Religia

Evoluția religiei. Religia și societatea

Destinul sociologiei se leagă în mod esențial de problema religioasă, de abordarea și

definirea religiei. Aceasta a jucat un rol important în constituirea sociologiei ca știință,
problema religiei fiind abordată de marii sociologi ai secolului XX.
Religia reprezintă ansamblul de credințe și practici grupate în jurul conceptului de
sacru sau divin. Din punct de vedere sociologic, aceasta are un impact ce poate fi sesizat pe
două paliere: la nivel microsocial și la nivel macrosocial. În cadrul primul nivel, religia satisface
nevoia de transcendență a individului și formează caracterul, iar la nivel microsocial religia
modelează conștiința colectivă.
Religia cunoaște o evoluție de-a lungul timpului, astfel că se poate vorbi despre
formele elementare ale vieții religioase și de formele evaluate ale acesteia. În cadrul formelor
elementare ale vieții religioase se remarcă animismul ce poate fi definit ca și credința conform
căreia orice lucru și ființă sunt considerate însuflețite, fetișismul ce desemnează credința în
obiecte sau animale considerate sacre și aducătoare de protecție, precum și cultul morților sau al
strămoșilor, ce implică venerarea acestora prin diferite ritualuri, întrucât se consideră că ei pot fi
cauza unor anumite întâmplări negative. În cea de-a doua categorie poate fi încadrat cultul
zeilor, acesta fiind practicat de diferite popoare și națiuni. Cultul zeilor cunoaște el însuși
evoluții, astfel ajungându-se de la politeism, la dualism, triteism, iar în cele din urmă, la
monoteism.
În perioada premodernă, religia se regăsea în toate sferele de activitate ale societății,
acest lucru schimbându-se însă o dată cu modernizarea societății și făcându-și astfel simțită
prezența fenomenul de secularizare prin care sociologii înțeleg desacralizare sau laicizare.
Unii sociologi disting între două dimensiuni ale secularizării, prima dintre acestea
fiind desemnată de fenomenul numit de către sociologul Peter Berger ,,secularizare obiectivă”,
fenomen care vizează laicizarea, definită ca un proces de desacralizare și diferențiere ce se
referă la faptul că instituțiile care apar și se dezvoltă acum prin diferențiere, de la stat la știință,
sunt deosebite de cele anterioare atât prin conținut, cât și prin scopuri, precum și
descentralizarea. În toate societățile democratice contemporane, se produce un transfer al
religiei din domeniul public în cel privat, denotând faptul că religia devine o problemă privată,
particulară, în care statul nu trebuie să intervină, individul fiind cel care alege în ce să creadă,
statele care funcționează după acest principiu fiind numite state laice. Se observă, așadar, o
dimensiune politică a laicizării, Biserica (religia în forma sa instituțională), prin valorile pe care
le promovează, nu mai influențează statul, acesta fiind independent și neutru față de ele.
Fenomenul laicizării, pe lângă domeniul politic, include și alte sfere de activitate,
fenomenul fiind unul amplu din punct de vedere sociologic. Religia, de la supremația de care se
bucura în societățile premoderne ajunge în modernitate să îndeplinească o funcție minoră, fiind
acum doar o secțiune, o parte din social, una dintre instituțiile sociale alături de educație,
cultură, sănătate si altele care există la un moment dat într-o societate. Astfel, implicarea religiei
în toate sferele de activitate ale societății râmâne doar o caracteristică a societăților premoderne.
Acest fenomen al secularizării obiective a fost identificat încă din secolul al XIX- lea de către
sociologul Emile Durkheim care scria despre diferențele dintre societățile premoderne și cele
moderne, axându-se pe cele din urmă menționate și evidențiind transferul unor atribuții
îndeplinite inițial de către instituțiile religioase altor instituții ale societății care se diferențiază
de cele anterioare atât prin conținut, cât și prin scopurile propuse. Pentru Emile Durkheim
religia trebuia să fie înlocuită printr-un fel de religie civilă conținând o morală care să permită
întărirea coeziunii sociale. Acest subiect al secularizării societăților moderne a fost abordat și de
către sociologul Max Weber care susținea ideea potrivit căreia progresul omenirii va conduce la
marginalizarea religiei, tehnologia și raționalitatea fiind cele care vor conduce lumea modernă.
Cea de-a doua dimensiune a socializării, ,,socializarea subiectivă”, vizează atitudinea
individului față de viața religioasă, care este una lipsită de interes, sesizându-se totodată și o
îndepărtare față de religie. Se poate observa că în societățile contemporane, unii dintre indivizi
nu își mai raportează existența la religie și își trăiesc viața făcând abstracție de credința în divin.
Cele două dimensiuni ale secularizării, respectiv ,,secularizarea obiectivă” și
,,secularizarea subiectivă”, se află într-o strânsă legătură una cu cealaltă, reducerea sferei
religiosului (caracteristică a celei dintâi dimensiuni ale secularizării) ducând la implicarea,
respectiv lipsa de implicare în viața religioasă a indivizilor. Acest proces al secularizării este
prezent în toate societățile moderne, toate fiind considerate societăți laice, însă în fiecare dintre
acestea, secularizarea are o pondere diferită.
Preocupările sociologilor privitoare la religie ca și componentă a vieții sociale s-au
concretizat în teorii sociologice ale religiei, printre cele mai puternice fiind teoriile lui Auguste
Comte și Emile Durkheim. Primul dintre aceștia vede religia ca o formă evolutivă și evidențiază
cele trei etape de dezvoltare ale acesteia întâlnite pe parcursul istoriei. O primă etapă este cea
teologică ce se caracterizează prin explicarea lumii prin apel la zeu, în interiorul acestei etape
existând evoluția de la animism la politeism și monoteism. Apoi se vorbește despre o etapa
metafizică ce susține ideea potrivit căreia lumea este explicată prin apel la rațiune și concept, iar
în cele din urmă, de o etapă pozitivă în care se apelează la observație și experimente pentru a da
o explicație științifică lumii.
În ceea ce îl privește pe Emile Durkheim, acesta definește în lucrarea sa, Formele
elementare ale vieții religioase, esența religiosului prin sacru. Acesta vede în religiozitate un
fenomen universal și social. Din punctul său de vedere, sistemul religios cel mai simplu
îndeplinește două condiții: se întâlnește în societatea cu cea mai simplă organizare și poate fi
explicată fără a recurge la elemente provenite de la o religie anterioară.
Așadar, de-a lungul timpului au avut loc o serie de schimbări religioase, adică o serie
de modificări petrecute la nivelul organizațiilor religioase, cum ar fi bisericile, denominațiile,
sectele, în materie de credință, morală, ritualuri etc. Se observă trecerea de la o comunitate
creștină unită, cu un aspect dual în care sacerdotium- ierarhia bisericească (cei care mediază
relația dintre om și Dumnezeu) și regnum- ierarhia politică (cei care se ocupă de gestinarea
treburilor lumești) erau dependente, aflându-se într-o strânsă legătură, la o comunitate în care
aceste două ,,funcții” sunt separate. În societățile premoderne valorile celor două fațete erau
comune, rolurile și strategiile acestora fiind stabilite prin raportare la reperul ultim, acesta fiind
reprezentat de Dumnezeu. Atunci lucrul cel mai important era Dumnezeu și viața de apoi și nu
omul și viața prezentă de pe pământ, motiv pentru care societățile premoderne au fost numite
teocentrice, ( ,,teos”= Dumnezeu), a căror valoare centrală era Dumnezeu, iar societățile
moderne, antropocentrice ( ,,antropos”= om), având ca valoare centrală omul. Sociologia ca
știință și-a îndreptat atenția asupra religiei, conturându-se astfel sociologia religiei, respectiv
perspectiva sociologică asupra religiei.

Bibliografie: 1. Anthony Giddesns- Sociologie, editia a 3- a, Editura All, 2000

2. Doina- Olga Stefanescu- Sociologie. Manual pentru clasa a XI- a, Editura
Humanitas Educational
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Religie
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%89mile_Durkheim