LUCEAFARUL DE MIHAI EMINESCU

COMENTARIU LITERAR

Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm

românesc, „Fata în grădina de aur”, cules de călătorul german
Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o primă
versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte
variante, marele poet l-a filtrat, restructurându-l mereu şi dându-i
sensuri noi, până ce a devenit Luceafărul”.
În prima variantă versificată, Eminescu a păstrat basmul ca atare,
evitând doar finalul brutal şi punându-l pe zmeu să rostească numai
un blestem: „Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată!”
. în basm. Zmeul, care ceruse Creatorului să fie dezlegat de
nemurire, pentru dragostea pe care i-o purta fetei de împărat,, dar
aceasta se îndrăgosteşte de un pământean. Florin. întorcându-se,
Zmeul îi vede împreună şi, ca sa se răzbune, prăvăleşte o stâncă
peste cei doi îndrăgostiţi. în varianta versificată, Eminescu modifică
răzbunarea Zmeului, acesta căpătând detaşarea superioară specifică
geniului, transformând-o într-un blestem: "Fiţi fericiţi - cu glasu-i
stins a spus -/ Atât de fericiţi, cât viaţa toată/ Un chin s-aveţi: de-a
nu muri deodată".
Cea de a cincea variantă este cea definitivă, cea mai frumoasă
stilizare şi cea mai bogată în simboluri: "în cadrul de basm se înalţă
expresia cea mai desăvârşită a lirismului erotic şi' filozofic al lui
Eminescu", spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului "Luceafărul" s-a făcut la "Junimea" înainte de
apariţia lui în "Almanahul Societăţii Academice Social-Literare
„România Jună” din Viena, în 1883. în acelaşi an, poemul a fost
reprodus în revista "Convorbiri literare" şi în revista "Familia", iar la
sfârşitul anului a apărut în prima ediţie de "Poezii", îngrijită de Titu
Maiorescu.
"Luceafărul" este un poem filozofic, în care tema romantică a
condiţiei omului de geniu capătă strălucire desăvârşită. Eminescu
însuşi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiraţie a
"Luceafărului" şi definirea geniului în lume: " Aceasta este povestea.
Iar inelesul alegoric ce i-am dat este că, daca geniul nu cunoaşte nici
moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici,
pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a
fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai
omului superior, singurul capabil să depăşească sfera subiectivităţii,
să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Spre
deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concreteţii
vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă. în poem, se fac simţite
şi alte surse filozofice, cât şi mituri autohtone şi universale: la
originea lumii se află cerul şi pământul (Platon); la originea
universului stă Noaptea, fiica Haosului, care este zeiţa tenebrelor şi
mama tuturor zeilor (Hesiod); Hyperion este
Fiul Cerului, care este tatăl Soarelui şi al Lunii; relaţia dintre Demiurg
şi Hyperion, care îi cere să-i dezlege taina morţii (filozofia indiană);
mitul Zburătorului.
STRUCTURA POEMULUI:
Poemul "Luceafărul" este alcatuit din 392 de versuri, dispuse în 98 de
catrene, fiind dominat de existenţa a două planuri: unul universal-
cosmic şi altul uman-terestru. Alcatuind patru tablouri, gândite ca
entităţi distincte. Trebuie să evidenţiem, de asemenea, pe parcursul
întregului poem şi ipostazele
omului de geniuîn raport cu ipostazele ideii de femeie.
Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de
iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat
(aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al
omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a
contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul
doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat
drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este
rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii
acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este
grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei
apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte
apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre
mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o
preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de
acelasi sentiment. In conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru
chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind
alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre
absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru a-l
putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos
Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca
in basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si
preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori,
purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un
inger, ca un zeu. O invita pe fata in palatele lui de pe fundul
oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza
Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima
intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"- Din sfera mea venii
cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma.
Şi soarele e tatăl meu.
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i de data aceasta
cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl
refuză şi de această dată, deşi frumuseţea lui o impresionează
puternic:
"- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată.
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată"
Ideea apartenenţei geniului la nemurire este exprimată sugestiv, cu
claritate în strofa următoare:
"- Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi, tu oare. Cum că eu
sunt nemuritor. Şi tu eşti muritoare?"
Fata însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege
("Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe", aşa că îi cere să
devină el muritor, să vină el în lumea ei:
"Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe
pământ, Fii muritor ca mine."
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului
absolut este ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire, care
duce la renunţarea la nemurire
Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea
de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile."
Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan
uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza
repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre
reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima,
familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de imparat, ea
devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca
oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un
baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma
imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o pa
Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o
intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste
: "-Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul (...) Şi ochii tăi
nemişcători/ Sub ochii mei râmâie (...), Când faţa mea se pleaca-n
jos,/ în sus rămâi cu faţa (...) Când sărutându-te ma-nclin./ Tu iarăşi
mă săruta".
Ideea compatibilităţii celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv,
într-un limbaj popular, căi se poate de obişnuit: "Şi guraliv şi de
nimic/ Te-ai potrivi cu mine...". Superioritatea Luceafărului este
conştientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei neputinţe de a
pătrunde în lumea ideilor înalte a astrului: "în veci îl voi iubi şi-n veci/
Va rămânea departe...".
Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic,
Luceafărul esle Hyperion (hyper eon- pe deasupra mergătorul), iar
fata este motivaţia călătoriei, simbolul iubirii ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este
fascinanta, Emineseu lăsând scurte referiri la ideea filozofică a
timpului şi a spaţiului universal, trimiţând totodată şi la geneza
Universului:
"Porni luceafărul. Creşteau
In cer a lui aripe.
Şi căi de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de slele Parca un fulger ne-
ntrerupt Rătăcitor prin ele
Şi din a duiosului vai,
Jur-împrejur de sine. Vedea ca-n ziua ce dintâi Cum izvorau lumine;"
Călătoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizează drumul cunoaşterii
şi totodata motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra
condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu
idealul
spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a omului de geniu ("o
sete care-l soarbe") face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a
fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în
numele căreia este gata de orice sacrificiu:
"Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire.
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O ora de iubire..."
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinţa, prin exprimarea ideii că omul
este muritor, nu-şi poate determina propriul destin şi se bazează
numai pe noroc, în antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini
idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar şi neînţeles de societate:
"Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte."
Ideea dualităţii existenţiale, aceea că existenţa umană este alcătuită
din viaţă şi moarte, este unul din argumentele Demiurgului în a-1
convinge pe Hyperion să renunţe la ideea de a deveni muritor:
"Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion, " moartea nu
se poate...", exprimându-şi profundul dispreţ pentru această lume '
superficială, meschină, care nu merită sacrificiul omului de geniu: ,
"Şi pentru cine vrei să mori?
întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă."
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de
materie universala, superior organizata. Hyperion este forma
individualizata a absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de
nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul
demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de
organizare a materiei universal
Tabloul al IV-lea Ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel
universal cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer
şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului.În acest tablou avem
un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic
din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub
şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl
vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe
trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu
cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din
înalt la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu
amărăciune:"Ce-ţi pasă ţie chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Trăind
în cercul vostru strîmt/ Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă
simtNemuritor şi rece".
Resemnarea în „lumea lui”, nemuritor şi rece, este resemnarea ideală
la care tinde orice om superior cu conştiinţa ridicării lui din condiţia
umanului. Răspunsul final al Luceafărului este constatarea rece,
obiectivă, a diferenţelor fundamentale între două lumi antonimice:
una trăind starea pură a contemplaţiei, cealaltă starea instinctualităţii
oarbe în cercul strâmt al norocului, al şansei de a se împlini sau a
neşansei.
În structura poemului există elemente care aparţin celor trei genuri
litarare: liric, epic şi dramatic.
Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trăirile personajelor,
dar şi din prezenţa unor specii aparţinând genului liric: pastelul
terestru şi cosmic, meditaţia şi elegia.În ceea ce priveşte genul
dramatic, trebuie să distingem între aspectul tehnic al termenului şi
cel al continutului; ca tehnica dramatică, poemul este alcătuit din mai
multe scene în care modalitatea esenţială de exprimare este dialogul
– din punctul de vedere al conţinutului, vorbim de frământările
dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate şi ceea
ce vor să fie.De genul epic aparţine schema epică, caracterul narativ
al poemului.Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularităţi:

* limpezimea clasicii este data de absenţa podoabelor stilistice,

epitetele alese de poet dovedind preocuparea acestuia pentru
claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai potrivite cuvinte
pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasă fată" a fost ales după un lung şir
de încercări: "un ghiocel de fata", "un vlăstărel de fată", "o dalie de
fată", "un gangure de fată, o pasere de fată", un cănăraş de fată",
"un giuvaer de fată" etc;
- folosirea puţinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizată
prin frecvenţa aceloraşi câteva: mândru, frumos, mure, blând,,
dulce, viu sau prin formarea unora noi, cu prefixul etc. ne:
nemărginit, nemuritor, nespus, negrăit, nemişcător etc.
'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si
prin perfectiunea formei. Dintre particularitatile de stil ale poeziei, se
remarca, mai intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost obtinuta prin
inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la superlativul 'o
prea frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o
serie de metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de fata', 'un ghiocel
de fata', 'un giuvaer de fata' etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de
adjective, in majoritate de origine latina.
Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime,
sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera
versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin
preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica mai
ales fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii
populare, acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal',
'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru
toti, natural
Poezia "Luceafărul" este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti,
deoarece ea reuneşte "aproape toate motivele, toate ideile
fundamentale, toate categoriile lirice şi toate mijloacele lui Eminescu,
poemul fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela care lămureşte
posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul destin" (Tudor Vianu)
Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din
inegalabilul basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de
moarte adica faptul ca omul asa cum este el creat este in
incapabilitatea de a-si depasi conditia de muritor .
FOTACHE ALEXANDRU-NOROCEL