perioada de educație. Cercetătorii, pe baza analizei populației engleze, nu au
găsit evidențe ale afirmației că indivizii devin mai sceptici față de crezurile de credință pe
măsură ce dobândesc mai multă educație. S-au înregistrat însă variații, pe parcursul ciclului
vieții, cu privire la participarea la slujbele de la biserică, aceste oscilații diminuându-se spre
etapele târzii ale vieții când s-a observat o constanță în ceea ce privește participarea la
serviciile religioase ale bisericii.

8
 Concluzii

Psihologia religiei nu afectează întrebări psihologice despre existența lui Dumnezeu, dar ajută
la rezolvarea acestora conflicte psihologice care pot apărea printre credincioșii unei concesii
sau alteia. Pentru a face acest lucru, un psiholog trebuie să cunoască punctele principale ale
diferitelor mișcări religioase, trăsăturile unei anumite religii, pentru a oferi asistență calificată.

În același timp, psihologul acestei direcții nu își asumă rolul unui preot, ci rezolvă
tocmai cele apărute. Problema psihologică, care este de mare ajutor în munca clerului, care
sunt departe de întrebări de psihologie.

Religia este un fenomen social ce are un rol esențial în viața socială. După cum se
poate observa în toate reprezentările specific religioase, religia aduce împreună grupuri de
oameni care se închină. Pe lângă latura individuală a religiei, vizibilă în emoțiile, credințele și
comportamentele individuale, religia face sens, sub aspect sociologic, prin experiențele
religioase manifestate în cadrul grupului ghidat de scopuri și norme comune. Sensul
apartenenței la grupul religios este de asemenea un construct foarte important (Johnstone,
2016). Influența religiei asupra comportamentului uman este o realitate. Atunci când setul de
credințe, de valori și norme religioase sunt internalizate, manifestarea unei conduite conforme
acestora este evidentă. Afilierea religioasă precum și aspectul social al comportamentului
religios oferă indivizilor posibilitate de a socializa pe baza preceptelor religioase comune și de
a se implica în acțiuni prosociale. În contextul unui mediu social tensionat și cu un puternic
impact la nivel identitar, deschiderea credincioșilor atât către rezultatele antropologiei și
spiritualității creștine, cât și față de rezultatele din psihologie poate avea un impact pozitiv în
menținerea unui echilibru personal de care este atâta nevoie în această perioadă.

În concluzie, comportamentul religios aparține și se manifestă la nivelul tuturor

nivelurilor de realitate, omul tinzând la unificare prin integrarea sacrului. De asemenea,
comportamentul religios, este văzut ca atitudine, trăire și faptă, față de sacru, și poate deveni
un limbaj, sau un trans-limbaj. Comportamentul religios face posibilă comunicarea între
ființele umane prin raportare la sacru, mijlocește comunicarea între om și divinitate și se
9
referă la o comunicare pentru sine și în sine, presupunând acordarea gesturilor la trăire și
gând, implicând o vibrare la unison a întregii ființe.

10