Tinerii și spiritualitatea

Nu este greu să recunoaștem că domeniul vieții spirituale se află la periferia

preocupărilor tinerilor. Ei sunt foarte atenți la schimbările modei, observatori fideli și critici ai
comportamentului adulților, susceptibili de a imita pe cei mai rebeli dintre ei, căutători de
promisiuni. Mă explic: mijloacele de comunicare moderne cunoscute, care abundă de like-uri
creează o explozie a ceea ce este „imediat”, concurența legată de avantajele tehnologiei
recente, tendința de a oferi detaliile vieții proprii oricărui vizitator multimedial ca pe o carte
deschisă, toate aceste atitudini moderne sunt îmbibate de beția promisiunii picăturii de
fericire, în aparență la îndemâna oricui neexperimentat. Uneori, aceste mijloace apar ca o cale
sigură de acces spre o lume minunată, virtuală, care se aseamănă cu intrarea într-un magazin
care promite să îmbunătățească calitatea vieții oricărui client îndrăzneț și curios. Orice produs,
în aparență, pare să poată îndeplini exigențele înalte ale oricărei persoane, de orice vârstă.
Dacă nu te întrebi de ce ai intrat în magazin, riști să ieși cu un alt produs, diferit de cel pe care
ți l-ai propus să-l achiziționezi la intrare. Nici măcar nu te gândeai că ai nevoie de el. Avem
impresia că nevoile creează produsele pe care le posedăm, însă, realitatea ne contrazice:
produsele creează nevoile despre care nu știam că există. De unde știm care sunt nevoile
noastre dacă nu avem criterii serioase pentru a discerne între priorități, dacă nu avem și
preocupări spirituale, pe lângă cele strict materiale?
În Documentul Pregătitor pentru a XV-a Adunare Generală Ordinară a episcopilor,
„Tinerii, credința și discernământul vocațional”, Papa Francisc, reluând unele studii realizate
la nivel internațional, identifică trăsăturile caracteristice ale tinerilor de astăzi, după trei
criterii: apartenență și participare, puncte de referință personale și instituționale, și orientarea
spre o generație (hiper) conectată. În primul rând, tinerii nu se percep ca fiind o categorie
defavorizată sau un grup social care trebuie protejat, destinatari pasivi ai programelor
pastorale, ci doresc să devină o parte activă a proceselor de schimbare a prezentului, ca
protagoniști. Lipsa încrederii în sine și în abilitățile proprii se poate manifesta în preocuparea
excesivă față de imaginea proprie și într-o conformare conformă cu moda momentului. În al
doilea rând, diverse cercetări arată că tinerii au nevoie de figuri de referință apropiate,
credibile, coerente și oneste, dar și de locuri și ocazii, pentru a-și testa capacitatea de a se
relaționa cu ceilalți și de a exprima dinamica lor afectivă. Generațiile mai mature tind să
subestimeze potențialul lor și au dificultăți în înțelegerea nevoilor celor mai tineri. Părinții
absenți sau hiper-protectivi îi determină pe copii să devină mai fragili, tind să subestimeze
riscurile și să fie obsedați de teama de a face greșeli.
Astfel, tinerii tind să fie prudenți față de cei care sunt dincolo de cercul relațiilor personale, își
dezvoltă neîncrederea, indiferența sau indignarea față de instituții, printre care și Biserica. Ei
nu apar „împotriva“, dar învață să trăiască „fără“ Dumnezeul prezentat de Evanghelie și
„fără“ Biserică, se bazează pe forme alternative de religiozitate și spiritualitate și se refugiază
în secte sau experiențe religioase cu o identitate puternică. În al treilea rând, generațiile mai
tinere se caracterizează prin relația strânsă cu tehnologiile moderne de comunicare, mai precis
cu „lumea virtuală”, care are efecte reale asupra comportamentului lor, le oferă acces la o
serie de oportunități pe care generațiile anterioare nu le-au avut și, în același timp, prezintă
riscuri. Aceste relații mediate tehnologic structurează de fapt concepția lumii, a realității și a
relațiilor interpersonale.
 Ținând cont de aceste caracteristici, în Scrisoarea adresată tinerilor cu ocazia
prezentării Documentului Pregătitor pentru a XV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului
episcopilor, Sfântul Părinte recunoaște contribuția semnificativă a tinerilor în vederea unei
lumi mai bune: „o lume mai bună se construiește și datorită vouă, datorită dorinței voastre de
schimbare și generozității voastre. Să nu vă fie teamă să ascultați Duhul care vă sugerează
alegeri îndrăznețe, să nu zăboviți atunci când conștiința vă cere să riscați pentru a-l urma pe
Maestrul vostru. Și Biserica vrea să vă asculte glasul, sensibilitatea, credința, chiar și dubiile
și criticile voastre. Faceți în așa fel încât să se audă strigătul vostru, lăsați-l să răsune în
comunități și să ajungă la păstori”. Așadar, revine clar discursul asupra valorii vieții spirituale
în viața oricărui tânăr, nu imediat receptabilă ca importanță și suport pentru a da o orientare
sigură în discernământul și alegerile zilnice. De ce? Prea des viața spirituală este gândită doar
pentru anumite categorii de persoane (preoţi, religioşi, cateheți, profesori de religie, grupuri
de rugăciune, mişcări religioase) şi pentru anumite timpuri speciale din an (Crăciun, Paşti), şi
accesibilă persoanelor care vor să dedice timp şi spaţiu pentru rugăciune, meditaţie sau
contemplaţie. Acest mod de a vedea lucrurile, în mod inevitabil, creează distanţe, chiar rupturi
solide în societatea noastră. A doua observaţie, la fel de convingătoare, este considerarea
vieţii spirituale ca alternativă sau paralelă faţă de viaţa cotidiană în ansamblul ei, fiind
superioară tuturor celorlalte activităţi (de aceea opţională), fapt care desparte tot mai mult
sacrul de profan, sfântul de păcătos, omul credincios de ateu și clericul de laic. Această
situație a fost confirmată și de cotidianul italian Corriere della sera, de luni, 21 aprilie 2008,
în care se relata că sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în vizita sa în Statele Unite, a
atras atenţia asupra diviziunii care există între credinţă şi viața reală, diviziune pe care el o
numeşte „falsă dicotomie”, si i-a îndemnat pe credincioşii catolici americani să depăşească
orice separare între credinţă şi viaţă, opunându-se falselor evanghelii ale libertăţii şi fericirii.
Viaţa spirituală îşi are fundamentul în aceasta relaţie fascinantă şi riscantă, în acelaşi timp,
pentru că e posibil să nu-l înţelegem şi să ne îndepărtăm de El (asemenea ucenicilor care l-au
părăsit).
Văzută din acest unghi, viaţa spirituală este un mod liber, plăcut, captivant şi riscant,
de a cultiva şi maturiza iubirea, admiraţia, mulţumirea şi recunoștința faţa de Dumnezeu pe
care îl simţim aproape, ne dă siguranţă, ne indică un drum particular, dar nu separat de
ceilalţi, de societate, de problemele noastre cele mai serioase, care privesc virtuţile, talentele,
identitatea personală, locul şi rolul în comunitatea şi în societatea în care trăim. Primatul
spiritualului permite o mișcare de reînnoire spirituală, strâns legată de criza culturii și a
civilizației mascată de preocuparea preponderent legată de dimensiunea economică. Termenii
„spiritual”, „spirit”, „valori spirituale”, nu au nicio legătură cu vechiul spiritualism și
semnificația lor nu derivă nici din idealism, nici din moralism. Ființa spirituală denotă „viața
profundă”, care se află dincolo de superficialitatea individului. Persoana ca „ființă spirituală”
nu ne trimite cu mintea la ceva fără trup și abstract, ci la faptul că este dotată cu o autonomie,
independență, aspecte care se referă la o „participare” de fond la Ființa divină, la Dumnezeu.
Spiritual înseamnă primatul a ceea ce este vital (existența) asupra a ceea ce este material.
Scara de valori se sprijină pe existența lui Dumnezeu, transcendent, și pe valorile creștine
precum iertarea, caritatea, solidaritatea. Aceste valori sunt întrupate în persoane destinate să
trăiască într-o comunitate, cu conștiința că cine dezvoltă persoana favorizează comunitatea,
deoarece nu există comunitate fără persoane.
 Reînnoirea spirituală se exprimă prin cinci acte originale care nu au echivalent în
univers: „a ieși din sine” - se referă la depășirea izolării narcisiste; „ a înțelege” - este atenția
în a se modela după ritmul celuilalt, recunoscându-i singularitatea și bogăția interioară; „a ieși
din sine pentru a asuma” - înseamnă a împărtăși bucuriile și durerile celuilalt; „a dărui și a se
dărui” - implică originalitatea unei dăruiri totale în care predomină gratuitatea și
generozitatea; „a fi fidel” - adică răbdare și constanță în ce privește calitatea și durata relației
cu o altă persoană.
În atâtea ambiente ale vieții ne încredem în alte persoane care cunosc lucrurile mai
bine decât noi. Avem încredere în arhitectul care construiește casa noastră, în farmacistul care
ne oferă medicamentul pentru vindecare, în avocatul care ne apără în tribunal. Avem nevoie și
de cineva care să fie credibil și expert în lucrurile lui Dumnezeu. Isus Cristos, Fiul său, se
prezintă ca acela care ni-l explică pe Dumnezeu. Viața lui Cristos, modul său de a-l cunoaște
pe Tatăl, de a trăi total în relație cu el – deschide un spațiu nou experienței umane, iar noi
putem intra acolo. În credință, Cristos nu este numai cel în care credem, manifestarea maximă
a iubirii lui Dumnezeu, ci și cel cu care ne unim pentru a putea crede. Adică, nu poți crede în
Isus, fără Isus. Credința nu numai că privește la Isus, ci privește din punctul de vedere al lui
Isus, cu ochii săi: este o participare la modul său de a vedea (LF 16). În concluzie, viața
spirituală poate fi, pentru orice tânăr, această însușire graduală a vederii lui Isus asupra vieții
și asupra lumii în care trăim, atât de complexă și dinamică, și convingerea că El însoțește pașii
noștri de-a lungul și de-a latul drumurilor pe care le desenăm zi de zi.