See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/346472273

INFLUENȚA RELIGIOZITĂȚII ASUPRA COMPORTAMENTULUI SOCIAL UMAN

Chapter · November 2020

CITATIONS READS
0 3,371

1 author:

Florina Onaga
West University of Timisoara
9 PUBLICATIONS   0 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

added an article View project

All content following this page was uploaded by Florina Onaga on 29 November 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 INFLUENȚA RELIGIOZITĂȚII ASUPRA

COMPORTAMENTULUI SOCIAL UMAN

Drd. Florina Magdalena Onaga, Universitatea de Vest Timișoara, (România),

onaga.florina@gmail.com

Rezumat: Importanța pe care religia o are în viața unei persoane este asociată conceptului de
religiozitate. Conform literaturii de specialitate, religiozitatea umană face referire la manifestările
exterioare ale credinței religioase cât și la conținutul și influența credinței individuale asupra
alegerilor pe care individul ca practicant le face în viață. Deoarece omul răspunde, de obicei,
unei situații date din viața de zi cu zi pe baza propriului set de credințe, religiozitatea acestuia
influențează manifestarea comportamentului său social. Persoanele religioase etalează, de obicei,
o conduită prosocială în relațiile cu ceilalți. Există, așadar, o corelație între religiozitate și
comportamentul social.
Prezentul articol teoretic explorează influența pe care religiozitatea o are asupra
comportamentului social uman.
Cuvinte cheie: religie, religiozitate, comportament social

1. Introducere
În accepțiunea biblică, omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,
prezumție care conduce la distinctivitatea acestuia de regnul animal și care-i conferă
caracteristica de a cugeta. Nevoia de cunoaștere de sine, preocuparea de infinit, de imaterial, de
adevăr, aspirația umană înspre divinitate, nevoia de un ajutor mai presus de rațiunea umană
întăresc faptul că omul este o ființă religioasă.
Religia conturează sensul vieții pentru om și aduce răspunsuri cu privire la origini și la
sensul a tot ceea ce există (Angelescu, 2013). Necesitatea de a căuta și găsi sensul vieții este o
caracteristică umană, este o realitate pe care a evidențiat-o și Viktor Frankl. Acesta afirma (2009,
126) că preocuparea esențială a omului este aceea „de a vedea că viața lui are sens“.
Regăsindu-se în toate societățile umane, formele de manifestare ale religiei sunt totuși
diferite datorită individualității și diversității culturii umane. Cu toate acestea, Giddens (2000,
470) susține că particularitățile comune regăsite la toate religiile constau în ansamblul de
simboluri care determină anumite sentimente de venerație și care sunt legate de ritualuri sau
ceremonialuri specifice la care comunitatea de credincioși ia parte. Conceptul ce reprezintă
esența religiei este sacrul. Acesta poate fi înțeles atât ca trăire personală religioasă cât și ca
realitate socială care se regăsește ca un liant între societate și divinitate (Gavriluță, 2013, pp. 32-
35).

2. Ce este religiozitatea?
Religiozitatea este un concept care face referire la manifestările exterioare ale credinței
religioase cât și la conținutul și influența credinței individuale asupra alegerilor pe care individul
ca practicant le face în viață. Cucoș (1999, 142) vorbește despre religiozitate ca despre „o stare
psihică derivată din credința într-un principiu suprem, etern și imuabil“. Astfel, omul religios
consideră că Dumnezeu stăpânește și direcționează universul. Religiozitatea omului religios este
vizibilă în comportamentul său. Ca ființă religioasă, omul are experiențe specifice atât la nivel
individual cât și în cadrul comunității de credincioși. Exprimarea comună a acestei experiențe are
efecte sociale și constituie baza socializării sub aspect religios.
Goodman (1992, 301) echivalează religiozitatea cu importanța pe care o are religia în
viața unei persoane. Această însemnătate se poate manifesta ca o legătură emoțională cu religia,
ca practicare a rugăciunii și participării la slujbele religioase, ca integrare a religiei în activitatea
zilnică, ca o demonstrare a cunoștințelor despre aspectele caracteristice religiei. Goodman
observă că pot exista diferențe între nivelurile declarative și cele aplicative care conturează
raportarea personală la religie.
Dacă religia poate fi înțeleasă ca ceea ce oamenii fac cu privire la ceea ce este
transcendent, religiozitatea face referire la diferențele umane individuale în ceea ce privește
prezența și intensitatea unei astfel de tendințe religioase.
Comportamentele religioase fac referire la situații specifice precum: mersul la biserică,
oficializarea căsătoriei și din punct de vedere religios, practicarea spovedaniei și a împărtășirii în
mod regulat. Schimbările comportamentale ale oamenilor din societatea contemporană sunt
indicatori despre măsura în care aceștia pot fi considerați religioși. Deși se susține că mai
importantă decât practica religioasă este credința, religiozitatea se manifestă prin atitudinile față
de elementele constitutive ale religiei. Aceste manifestări se conturează în: credința în existența
lui Dumnezeu sau a unei zeități; credința că biserica are soluții la nevoile vieții sociale; credința
că doctrina religioasă poate explica scopul și sensul lumii și vieții. Astfel, religiozitatea
constituie orientarea generală și raportarea oamenilor spre aceste categorii și situații (Voicu,
2011).
Dorința de a operaționaliza religiozitatea în dimensiuni specifice, datorită multitudinii de
factori determinanți, a condus la efectuarea de studii în acest sens. Kirkpatrik (2005, 113)
numește cercetări care se concentrează pe dimensiuni precum: religiozitatea intrinsecă - întreaga
perspectivă asupra vieții are la bază credința religioasă evidentă în trăiri personale și
religiozitatea extrinsecă - aspectul social, relațional al religiei (Allport, Ross, 1967); mijloace,
scopuri, întrebări căutătoare (Batson et al., 1993), dimensiunea fundamentalismului
(Hunsberger, 1995) și mai recent, inteligența spirituală (Emmons, 2000). Diada intrinsec-
extrinsec a religiozității face referire la modul în care fiecare persoană își exprimă credința
religioasă. Cei care comportă o religiozitate intrinsecă sunt indivizi care practică rugăciuni,
acordă importanță credinței în Dumnezeu, au experiențe spirituale zilnice și sunt afiliați unei
denominațiuni, au un crez religios care este puternic interiorizat și care le conferă o stare de bine
chiar și în momente grele ale vieții. Toate implicațiile intrapersonale ale practicii religioase
conturează religiozitatea intrinsecă. Aspectul extrinsec al religiozității face referire la
dimensiunea socială a acesteia, la comportamentul religios exterior, vizibil în relațiile cu ceilalți
precum: petrecerea timpului alături de credincioși din biserică, implicarea în activități religioase
care își au originea în biserică frecventată.
Religiozitatea încorporează, după cum se poate observa, dimensiuni cognitive,
emoționale, motivaționale, comportamentale. Acestea fac referire la un set de credințe, la o
anume doctrină, la anumite ritualuri și practici religioase, la frecventarea și apartenența
individuală la o comunitate religioasă, la calitatea de membru al unei instituții religioase.

3. Considerații asupra comportamentului social uman

Ca fiinţă socială, o multitudine de nevoi esențiale umane sunt îndeplinite în cadrul
relaţiilor interpersonale. Aceste relaţii cu semenii, „caracterizate prin faptul că sunt stabilite între
persoane şi sunt regizate într-o măsură semnificativă de logica necesităţilor umane individuale”
(Zamfir, 1993, 506), satisfac în primul rând necesităţile de sociabilitate, de prietenie, ale omului.
Ele şi-au dovedit eficienţa atât din prisma individualității umane, cât şi din cea a funcţionării
societăţii omenești. Interacţiunea socială, comportamentul specific relaţiilor cu alterii, furnizează
date despre fiecare om ca fiinţă socială cât şi despre însăşi viaţa socială.
Comportamentul uman este înțeles ca fiind reacția exprimată în mod organizat de către o
persoană față de provocările din mediul înconjurător. Deoarece este un act de alegere, dintr-o
multitudine de alte reacții ce ar fi posibile, comportamentul include în definirea sa „reactivitatea
integrală a ansamblului ființei” față de influențele factorilor din mediul său (Golu, 1997, 164).
Comportamentul uman se manifestă în relațiile cu semenii și poate lua forma unei reacții sau a
unei acțiuni. La baza comportamentelor omenești stau aspectele motivaționale și cele atitudinale
pe care ființa umană le are. Reacțiile comportamentale pot fi ghidate de factori interni -
înnăscuți, ereditari precum și de factori externi - dobândiți prin socializare, prin contactul cu
semenii din zona culturală de apartenență. Comportamentul uman implică, așadar, totalitatea
acțiunilor ghidate de valori ale indivizilor în raport cu sine și în raport cu alterii.
Ființa umană răspunde, de obicei, unei situații date din prisma setului propriu de credințe,
a modului obișnuit de a rezolva problema și în specificul contextului în care se află.
Comportamentul uman, vizibil prin modul în care oamenii răspund comportamental în diferite
împrejurări, are de-a face cu părerea personală despre sine și despre ceilalți, părere care are la
bază percepția individuală despre lume (Zastrow, 2000, 373). Pentru a înțelege comportamentul
uman este necesar să se cunoască interacțiunile pe care individul le are cu diferitele sisteme din
mediul său. Astfel, relațiile familiale, relațiile cu prietenii, relațiile religioase, cele educaționale,
mai apoi cele de la locul de muncă determină o anume dinamică în funcție de gradul implicării
persoanei în fiecare sistem. Fiind membru al diferitelor sisteme, individul adoptă roluri specifice
care determină tipuri distincte de comportament (Zastrow, 1997, pp. 4-6).
Comportamentul este etalat în contextele situaționale care sunt adecvate tipurilor de
conduită, care oferă un cadru propice pentru manifestarea acestuia. În această accepțiune, Ajzen
(2005) conclude, în urma analizei diverselor studii empirice, că diferențele de comportament sunt
determinate de situațiile diferite în care se află individul. Datorită aspectelor situaționale, a
tipului de personalitate umană, a dispozițiilor sufletești, a atitudinilor, se poate vorbi despre o
inconsistență a comportamentului vizibilă în diferite momente ale interacțiunii sociale. Pe de altă
parte, o consecvență comportamentală este posibilă și evidentă datorită frecvenței
comportamentului în situații identice, fapt care poate conduce la prezicerea unei probabilități ca
acel comportament să se manifeste și în viitor. Omul este o ființă care își formează o rutină
precum și anumite obiceiuri, astfel el dezvoltă obiceiuri și rutine comportamentale care devin
caracteristice anumitor tipuri de conduită. Stabilitatea temporală a acestor conduite, frecvența
intensă a aceleiași manifestări de comportament determină prezicerea tendințelor viitoare de
conduită. Datorită complexității evidente a ființei umane e necesar să cunoaștem caracteristicile
care pot influența și determina tendințele comportamentale.
Comportamentele sociale determină coeziunea socială în cadrul sistemelor din care omul
face parte. Vorbind despre comportamentul acceptat social, cu conotație pozitivă, termenul sub
care acesta se regăsește în literatura de specialitate este acela de comportament prosocial.
Sintagma aceast include actele care aduc bunăstare, atât fizică cât și psihică, semenului. Valorile
morale care stau la baza comportamentului prosocial sunt: ajutorarea, bunăvoința, sprijinirea
celuilalt, altruismul.
Studiile de specialitate din aria științelor socio-umane atribuie comportamentului
prosocial diverse definiții precum: acțiunea de ajutorare, de sprijinire a altor persoane, acte de
acordare a ajutorului fără obligații și fără așteptarea unor recompense, acțiuni cu conotații
pozitive care sunt îndreptate spre alteri. Pentru a avea caracter prosocial, comportamentul
orientat pozitiv trebuie să se realizeze în mod intenționat și conștient. Sub aspect sociologic, se
observă faptul că oamenii învață prin procesul socializării să se ajute reciproc fără așteptarea
recompensării. Teoreticienii învățării sociale explică faptul că prin învățarea observațională cât și
prin persuasiune se învață comportamentul prosocial. Sub aspect psihologic se vorbește despre
faptul că oamenii mențin echitatea în relațiile cu alterii luând în calcul și costurile sau beneficiile
existente. Pe de altă parte sunt teoreticieni care atribuie manifestarea comportamentului prosocial
factorilor culturali și ai celor genetici. Oricum, comportamentul prosocial are la bază învățarea
fapt pentru care este necesar ca oamenii să aibă modele prosociale pentru a spori acțiunile de
întrajutorare. Aceste acțiuni sunt altruiste, termen folosit frecvent în corelație și reciprocitate cu
cel de comportament prosocial (Chelcea, 2004, pp. 182-196).
La polul opus, comportamentul antisocial, după cum se deduce din denumirea sa, are o
conotație negativă și e orientat distructiv fie pe plan psihic, fie fizic, fie moral. Actele de
agresivitate sunt un indicator al comportamentului antisocial.
Existența comportamentului antisocial este asociat cu termenul de agresivitate. Aspectul
intențional este etalonul de raportare, astfel că nu se consideră a fi comportament antisocial
forma de agresivitate neintenționată. Printre cauzele care determină acest tip de conduită,
cercetătorii vorbesc despre: frustrări, consumul de alcool și de droguri, violența transmisă prin
mass-media. Determinările interne, de personalitate, de stimă de sine, precum și aspectele
exterioare, situaționale, exemplele altor semeni sunt factori care favorizează adoptarea acțiunilor
antisociale (Iluț, 2004, pp. 109-120).
Comportamentul care se abate de la normele sociale stabilite constituie o amenințare
pentru echilibrul societății. Adeseori despre acest mod de comportare se vorbește în termenii
inadaptării sociale tocmai fiindcă este perceput ca o incapacitate a unui individ de a îndeplini o
sarcină sau un rol așteptat de societate. Inadaptarea socială, care poate avea cauze interne sau
externe, determină comportamente deviante (Bocancea, 2003, pp. 147- 151).
Comportamentul social este etalat în contextul interacțiunilor umane, în cadrul
colectivităților din care individul face parte. Pentru înțelegerea tuturor determinanților conduitei
umane care influențează reușita relațiilor sociale, abordarea problematicii comportamentului
uman trebuie să se facă dintr-o perspectivă holistică.

4. Legătura dintre religiozitate și comportamentul social uman

Religia are un rol important în modelarea comportamentului uman. Influența acesteia este
evidentă în sferele vieții umane - familiale, economice, sociale, demografice - în transmiterea
credinței și a practicilor religioase în cadrul familiei și a comunității.
Religia conturează credința cu privire la ceea ce există, la ceea ce poate fi cunoscut și cu
privire la scopul vieții, astfel că o credința religioasă precum și apartenența la un grup religios
influențează principiile morale ale indivizilor (Johnson, Hill, Cohen, 2011; Jost și colab., 2014).
În ultimii ani se observă o preocupare intensă a denominațiunilor creștine față de corectitudine și
justiție socială, o aplecare pentru susținerea drepturilor civile și aplicarea eticii creștine pentru
atenuarea sărăciei și a inegalităților economice și sociale (Williams, 2002).
Diverse studii au indicat corelații între religiozitate și comportamentul prosocial al
oamenilor, astfel că persoanele religioase comparativ cu cele nonreligioase sunt preocupate de
nevoile celorlalți și se implică frecvent în activități de voluntariat și întrajutorare (Jackson,
Bachmeier, Wood, Craft, 1995; Ruiter, DeGraaf, 2006). La baza acestor comportamente poate
sta sentimentul de devotament față de Dumnezeu, față de divinitate, sentiment care îndeamnă la
acțiuni sociale prin care oamenii își arată iubirea față de semeni, într-un proces de trăire a
principiilor credinței (eg. iubirea semenilor în creștinism).
Existența unei legături intense între religiozitate și starea subiectivă de bine a indivizilor
religioși este evidențiată în urma diverselor cercetări. Indivizii religioși au credințe religioase
specifice care se regăsesc în practica lor religioasă. Printre mecanismele prin care religia
influențează starea de bine, după cum au fost identificate de unele cercetări, se amintesc: un stil
de viață sănătos, sprijin social, o cultură emoțională ce determină fericirea, mecanismele de
coping religios (modalități regăsite în religie pentru a scăpa de stres). Pe baza acestor evidențe,
studiul realizat de Stavrova, Fetchenhauer și Schlosser (2013) în 64 de țări a condus la concluzia
că persoanele religioase sunt mai fericite și mai mulțumite de viață decât cele nonreligioase. Mai
mult, această satisfacție este mai puternică la indivizii care provin din țări în care religiozitatea
este bine acceptată și integrată la nivel social.
În analiza pe care o face cu privire la efectele religiei asupra comportamentului uman,
Argyle (2000, pp. 140-153) urmărește diferitele exprimări comportamentale. Astfel, evidențiază
caritatea, care presupune oferirea de către enoriași a donațiilor bănești la biserică precum și
pentru alte activități specific religioase. Oamenii care au o atitudine pozitivă față de propria
biserică dăruiesc mai mult. Rolul religiei este evident și în ceea ce presupune comportamentul
sexual, astfel că în grupurile religioase există o atenție sporită pentru protejarea valorilor familiei
și o excludere a relațiilor extraconjugale și/sau premaritale. Datorită preceptelor religioase care
îndeamnă la iubirea pentru semeni, persoanele religioase se implică în acțiuni de întrajutorare.
Deși uneori nu este viabilă măsurarea exactă a acestui tip de comportament, indicatori precum
implicarea în acțiuni de voluntariat sunt mai pragmatici. Majoritatea persoanelor care se implică
în acțiuni de voluntariat și de întrajutorare susțin că imboldul se regăsește în credința religioasă.
În comunitățile protestante și catolice, implicarea enoriașilor în astfel de acțiuni este mai intensă
decât în alte comunități religioase sau nonreligioase. Influența religiei s-a regăsit și în prevenirea
comportamentelor deviante de genul consumului de alcool, de tutun, de droguri, chiar a actelor
de suicid.
Relația dintre religie și comportamentul prosocial de ajutorare a altora este evidențiată și
de Donahue și Nielsen (2005). Analizând creștinismul în decursul istoriei, autorii au observat
asocierea acestuia cu înființarea spitalelor nonprofit și cu mandatarea celor care lucrează în
aceste instituții, precum și cu oferirea de sprijin victimelor diverselor pandemii. O altă concluzie
a fost aceea că persoanele religioase sunt dispuse să ofere din timpul lor pentru implicarea în
activități de voluntariat.
Religia are un impact vizibil asupra vieții sociale și modelează atitudinile și
comportamentul social al oamenilor. Persoanele religioase par a avea ocazii mai numeroase
pentru afiliere socială. Diversele cercetări au indicat corelația dintre religiozitate, vizibilă prin
implicarea religioasă, și o rețea socială extinsă, o frecvență mare a contactelor sociale precum și
un nivel ridicat de intimitate cu membrii rețelei religioase (Ellison și George, 1994; Hayward și
Krause, 2014; Idler, 1987). Religiozitatea sporește interacțiunea socială și cultivă motivația spre
afiliere socială. Datorită faptului că împărtășesc valori și credințe comune, la oamenii religioși, la
credincioși, se observă ușurința cu care pot depăși anumite bariere geografice sau lingvistice
pentru a stabili relații sociale de calitate cu alterii care le sunt asemănători sub aspect religios.
Rețeaua socială extinsă determină starea de bine, sănătatea mentală și psihologică a
credincioșilor. Indivizii religioși au parte de mai multe oportunități pentru a se apropia de ceilalți
datorită contextelor religioase la care iau parte. Obiceiurile și mentalitățile lor interpersonale se
vădesc în propriul comportament. Sensibilitatea față de cerințele sociale precum și
disponibilitatea de a se conforma cerințelor este o altă caracteristică a oamenilor religioși
(Cappellen, Fredrickson, Saroglou, Corneille, 2017).
Michalak, Trocki și Bond (2007) au folosit datele de la U.S. National Alcohol Survey din
anul 2000 în studiul cu privire la importanța religiei în abstinența consumului de alcool. Pe de o
parte, absența consumului de alcool se regăsește în normele religioase ale anumitor
denominațiuni; pe de altă parte, anumite variabile ale religiozității (importanța acordată religiei,
prescripții religioase ce interzic consumul alcoolului și afilierea religioasă) au constituit o ancoră
pentru abstinența față de băuturi alcoolice. Rezultatele au indicat că persoanele care sunt mai
religioase, care cunosc prescripțiile religioase și care sunt afiliate religios sunt mai puțin
susceptibile să fie consumatoare de alcool. Printre persoanele care s-au declarat abstinente s-au
regăsit foști consumatori de alcool care au îmbrățișat în prezent o credință religioasă, a religiei
creștine, și care sunt afiliați religios.
În contextul accesului la educației, asociat cu o perspectivă rațională asupra lumii și vieții
care ar influența religiozitatea individului, Brown și Taylor (2007) au explorat legătura dintre
religie și educație pe baza datelor de la British National Child Development Study asupra unei
cohorte de copii. Pe baza rezultatelor s-a observat că există o legătură puternică între
frecventarea bisericii în trecut și în prezent datorită capitalul religios investit de-a lungul timpului
prin afilierea religioasă. Astfel, participarea actuală la activitățile religioase este asociată cu
frecventarea acestora în trecut, fiind important factorul formării obiceiurilor. Relația dintre
religie, măsurată în frecventarea bisericii, și nivelul de educație (în contextul întrebării dacă
accesul la educație produce o scădere a religiozității individului) cunoaște asocieri pozitive
indiferent de perioada de educație. Cercetătorii, pe baza analizei populației engleze, nu au găsit
evidențe ale afirmației că indivizii devin mai sceptici față de crezurile de credință pe măsură ce
dobândesc mai multă educație. S-au înregistrat însă variații, pe parcursul ciclului vieții, cu privire
la participarea la slujbele de la biserică, aceste oscilații diminuându-se spre etapele târzii ale
vieții când s-a observat o constanță în ceea ce privește participarea la serviciile religioase ale
bisericii.

5. Concluzii
Religia este un fenomen social ce are un rol esențial în viața socială. După cum se poate
observa în toate reprezentările specific religioase, religia aduce împreună grupuri de oameni care
se închină. Pe lângă latura individuală a religiei, vizibilă în emoțiile, credințele și
comportamentele individuale, religia face sens, sub aspect sociologic, prin experiențele
religioase manifestate în cadrul grupului ghidat de scopuri și norme comune. Sensul apartenenței
la grupul religios este de asemenea un construct foarte important (Johnstone, 2016).
Influența religiei asupra comportamentului uman este o realitate. Atunci când setul de
credințe, de valori și norme religioase sunt internalizate, manifestarea unei conduite conforme
acestora este evidentă. Afilierea religioasă precum și aspectul social al comportamentului religios
oferă indivizilor posibilitate de a socializa pe baza preceptelor religioase comune și de a se
implica în acțiuni prosociale.
Bibliografie:
1. Angelescu, A. (2013). Psihologia religioasă a copilului și a adolescentului, cu aplicații
în învățământul religios. Galați: Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos.
2. Argyle, M. (2000). Psychology and Religion: An Introduction. London and New York:
Routledge.
3. Bocancea, C. (2003). "Dimensiunea contextuală a asistenței sociale". În G. Neamțu
(coord.), Tratat de asistență socială. pp. 111-168. Iași: Editura Polirom.
4. Brown, S., Taylor, K. (2007). „Religion and education: Evidence from the National Child
Development Study“. Journal of Economic Behavior & Organization, 63, 439-460.
5. Cappellen, P., Fredrickson, B., Saroglou, V., Corneille, O. (2017). „Religiosity and the
motivation for social affiliation“. Personality and Individual Differences. 113, 24-31.
6. Chelcea, S. (2004). "Comportament prosocial". În A. Neculau (coord.), Manual de
psihologie socială. pp. 182-199. Iași: Editura Polirom.
7. Cucoș, C-tin. (1999). Educația religioasă, Iași: Editura Polirom.
8. Donahue, M., Nielsen, M. (2005). „Religion, Attitudes and Social Behavior“. In R.
Paloutzian, C. Park, Handbook of the Psychology of Religion and Spirituality. New York
/ London: The Guilford Press, pp. 274 - 291.
9. Ellison, C. G., & George, L. K. (1994). „Religious involvement, social ties, and social
support in a Southeastern community.“ Journal for the Scientific Study of Religion, 33(1),
46–61. doi:10.2307/1386636.
10. Frankl, V. (1984/2009). Omul în căutarea sensului vieții. București: Meteor Press.
11. Gavriluță, N. (2013). Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii. Iași: Editura
Polirom.
12. Giddens, A. (2000). Sociologie. București: Editura All.
13. Goodman, N. (1992). Introducere în sociologie. București: Editura Lider.
14. Golu, M. (1997). „Comportament“. În U. Şchiopu (coord.), Dicţionar de psihologie.
Bucureşti: Editura Babel, p. 164.
15. Hayward, R. D., Krause, N. (2014). „Religion, mental health, and well-being: Social
aspects.“ In V. Saroglou (Ed.), Religion, personality, and social behavior. New York,
NY: Psychology Press. pp. 255–280.
16. Idler, E. L. (1987). „Religious involvement and the health of the elderly: Some
hypotheses and an initial test.“ Social Forces, 66(1), 226–238.
17. Iluț, P. (2004). Valori, atitudini și comportamente sociale. Iași: Editura Polirom.
18. Jackson, E.F., Bachmeier, M.D., Wood, J.R., Craft, E.A. (1995). „Volunteering and
charitable giving: Do religious and associational ties promote helping behavior?“.
Nonprofit and Voluntary Sector Quarterly, 24, 59-78.
19. Johnson, K.A., Hill, E.D., Cohen, A.B. (2011). „Integrating the study of culture and
religion: Toward a psychology of worldview“. Social and Personality Psychology
Compass, 5, 137 - 163.
20. Johnstone, R. L. (2016). Religion in Society. A Sociology of Religion. London and New
York: Routledge.
21. Jost, J.T., Hawkins, C.B., Nosek, B.A., Hennes, E.P., Stern, C., Gosling, S.D., et al.
(2014). „Belief in a just god (and a just society): A system justification perspective on
religious ideology.“ Journal of Theoretical and Philosophical Psychology, 34, 56–81.
 22. Kirkpatrik, L. A. (2005). „Evolutionary Psychology - An Emerging New Foundation for
the Psychology of Religion“. In R. Paloutzian, C. Park, Handbook of the Psychology of
Religion and Spirituality. New York / London: The Guilford Press, pp. 101 - 119.
23. Michalak, L., Trocki, K., Bond, J. (2007). „Religion and alcohol in the U.S. National
Alcohol Survey: How important is religion for abstention and drinking?“. Drug and
Alcohol Dependence. 87, 268 - 280. doi:10.1016/j.drugalcdep.2006.07.013.
24. Ruiter, S., DeGraaf, N.D. (2006). „National context, religiosity, and volunteering: Results
from 53 countries“. American Sociological Review, 71, 191-210.
25. Stavrova, O., Fetchenhauer, D., Schlosser, T. (2013). „Why are religious people happy?
The effect of the social norm of religiosity across countries“. Social Science Research,
42, 90-105.
26. Voicu, B. (2011). „Valorile și sociologia valorilor“. În Lazăr Vlăsceanu (coord),
Sociologie. Iași: Editura Polirom, pp. 249-293.
27. Williams, P.W. (2002). America's religions: Fromtheir origins to the twenty-first century.
Urbana and Chicago: University of Illinois Press.
28. Zamfir, C. (1993). „Relaţii interpersonale“. În C. Zamfir, L. Vlăsceanu (ed.), Dicţionar
de sociologie. Bucureşti: Editura Babel, pp. 506 - 508.
29. Zastrow, C. (2000). Introduction to Social Work and Social Welfare. Belmont:
Wadsworth Publishing Company.
30. Zastrow, C. și Kirst-Ashman, K. (1997). Understanding Human Behaviour and the Social
Environment. Chicago: Nelson-Hall Publishers.

View publication stats