PSIHOLOGIA RELIGIILOR

Unitatea de învățare 1.
PSIHOLOGIE, RELIGIE, SPIRITUALITATE

1.1. INTRODUCERE

Dintotdeauna oamenii au acordat un loc important religiei în viața lor. Pe de o parte, ei au

încercat astfel să dea un sens vieții, să găsească un scop al existenței personale și să înțeleagă rostul
suferinței, nașterii și morții. Pe de altă parte, prin religie ei au căutat să înțeleagă ce este binele și răul,
și-au dorit să edifice armonia socială și să creeze un cadru social favorabil dezvoltării umane.
De asemenea, prin credințele religioase oamenii au dorit să dea explicații manifestărilor extreme,
fie ale naturii, fie ale violenței umane. Apoi, prin religie, și-au fundamentat orientarea în
comportamentele cotidiene, atât cu privire la sine cât și în relațiile interpersonale, statuând ceea ce este
admisibil social și ceea ce nu este, ceea ce are un impact benefic sau nu asupra omului.
O mare parte din populație se declară astăzi religioasă, deși există, în ansamblu, o tendință de
declin al credinței. Rezultatele unui studiu extensiv realizat în 2014, pe 35 mii participanți din SUA,
indică faptul că 70,6 % din cei investigați se declară creștini. Făcând comparație cu o anchetă similară,
realizată în 2007 în aceeași țară, constatăm că numărul creștinilor declarați a scăzut cu cca. 8%,
menținându-se totuși un procent ridicat al acestora. (Pew Research Center, 2014)
În ce privește România, datele obținute într-un sondaj național din 2015 arată că 83,9% dintre
români se consideră persoane religioase, iar 25,4% frecventează biserica cel puțin o dată pe
săptămână (mai ales duminica). De asemenea, 45,1% dintre românii care se consideră religioși afirmă
că religia este foarte importantă pentru ei, iar 83% declară că respectă zilele de duminică și sărbătorile
religioase (INSCOP, 2015)1.
În ceea ce privește practicile religioase (post, rugăciune, frecventarea bisericii etc.), vom alege
pentru exemplificare rugăciunea. Deși și aici cifrele sunt în scădere, oamenii continuă să se roage și
astăzi. În același sondaj național realizat în 2014 în SUA, citat mai sus, se constată că 55% dintre
respondenți se roagă zilnic, iar 16% cel puțin o dată pe săptămână. Un alt sondaj, din același an și în
același teritoriu, indică o oarecare scădere a procentului, dar o cifră încă destul de ridicată, și anume
48% dintre americani (31% au declarat că se roagă chiar de mai multe ori pe zi). Sondajul mai arată că
74% dintre respondenți se roagă pentru problemele personale, 82% pentru familie și prieteni, iar 83%
cred că cel puțin unele dintre rugăciuni sunt ascultate de Dumnezeu (LifeWay Research, 2014).
Cum se prezintă situația în țara noastră în privința rugăciunii? Dintre români, 42% declară că se
roagă zilnic, iar 27% se roagă chiar de mai multe ori pe zi. De asemenea, 83% dintre respondenți au
declarat că rugăciunea i-a ajutat în viață în foarte mare măsură și în mare măsură (IRES, 2015).
Aceste cifre ne descoperă o realitate de care psihologii, sociologii și alți cercetători din științele
sociale ar trebui să țină cont în evaluarea dinamicilor umane, sociale și individuale, și anume că religia
și comportamentele aferente acesteia reprezintă un fenomen extrem de răspândit. Este și motivul
pentru care în câmpul psihologiei s-a dezvoltat un domeniul specific cercetării aspectelor psihosociale
asociate religiozității, și anume psihologia religiei.

1.2. CE ESTE RELIGIA?

În existența indivizilor și a societăților, fenomenul religios se manifestă cu o mare complexitate și

varietate. Religia implică existența supranaturalului, dar nu exclude și ceea ce este natural; se prezintă
predominant în forme monoteiste, dar și în forme politeiste; are în centrul său ființe divine, dar și eroi,
                                                            
1 Același sondaj relevă și câteva aspecte îngrijorătoare pentru dinamica vieții psihosociale, și anume existența falselor
credințe. Astfel, la aceeași întrebare la care 96,5 % au răspuns că au credință în Dumnezeu („Credeți în….?”), 31,2% au
declarat că ei cred în deochi, 25,5% cred în blesteme, 23,8% în horoscop și 15,3% în vrăjitorie.

3
MIHAI CURELARU
 

sfinți sau semi-divinități. Religiile sunt „populate” de o mulțime de ritualuri, practici, credințe, emoții,
valori, atitudini și experiențe care sunt, de asemenea, extrem de diverse. O definiție care să le cuprindă
pe toate este, practic, imposibil de dat. Pentru cei mai mulți oameni, termenul religie reprezintă mai
degrabă o etichetă aplicată unui set de idei despre existența divinității, despre raportarea omului la
aceasta, precum și despre experiența sa comunitară religioasă sau despre continuarea existenței după
moarte. Doar la nivel superficial putem aprecia ca omogene aceste credințe, chiar și într-un grup
restrâns; sistemul credințelor și practicilor religioase personale are un caracter foarte specific, unic am
putea spune.
O definiție a religiei ar trebui să fie suficient de largă pentru a include marea varietate și
complexitate a experienței umane religioase. Ea ar trebui să cuprindă atât credințele religioase vechi,
cât și pe cele mai recente (noile mișcări religioase),atât cele recunoscute ca fiind benefice social, dar și
pe cele cu impact negativ asupra grupurilor umane (culte satanice, de exemplu). În plus, dintr-o definiție
mai cuprinzătoare asupra religiei n-ar trebui să lipsească „ținta” credințelor și practicilor religioase
(divinitatea, ființa transcendentală), atât la nivelul raportării individuale, cât și colective. Alte repere
fundamentale pentru definire sunt: experiența ritualizată, normele morale și existența comunității. Însă
oricât de eterogen ar fi conținutul religiilor, unii autori consideră că anumite credințe nu pot fi asimilate
acestora. Dintre ele, amintim pe cele mai frecvente: superstițiile, credințele paranormale, ideile filosofice
referitoare la transcendență, ideologiile politice, ritualurile seculare, valorile de bază, ideologiile morale
etc. (Saroglu, 2014).
Mai jos prezentăm două definiții recente, care par să satisfacă pe de o parte cerințele privind
sfera de cuprindere, expuse mai sus, iar pe de altă parte să evite includerea unor fenomene și
comportamente apropiate, dar nespecifice.

DEFINIȚIE
Religia se referă la un sistem de credințe într-o putere divină sau supraumană, precum și un set de
practici de cult sau alte ritualuri îndreptate spre o astfel de putere (Beit-Hallahmi și Argyle, 1997).
Religia poate fi definită ca manifestarea co-prezenței unor convingeri, experiențe ritualizate, a unor
norme și grupuri în relație cu ceea ce oamenii percep ca fiind transcendent ființei umane. (Saroglu,
2014).

1.3. RELIGIE ȘI ȘTIINȚĂ

Secole la rând, cunoașterea, considerată „științifică”, nu se distingea de religie. Însă, odată cu

epoca modernă, științele s-au fundamentat pe o metodologie specifică, care constă în observare,
experimentare, verificare. Treptat, cunoașterea științifică s-a distanțat de cunoașterea și explicația
religioasă (teologică), astfel că între religie și știință s-au stabilit raporturi foarte variate, mergând de la
incompatibilitate totală la integrare totală.
Cel mai cunoscut și influent model al relațiilor dintre știință și religie este cel formulat de Ian
Barbour (2000/2006). Astfel, din perspectiva acestui autor, relațiile pot fi de patru tipuri: (1) conflict între
domenii, (2) independența celor două, (3) dialog între ele, acolo unde există suprapuneri și (4)
integrarea religiei și științei într-un singur câmp al cunoașterii.
Mikael Stenmark (2004) consideră modelul relațiilor dintre cele două arii ale cunoașterii umane ca
fiind limitat și static. El distinge între trei puncte de vedere: (1) o perspectivă a independenței (lipsa
oricăror suprapuneri între știință și religie), (2) o perspectivă a contactului (diverse suprapuneri sau
puncte de intersecție între cele două arii) și (3) o perspectivă a unității (unire sau abordare monistă a
celor două arii). Desigur, susține autorul, există și nuanțe sau subdiviziuni în cadrul fiecărei perspective.
De exemplu, contactul poate fi operaționalizat fie sub forma conflictului, fie sub cea a armonie. Pentru a

4
  
PSIHOLOGIA RELIGIILOR
R

cuprindee întreaga gaamă de puncte de vedeere contempoorane asupraa relațiilor dintre știință și religie,
Stenmarrk mai adauggă două cattegorii finalee, perspectiva va științifică expansionist
e tă (știința cuuprinde și
religia) și
ș perspectivva religioasăă expansionisstă (religia este
e o formăă de cunoaștere mai laargă care
înglobeaază și cunoașșterea științifiică) (Stenmaark, 2004).

1.4. Spiritualittatea

În ultimele trei decenii, în aria

a cercetărilor circumscrrise psihologgiei religiei s-aa introdus unn concept
nou, spiiritualitatea. Deși inițial s-a manifesstat o rezisteență a psihoologilor deoaarece termeenul avea
conotații negative chhiar și în disscursul comuun, fiind asoociat cu obsccurantismul, ulterior s-a produs o
deschideere conceptuuală care a condus la inteegrarea acesstuia. La înceeput s-a conssiderat că înttre religie
și spirituualitate nu este nicio deosebire, darr mai târziu autorii cu im mpact semnifficativ în ariaa acestei
disciplinee au creionat câteva diferențe notaabile care au a condus la clarificări operaționalee absolut
necesaree în vederea păstrării acuurateței în cercetare.
Sppiritualitatea desemneazăă (1) pe de o parte o tenndință umanăă de a se înddrepta spre sacru s sau
de a căuuta experiențța sacrului, iaar (2) pe de altă
a parte dim mensiunea experiențială
e și personală a relației
noastre cu existența transcendenntală (Hill et al. 2000; Em mmons și Cruumpler, 19999). Spiritualitaatea este
un construct multidim mensional caare poate im mplica, printrre altele, căuutarea sensuului vieții, înțțelegerea
misteruluui transcendeenței și experimentarea reelației cu divvinitatea. Spirritualitatea arre funcții inteegrative și
armonizaatoare deoaarece implicăă depășirea sinelui, connectarea cu ceilalți, trannsformarea spirituală
proprie, precum și im mpactul asuprra dezvoltăriii spirituale a acelor din jur (Hill et al. 22000). Alte diimensiuni
ale spirittualității sunt: înțelegereaa vieții ca pe o călătorie spirituală,
s saccralitatea vieții, prioritateaa valorilor
morale și ș spirituale înn raport cu luucrurile materiale, altruism
mul și idealismul, sensibilitatea față dee durerea
și trageddia umană etcc. (Elkins et al.,
a 1988, Lappierre, 1994,Spilka et al., 2003).

DEFINIȚ
ȚIE
Spiritualiitatea reprezzintă efortul uman
u de căuttare, descoperire și relațiionare cu „ceeea ce se consideră a
fi o entitaate transcenddentă sacră” (Pargament, 1999).

1.5. RELIGIOZITTATE ȘI SPIRITTUALITATE

Unnii autori abbordează spiritualitatea în opoziție cu c religiozitattea sau cel puțin încearrcă să le
separe deoarece
d acceste conceepte se referă la realităății diferite. Spre deosebire de spirritualitate,
religiozitaatea reprezintă aderențaa individului la un sistem m de credințe care se ddezvoltă în raport cu
structurile organizațioonale, practiccile și credințțele unui grupp religios (Zinnnbauer et aal., 1997; Zinnnbauer et
al., 19999). Religiozzitatea, la rândul
r său un construct multidimeensional, im mplică, printrre altele,
devotam mentul față dee biserică și față de repprezentanții acesteia,
a adeerarea fără rrezerve la o doctrină,
respectaarea exigențeelor religioasee în conduitaa personală, respingerea
r î bloc a critiicilor.
în

IMPORTANT T
Religiozitatea poate fi măsurată prin
p diverse scale. Printree cele mai im
mportante see numără urm
mătoarele
instrumeente de evaluuare:
(1) Religiosity Measure (Rohrbbaugh și Jesssor, 1975)
(2) Religious Invoolvement Inveentory (Hilty și
ș Morgan, 19985)

5
MIHAI CURELARU
 

(3) The Religious Commitment Inventory-10 (RCI-10; Worthington et al., 2003)

(4) Scala dimensiunilor religiozității (DR Scale; Stephen și DiDuca, 2007).
(5) Santa Clara Strength of Religious Faith Questionnaire (Cummings et al., 2015)

Alți psihologi consideră că granițele dintre cele două fenomene sunt mai puțin clare, spiritualitatea
fiind mai degrabă partea mai vie, mai personală și subiectivată a religiei, în timp ce conținutul rămas ar
viza tradițiile, ritualurile și participarea la viața comunitară. Însă, indiferent de abordare, majoritatea
autorilor situează în centrul spiritualității experiența spirituală, iar în centrul religiei credința religioasă
instituționalizată.
Pentru a le deosebi, în special în vederea operaționalizării în cercetare, Hill și colaboratorii săi
propun câteva criterii. Pentru definirea spiritualității, autorii propun drept criteriu fundamental existența
sentimentelor, gândurilor, experiențelor și comportamentelor care apar din căutarea sacrului. Două
concepte sunt fundamentale: „căutarea” și „sacrul”. Din această perspectivă, sacrul se referă la obiectul
căutării, care poate fi adevărul absolut, ființa divină sau realitatea ultimă. Termenul „căutare” se referă la
toate încercările de identificare, de formulare, menținere și transformare personală în raport cu sacrul. În
ceea ce privește religiozitatea, rămâne valabil criteriul sus amintit, dar la el se mai adaugă încă două.
Primul dintre ele se referă la urmărirea unor obiective profane (cum ar fi identitatea religioasă,
apartenența, sănătatea etc.), într-un context care are ca principal scop facilitarea căutării sacrului. Cel
de-al doilea implică existența unor mijloace și metode de căutare a sacrului (ritualuri sau diverse alte
comportamente prescrise), care primesc validare și suport din partea unui grup identificabil de
oameni(Hill et al., 2000).
Religiozitatea are, așadar, o sferă de cuprindere mai largă decât spiritualitatea, potrivit unui
model empiric recent, în cinci factori, care a stat la baza elaborării unei scale de evaluare a importanței
semnificațiilor religioase (Huber și Huber, 2012). Prima dintre dimensiuni este cea intelectuală,
implicând toate elementele de cunoaștere religioasă, cum ar fi explicațiile privitoare la transcendență,
temele de interes, stilurile de gândire și interpretare etc. Cea de a doua dimensiune,ideologică, se
referă la credințele pe care le au oamenii cu privire la existența și esența unei realități transcendente,
precum și la relația dintre ființa transcendentală și om care îmbracă forma unor convingeri personale de
necontestat. O altă dimensiune este practica publică, care constă în participarea publică la ritualuri
religioase și la activități comunitare (frecventarea bisericii, de exemplu), adoptarea unor modele de
acțiune și comportamente prescrise care să contureze mai pregnant sentimentul de apartenență la un
anumit grup social religios. Practica privată, cea de a patra dimensiune, implică activități și ritualuri
individualizate în spațiul privat. Acestea sunt acțiuni personalizate care exprimă devoțiunea față de
divinitate, exemplele reprezentative fiind rugăciunea și meditația. Ultima dimensiune este cea a
experienței religioase și se referă la așteptările sociale pe care indivizii religioși le au cu privire la un
contact direct cu o realitate ultimă. În sistemul de construcții religioase personale, această dimensiune
este reprezentată de modele de percepții religioase, de un ansamblu de experiențe și sentimente
religioase.
Potrivit modelului descris mai sus, manifestarea spiritualității se regăsește în cadrul mai multor
dimensiuni ale religiozității. Cel mai important impact pare să-l aibă spiritualitatea asupra dimensiunii
intelectuale, a practicii private și a experienței religioase. Dimpotrivă, spiritualitatea are șanse să se
manifeste cel mai puțin în cadrul practicii publice.

1.6. PSIHOLOGIA ÎN RAPORT CU RELIGIA ȘI SPIRITUALITATEA

Atât religia cât și spiritualitatea sunt relaționate unor concepte sau domenii fundamentale din
psihologie, precum și cercetărilor aferente acestora. Hill și colaboratorii săi au evidențiat câteva
apropieri dintre cele două fenomene și psihologie, relații care constituie tot atâtea arii de investigație
științifică în psihologia religiei (Hill et al., 2000).

6
  
PSIHOLOGIA RELIGIILOR
R

Reeligia și spirittualitatea se dezvoltă de--a lungul viețiții. Pe lângă dezvoltarea

d ccognitivă, afeectivă sau
morală, psihologii admit a existennța unei deezvoltări spirrituale, ale cărei c etape sunt corespondente
celorlaltee stadialități, considerate clasice. O abordare mai completă a dezvoltăriid um mane ar puteea acorda
atenție șiș acestor aspecte
a nu ca
c realități paralele,
p ci mai degrabăă ca processe complemeentare în
dezvoltare, în relații strânse
s cu evvoluția cognittivă sau afectivă a persoaanei.
Reeligia și spirritualitatea sunt fenomenne psihosociale deoarecce apar și sse dezvoltă în cadrul
grupuriloor umane. Comportamen
C ntul individuaal se exprim mă în cadrul grupurilor și este influuențat de
normele de grup. Deeoarece mullte dintre aceste norme, în special cele c morale, sunt înrădăăcinate în
credințele religioase,, studiul imppactului acesstora se poatte realiza în cadrul teoreetic și metoddologic al
psihologiei grupurilorr.
Adderența la crredințele religgioase sau laa o anumită spiritualitate
s e nu num
este mai un fenomeen social,
ci și coggnitiv. Angajaamentul și orrientarea reliigioasă se asociază cu explicații e ale lumii, cu sccheme de
gândire, cu scenarii comportameentale, cu filtre cognitivee și grile dee lectură a rrealității, caree conduc
persoanaa la acceptarea sau resppingerea unoor idei. Compplexitatea coggnitivă, rigidittatea mentală, nevoia
de cogniiție, închidereea cognitivă și alte variabile de acest tip sunt în relații foarte strânse cu credințele c
din sferaa religiei și sppiritualității.
Reeligia și spirritualitatea sunt s relaționaate, de asemenea, cu studiul emoțiilor. În multe dintre
descrierile experiențeelor religioasse apare o dimensiune affectivă, subieectivă, în carre se manifesstă emoții
precum teama,
t venerația, fascinaația sau bucuuria. În plus, convertirile
c bruște sunt înnsoțite adesea de stări
emoționaale variate mergând
m de la încrederee, hotărâre, angajament,
a sentimentul controlului, speranță
până la deznădejde,
d umilință sentimentul eșeccului etc.
Între religie, spiritualitate
s și studiul personalității
p i sunt, de asemenea,
a rrelații foarte strânse.
Cercetarrea psihologiică a pus în evidență associeri între diverse com mportamente religioase șii anumite
trăsături de personallitate. De exeemplu, factorul „deschideere spre expperiență” coreelează foartee puternic
cu deschhiderea spre experiența spirituală,
s iar agreabilitateea și conștiincciozitatea cu maturitatea spirituală
și practiccile religioasee (lectura texxtelor sacre, rugăciunea
r și
ș frecventareea bisericii) (PPiedmont, 20005).

IMPORTANT T
Pentru a evalua spiriitualitatea, pssihologii au elaborat
e mai multe instruumente. Exem
mplificăm maai jos prin
câteva scale reprezeentative:
(1) Sppiritual Orienntation Inventtory (Elkins, Hedstrom,
H Hughes, Leaf și Saunders,, 1988)
(2) Sppiritual Belieff Scale (Schaaler, 1996)
(3) Sppiritual Experrience Index - Revised (S SEI-R, Genia, 1991.1997))
(4) Sppiritual Transscendence Scale
S (Piedmoont, 1999)
(5)Daaily Spiritual Experience
E S
Scale (DSESS; Underwoodd și Teresi, 2002)

1.7. OBIECTUL PSIHOLOGIEI RELIGIEI

R

Deeși are un trecut

t „neparradigmatic”, așa cum obbserva Palouutzian și Paark (2005), psihologia p
religiei este
e astăzi o ramură a cunoașterii
c șttiințifice caree abordează o problemattică foarte diiversă de
teme (credințe, atituudini, compoortamente, valoriv etc.), integrate înntr-o paradiggmă interdissciplinară.
Această paradigmă integrativă uttilizează mai multe niveluri de analiză a fenomenului religios (inndividual,
interperssonal, grupal și societal), îmbinând arm monios aborddarea cantitaativă cu cea ccalitativă.
Dee asemenea, psihologia religiei
r se sprrijină pe cerccetări din socciologie, antroopologie, neuuroștiințe,
biologia evoluționistăă, psihologiaa dezvoltării, psihologia pozitivă, psiihoterapie, ppsihologia săănătății și
psihologia socială,promovând o cunoașteree interdiscipplinară, în vederea v form
mulării și teestării cu
acuratețee a unor variate ipoteze științifice.
ș

7
MIHAI CURELARU
 

DE REȚINUT
Scopul psihologiei religiei este de a studia sistematic, științific (a descrie, a explica, a prezice, a aplica
etc.) fenomenul religios și spiritual (conținuturi, experiențe, influențe, atitudinii, practici, forme de
manifestare etc.),atât la nivel individual cât și colectiv.

În cadrul acestui curs vom realiza, mai întâi, o prezentare a evoluției istorice a acestei discipline.
Mai apoi, vom trece în revistă principalele modele ale dezvoltării religioase și spirituale, după care vom
continua cu prezentarea principalelor direcții de cercetare neuropsihologică. Vom dedica apoi câte un
capitol unor teme centrale în psihologia religiei: convertirea, rugăciunea, virtuțile și valorile religioase (cu
detalii asupra smereniei, iertării și dreptății), coping-ul religios și relația dintre religie și psihoterapie.