Societate - Societate - Numarul 548

Manastirea Sihastria - Rarau- Minunile din poiana Maicii Domnului -. Prag de

Craciun, urcand spre piscul Raraului, catre Sihastria, cea mai saraca manastire din
Romania. Desi e inca dimineata, pe drum pare a insera. La sase kilometri de
Campulung Moldovenesc, stalpii de lumina electrica dispar, iar...
Manastirea Sihastria - Rarau- Minunile din poiana Maicii Domnului -
Prag de Craciun, urcand spre piscul Raraului, catre Sihastria, cea mai saraca
manastire din Romania. Desi e inca dimineata, pe drum pare a insera. La sase
kilometri de Campulung Moldovenesc, stalpii de lumina electrica dispar, iar dupa
inca doi, masina nu mai poate urca mai departe. O urmaresc facand cale intoarsa,
coborand cu farurile aprinse in plina zi, pierzandu-se printre brazii lungi pana la
cer, apoi se face liniste, o liniste de-ti vine ameteala. Varfurile brazilor se
incing in colosale hore deasupra crestetului. Pornesc incet, urmand drumul cu
barbia-n piept si ochii inchisi din pricina gerului si a crivatului potrivnic, abia
asteptand sa ajung intr-o odaie incalzita. "Ce fel de oameni or fi traind acolo
sus?", ma intreb. Cum va fi fiind un Craciun in aceasta infricosatoare singuratate?
Cum va fi fiind un miez de noapte al Anului Nou, atunci cand stii ca acolo, jos, o
lume intreaga hohoteste si petrece? Cu aceste intrebari am intrat pe poarta
manastirii si tot pe ele voiam sa i le pun parintelui staret, pe care-l cunoscusem
candva, nu demult. Aceste intrebari. Si inca multe altele...
***
In Poiana Sihastriei, fratii manastirii muncesc. Sunt cincisprezece, risipiti cu
talc prin intreaga dumbrava, sunt puternici, rosii in obraji si barbosi pana sub
streasina ochilor, sunt tacuti, incruntati, netematori de nimic. Unii au palmele
albastre de ger. La cateva ore, cand nu mai pot indura frigul, intra in scundul
paraclis si se prabusesc la icoane, rugand pe Hristos sa le mai dea putere,
incalzindu-si degetele de chipurile pictate ale sfintilor. Pana la asfintitul
soarelui, paraclisul acesta micut, luminat doar de cele trei candele agatate pe
catapeteasma, e singurul lor adapost, singura incinta incalzita. Desi sunt
inconjurati doar de codri, calugarii Sihastriei nu au in proprietate nici o palma
de pamant in afara acestei poieni povarnite, nu au voie sa taie din jur barem o
uscatura pentru foc. Stiam cat sunt de urgisiti, ca nimeni nu vrea sa-i ajute cu
nimic. Ca de atatea zeci de ani, primarii Campulungului n-au vrut sa le traga
curent electric, ca au lasat drumul spre ei in paragina, spart si rapos, altminteri
un drum istoric, strategic, de o insemnatate imensa pentru turism, dat fiind ca
puzderii de vizitatori straini invadeaza muntele in fiecare vara, voind sa urce
spre schit, spre Pietrele Doamnei si motelul din inaltimi. Iarna insa, Raraul
devine adevarata sihastrie.
In biserica mare e mai frig decat afara. Cat priveste casa cu chilii, doar la
ceasurile harazite mesei un frate mai arunca niste vreascuri in soba trapezei, sa
mai imblanzeasca nitel aerul inghetat. Cei mai multi dintre vietuitorii obstei si-
au sapat chilii in coasta muntelui sau si-au incropit niste casute de barne la
liziera padurii, camarute in care nu poate incapea decat un singur om, intelegand
ca trebuie sa faca economie, ca orice confort e desertaciune si ca adevarata lor
casa trebuie sa fie biserica.
In paraclis e un singur monah tanar, ce canta in strana neintrerupt, de cateva
ceasuri. Apleaca o farama de lumanare deasupra cartii sfinte, flacara vrea parca sa
se stinga din clipa in clipa, abia deslusesc in palpairea ei un chip subtire, supt
de posturi si nevointe, cu totul altfel decat cele ale monahilor de afara, niste
ochi lacrimand de ravna citirii la lumina candelei. La sfirsitul acestei slujbe
ciudate, savarsite in singuratate si pentru nimeni, cunosc pe rasoforul Dionisie,
omul care are in ascultare cele bisericesti. Calugarul inchide cartea, sufla in
lumanare si iesim. Dintru inceput imi marturiseste ca se simte coplesit de istoria
si forta acestui loc, ca el e prea mic si nevrednic pentru a povesti, ca ar trebui
sa vorbesc cu parintele staret, arhimandritul Ioan Larion, dar parintele staret e
coborat in oras, cu treburi, drept care se ofera sa-mi tina de urat pana ce
"stapanul" lui se intoarce. Si il asteptam impreuna, vreme de aproape sase ore.
Curcubeul cu stele al Maicii Domnului
Vazand muntele, parintele Dionisie devine alt om. In orice parte se indreapta,
ochii lui incep sa scanteieze, se umplu de o stranie bucurie, de parca ar vedea
pentru intaia data totul, poiana, copacii, biserica... si repeta la nesfarsit:
"Doamne, nici nu va inchipuiti ce loc binecuvantat este acesta...", "nici nu va
dati seama, nici nu va dati seama...". "Acesta este un munte sfant, e muntele
Maicii Domnului!" si ca in ciuda lipsurilor, a frigului, a intunericului, a cruntei
saracii, desi n-a mai coborat din munte de aproape jumatate de an, el se simte
fericit. Are convingerea ca aici linistea e altfel, "are alt gust, alt miros", si
ca cerul e mult mai aproape de pamant. Nu doar asa, ca o metafora, ci ca pe-un
lucru vazut cu ochii: aici cerul "se lasa" deasupra padurilor, in miezuri de nopti
senine l-a vazut azuriu si stelele coborau atat de jos, incat simtea ca le poate
culege in palma. N-o zice doar el, ci multi care au venit aici.
De pilda, acum sase ani, in martie, cand s-a facut prima priveghere a Bunei
Vestiri, o femeie a navalit plina de spaima in biserica, strigand ca pe cer a
aparut curcubeul. Era trecut de miezul noptii, toti monahii si mirenii au iesit
afara si atunci au vazut... "Era un brau colorat de lumina ce pornea din capatul de
jos al poienii, trecea peste curte, peste capul bisericii, inca vreo doua sute de
metri in partea cealalta. As putea aprecia cam la doi kilometri inaltime. Curcubeul
nu se ducea nici in stanga, nici in dreapta, nu se imprastia in cer, parca era tras
cu creionul. Si prin el niste lumini foarte, foarte lucitoare, toata lumea credea
ca-s stele care cad, cinci-sase lumini care urcau, coborau, se incrucisau, mergeau
in toate directiile intr-un joc ametitor. Toata noaptea am facut slujba si-am
privegheat si tot ieseam sa vedem daca nu dispare curcubeul si el n-a disparut pina
in zori, ba chiar a aparut si-a doua noapte, si-a treia noapte, trei nopti la rind
n-a disparut. Maica Domnului e stapana muntelui. E stapana peste poiana asta! Maica
Domnului e aici!" Parintele Dionisie se inflacareaza, se incalzeste, imi spune ca-n
muntele asta sunt ape binecuvantate, aproape ma ia de mana si ma repede pana in
spatele paraclisului sa-mi arate un parau ce taie poiana dintr-o parte in alta, imi
spune cati oameni s-au tamaduit cu apa aceasta, ca "au venit din toate colturile
tarii si pastreaza apa in sticle patru-cinci ani. Niciodata nu scade, niciodata nu
creste, niciodata nu se strica. Si cum sa fie altfel, daca ea izvoraste, daca ea
trece peste moaste de mucenici? Vin demonizati care nu pot intra in poiana. Striga,
urla: <<De ce ne aduceti aici? Aici e cimitir de sfinti!>>". Dar despre toate astea
trebuie sa vorbim cu staretul, de altfel parintele Dionisie nici nu vrea sa
vorbeasca, el e venit aici doar de 8 ani, nu se simte indreptatit sa-mi povesteasca
lunga istorie a manastirii, poate sa-mi spuna doar ceea ce a simtit si a vazut el.
Urcam amandoi in munti, pe carari neumblate, parintele vrea sa ajungem la "locul
lui de rugaciune", acolo sus, pe Stanca lui David, locul unde - zice el -
"respiratia rugaciunii devine mai usoara". Abia daca ma mai pot catara dupa dansul,
palmele imi sangereaza de stanca inghetata, ocolim cu greu pantecul de granit,
calugarul imi da toiagul sau, imi spune sa nu privesc inapoi si abia atunci mi se
face frica. Ajungem pe un varf atat de ascutit, incat abia putem incapea amandoi,
spate in spate. Privelistea iti ia mintile, se vede intreg Raraul pana la Pietrele
Doamnei. Monahul imi spune ca in locul acesta norii coboara pana la pamant, ca si
stelele, i-a vazut chiar el gonind cu o iuteala uluitoare pe deasupra capului sau,
iar odata, cand a intins bratele spre cer, a putut sa le simta in palma atingerea,
fiorul rece, moliciunea. Imi marturiseste ca-i place sa vina aici singur, cu o
carte de rugaciuni, sa ramana ore intregi citind, simte ca de aici ruga lui ajunge
mai lesne la urechea lui Dumnezeu, nu degeaba multi cercetatori sustin ca Raraul ar
fi miticul Kogaion, centrul lumii. De ce i se spune poienii si manastirii
Sihastria? Pentru ca muntele acesta a fost de veacuri o patrie a sihastrilor,
anahoreti vestiti in intreaga ortodoxie si, spre surprinderea mea, monahul Dionisie
imi spune ca inca mai sunt. Imi vorbeste de un pustnic batran, "nestiut de nimeni",
care se hraneste doar cu mana cereasca si care de peste 30 de ani n-a vazut chip
omenesc. O singura data a vorbit cu cineva, cu un pustnic mai tanar, pe care l-a
trimis in manastire sa dea de veste monahilor ca stau pe moaste de mucenici si ca
in poiana vor fi minuni mari. Sau sihastra aceea batrana, care a auzit din inima
padurii ecourile unei sfinte liturghii si cantarea "Tu, Sfanta Nascatoare de
Dumnezeu....". A crezut ca e o inselare diavoleasca, pana intr-o seara de Craciun,
cand a auzit pe cineva racaind la usa bordeiului ei sapat in pamant. Afara, in ger,
era un sihastru. Avea barba incalcita, lunga pana la genunchi, era ud, imbracat
doar cu piei de salbaticiuni, i-a zis ca vrea sa petreaca cateva minute din seara
sfanta impreuna cu dansa. Se nevoia in munti de zeci de ani, nu-si facuse nici
macar bordei, caci dormea sub cerul liber sau prin scorburile copacilor. Inainte de
a pleca, i-a marturisit ca a auzit si el acel "Tu, Sfanta Nascatoare de
Dumnezeu....", razbatand din negura padurilor, ca intr-o pestera tainica s-au
pustnicit cativa monahi multinduhovniciti, haituiti candva de comunisti, c-au
ridicat o intreaga biserica inauntrul pamantului, nu se stie nici daca mai traiesc,
insa in anumite nopti se poate vedea ridicandu-se din locul acela, deasupra
padurilor, o palida cupola de lumina...
Coboram. Parintele Dionisie imi arata cu degetul o ciuta sperioasa, imi vorbeste
despre cerbii ce coboara uneori in poiana, ascultand cantarile din vecernii, despre
ursii care trec peste trupurile culcate la pamant ale calugarilor, fara macar sa-i
atinga, despre pesterile fara capat, incolacite prin miezul muntelui, din care
oamenii ies cu mintea ratacita. Ajungem. Cele sase ore au trecut. Cand au trecut
cele sase ore?...
Icoana zburatoare
Amurgeste. Pe poarta manastirii intra o masinuta albastra. Veche, harbuita, ca
vai de ea, careia nici nu i se inchid usile, prin care bate vantul. Aflasem de la
vietuitorii manastirii ca uneori staretul nu mananca o zi intreaga, gandind ca
astfel economiseste banii de motorina pentru maine, intr-atat e de impovarat de
ganduri si de griji. Ar trebui sa-l vedeti insa pe acest monah batran, intorcandu-
se in obstea sa. Fratii se reped sa-i sarute mina - "blagosloviti, parinte!" -
fericiti ca pastorul lor e teafar, ca nu i s-a intamplat nimic, el ii cuprinde pe
toti in privirea lui blajina, parinteasca, intrebandu-i ce au facut azi, cu o
voiosie molipsitoare, din gura sa chiar vorba de dojana suna a incurajare si alint.
Chiar cel mai varstnic vietuitor al manastirii e cu 30 de ani mai tanar decit el.
Apoi fratii intra cu totii in biserica, e privegherea Sfintei Filofteia, penultima
duminica dinaintea Nasterii Domnului, slujba va dura pana aproape de ziua. In
poiana se face atat de bezna, incat nu mai poti face un pas, nu mai stii unde te
afli, nici macar nu poti ghici pragul codrilor cu cerul. Si dupa inca jumatate de
ora, din departari se aud urletele prelungi ale lupilor...
Parintele Ioan ma pofteste in chilia sa, undeva la etaj, o odaita stramta, abia
incalzita, pe fereastra careia rasar primele stele. Aprinde anevoios fitilul unei
lampi cu oglinda, pe peretii chiliei incep sa apara, abia deslusit, zeci si zeci de
icoane, un raft lung cu carti vechi, bisericesti, pe masa de lucru sunt imprastiate
o sumedenie de hartii, manuscrise, notite si scrisori catre alte manastiri;
parintele se odihneste numai doua-trei ore pe noapte, adesea i se intampla chiar sa
adoarma cu capul pe masa.
Dintru inceput precizeaza ca toate cele auzite de la parintele Dionisie sunt
curatul adevar. Campulungean fiind, a simtit si el inca de copil puterea acestei
poieni, a vazut si el multimea de minuni petrecute aici, s-a cutremurat impreuna cu
toata obstea privind curcubeul de stele. Istoria manastirii o are in sange. Il vede
parca pe cuviosul ieroschimonah Sisoe, cutreierand pe la sfarsitul veacului al Xv-
lea sihla salbatica a Raraului, gasind loc pentru un schit sihastresc in partea de
miazanoapte a muntelui, intr-o dumbrava prin care curgea un izvor sfant, tamaduind
cu apa lui nenumarati bolnavi si oameni indraciti. Curios, desi e vorba de peste
jumatate de mileniu, cand vorbeste de pustnicul Sisoe si asezarea isihasta de la
Sihastria, parintele Ioan incepe mereu frazele doar cu "batranii spun...",
"batranii povestesc...", de parca vreun bunic de-al sau ar fi vazut toate astea si
i le-ar fi povestit si lui mai departe. La fel, privirea sa ostenita urca prin veac
pana la voievodul Petru Rares, "il vede" haituit de tatari, refugiindu-se impreuna
cu domnita Ruxandra, cu toate comorile Moldovei si oastea sa imputinata in poiana
aceasta aleasa de Dumnezeu, apoi si mai sus, la adapostul unor stanci ascutite din
varful muntelui, ascunzand intre ele intregul tezaur. Afland ascunzisul, toate
capeteniile tatare s-au repezit in pestera plina cu aur, dar cand au iesit la
lumina, un pinten gigantic de piatra s-a desprins din peretele stancos, s-a
prabusit peste ei si i-a ingropat pe vecie. Vazand aceasta minune, ramasi si fara
stapani, tatarii s-au risipit ingroziti in toate cele patru vanturi. De atunci,
coltii aceia de stanca au capatat numele de Pietrele Doamnei, deoarece ei au
salvat-o de la pieire pe domnita Ruxandra si pe feciorii mai-marelui Moldovei. Iar
ca ofranda de multumire adusa lui Dumnezeu pentru ocrotirea tarii, la 1541
voievodul a ridicat o sfanta manastire pe locul vechiului schit al lui Sisoe, cu
hramul Adormirea Maicii Domnului, ba mai mult, i-a daruit o icoana facatoare de
mari minuni, adusa din Muntele Athos, care a savarsit de-a lungul veacurilor
milioane de miracole. Aceasta icoana a ramas pana azi unul dintre cele mai vestite
chipuri ale Maicii Domnului din istoria ortodoxiei romanesti. Nu e de mirare ca la
1775, cand manastirea bucovineana se afla sub primejdia tunurilor generalului
Bukow, icoana i-a instiintat pe monahi, iesind din rama si ferecatura ei de argint
de trei ori. A treia oara cand au gasit-o la usa bisericii, calugarii s-au strans
la o slujba de toata noaptea si au intrebat-o pe Maica Domnului in rugaciune: "De
ce nu mai vrea icoana sa stea cu noi? Oare suntem nevrednici? De ce ne lasi
singuri, Maicuta, fara ajutor?..." Atunci din icoana s-a auzit un glas mare,
cutremurand zidurile bisericii si muntii din jur: "Acolo unde pleaca icoana mea,
acolo sa mutati si voi sfantul meu lacas, caci altminteri el va fi parjolit si voi
veti fi ucisi!..." A doua zi in zori, calugarii au desfacut manastirea barna cu
barna, au pus-o in carute, au aburcat pe spinarile catarilor icoanele, cartile
sfinte, bucatile de catapeteasma si au ramas gata de drum, in mijlocul poienii
golite. Abia atunci icoana Maicii Domnului a prins viata pentru a treia oara. S-a
ridicat deasupra pamantului, cat un stat de om, si a inceput sa pluteasca prin aer,
incet, spre varf de munte, spre versantul dinspre miazanoapte al Raraului, acolo
unde stapana era Romania ortodoxa... Uimiti pana la infricosare, calugarii au
urmat-o cu totii. Si pe unde trecea icoana, brazii seculari cadeau in stanga si-n
dreapta, asemeni apelor marii despicate de toiagul lui Moise, croind drum peste
munte, acelasi pana azi. A luat-o pe langa stanca lui David, pana in varful
masivului, aproape de Pietrele Doamnei, a ocolit piscul prin partea dreapta si a
inceput sa coboare. A trecut de pichetul de graniceri austrieci ziua-n amiaza mare
si nici unul dintre vamesi n-a vazut si n-a auzit intreaga caravana de calugari. S-
au pomenit cu totii intr-o alta poiana, pe locul unde - vor afla mai tarziu - se
nevoise in trecut un alt mare pustnic, cuviosul Chiril. Icoana s-a asezat intr-un
brad si n-a mai mers mai departe. Vazand icoana zburand, cativa robi ai unui boier
moldovean din partea locului au dat fuga la stapanul lor, povestindu-i ce grozav
miracol s-a petrecut pe mosia sa. Acest boier iesean pe nume Bals a daruit
monahilor fugari sase sute de hectare de pamant, satul Chiril din apropiere, cu tot
cu o moara si trei stani, inaltandu-le o biserica mare, cu altarul pe radacina
bradului in care s-a odihnit icoana. Asadar, astazi pe Rarau sunt doua manastiri
istorice, de-o parte si de alta a muntelui. Una aici, spre miazanoapte, cumplit de
saraca si socotita ca fiind "noua", deoarece e reinfiintata pe locul fostului
asezamant monahal zidit de Petru Rares. Cealalta e dincolo, la 13 kilometri
departare, mai instarita, cu monahi mai curati, mai eleganti, si asta fiindca
manastirea are pamant, dar mai ales Fiindca Are Icoana, legendara icoana ce face
minuni puternice si-n ziua de azi. Parintele Ioan priveste trist prin geamul
acoperit cu stele si flori de gheata, de parca ar vrea sa urmeze cu privirea drumul
Maicii Domnului peste munti. Asta e de cativa ani marea lui amaraciune; asta e
marele lui semn de intrebare catre Dumnezeu: de ce, daca astazi e libertate, daca
tara a scapat de lunga prigoana impotriva Bisericii, de ce icoana nu este adusa in
locul de unde a plecat? De ce nu se intoarce acasa?...
Pelerinaj in pustiu
Cat priveste istoria din veacul trecut a manastirii, ea aproape se confunda cu
viata parintelui Ioan. "Dupa exodul calugarilor peste munte, Poiana Sihastriei a
fost goala vreme de peste doua secole. Dar eu sunt convins ca, desi icoana a trecut
Raraul, Maica Domnului a ramas mereu aici. Tin minte de cand eram copil mic ca,
mergand spre manastirea de dincolo, treceam adesea prin dumbrava aceasta si ea era
plina de candele aprinse, de cruci vechi, de mormintele monahilor care s-au nevoit
aici odinioara. In mijloc era o cruce uriasa, din lespezi de granit, cladita
trainic, sa aminteasca peste veacuri de fostul asezamant, o cruce care pretuia
pentru campulungeni cat o adevarata biserica. Am vazut atatia si atatia oameni care
veneau si se rugau in genunchi, intr-o poiana pustie. Bateau atata amar de drum
doar ca sa aprinda cate o lumanare, sa umple un ulcior cu apa tamaduitoare si sa se
roage. Unii chiar lasau pomelnice, gaseai hartiute prin tot locul, bagate pe sub
pietre, iar preotul venea o data-n luna, le lua si le pomenea la biserica din oras.
De dorul manastirii, o femeie din Cimpulung, una Raiescu Rozalia, zisa
<<Hopincuta>>, a ridicat mai tarziu o capela ca de cimitir, cu altaras, dar un
primar comunist a stropit-o cu benzina si i-a dat foc. Femeia aceea a murit de
suparare. Iar oamenii au inceput sa urce si mai multi. In noaptea Invierii, veneau
pe toate paraiele spre bisericuta arsa, veneau la unsprezece noaptea, cu lumanari
aprinse in maini, primarul striga ca un nebun la toti ca daca mai urca un pas ii
coboara cu politia, dar oamenii urcau, urcau, urcau... si chiar in clipa cand jos
bateau deasupra orasului clopotele Invierii, primarului i-a paralizat intreg corpul
si dupa cateva luni a murit. Mi-l amintesc apoi, prea bine mi-l amintesc, pe
Gheorghe Coacaza, securistul betiv care nu putea sa vada preot in fata ochilor,
daca vedea pe cineva ca-si face cruce pe strada il scuipa sau arunca dupa el cu
pietre. Era exact Satana in trup de om. El a fost cel care prin 1955 a spart cu
barosul crucea aceea monumentala din Poiana Sihastriei, a lovit in ea ca nebunul,
ca un demonizat, a izbit-o cu spatele masinii, racnind din toti bojocii, nu s-a
lasat pana ce n-a vazut-o una cu pamantul. Tot el a intrat odata pe poarta
manastirii de la Chiril cu ochii inrositi de manie si l-a apucat de barba pe un
monah batran, care avea o credinta mare la Dumnezeu, strigandu-i in fata: <<Te
spanzur, ba! Maine, poimaine, va spanzuram pe toti!>>. Calugarul era orb, nu putea
sa-l vada. I-a zis insa urmatoarele cuvinte, cu mare blandete in glas: <<De ce
vorbesti asa? Nu te temi chiar deloc de Dumnezeu?>>. <<Ce Dumnezeu, ba? Ce
Dumnezeu? Dumnezeii ma-tii, acuma te-omor!>>, si i-o si pus mana-n gat. Iar
calugarul a continuat, la fel de calm: <<N-ajungi tu acasa si te-ntalnesti cu
Dumnezeu...>>. Noroc de seful Securitatii care, desi era evreu, l-a oprit de la
crima. Coacaza s-a suit in masina si a coborat in viteza, era un sofer impecabil.
Cand a ajuns in dreptul manastirii noastre, acolo unde era inainte de vreme
cimitirul calugarilor si crucea uriasa, s-a rasturnat pe un loc ses, pe iarba
neteda, fina. Masina a luat foc, el a reusit totusi sa iasa, cu intreg corpul, doar
un picior n-a putut sa si-l scoata dintre fiarele contorsionate. Si a ars in
chinuri groaznice, din varful picioarelor pana in varful capului.
Toate astea le-am vazut, le-am trait, inca de cand eram copil. Cand vedeam in
spate Muntele Tiharaia si padurile astea salbatice si oamenii cu atata credinta,
mereu ma gandeam: <<Doamne, ce loc frumos pentru o manastire!...>>. Nu stiam ce
fusese inainte aici, nu-mi pasa mie pe atunci de istorie, dar simteam asa, intr-un
fel pe care nu stiu deloc sa-l explic, ca tare as vrea sa traiesc in locul asta
pentru totdeauna..."
Pictura de mir
Soarta l-a dus, deocamdata, in alte parti pe parintele Ioan. A facut scoala de
aviatie, a trecut pe la multe manastiri din tara, de la Alba-Iulia si pana in
Botosani, a fost trei ani si la manastirea din cealalta parte a Raraului, la
Chiril, a vazut cu ochii lui minunile savarsite de staretul Daniil Tudor, prin
rugaciune la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. El si cu un alt batran
parinte arhimandrit de la Suceava sunt singurii ucenici ramasi in viata ai acestui
mare duhovnic, liderul miscarii Rugul Aprins, cel care a murit ca un martir in
inchisorile comuniste. Parintele Ioan Larion a facut si el inchisoare, coleg de
celula cu Inalt Preasfintitul Antonie, mitropolitul Ardealului, apoi s-a ascuns ani
la rand prin bordeie sub pamant, asemeni sihastrilor, fugar din calea comunistilor,
neprimit nici la cel mai amarat dintre schituri. Tocmai la Sibiu l-au primit sa
faca Institutul Teologic, dar s-a imbolnavit de meningita cronica, intr-o forma
foarte grava, o boala care il urmareste si azi. "Va spun, eu numai prin posturi si
prin rugaciune m-am vindecat. Multi din cei cu boala mea mureau, orbeau sau
innebuneau dupa cateva luni. Eu ma rugam la Dumnezeu sa nu-mi pierd mintile si
memoria, sa pot invata, daca bagam capul in apa clocotita nu simteam ca apa e
calda, imi era inghetat complet, mort, parca nu era al meu. Pe data de 8 februarie
1968, atunci cand am fost hirotonit in altarul catedralei de la Timisoara, chiar in
clipa cand mitropolitul Nicolae Corneanu mi-a pus mainile pe cap si mi-a citit
dezlegarea, am simtit ceva ca un fulger fierbinte care mi-a strabatut intreg
corpul, din cap pana in varful picioarelor. De atunci m-am simtit mai bine, mai
ocrotit de Dumnezeu..." Apoi a fost preot de parohie prin sate din Banat, Botosani,
Iasi, Suceava, monah la Manastirea Moldovita, la schitul Dumbravene si Manastirea
Bistrita din Muntii Neamtului, niciodata n-a plecat dintr-un loc in altul decat cu
ascultare si porunca. Si deodata, acum, la batranete, pe data de 8 iunie 1992, a
fost trimis sa faca o manastire in poiana unde visase sa traiasca de copil. A fost
trimis acasa. "Asta e, fara indoiala, cea mai mare minune din viata mea. Cand am
primit ascultarea aceasta, nu-mi venea sa-mi cred urechilor, intrebam ca un
neghiob... <<Sfintia Voastra, sunteti sigur ca acolo?>>. <<Sunteti sigur?>>... si
m-am gindit ca, daca dupa tot ocolul acesta prin tara, Dumnezeu a vrut sa ma
trimita, fara sa I-o cer, acolo unde mi-am dorit cel mai mult, inseamna ca trebuie
sa fi avut El vreun gand cu mine. Inseamna ca intr-adevar mi-a incredintat o mare
misiune. E adevarat, m-am straduit, am muncit, dar manastirea asta s-a construit ca
prin farmec. Nu ma-ntrebati cu ce bani, ca nu stiu. Biserica a fost gata in doi
ani, paraclisul in numai sase saptamani. Nici manastirile cele mai bogate nu pot sa
se inalte atat de repede. Un pictor cu credinta mare, rugator si postitor, venit de
la Manastirea Humorului, ne-a pictat biserica si paraclisul pe niste bani atat de
putini, ca toti preotii isi faceau cruce. A terminat de zugravit biserica in doar
patru luni, iar paraclisul - in patru saptamani. Un adevarat record si e o pictura
luminoasa, expresiva, ce te-mbie la rugaciune. Sfintii din turla cea mare sunt
pictati in asemenea culori, ca si noaptea se vad, parca-s luminati."
Dorul de icoana
Acum cativa ani, staretul a trecut muntele, impreuna cu toata obstea sa, la fel
ca acum doua veacuri. Monahii au intrat in biserica de la Manastirea Chiril, au
facut un paraclis la Maica Domnului si toti, pana la unul, au vazut-o prin
ferecatura de argint plangand. La fel, cand se indreptau spre iesire, toti au
vazut-o intorcand intristata capul dupa dansii, cu ochii in lacrimi. Niste oameni
din partea locului aveau sa-i spuna mai tarziu ca icoana iesise din rama iarasi. Si
tot de trei ori. De doua ori in anul 1993, dupa venirea primilor monahi la
Sihastria, si inca o data de Paste, in anul 1994, dupa ce la Sihastria s-a sfintit
biserica mare. Atunci, parintele Ioan s-a dus la inaltul Pimen si l-a implorat:
"Stapane, te rugam, da-ne icoana inapoi! Caci noi suntem fiii ei..." Iar Inalt
Preasfintitul i-a spus asa: "Lasa icoana acolo unde este. Caci Maica Domnului face
minuni orisiunde, daca oamenii au credinta..." La inceput n-a prea vrut sa se
impace cu gandul acesta, dar a facut ascultare. Si dupa putin timp a primit in dar,
una dupa alta, doua icoane ale Maicii Domnului, icoane oarecum obisnuite, care nu
facusera nici un fel de minune in alta parte. Prima, pusa acum in stanga usilor
imparatesti ale bisericii, a fost primita de la un brasovean bogat, care a simtit
din toata inima puterea locului. Intr-o zi de iarna, cinci frati au parasit
manastirea fara binecuvantare si, imediat ce au trecut de portile asezamantului,
icoana a plans, asemeni celeia de la Chiril. Cea de-a doua icoana a fost asezata in
altar. Cativa bucuresteni au avut o asemenea evlavie in fata ei, incat i-au
comandat o coroana de aur. A fost plasmuita de o schimnica din Muntii Neamtului, cu
rugaciune si post desavarsit - o saptamana de zile cat a pictat n-a pus nici macar
o farama de paine in gura -, si donata manastirii de o monahie de la Vatra
Moldovitei. Despre acest chip al Maicii Domnului, parintele Ioan spune ca l-a vazut
de multe ori schimbandu-se ca prin farmec: cand e trist, cand e zambitor, cand e
mohorat, cand luminos, dupa vremurile bune sau rele prin care trece manastirea.
Acum doi ani, intr-o zi de Craciun, au venit aici doi calugari batrani de la
Manastirea Petru Voda si staretul a facut liturghia Nasterii Domnului impreuna cu
ei. Era duminica in zori, afara fulguia, cantarile nu contenisera de cu noapte. Si,
tot cantand, unul dintre monahii straini a ramas incremenit cu cadelnita plina de
tamaie in mana, nemaiputand face un pas, nemaiputand continua slujba, si a privit
icoana lung, mirat, vreme de aproape zece minute. Deodata, din stanga si din
dreapta Maicii Domnului au coborat asupra icoanei doua fulgere si amandoua s-au
incheiat in rama de jos a sfintei picturi. Crucea aceea de fulgere a luminat
intreaga biserica, monahii o priveau de afara si se minunau, strigand ca in
biserica lor s-au aprins becurile. Aceasta parelnicie a fost poate singura bucurie
lumeasca, singurul cadou pe care l-au primit vreodata de Craciun. Si atunci
parintele Ioan a inceput sa inteleaga ceva din spusa Inaltului Pimen. A inteles ca
nu mai trebuie sa-i fie dor de icoana "de dincolo". Ca, daca te inchini cu evlavie,
orice icoana poate sa faca miracole.Bogdan Lupescu (Fotografiile autorului)
(In pag. 18 - Evocarea parintelui Daniil Tudor) Cont bancar: 2511.1-786.1/rol,
deschis la Banca Comerciala Romana, Campulung Moldovenesc