EVOLUTIA

STELELOR
Proiect realizat de Perca Santiago Emanuel
INTRODUCERE
 Evoluţia stelară presupune orice modificare apărută la nivelul stelelor,
începând cu naşterea acestora, de-a lungul vieţii lor îndelungate şi până la
moarte, de la ,,Forţele” gravitaţionale ale stelelor la energia radiantă.
Pentru a compensa această pierdere de energie, stelele produc energie prin
procese de fuziune nucleară a unor elemente uşoare în altele mai grele.
Acest fenomen schimbă încet compoziţia chimică şi, implicit, şi celelalte
proprietăţi ale acestora. În final, nu va mai exista combustibil nuclear şi
astfel vor muri. Înţelegând natura şi evoluţia stelelor, vom reuși să
înţelegem şi să apreciem natura şi evoluţia soarelui nostru – astrul care
face posibilă existenţa vieţii pe Pământ. Ne ajută să înţelegem originea
sistemului nostru solar, a atomilor şi a moleculelor din care este formată
materia, inclusiv materia vie. Ne ajută să răspundem la întrebări
fundamentale, precum ,, sunt alte stele capabile să producă energie, şi sa
trăiască suficient de mult timp, şi să rămână stabile suficient de mult,
astfel încât să fie posibilă apariţia şi dezvoltarea vieţii pe planetele din
jurul lor?”. Pentru acestea, precum şi pentru alte motive, evoluţia stelelor
este un subiect interesant pentru elevi.
  Cea mai evidentă proprietate a unei stele este luminozitatea acesteia. Aceasta se

CE ESTE O STEA?
măsoară prin magnitudine, care este o măsură logaritmică a fluxului de energie pe
care-l primim. 

 Iar a doua este: Temperatura unei stele, aceasta poate fi determinata si cu ajutorul

spectrului sau- distributia culorilor sau a lungimilor de unda a luminii stelei. Aceasta
figura ilustreaza frumusetea culorilor luminilor stelelor. Aceasta lumina a trecut de
atmosfera exterioara a stelei, si ionii, atomii si moleculele din atmosfera
indeparteaza anumite lungimi de unda din spectru, Astfel apar liniile negre sau
lipsurile de culori din spectru. In functie de temperatura atmosferei atomii se pot
ioniza, excita sau combina in molecule
FORMARE SI EVOLUTIA
STELELOR
 Gama de mase fizic admise pentru stele este foarte îngustă. Dacă masa stelei este prea mică, 
temperatura centrală va fi prea mică pentru a susține reacțiile de fuziune . Masa stelară minimă
teoretică este de aproximativ 0,08 masă solară. A fost sugerată o limită teoretică superioară numită 
limita Eddington , de câteva sute de mase solare, dar această valoare nu este bine definită. Stelele la fel
de masive ca aceasta vor avea luminozități de aproximativ un milion de ori mai mari decât cea a
Soarelui.
 A fost dezvoltat un model general de formare și evoluție a stelelor, iar principalele caracteristici par a fi
stabilite. Un nor mare de gaz și praf se poate contracta sub propria atracție gravitațională dacă
temperatura sa este suficient de scăzută. Pe măsură ce energia gravitațională este eliberată, materialul
central contractant se încălzește până la atingerea unui punct în care radiația exterioarăpresiunea
echilibrează presiunea gravitațională interioară și contracția încetează. Reacțiile de fuziune preiau ca
sursă primară de energie a stelei, iar steaua se află apoi pe secvența principală. Timpul pentru a trece
prin aceste etape formative și pentru secvența principală este mai mic de 100 de milioane de ani pentru
o stea cu o masă la fel de mare ca Soarele. Durează mai mult pentru stelele mai puțin masive și un timp
mult mai scurt pentru cele mult mai masive.
FORMARE SI EVOLUTIA 
STELELOR
 Natura produselor finale ale evoluției stelare depinde de masa stelară. Unele stele
trec printr-o etapă instabilă în care dimensiunile, temperatura și luminozitatea lor
se schimbă ciclic pe perioade de ore sau zile. Aceste așa-numitele variabile Cefeide
 servesc drept lumânări standard pentru măsurarea distanței ( vezi mai sus 
Determinarea distanțelor astronomice ). Unele stele își suflă straturile exterioare
pentru a produce nebuloase planetare . Materialul în expansiune poate fi văzut
strălucind într-o coajă subțire pe măsură ce se dispersează în mediul interstelar, în
 timp ce miezul rămășiței, inițial cu o temperatură a suprafeței de până la 100.000 
K (180.000 ° F), se răcește pentru a deveni o pitică albă. Masa stelară maximă care
poate exista ca o pitică albă este de aproximativ 1,4 mase solare și este cunoscută
sub numele deLimita Chandrasekhar . Stelele mai masive pot ajunge ca 
stele neutronice sau ca găuri negre .
FORMARE SI EVOLUTIA STEL
ELOR
 Evoluția stelară a fost necesară urmărită prin modelarea computerizată, deoarece intervalele de timp pentru
majoritatea etapelor sunt, în general, prea extinse pentru ca modificările măsurabile să fie observate, chiar și pe o
perioadă de mulți ani. O excepție estesupernova , finalul violent exploziv al anumitor stele. Diferite tipuri de
supernove se pot distinge prin liniile lor spectrale și prin modificările de luminozitate în timpul și după izbucnire. În
Tipul Ia, steaua pitică albă atrage materia de la un însoțitor din apropiere; când masa piticului alb depășește
aproximativ 1,4 mase solare, steaua implodează și este complet distrusă. Supernovele de tip II nu sunt la fel de
luminoase ca și tipul Ia și reprezintă stadiul final al evoluției stelelor mai masive decât aproximativ opt mase
solare. Supernovele de tip Ib și Ic sunt ca tipul II prin faptul că provin din prăbușirea unei stele masive, dar nu își
păstrează învelișul de hidrogen.
 Densitatea medie a unei pitice albe este calculată să depășească un milion de grame pe cm cub. Compresia
suplimentară este limitată de o condiție cuantică numită degenerare (a se vedea gazul degenerat ), în care numai
anumite energii sunt permise pentru electronii din interiorul stelei. La o presiune suficient de mare, electronii sunt
obligați să se combine cu protoni pentru a forma neutroni . Rezultațisteaua de neutroni va avea o densitate cuprinsă
între 10 14 –10 15 grame pe cm cub, comparabilă cu densitatea din nucleii atomici. Comportamentul maselor mari cu
densități nucleare nu este încă suficient de înțeles pentru a putea stabili o limită a dimensiunii maxime a unei stele de
neutroni, dar se crede că este mai mică de trei mase solare.
STUDIUL 
CALEA LACTEE

 Stelele nu sunt distribuite aleator în tot

spațiul. Multe stele sunt în sisteme formate
din doi sau trei membri separați cu mai
puțin de 1.000 UA. La o scară mai mare, 
grupurile de stele pot conține multe mii de
stele.Galaxiile sunt sisteme de stele mult
mai mari și includ de obicei nori de gaz și
praf.
STUDIUL CALEA LACTEE
 Sistemul solar este situat în Galaxia Calea Lactee , aproape de planul său ecuatorial și la aproximativ 8 
kiloparseci de centrul galactic. Diametrul galactic este de aproximativ 30 kiloparseci, așa cum este indicat de
materia luminoasă. Există, totuși, dovezi pentru materia non-luminoasă - așa-numitamaterie întunecată -
 extinzându-se aproape de două ori pe această distanță. Întregul sistem se rotește astfel încât, în poziția Soarelui
 , viteza orbitală este de aproximativ 220 km pe secundă (aproape 500.000 de mile pe oră) și un circuit complet
durează aproximativ 240 de milioane de ani. Aplicarea celei de-a treia legi a lui Kepler conduce la o estimare a
masei galactice de aproximativ 100 de miliarde de mase solare. Viteza de rotație poate fi măsurată din 
deplasările Doppler observate în linia de emisie de 21 cm a hidrogenului neutru și liniile lungimilor de undă
milimetrice de la diverse molecule , în special monoxid de carbon. La distanțe mari de centrul galactic, viteza
de rotație nu scade așa cum era de așteptat, ci crește ușor. Acest comportament pare să necesite o masă galactică
mult mai mare decât poate fi explicată de materia cunoscută (luminoasă). Dovezi suplimentare pentru prezența
materiei întunecate provin dintr-o varietate de alte observații. Natura și întinderea materiei întunecate (sau a
lipsei masei) constituie unul dintre puzzle-urile astronomice majore de astăzi.
BIBLIOGRAFIE
 https://delphipages.live/ro/stiinta/astronomie/star-formation-and-evolution
 http://sac.csic.es/astrosecundaria/ro/cursos/formato/materiales/conferencias/L1_w_ro.pdf