MISTERELE PADURII DROCAIA

- Dincolo de Jiu, intre dealurile din vestul Olteniei, exista o padure plina de arbori seculari si legende stravechi. Iele, clopote care se aud din pamant, izvoare cu puteri fermecate, stejari care cresc intr-un an cat altii in sapte infioara si azi lumea crepusculara a unui sat ingropat in saracie si in uitare Dincolo de Jiu, la granita dintre Campia Bailestilor si-a Blahnitei, pamantul incepe sa creasca si sa dospeasca, transformandu-se in spinari rotunde de deal. Indesite si insirate sub lumina seaca a iernii, par o turma de animale matusalemice, asteptand Judecata de Apoi. Locul pare fara timp si fara istorie: doar vanturi iuti si vartejuri usturatoare de praf, sate agatate pe sfori de vai, case pipernicite si cateva sperietori mancate pana la ultimul pai, de stolurile flamande de ciori. Pe ulita principala din comuna Gogosu, veacul din care vii s-a sfarsit. Asfaltul a ramas la zeci de kilometri in urma, piciorul calca pe piatra lustruita a lutului. Tipenie de om primprejur! Doar departe, in zare, garbovita si sprijinita intrun toiag, o batrana se lupta sa tina piept crivatului dezlantuit. Nu e pic de zapada! Vantul suiera ca o limba de lemn uscat. Sub brat, femeia duce un snop de vreascuri. Merge schiop, adunandu-si la fiecare calcatura puterile. De o parte si de alta a drumului, case scorojite, ingropate pe jumatate in pamant. Unele sunt parasite de-a binelea, altele - ruinate. Intreaga asezare seamana cu un cimitir. Singura cladire impunatoare este biserica, pustie acum. La o aruncatura de piatra de noi, batrana se opreste si ne priveste ca pe niste aratari. E oarba pe jumatate, cu ochi decolorati, alburii. Dam binete si intrebam daca pe-acolo, pe undeva, prin apropiere, exista o padure numita Drocaia... V-au chemat ielele, de va incumetarati pana aici?, ne intreaba, facandu-si cruce. Pe la noi nu vine nimeni, in veci. Ne-a uitat chiar si popa. Avem noroc cu cate-o inmormantare, ca altfel nu l-am vedea la obraz. Intrebam din nou de Drocaia si batrana se rasteste speriata la noi: Ce sa cautati prin padure? Vreti sa va lasati pieile prin copaci? Macar inchinati-va zdravan, daca vi s-a urat cu viata, si nu intoarceti capul daca va striga oarecine, ca acolo ramaneti pe veci!.

Clopotul ingropat Campul are ochi, padurea are urechi, dar nimeni n-are gura sa povesteasca! Barbatul din fata noastra are 77 de ani si se numeste Dumitru Titel Dondoescu. Este

epitropul parohiei Gogosu si unul dintre consilierii Primariei din sat. Vorbeste repezit, la perfectul simplu, ca toti oltenii: Ajunserati asa de tarziu, fetii mei! Eu va astept de-o viata! Pacat ca nu-l apucarati pe nenea Mitica Georgescu, marele nostru invatator, care a scris o monografie a comunei Gogosu, pe care o pastram ca pe Biblie. Au mai ramas doar vreo doi-trei batrani de varsta invatatorului. De cand vrem noi sa ne spunem povestea si n-avem cui! Ne-au uitatara toti, cine mai stie de cand... N-am auzit sa se fi scris ceva despre noi. Acu vreo 30 de ani, Ceausescu a vrut sa faca un sanatoriu pe aici, pentru aerul nemaipomenit de curat si apa vindecatoare care izvoraste in padure. Nu gasesti in toata Oltenia un asemenea loc. Nu exista fabrica, nu exista intreprindere, de asta ne-a si inghitit saracia. Parca s-au speriatara toti de padure, de fug ca de dracul de ea. Vreti s-o vedeti?. Ne masoara din ochi, vrand parca sa vada cu cine are de-a face, apoi o ia hotarat inainte. Haideti!, ne indeamna. Sa nu ne-apuce intunericul. Fusera cativa curajosi din sat in padure la timp de noapte si nu s-au mai intors veci de veci inapoi. La ceas de seara, padurea Drocaia e invaluita intr-o panza de ceata luminoasa si diafana. Poate ca ni se pare, dar vocile noastre incep sa-si piarda ecoul pe masura ce inaintam printre trunchiurile fosforescente ale copacilor. Din vreme in vreme, intalnim in drum cate un carpen sau cate un gorun urias, vechi de sute de ani. Picioarele ni se infunda in covorul de frunze, pana catre genunchi. Fosnetul lor ni se pare de-a dreptul asurzitor. Apoi, deodata, se aude o tanguire de clopot si ghidul nostru tresare, inchinandu-se. Repetam si noi gestul, cu ochii fixati pe obrazul lui rosu si transpirat. Asta e clopotul haiducilor, spune in soapta. N-as fi crezut sa-l mai aud vreodata. Cred ca bate dinadins pentru voi! Incremeniti de uimire, iscodind desisul tot mai intunecat al padurii, simtim ca trecem de-o bariera ciudata. Alta lume? Alt timp? Suntem in Romania, intr-un loc ce nu e trecut pe nici o harta obisnuita. Nici macar padurea nu figureaza in ghidurile turistice, cu toata vechimea si arborii ei seculari. Si unde mai pui ca noaptea se lasa ca un clopot albastru peste ramurile inghetate si desfrunzite, inabusind chiar si fosnetul frunzelor. Legenda padurii Drocaia, pe care si-o mai amintesc doar cativa batrani, s-a transmis din tata in fiu, de aproape cinci secole. Se spune ca unul dintre urmasii indepartati ai voievodului Menumorut s-ar fi refugiat pe aceste meleaguri cu o suita de osteni, dupa ce fusese alungat de familia sa, pentru ca se indragostise de o taranca pe care dorea sa o ia de sotie. Obositi de calea indelungata, fugarii si-au asezat tabara intre cele patru dealuri ce imprejmuiesc padurea de azi. Dar pe atunci locul era pustiu. Nu existau nici copaci, nici vreo asezare omeneasca. Si cum soarele tocmai ajunsese la asfintit, cei doi indragostiti, care aveau cu ei si un preot, l-au rugat pe acesta sa-i spovedeasca si sa-i cunune sub cerul liber, ceea ce parintele a si facut. Sa va iubiti unul pe altul ca un singur trup, iar daca iubirea voastra va fi adevarata, sa invie aceste locuri pustii, jur-imprejurul vostru. Urarea s-a implinit.

Atat de mare si de adevarata a fost iubirea frumosilor miri, incat firea din preajma s-a imblanzit si au vazut cu uimire cum incep sa soseasca stoluri de pasari dinspre luncile Dunarii sau dinspre dealurile Banatului, aducand in cioc jir de fag si ghinde mici de stejar, pe care le rasadeau cu clontul in pamantul manos. Asa a inceput sa rasara, ocrotita vederii de dealuri, padurea de azi. Dar si mai mare lea fost uimirea cand au vazut ca arborii cresteau intr-o zi cat altii in sapte ani. Batranii povestesc ca printul nici n-apucase sa iasa din tinerete cand padurea l-a ingropat sub umbra gorunilor, a paltinilor si a fagilor argintii, fosnind de pasari si de jivine. In mijlocul ei a crescut copila nascuta din dragostea celor doi, pe care fericitii parinti au botezat-o Drochia. De aici vine si numele de azi al padurii, ne spune Titel Dondoescu, incercand sa cuprinda in brate trunchiul unui copac urias. De cate ori padurea a fost secerata de venetici sau de proprietari prea avari, ea a renascut cu o viteza uimitoare, neintalnita prin alte parti. Pana in ziua de azi, satenii stiu ca daca insamantezi orice soi de copac in perimetrul cuprins intre cele patru dealuri care inconjoara padurea, samanta rodeste si arborele creste ca in povesti. Dar rautatea omeneasca schimba, cel mai ades, cursul minunilor intemeietoare. Asa s-a intamplat si cu cei doi iubiti legendari, desi fiica lor devenise o adevarata regina a padurii, iar vechea tabara pe care o asezasera intre dealuri se transformase intr-o frumoasa mosie prospera si roditoare. Iata insa ca, din cauza faimei acelei comunitati, pe jumatate rurala pe jumatate voievodala, multi oameni au inceput sa coboare pe cursul paraului Meretel, ce izvoraste de la granita Doljului cu actualul judet Mehedinti si care curge pe langa marginea padurii Drocaia, intemeind satul Gogosu, al carui nume se trage de la gogoasele rosietice ale unei specii de arbusti ce cresc pe acele meleaguri. De cate ori pe vale avea loc vreo invazie tatarasca sau otomana, taranii se refugiau in fortareata naturala a padurii, scapand cu viata. La moartea urmasului indepartat al lui Menumorut si al iubitei sale sotii, despre care se spune ca s-ar fi savarsit din viata deodata, fiica lor i-a ingropat in padure. La patruzeci de zile dupa inmormantare, de la piciorul crucii, asezata la capataiul mormantului, a inceput sa curga un izvor miraculos, cu proprietati tamaduitoare, pastrate pana in ziua de azi. Taranii l-au botezat Tutur.

Blestemul La putina vreme dupa moartea parintilor, fiica lor, ramasa stapana de drept a asezarii si a padurii, s-a indragostit de una dintre capeteniile ostenilor. Cei doi sau casatorit in padure, si-au jurat credinta in fata mormantului, iar peste un an, din iubirea lor s-a nascut un baiat poreclit Cretu, datorita parului sau peste masura de bogat si de carliontat. Cand copilul avea doar cativa ani, o parte dintre osteni, condusi de un raufacator, s-au rasculat impotriva parintilor sai, pentru a pune stapanire pe locuri si pe averi. Spre groaza baiatului, care a reusit

sa fuga in padure, nelegiuitii i-au omorat parintii chiar langa izvorul Tutur, aproape de mormantul bunicilor. Inainte de a inchide ochii pe veci, nefericita mama a blestemat acele meleaguri ce nu cunoscusera pana atunci rautatea si crima, astfel ca nimeni sa nu se mai bucure de bogatia si frumusetea lor. Legenda spune ca izvorul a secat vreme de sapte ani, iar pe locul crimei a crescut un gorun care exista si acum. Marimea sa, ce se apropie de inaltimea unui bloc cu mai multe etaje, este de-a dreptul fantastica. Deschiderea ramurilor face de jur imprejur un cerc cat o poiana, in care pe timpul verii nu creste nimic, nici macar iarba, iar toamna si iarna rasare muschi. In cei sapte ani cat izvorul a fost secat, aceeasi legenda spune ca baietelul ar fi fost crescut de Muma Padurii, iar ielele au devenit surorile lui. De la el s-au tras, pana in secolul al XIX-lea, cele sapte generatii de haiduci din padurea Drocaia, ale caror sapte capetenii au purtat cu nestramutare acelasi nume: Cretu - in amintirea orfanului salbaticit. Calauza noastra ofteaza: Asa s-au amestecat binele si raul pe aceste meleaguri, iar de atunci inainte, parca se da o lupta pe viata si pe moarte intre iubirea intemeietoare si blestemul ce i-a urmat. Pornind spre sat, la liziera padurii am fost surprinsi sa descoperim ca asfintitul soarelui era mult mai departe decat ni se paruse in mijlocul codrului. Parca ne intorceam in alt timp... Vazandu-ne uimirea, Dumitru Titel Dondoescu s-a grabit sa ne lamureasca: Sa nu va mirati! Noi suntem obisnuiti cu asa ceva. Padurea are noptile si zilele ei, deosebite de restul asezarii. Chiar si anotimpurile se mai pot schimba... Nu va spun bazaconii! Cand pe vale e zi, in padure poate sa fie atat de intuneric, de zici ca-i noapte. Unii sateni, cand se duc sa mai stranga vreascuri de foc, descopera arbusti inmuguriti toamna tarziu, cand au cazut frunzele si a dat bruma. Altii spun ca au gasit in miez fierbinte de vara izvorul Tutur inghetat. N-ai cum sa stii daca nimeresti in padure cand stapaneste raul sau binele. Si asta, tot de la legenda se trage, fiindca baiatul crescut de Muma Padurii nu s-a lasat pana nu si-a razbunat parintii, omorandu-i pe tradatori. La urma, pentru iertarea pacatelor sale si spre pomenirea parintilor si-a bunicilor, a construit in padure o biserica. Se spune ca i-a facut temelie din piatra de rau si trup din lemn de stejar. Cei care locuiau in padure l-au ajutat, caci trecusera cu totii sub ascultarea lui. La urma, clopotul l-a atarnat in gorunul pe care vi-l aratai, astfel incat glasul lui sa rasune in tot codrul. Si cat au trait haiducii lui Cretu in Drocaia, limba lui n-a incetat sa glasuiasca de sarbatori. De aceea, si astazi satenii spun <<biserica haiducilor>> si <<clopotul haiducilor>>, desi ele au disparut de mult. Cu toate ca cele sapte randuri de frati haiduci au ajutat mult taranii din sat, totusi biserica a fost mistuita de un incendiu grozav. Sa fie deatunci vreo doua sute de ani. Cativa tarani, care au sapat in urma cu ceva ani in poiana de sub gorun, spun ca au gasit moastele temeliei de piatra ale bisericii. Clopotul a mai ramas o vreme atarnat in copac, caci era folosit pentru a da alarma in caz de navalire turceasca sau de venire a poterelor domnesti. La inceputul veacului trecut, el ar fi fost ingropat de ultimul Cretu, intre gorun si izvor. Dar dupa cum vazurati si voi, fetii mei, clopotul se mai

aude si astazi. L-au ascultat si parintii mei, si bunicii, pana la ultimul mos din neam, pe care il cunoscui cand eram copil. Prin sat se spune ca astazi mai suna numai la venirea vreunui strain, fiindca lumea ajunge din ce in ce mai rar pe la noi. Altii spun ca glasul lui n-ar fi semn tocmai bun. Va spui sincer, eu unul as inclina sa banui ca toata lupta asta nevazuta intre bine si rau se abatu si asupra satului nostru. Incercaram sa facem slujbe preotesti in padure, baturam troite pe la portile caselor, dar tot nu puturam opri saracia de azi. Parca iubirea si ura se razboiesc si acu....

Barbatul furat de iele Satul de astazi imbatraneste si moare vazand cu ochii, desi mai sunt vreo trei sute si ceva de fumuri - cum se spune cand se face numaratoarea familiilor. Singura legatura cu lumea mare e rata care merge si vine o data pe zi, la si de la Craiova. Aici e capatul liniei. Cand ajunge in Gogosu, rata e insa goala. Nimeni nu pleaca si nu se intoarce de la oras. Iar cand pleaca, pleaca definitiv... In sat exista doar doua televizoare si tot atatea aparate de radio. Unele case nici nu sunt racordate la curentul electric! De aceea, in bezna noptilor de aici, se vad foarte bine luminile enigmatice care umbla prin padurea Drocaia, din cand in cand. Oamenii n-au nici macar moara. Se duc sa macine in satul vecin. Trec dealul prin marginea padurii, pe care o ocolesc cu teama, si ajung la Cernatesti, de unde au grija sa se intoarca inainte de lasarea intunericului. La biserica se fac doar cateva botezuri pe an. In schimb, in fiecare luna au loc trei-patru inmormantari. Sunt sateni care n-au mai iesit din comuna de peste douazeci de ani... In acest loc pierdut si uitat al Olteniei, imparateste o saracie rupta parca din alt veac. Si peste toate, se mai astern si misterele padurii Drocaia, tesand o atmosfera halucinanta, crepusculara, caci satul se invecineaza cu supranaturalul, in fiece zi... Maria Barbu are 80 de ani si este vaduva de aproape doua decenii. Locuieste in cea mai veche casa din comuna, aflata la final de viata, ca si stapana ei. Femeia are o pensie de 150.000 de lei pe luna... De la mijlocul verii pana spre toamna, se hraneste cu poame salbatice, culese din padure, de unde isi aduna si vreascuri, ca sa nu moara iarna de frig. Se considera norocoasa atunci cand gaseste prin vreun tufis un iepure mort de batranete sau un fazan degerat. Ii aduce acasa si ii gateste. Acelea sunt singurele zile din an cand se infrupta din carne! In timp ce vorbeste, batrana plange intruna, cu lacrimile siroind pe obraz. Vorbele i se ineaca in suspine cand povesteste ca barbatul ei a disparut in padure, acum aproape douazeci de ani... L-au furat ielele lui Cretu, ca n-aveam copii, si el era om in putere, tare chipes. L-am visat de mai multe ori, legat de un gorun, cu femei despuiate, care jucau in jurul sau. I-am facut parastase, cu toate ca militia nu mi-a dat hartie ca e mort. Lam rugat pe fostu popa sa facem o slujba de dezlegare in padure, da mi-a spus ca i-e frica de secretaru de partid si de militian, sa nu ne bage la vrajitorie. Au

facut ancheta lunga si ziceau ca l-or fi omoratara tiganii veniti la furat lemne. Dac-o fi asa, nimeni nu stie unde l-or fi ingropat. Io cred ca l-au furat ielele, ca nu-l dovedeau pe el tiganii la lupta. Abia dupa Revolutie imi dadura certificatu ca sa pot lua pensie de urmas, da mor de foame, maica. De ce-o fi nimerit omu meu in padure, taman intr-o zi cand stapanea raul?

Craiul din vis Constantin Gheorghe Boicea si Constantin Pana au aceeasi varsta - 90 de ani - si sunt cei mai varstnici oameni din sat. Amandoi sunt vaduvi. Primul a fost dulgher, celalalt s-a facut agricultor, dupa al doilea razboi, cand l-au lasat la vatra, ca nu stia carte. Dulgherul isi aminteste din tinerete ca, de cate ori se ducea sa taie un pom cu aprobare de la Ocolul Silvic, in noaptea urmatoare visa un crai, cu mireasa langa el. Sa uita amandoi incruntati la mine si-mi zicea: <<De ce nu ne lasi padurea in pace?>>. Azi asa, maine asa, pana ce-mi retezai un deget cu toporu in timp ce lucram. In noaptea ceea, i-am visat iarasi. Craiul tinea degetul meu in palma si zicea: <<Ti-am dat un semn, ca sa intelegi, altfel iti luam tot bratul!>>. Din ziua aia n-am mai taiat un lemn, nici cu aprobare. Mergeam la targ si mi-l cumparam. Asa e, taica! Cu Drocaia nu-i de glumit. Constantin Pana, zis a lu Zamfir, intareste cele spuse de consateanul sau. Stiu de la parintii mei ca, inainte da primu razboi, padurea a fost luata la licitatie, sau cum naiba s-o fi chemat, de fostul boier Iorgu Nicolaescu. Ala a taiat-o aproape pa toata si a vandut bustenii. A lasat in picioare doar cativa copaci vechi da tot, ce-i vazurati. Locul a ramas Statului, caci se vanduse doar padurea. Cand a venit tata din primu razboi, i-au dat acolo mai multe pogoane, ca Statu improprietarea veteranii, nu ca azi, de fac coada la ciorba saracului. S-a impartit tot locu la oameni, da n-a prins nici o samanta, in veci. N-aveau ce face cu el. L-au lasat parloaga si, din an in an, au vazut cum incep sa creasca arborii la loc, fara sa puna careva un puiet. Tot ce se vede acu e crescut da atunci incoace. Nici o padure nu creste asa de repede ca si asta. Da au ramas pomii ai batrani, intre care gorunul blastamului e tata copacilor. Mi-au povestitara parintii ca Iorgu Nicolaescu, al da taiase padurea, a murit de moarte napraznica, impreuna cu nevasta, intr-un accident. La fel au patitara si fetele si nepotii lor. Tocmai daia nu taie nimeni nimic pe la noi. Culegem doar vreascuri si copacii care se rup de la Dumnezeu. Padurea asta-i ca un blestem pentru noi.

Comori nestiute la Biserica "Mihai Voda" din Bucuresti

Acoperamantul Maicii Domnului

In simplitatea ei, Biserica "Mihai Voda" e superba. Vesmantul imaculat al varului se intretaie cu rosul molcomit al braului de caramizi lacuite. Turlele aramii si poarta de stejar ghintuit sporesc impresia de monumentalitate severa, neostentativa. Cand vii dinspre Splaiul Dambovitei, abia o zaresti printre constructiile butucanoase si incremenite din Piata Unirii. E un miracol. In ultima clipa, Ceausescu s-a razgandit sa o darame. Decupata din temelie si pusa pe sine cu niste cricuri imense, biserica a fost mutata si ascunsa in spatele unor blocuri cenusii si pantecoase. Eroismul unor oameni, iesiti in strada cu piepturile goale, nu a reusit sa salveze nici Manastirea Vacaresti, nici Sfanta Vineri. Nimeni nu poate sti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta Bisericii "Mihai Voda". Dumnezeu a intepenit mana distrugatoare a Faraonului. Se spune ca in preziua demolarii, Ceausescu ar fi avut un vis cumplit. Asta l-a facut sa renunte. Pe soptite si cu fereala, oamenii au comentat in fel si chip intamplarea, au vazut in salvarea bisericii un semn de mantuire si de speranta. Dumnezeu le randuieste pe toate si vegheaza odoarele cele sfinte. Nici nu se putea altfel: la "Mihai Voda" se afla moastele a 23 de sfinti, o icoana facatoare de minuni si, mai ales, parte din Acoperamantul Maicii Domnului. Indiferenti si grabiti, lasam in urma veacuri de istorie si bogatii pe care altii nici nu viseaza sa le aiba.

Maica vizionara La ora vecerniei, Biserica Mihai Voda e goala. Cartier nou, cu sedii de banci si lume pestrita. Oameni de afaceri, pricopsiti peste noapte. Oameni fara timp si fara liniste sufleteasca. Ocolesc biserica sau o privesc din goana masinii. Nici vorba sa-i calce pragul sau sa o ajute cu bani. Parintele Adrian Beldianu ofteaza usor, dar fara suparare. E vremea rabdarii. Nimic nu se face batand din palme. In 1994, cand parintele si-a luat in primire parohia, biserica era inchisa. Nu se slujea in ea. Salvata in ultima clipa de la demolare, fusese abandonata. Semana mai degraba cu o ruina, cu o anexa de muzeu. Loc de joaca pentru copiii strazii si spatiu disputat pentru ridicarea de garaje si buticuri. Parintele s-a luptat teribil pana ce biserica si-a castigat o palma de gradina si un gard. A luptat si s-a ploconit la mai-marii zilei, pana sa vada pictura restaurata si zidaria tencuita. Privind in urma, parintele se intreaba de unde a avut puterea sa treaca peste toate si tot el gaseste raspunsul, facand o metanie de gand maicilor de la Tiganesti: Inochentia Georgescu sau Stravofilia schivnice traind pustniceste in post aspru si rugaciune neintrerupta. Toate i-au fost model si sprijin in cele mai grele momente. Toate se intreceau sa-l ajute. Maica Inochentia Ionita i-a oferit in dar o icoana facatoare de minuni care apartinuse candva lui Petrache Lupu. Maica Inochentia il avertiza asupra primejdiilor. Era vizionara. Vizita in duh Raiul si tot in duh il chema pe parintele la

Tiganesti. "Imi aparea in gand, insistent, ca o porunca. Imediat, plecam la manastire. Nu era loc de amanare. Maica avea sa-mi spuna ceva grabnic. De multe m-a pazit maica, inclusiv de cutremur. In primavara lui "77, a iesit in fata casei, spunand: <<Mare putoare vine dinspre Bucuresti. Ai grija si nu te duce>>. A doua zi, pe 4 martie, s-a produs nenorocirea. Tot asa, prin "85, a avut viziunea unui atentat impotriva lui Ceausescu, spunand: <<Cei in haina verde se vor da la seful cel mare, dar despre asta nu va afla lumea>>. Cateva saptamani mai tarziu, BBC anunta ca mai multi ofiteri din preajma lui Ceausescu fusesera arestati pentru complot. Era blanda si smerita maica. Avea multa carte, dar se exprima cu vorbe mai colturoase, iesite din adanc, din inima. Dupa vreo rapire in vis, se intorcea foarte vesela si luminoasa la chip, spunand: <<La Rai, e numai camp cu flori. Iarba o calci, dar nu se culca, iar panselele sunt mari cat galeata>>. Indelung postitoare, maica si-a cunoscut sfarsitul. Vorbea despre moarte cum vorbim noi despre lucrurile si intamplarile de peste zi, dupa care se intrerupea, cerandu-mi sa grabesc invatatura la facultate si examenele. Aveam sa inteleg spusele ei abia in 1984, cand a murit, iar eu, proaspat preot, am savarsit prima mea slujba preoteasca la mormantul ei. De fapt, maica ma asteptase. Atat de mult tinea la mine, incat isi amanase moartea. Am continuat sa merg la Tiganesti, sa ma rog la mormantul ei. Celelalte maici se uitau la mine curios, zicandu-mi: <<Inochentia e in alta parte, nu in cimitir>>. Tare m-a impresionat sa vad ca maicile se intalneau in duh cu sora lor, Inochentia. La vreme de rastriste, se sfatuiau cu ea. Cum sa faca, cum sa procedeze? Maica era vie, dar in alta parte, in Raiul plin de pansele cat galeata."

Povestea Acoperamantului Nostalgic si deopotriva nedumerit, parintele Beldianu incearca sa inteleaga. De unde atata dragoste, atata daruire? Impreuna, maicile de la Tiganesti (hagioaice si mult rugatoare) i-au dat o racla cu 23 de sfinte moaste. De la maica Varvara a primit o Psaltire care pastreaza si acum urma lacrimilor ei necontenite. Darul cel mai de pret i-l va oferi insa parintele Evghenie Dascalu. E vorba de o raclita ce pastreaza o particica infima din Acoperamantul Maicii Domnului - salul cu care Fecioara Maria se acoperea, dupa randuiala si datina evreiasca. Facut din par de camila, acest maforion fusese tors si vopsit in rosu deschis, chiar de Sfanta Fecioara, altcumva binecunoscuta pentru lucrul mainilor si camasile fara cusatura pe care le facea. Cum a ajuns particica de Acoperamant la Tiganesti e greu de aflat. In orice caz, povestea e veche si plina de intamplari, salul fiind incredintat de Maria celei mai bune prietene a sale, care l-a dat unuia dintre Apostoli, si de aici a ajuns la Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Ipolit. Ceva mai tarziu, prin secolul al VIlea, doi generali ai Imperiului Bizantin s-au oprit in drumul lor spre Ierusalim in

casa unei evreice binecredincioase. Impresionati de multimea bolnavilor si de vindecarile ce se savarseau acolo, cei doi ostasi au descoperit Sfantul Acoperamant, tinut la loc de cinste intr-o racla de argint, inconjurata de candele si lumanari niciodata stinse. Indemnati in vis de catre un inger, generalii au tocmit la mesterii din Ierusalim o racla si un val de acoperire pe care i le-a oferit evreicii in schimbul adevaratului Acoperamant. Astazi, asa cum suna si Acatistul, comoara se afla in biserica din Vlaherne - cartierul vlahilor din Constantinopol, cartierul cel mai sarac. O alta sfanta relicva de mare pret (Braul Maicii Domnului) tot la Vlaherne a stat un timp, pentru ca apoi sa fie daruita Manastirii athonite Vatopedu, ca semn de multumire al imparatului Teodosie, al carui copil cazuse de pe corabie si fusese inghitit de valuri. Disperat, imparatul a cazut la rugaciune si a strigat catre Dumnezeu sa-i salveze feciorul. Nu a plecat mai departe. Coborand pe malul Athosului, isi va gasi copilul viu si nevatamat, trei zile mai tarziu, intr-o padurice. Intrebat cum s-a petrecut minunea, copilul si-a amintit ca o femeie invesmantata in alb l-a scos din apa si, purtandu-l in palmele ei blande si catifelate, l-a asezat pe tarm. Drept recunostinta, Teodosie a ridicat in acel loc Manastirea Vatopedu, care in greceste inseamna: "Copilul din tufis", covarsind-o cu daruri de mare pret si cu miraculosul Brau al Preasfintei Fecioare, ocrotitoarea copiilor si a celor aflati la grea incercare.

Minunea de la "Mihai Voda" Parintele Adrian Beldianu e convins ca si astazi se savarsesc nenumarate minuni. Una dintre ele s-a petrecut sub ochii lui, pe 18 aprilie 1994, cand s-a tarnosit biserica. "In ziua aceea, aveam multe de facut. Alergam dintr-un loc in altul, cu ochii la ceas. Nu era timp de pierdut. La un moment dat, am zarit un grup de credinciosi adunati in jurul unei lazi. M-am apropiat in graba, cu gand sa-i cert, cand am zarit icoana. Statea in lada si nimeni nu o putea lua de acolo. Am incercat si eu. Icoana era fierbinte, ca scoasa din foc, si primul gand lumesc a fost ca cineva o uitase langa niste lumanari aprinse. Nici vorba de lumanari. Era semn ca trebuie restaurata si pusa la loc de cinste. Asta am facut si, spre surprinderea mea, doamna muzeograf Irina Predescu va descoperi, sub trei straturi succesive de imagini, icoana originala a Maicii Domnului, adusa de la Athos acum 500 de ani de catre Ioan Monahul, pe cheltuiala sa. Pictata dupa Odighidria lui Rubliov, icoana era darul de multumire facut de parintii athoniti catre marele voievod Mihai Viteazu, prea putin cunoscut de catre noi in ravna lui ortodoxa. Dincolo de valoarea ei istorica, Axionita din biserica noastra continua sa uimeasca si astazi. In praznice, icoana se imbujoreaza si pare ca priveste pe fiecare credincios in parte. Sunt ani cand, scoasa la Prohod, icoana devine atat de grea, incat patru barbati zdraveni abia o clintesc din loc. In alti ani, e usoara ca fulgul. La icoana si-au gasit vindecarea multi bolnavi, dar si mai multi s-au ostoit sufleteste, Axionita fiind ajutatoarea oamenilor singuri si aflati la vreme de

mare necaz. De multe ori ma gandesc ca, fara ajutorul Axionitei, nici noi nu am fi biruit greutatile. Chiar si acum, cand n-am bani sa achit mobilierul bisericii, cad in genunchi la icoana si stiu ca Maicuta Domnului nu o sa ma lase. Ea e sporul si nadejdea. Ea e grabnic ajutatoare." In Athos, Mihai Viteazu e considerat sfant Asa cum arata, Biserica "Mihai Voda" e o bijuterie. Monument UNESCO, a fost restaurata pana in cel mai mic amanunt. Parintele Beldianu evita sa vorbeasca in cifre, asa cum evita sa se planga. Au fost zece ani de lacrimi si rugaciune, zece ani de lupta cu birocratia si garajele construite pana in usa bisericii. Ceea ce il doare cel mai mult e indiferenta bucurestenilor, faptul ca putini stiu ravna crestineasca a lui Mihai Viteazu. A ridicat manastiri si biserici: in Schei, la Fagaras, la Alba-Iulia. A infiintat episcopia de Husi. A fost aparator al crestinismului si in batalii purta dupa sine cort de slujire paraclis de razboinic. A murit ca un martir, rostind un psalm din Psaltire - daruit credintei, fara sa se opuna sau sa protesteze, prigonitorii lui crezand, asa cum se zvonea, ca se va incorona la Constantinopol ca Imparat al Rasaritului. Parintele Beldianu e convins ca Mihai a fost un sfant al neamului si nu intamplator calugarii athoniti de la Simon-Petras l-au pictat in pronaosul bisericii, asteptand canonizarea lui. E vremea rabdarii. Mai devreme sau mai tarziu, Mihai isi va ocupa locul pe care il merita. Regretul parintelui se indreapta spre oameni, spre graba lor desarta. Nimeni nu poate invoca scuza nestiintei. Invesmantati cu o straina ravna, bucurestenii bat drumurile tarii, cautand icoane facatoare de minuni, cand, la doi pasi, in Biserica "Mihai Voda", se afla comori coplesitoare, sfinte moaste si odoare cantacuzine, icoane si candele brancovenesti, istorie si traire spirituala, neintrerupte de sute si sute de ani. Mergem la Athos ca sa ascultam muzica romaneasca, tocmita pe note de Macarie Protosaltul, de Filotei Monahul sau de celebrul Cucuzel, privim chipul lui Mihai pictat la Simon-Petras, in timp ce ctitoria sa de la Bucuresti ramane pe mai departe stingherita de blocuri, singura si aproape necunoscuta. Ca de obicei, suntem saraci, pe un munte de bogatie. SORIN PREDA Foto: PETRE COJOCARIU

Manca-v-ar Raiul!
- Despre forta dumnezeiasca a rugaciunii -

Justitie divina
Nu stiu daca voi fi vreodata in stare sa explic indeajuns de bine cum am fost salvat prin rugaciuni inaltate in permanenta la Dumnezeu, cu convingerea ca nu voi fi lasat prada celor care-mi voiau raul. Ceea ce voi incerca sa povestesc sunt fapte reale, petrecute in ultimii patru ani. ...Am avut o functie importanta de conducere la una dintre cele mai mari institutii muzeale din tara. Mi-am inceput cariera sub semnul Crucii, caci prima expozitie pe care am organizat-o a fost inchinata Patimilor si Invierii Domnului. Timp de trei ani, prin tot ce am initiat si realizat, am cautat sa ridic Institutia la nivelul academic al unui mare oras, sa o apropii de realizarile in domeniu din alte tari. Nu voi spune nimic din ce am facut; oamenii orasului stiu foarte bine. In timp ce competentele sunt divizate, individualizate, caci oamenii competenti se gandesc la ce au de facut pentru a nu face umbra pamantului si a astepta chenzina, mediocritatile se cauta, se aduna, sunt agresive si impun frica. In cei trei ani, am adunat destul de multe adversitati, de toate categoriile, din partea diverselor forme de putere, astfel ca atunci cand s-au declansat delatiunile interne au prins usor, inclusiv in presa. Am fost reclamat si anchetat la Politie, la organele financiare de nivel local si central si la Ministerul de Resort. Dupa mai multe luni de analiza, Curtea de Conturi a emis actul care se numeste descarcare de gestiune , de unde a reiesit ca toate acuzatiile privind cheltuirea fondurilor proprii sau acordate au fost total neintemeiate. Am avut mai multe procese, civile si penale; s-a solicitat sa fiu condamnat penal, inclusiv la amenzi de sute de milioane; s-a dorit sa plec din Institutie cu catusele la maini ; s-a dorit chiar disparitia mea fizica. Pe mine insa Dumnezeu m-a tinut in viata, si inca sanatos, cat sa-mi pot relua fosta munca in domeniul cercetarii stiintifice; mai mult decat atat, in ultimul an, dupa plecarea din Institutie, am putut finaliza si publica doua carti. Cand Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptatii mele! Intru necaz mai desfatat! Cuvintele psalmistului mi se potrivesc. La toate necazurile care au venit peste mine, incepand din primavara anului 2000, Dumnezeu mi-a dat si puterea de a ma ruga, mi-a dat nadejdea ca nu ma va uita, mi-a dat dragostea de a ma ruga chiar pentru vrajmasii mei. Cei care m-au sprijinit ca sa nu cad au fost adevaratii prieteni, care au crezut in cinstea mea, dar mai ales au fost preotii. A fost balsam de la Dumnezeu atunci cand, de pe alta parte a strazii, parintele Constantin Caliman mi-a strigat ca sfintia sa stie ca sunt om cinstit, ca imi cunoaste parintii, ca se roaga pentru mine si sa nu ma departez de rugaciune. Am mers la multe sfinte manastiri; am facut rugaciuni la multi preoti, monahi si de mir, pe care nici nu-i pot aminti aici. M-a incurajat in permanenta parintele arhimandrit Iustin de la Manastirea Petru Voda , ca si parintele Ciprian de la Sihastria, si multi alti preoti care nu au incetat nici o zi sa se roage pentru mine, m-a incurajat parintele Varlaam de la Catedrala, care mi-a spus mereu sa am incredere in Justitia de sus , care va face ca adevarul sa triumfe. Nu am lasat numai preotii sa se roage pentru mine, ci m-am rugat eu insumi neincetat, seara, dimineata si ori de cate ori aveam cea mai mica ocazie. Unele amanunte nu le pot da, caci as putea cadea in ispita laudaroseniei. De

multe ori eram gata sa cad in prapastia deznadejdii, dar de fiecare data Dumnezeu imi trimitea gandul cel bun, al increderii in puterea Sa, in dreptatea Sa. Aceasta m-a salvat. Iar in ceea ce priveste rugaciunile, va spun ca nu am urmat o anumita norma zilnica, ci ma rugam indeosebi seara, cand aveam mai mult timp, de cele mai multe ori spre miezul noptii sau atunci cand simteam nevoia si dragostea sa vorbesc cu Domnul Iisus sau cu sfintii Sai. O catisma intreaga sau numai un psalm, acatistul unui sfant (am ajuns sa am o dragoste deosebita pentru Sfantul Grigore Teologul, dar si pentru Paraclisul Maicii Domnului ori pentru Acatistul Sfantului Acoperamant), o rugaciune, chiar mai scurta, din multele carti pe care le am la indemana ma apropiau de dragostea lui Dumnezeu, de suferintele sfintilor mucenici. Rezultatele au venit, cu intreaga bucurie a pastrarii demnitatii si renumelui meu profesional. Cum va spuneam, am primit descarcarea de gestiune; am castigat toate procesele civile si penale, deschise impotriva mea; instantele de la Judecatorie si de la Tribunal, prin sentinta irevocabila, obliga Ministerul sa anuleze Ordinul prin care am fost inlaturat din functia de conducere pe care am obtinut-o prin concurs si sa ma reincadreze, cu toate urmarile firesti. Mi-am regasit linistea, iar parintii mei isi pot continua somnul de veci, caci le-a fost pastrata memoria neintinata. Acum, la sfarsit, am sa va spun si cateva minuni care mi s-au intamplat. Precizez ca incerc sa fiu rational si rezonabil, dar cele intamplate par sa fie peste puterea obisnuita de intelegere. Intr-o seara, cand citeam Psaltirea, s-a intamplat un fapt aparent neverosimil: citeam Catisma 18, lumanarea era pe trecute si miam spus ca voi citi din Psaltire cat timp va arde lumanarea; ei bine, cand ceara sa terminat, mucul ramas a ars mai departe, timp de doua ore si jumatate! Aproape de neinteles este si faptul ca din cauza durerilor lombare nu pot sta in picioare mai mult de 10-15 minute. Cu ocazia zilei Sf. Parascheva, cand prin grija Parintelui Mitropolit s-a adus la Iasi o parte din Braul Maicii Domnului, am putut sta, ca sute de mii de alti credinciosi, o zi si o noapte, fara sa stiu de durere, de oboseala. Dumnezeu m-a ajutat sa pot saruta sfintele odoare venite la Iasi pentru evlavia romanilor. Dragi cititori, rugati-va cu dragoste, cu cuget curat, cu smerenie si cu incredere, ca Dumnezeu si sfintii sai va asculta. Seara, la culcare, cat ar fi de tarziu, cititi o pagina din Patericul Romanesc sau din Paraclisul Maicii Domnului, sau din orice scriere a sfintilor parinti ori a calugarilor imbunatatiti, ale caror intelepte sfaturi ne pot fi oricand de folos. Si nu uitati ce spune Sfantul Apostol Pavel: Si acum, raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea. Si mai mare decat toate este dragostea . VASILE CHIRICA - Iasi

Fuga
In anul 1989, luna mai, ziua 22, fiul nostru, Jianu Gigi Traian, in varsta de 22 de ani, a disparut de acasa noaptea si, timp de aproximativ 21 de zile, nu am stiut nimic de el, nu ne-a lasat nici un mesaj, doar cheile de la apartament, pe care le-a aruncat pe fereastra. In acea dimineata, am inceput o actiune de cautare prin toate mijloacele, la sectiile de militie, la spitale, fara nici un rezultat. Avand o reputatie profesionala buna, conducerea intreprinderii de atunci m-a ajutat foarte mult, m-a invoit sa caut copilul peste tot in tara, intrucat lucram la material rulant pentru CFR. In dimineata zilei de 23.05.1989, in jurul orei 12.00, m-am interesat de copilul meu si la Spitalul nr. 2 din Craiova, dar fara nici un rezultat. Langa spital exista o biserica foarte veche, Sfantul Mina . Plin de amaraciune, cu inima zdrobita de durere, am trecut pragul bisericii, m-am rugat la Maica Domnului, la Domnul nostru Iisus, la bunul Dumnezeu, sa ne dea si noua un semn de la copilul nostru. Dupa rugaciune, m-a cuprins o mare putere, parca in sufletul meu se produsese o schimbare si presimteam ca fiul nostru traieste, este sanatos si ca peste putin timp vom primi de la el un semn. Cu puterea de la Dumnezeu, de la acea sfanta Biserica Sfantul Mina , parca m-am mai linistit si am continuat sa ma rog si la alte biserici din Craiova, la Sf. Dumitru , Sf. Nicolae , Sf. Gheorghe . Acasa, impreuna cu sotia si fiica mea, care avea 17 ani, ne rugam la Dumnezeu sa ne aduca vesti de la baiat. Puterea lui Dumnezeu a fost mare si pe 13.06.1989 noaptea, in jurul orei 1.00, telefonul nostru a sunat, parca mai strident ca alta data. Am sarit in sus toata familia. Cand am ridicat receptorul, la celalalt capat era baiatul nostru. Ne suna din Budapesta. Nu ne puteam stapani, toti plangeam si de tristete, si de bucurie. Ne-a intrebat daca am avut ceva probleme, i-am raspuns ca nu, pana la acea data. Eu i-am spus doar cateva cuvinte: Mama si Patria nu se vand , intrucat mi-am dat seama ca eram interceptat de organele de Securitate, deoarece se auzeau anumite semnale in telefon. De altfel, dupa ce a vorbit cu mama si sora lui, convorbirea s-a intrerupt brusc. Am inteles imediat ca de atunci inainte eram urmariti. Parca tot in aceasta zi de 13.06.1989 sau pe 14.06.1989, am primit un plic care era desfacut si o vedere de la Budapesta. Stiam ca scrisoarea a fost citita, nu m-a interesat nimic, puteau sa ma si impuste, stiam ca baiatul nostru era in viata, eram fericit ca el mergea pe drumul libertatii. De la acea data, din 13.06. 1989, am fost luat in vizorul Securitatii. A inceput anchetarea mea si a sotiei mele, eu am fost anchetat de mai multe ori, am trecut prin momente ce nu se pot scrie pe hartie si pe care nici nu vreau sa mi le reamintesc. Dupa un an si jumatate de la Revolutie, ne-am revazut cu baiatul nostru la Budapesta. Ne-a relatat ca a trecut granita pe Somes, pe la Satu Mare, si ca acolo erau de fapt doua fasii de sarma ghimpata, pentru a-i induce in eroare pe cei care fugeau din Romania. Cei care erau prinsi erau impuscati fara somatie.

Baiatul nostru a avut noroc si a trecut granita, predandu-se granicerilor maghiari. Dupa o perioada a trecut granita, tot fraudulos, in Austria. Sunt sigur ca rugaciunile noastre, pe care le-am rostit cu disperare, exact in perioada aceea, lau ajutat. Multumim bunului Dumnezeu caci numai prin rugaciunile catre el am reusit sa comunicam cu copilul nostru in clipele de cosmar, prin care am trecut eu si familia mea. Nu-mi pare rau ca a plecat. Imi pare rau ca aici, in Craiova, eu si restul familiei avem o viata foarte grea, o pensie de mizerie. Credeam ca Revolutia ne va ajuta sa o ducem mai bine, ca au si romanii un soare ce straluceste pentru ei, dar o ducem tot asa de rau ca si inainte de evenimentele din 1989. JIANU ION - Cartier Brazda lui Novac, bl. D21, sc. 1, ap. 1, Craiova

Pe patul parintelui Cleopa

Zapada se asternea de doua luni pe mormantul parintelui Cleopa, cand, obosit de drum, dar plin de speranta, am intrat pe poarta Manastirii Sihastria. Veneam sa-mi marturisesc pacatele la parintele Serapion si sa gasesc odihna sufleteasca in sfintele slujbe de aici. De mai bine de 12 ani, aveam inexplicabile stari febrile. Ceva ma ardea in spate, in zona plamanilor; cand arsurile acestea se declansau, nu-mi mai gaseam locul. Puteam sa petrec astfel 2-3 ceasuri sau 2-3 zile. Luat de viata de zi cu zi, nu-mi gasisem timp sa merg la medic, desi imi doream foarte mult sa scap de aceste stari. Am ramas ca oaspete la Sihastria cam patru zile. Intr-una din ele, mai precis pe 2 februarie 1999, eram cu ucenicul parintelui Cleopa, Ionita Ioachint, in chilia marelui duhovnic mutat de la noi. De parintele Ionita ma lega o prietenie frumoasa, inca de pe vremea cand, elev de liceu fiind, petrecusem o vacanta intreaga in manastire. Muncisem impreuna la trapeza sau la fan, ne uniseram glasurile dand raspunsurile la strana, la slujbele de noapte. Acum imi arata cu drag chilia celui care-i fusese parinte duhovnicesc, povestindu-mi crampeie din viata de pustie a acestuia si aratandu-mi obiectele care il insotisera in pribegia poruncita de securisti. La un moment dat, parintele Ionita a trebuit sa paraseasca chilia, chemat de ascultarea lui de calugar. Eu am ramas destula vreme singur in chilia

parintelui Cleopa. Am avut privilegiul si bucuria de a citi Paraclisul Maicii Domnului de pe chiar cartea de rugaciuni folosita de parinte in anii de pribegie prin paduri. Apoi, pentru ca stiam din Patericul Romanesc si din alte Paterice sau vieti de sfinti ca multi oameni s-au vindecat de diverse neputinte si boli, asezandu-se pe lespedea sau culcusul sfintilor sihastri sau parinti, cu rugaciune la Dumnezeu si cu credinta, m-am asezat si eu pe patul vegheat de candele si icoane al parintelui Cleopa. Acolo era cojocul purtat ani de-a randul de cel care singur se numea, din smerenie, mos putregai . M-am rugat lui Dumnezeu, Maicii Domnului si parintelui Cleopa sa scap de chinul arsurilor din spate. De atunci, din chiar acel moment si pana astazi, senzatia aceea de foc interior care imi macina plamanii nu a mai revenit. Sunt convins ca s-a petrecut o minune. Nu pentru vrednicia mea - departe de mine gandul -, ci pentru dragostea de oameni a celui care asa de frumos ne spunea: Manca-v-ar Raiul sa va manance! si care a gasit ascultare la Domnul. Pana acum, n-am povestit nimanui intamplarea, tocmai pentru a nu se crede ca vreau sa pledez pentru sfintenia parintelui Cleopa. Dar in urma cu cateva saptamani, in cercul meu de prieteni si cunostinte, am intalnit o femeie care fusese oarba si care incepuse sa vada dupa ce se rugase cu lacrimi in cimitirul din Sihastria, la crucea parintelui Cleopa. Si-atunci mi-am spus ca poate e nevoie de astfel de marturii. Cu cat mai multe, cu atat mai bine. Asa am ajuns sa va povestesc minunea vindecarii mele, petrecuta in chilia parintelui Cleopa, pe vremea cand peste mormantul lui ningea abia de doua luni. Si parca peste intreaga Sihastrie plutea urarea lui, iradiind dragoste: Manca-v-ar Raiul sa va manance! . Fie ca ea sa se implineasca pentru noi toti! DAN SIMINIUC - str. Banatului nr. 2bis, bl. P1, sc. D, et. 2, ap. 53, Chitila, cod 78900, tel. 093/45.45.70

O stranie intamplare, traita si relatata de profetul Daniel

- Despre duhurile din preajma pamantului Intalnirea cu Ingerul Daniel a fost unul din cei patru mari profeti ai Vechiului Testament. Inca de tanar, a fost deportat din Iudeea in Mesopotamia, cu alti zece mii de locuitori, in frunte cu regele lor, Ioachim, de catre regele Babilonului, Nabucodonosor II. Pentru iscusinta si intelepciunea sa, Daniel a fost ridicat la rangul de guvernator peste tot tinutul Babilonului si capetenie peste toti inteleptii. (Daniel 2.48) Dupa

moartea lui Nabucodonosor, a urmat la domnie regele Belsatar, fiul acestuia, sub domnia caruia Daniel s-a bucurat de aceeasi pretuire si respect. (Daniel 5.29) La fel s-a intamplat si dupa prabusirea Babilonului, sub Cirus al II-lea cel Mare, suveranul persan. In tot timpul exilului, dorul de tara lui si de locurile natale nu l-a parasit nici o clipa pe Daniel. A plans si s-a rugat mult lui Dumnezeu pentru el si pentru soarta jalnica a poporului sau. A studiat profetiile lui Ieremia si a gasit in ele fagaduinta sigura ca, dupa 70 de ani, iudeii se vor putea intoarce in tara lor. (Daniel 9.2; Ieremia 25.11-12; 29.10, 28) Dornic sa afle timpul cand se va realiza aceasta, fiind de acum in etate, a luat cu el trei prieteni care aveau aceeasi dorinta si s-au retras intr-un loc la adapost de zgomotele lumii. Acolo si-au indreptat fata catre Domnul Dumnezeu, staruind in rugi fierbinti. Aceasta s-a petrecut in anul al treilea al domniei lui Cirus, regele persilor. (Dan.10.1) Au petrecut astfel o zi intreaga, dar nici un raspuns. A trecut a doua zi cu rugaciuni mai insistente, a treia zi, a patra zi, o saptamana, doua saptamani, trei saptamani si nici un raspuns. "In vremea aceea (scrie Daniel in cartea sa), am petrecut trei saptamani de zile in jale. Paine buna n-am mancat, carne si vin n-am pus in gura mea si cu miresme nu m-am uns..." (Dan.10.2-3) Cu toate acestea, nu si-au pierdut speranta si au staruit sa se roage in continuare. O data cu cea de-a 24-a zi de rugaciune, iata ca a venit si raspunsul mult asteptat. A sosit un inger al lui Dumnezeu, imbracat intr-o mare stralucire de lumina, atat cat sa poata suporta un om sa-l priveasca. Acesta s-a adresat direct lui Daniel cu urmatoarele cuvinte: "Daniele, cuvintele tale au fost ascultate din cea dintai zi si tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum". (Dan.10.12) "Iata motivul intarzierii mele" (ceea ce-i spune lui Daniel trimisul lui Dumnezeu pare incredibil): "Ingerul pazitor al Persiei mi-a stat impotriva 21 de zile. Iata insa ca Mihail, cel dintai dintre ingerii pazitori, a venit in ajutorul meu si eu l-am lasat acolo, la ingerul pazitor al regelui persilor". (Dan. 10.13). "Acum ma voi intoarce sa fac razboi cu ingerul pazitor al Persiei si, cand eu ma voi duce, iata ca ingerul pazitor al Greciei va veni." (Dan. 10.20). "Nimeni nu ma poate ajuta mai bine la aceasta decat Mihail, ingerul vostru pazitor." (Dan. 10.21)

Locuinta Mortilor Din aceasta scurta relatare a profetului Daniel rezulta fara indoiala ca in apropierea pamantului exista duhuri potrivnice poruncilor lui Dumnezeu si slujitorilor Lui. Trimisul lui Dumnezeu a trebuit sa lupte cu ingerul pazitor al Persiei, care i s-a opus atat la venire, cat si la plecare. In aceasta lupta a fost ajutat de Mihail, ingerul pazitor al poporului iudeu. Ce-i mai spune trimisul lui Dumnezeu, lui Daniel? "Cand eu ma voi duce, iata ca ingerul pazitor al Greciei

va veni!" (Dan. 10.20) Asa s-a si intamplat. Nu dupa multa vreme, Alexandru cel Mare a cucerit Imperiul Persan (in timpul regelui Darius al III-lea) si si-a stabilit capitala in Babilon. Astfel ca ingerul pazitor al Persiei a fost inlocuit cu ingerul pazitor al Greciei. Despre aceste duhuri adversare lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel le vorbea limpede corintenilor, in prima sa epistola: "Sunt destui asa-numiti zei, fie in cer, fie pe pamant. Si apoi, sunt belsug de domni si domnii. Cu toate ca sunt multi domni care guverneaza celelalte popoare si multi dumnezei cinstiti de acele popoare, pentru noi, crestinii, nu este decat un Dumnezeu si un Domn". (1 Corint. 8.5-6) Pe aceste duhuri apostolul le numeste "duhurile rautatii care sunt in vazduhuri" si le clasifica pe categorii (Efes.6.12), iar pe conducatorul acestora il numeste "domnul puterii vazduhului". (Efes.2.2) Spre deosebire de Sfantul Apostol Pavel, Iisus Hristos il numeste pe acest mare conducator "Stapanitorul acestei lumi". (Ioan 14.30) Pentru a ne arata noua puterea, maretia, dar si obraznicia acestui mare diavol, Iisus Hristos a ingaduit sa fie consemnata in Evanghelia lui Luca convorbirea Lui cu stapanitorul acestei lumi, care a avut loc in pustia Carantaniei: "Si suindu-L diavolul pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile lumii. Si I-a zis diavolul: <<Tie iti voi da toata stapanirea aceasta si stralucirea ei, caci mi-a fost data mie si eu o dau cui voiesc; deci daca Tu Te vei inchina inaintea mea, toata va fi a Ta>>". (Luca 4.5-7) Atat Sfanta Scriptura, cat si Sfantii Parinti marturisesc ca intre Universul Material si Universul Divin (taramurile ceresti sfinte si curate) exista un spatiu imens, un al treilea univers. Acest spatiu formeaza linia de frontiera dintre cele doua universuri. In Vechiul Testament, acest spatiu se numea "Seol" (Isaia 14.9), sau "Locuinta Mortilor". (Iezechiel 31.16) Mai recent, acestui spatiu i s-a dat numele de "Universul Astral" si a fost impartit in doua: partea superioara si partea inferioara sau infernala. Duhurile care controleaza intreg Universul Astral formeaza un tot dens, eteric, prin care nu se poate patrunde. Acest univers a fost numit de catre magicieni "Sarpele de Foc" sau braul de foc, inelul sau "centura de foc". Nici un suflet nu putea trece din Universul Material in Universul Divin, decat strabatand acest brau de foc, ceea ce pana la Iisus Hristos a fost imposibil. Acest univers era impenetrabil.

O cale salvatoare Pana la jertfa mantuitoare a lui Hristos, toti mortii, atat cei drepti, cat si cei pacatosi, ramaneau in acest univers, ocupand diferite nivele, incepand cu cele superioare si pana la cele situate in beznele abisale, conforme cu mentalitatea si faptele fiecaruia. In aceasta locuinta a mortilor au intrat toate popoarele si imperiile lumii. Toata istoria omenirii se afla prezenta aici. Insusi Iisus Hristos, cu putin timp inainte de suferinta si moartea Sa, a facut o aluzie apostolilor Sai despre cercetarea Sa de catre diavol, ce urma sa aiba loc dupa moarte: "Nu voi mai vorbi mult cu voi", le-a zis apostolilor Sai - "ca iata vine stapanitorul acestei lumi, dar el nu va afla nimic in Mine". (Ioan 14.30) Faptul ca dupa moarte

diavolul nu a gasit nimic de-al lui in Iisus Hristos, dovedeste ca nu a reusit sa-L retina in imperiul lui. (1 Petru 3.19; Col. 2.15) Mai mult decat atat, Iisus Hristos ca Dumnezeu ce este, a legat pe diavol (Apoc. cap. 20), limitandu-i considerabil puterea. (Efes. 4.8-10) A fost primul care a facut o spartura, ca un tunel, prin centura de foc si a deschis o cale de trecere pentru toate sufletele purificate, ca urmare a implinirii menirii Sale. Pe aceasta cale, au putut fi scoase din Seol, de catre Iisus Hristos, toate sufletele placute lui Dumnezeu, incepand cu Adam si Eva. Astfel ca portile cele vesnice, porti de arama cu zavoare de fier, descrise metaforic de psalmist (Ps. 23.9 si Ps. 106.16), au fost sfaramate si calea de netrecut a fost deschisa. De la Hristos incoace, aceasta cale a ramas deschisa, dar numai pentru cei drepti si curatiti de pacate. Pe dansa vor merge numai cei mantuiti si rascumparati de Domnul. Despre aceasta cale deschisa de Mantuitorul, proorocul Isaia (sec. VIII-VII i.Hr.) scria: "Acolo va fi cale curata si cale sfanta se va chema si nu va trece pe acolo nimeni necurat si nici nu va fi acolo cale intinata". (Is. 35.8) "Si nu va fi acolo leu, nici fiare cumplite nu se vor sui pe ea si nici nu se vor afla acolo; ci vor merge pe dansa cei mantuiti, si cei rascumparati de Domnul se vor intoarce" (Is. 35.9) Aceasta cale nici nu poate fi strabatuta cu usurinta, deoarece s-au stabilit de catre puterile intunericului garzi si locuri de cercetare, intr-o ordine desavarsita. Fiecare diviziune spatiala din aceasta cale raspunde de anumite fapte si verifica fiecare suflet, oprind tot ce este al lor. Sfintii Parinti si crestinii in general numesc aceste garzi de verificare "vami". Nu exista cuvinte care sa descrie spaima si groaza sufletelor oprite de a mai inainta pe aceasta cale. De asemenea, nu exista cuvinte care sa descrie bucuria celor scapati si ajunsi - dincolo de aceste "vami ale vazduhului" - in cerurile sfinte. Vorbind despre acesti fericiti, acelasi prooroc zicea: "Si vor veni in Sion, in chiote de bucurie, si veselia cea vesnica va incununa capul lor. Lauda si bucuria si veselia ii vor ajunge pe acestia si vor fugi durerea, intristarea si suspinarea". (Is. 35.10) "Ei vor fi calauziti in pace, muntii si colinele vor izbucni in strigate de veselie inaintea lor si toti copacii campului vor bate din palme." (Is. 55.12) Despre aceasta cale au vorbit in zilele noastre multi pacienti care au trecut printr-o moarte clinica. Astfel, dr. Kbler Ross, dr. Sabom si, mai cu seama, dr. Raymond Moody, in cartea sa "Viata dupa Viata", au consemnat nenumarate cazuri de moarte clinica, dintre care multi pacienti au povestit despre acest tunel. Si sa nu uitam nici extraordinara carte a lui Seraphim Rose, "Sufletul dupa moarte", unde se vorbeste pe larg despre cel de-al treilea univers. LUCA DUMITRU (Reproduceri dupa "Biblia ilustrata", Editura RAO, 1999) ICOANE SI MINUNI

Maica Domnului de la Biserica Madona Dudu din Craiova

In Cetatea Baniei bat clopotele de arama ale batranelor ctitorii domnesti. Este duminica Sfintei Cruci, cea de-a treia din postul Pastelui. Pe sub uriasii castani abia inverziti, oamenii incep sa treaca, unul cate unul, pentru a ajunge fara intarziere la slujba Liturghiei. Primavara este in putere, dar aerul rece al diminetii a patinat cu o bruma subtire cupolele Bisericii Madona Dudu, catre care se indreapta cei mai multi credinciosi. In fiecare zi de sarbatoare, catedrala se umple pana la refuz. Oamenii sunt atrasi de faima bisericii, de vrednicia parintelui si, mai ales, de Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului, despre care se spune ca este ocrotitoarea Craiovei. In semn de mare cinstire, inainte de inceperea slujbei, parintele paroh Petre Mocanu ingenuncheaza in fata Madonei. Multimea inghesuita repeta dupa el, in cor: Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-Te, ceea ce esti plina de har, Marie. Domnul este cu Tine. Binecuvantata esti Tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui Tau, ca ai nascut pe Hristos, Mantuitorul sufletelor noastre. Amin. Dincolo de zidurile lacasului, vuietul surd al marelui oras acopera cantecul mierlelor inviorate de soare, dar aici, in sfanta biserica, chipurile transfigurate de emotie ale crestinilor traiesc acest imn al bucuriei, in semn de recunostinta pentru icoana ce a savarsit atatea minuni. Precista ot Dud Legenda incepe in urma cu sute de ani... Spre sfarsitul Evului Mediu, se spune ca pe locul actualei biserici se afla o movila de pamant, numita Dealul Livezii. Frumoasa si roditoarea gradina care-l acoperea era stapanita de un dud secular, sadit cu mult inainte de epoca la care Mihai Viteazu avea sa fie ban al Craiovei. In apropierea livezii exista atunci, ca si acum, piata veche a targului, in jurul careia s-a format intreaga Cetate a Baniei. Printre arborii umbrosi ai acestei batrane livezi, obisnuia sa-si petreaca dupaamiezile unul dintre negustorii din piata. Desi numele sau a ramas necunoscut, legenda povesteste ca lumea il socotea cam avar, cu toate ca era stiut de targoveti si ca om care avea frica lui Dumnezeu. Intr-o asemenea zi de vara, asezat chiar sub umbra deasa a dudului, negustorul a fost surprins de o stralucire ciudata, pe care o zarea printre ramurile copacului. Crezand ca razele soarelui isi facusera in frunze cuibar, omul si-a indreptat gandul in alta parte. In zilele ce au urmat, intamplarea insa s-a repetat, sfarsind prin a-i starni cu-

adevarat curiozitatea, asa ca omul s-a urcat in copac... Truda n-a fost zadarnica. Prinsa intr-o intretaiere de ramuri, o frumoasa icoana a Maicii Domnului cu pruncul Iisus sedea ascunsa intre frunze. Surprins de neasteptata descoperire, negutatorul a dus icoana acasa, asteptand, dupa obiceiul de-atunci, sa treaca trei zile, in cazul cand cineva si-ar fi revendicat obiectul. Icoana n-a fost insa ceruta de nimeni. Dorinta de inavutire l-a indemnat pe negustor sa dea zvon printre musteriii din piata veche, ca are o icoana de mare pret, pe care ar dori sa o vanda. Ivindu-se un amator, negustorul s-a dus acasa sa aduca icoana, dar spre consternarea sa, odorul sfant disparuse fara de urma. Spre sfarsitul aceleiasi veri, pe cand omul se odihnea din nou sub uriasul dud din livada, a fost surprins de o noua stralucire si mai puternica, ascunsa in frunzisul copacului. Manat de emotie, el s-a catarat inca o data in dud, afland, exact in acelasi loc ca si prima oara, icoana pe care o socotise disparuta definitiv. Vazand un semn suprafiresc in cele intamplate, negustorul a coborat frumoasa icoana, a asezat-o cu mare grija intr-o desaga si s-a dus cu ea la piata, hotarat sa o daruiasca celui care voise s-o cumpere de la el. Dar cand sa desfaca desaga, ia icoana de unde nu-i. Infricosat, omul a povestit tuturor intamplarea. Zvonul s-a intins in toata Craiova, ajungand pana la urechile proprietarului livezii, clucerul Constantin Chiriac Gaianul. In fruntea unei multimi de oameni, acesta a pornit spre batranul dud din livada, unde au aflat, pentru a treia oara, minunata Icoana a Maicii Domnului. Pierit de uimire si de emotie, in calitate de proprietar de drept al livezii, clucerul s-a jurat, in fata multimii adunate, ca va ctitori, dupa puterile pungii sale, o bisericuta de lemn, pentru adapostirea odorului. Dudul secular a cazut sub secure si din lemnul trupului sau s-a construit un lacas in care a fost asezata icoana, ce daduse semne ca-si gasise singura locul. Incepand din acel moment, istoria icoanei si cea a asezamantului bisericesc a ramas una si aceeasi pana in zilele noastre.

Ocrotitoarea locului Parintele Petre Mocanu are 47 de ani si slujeste ca preot paroh de 14 ani in Biserica Madona Dudu. Ori de cate ori vorbeste despre minunile savarsite de icoana dea lungul timpului, o face numai in biserica si numai dupa ce mai intai se inchina in fata Prea Sfintei Fecioare, de parca si-ar cere dezlegare. Maica Domnului a raspuns grabnic tuturor celor care soseau aici cu teama si iubire de Dumnezeu, cu multa smerenie si recunoasterea pacatelor. Fiecare a primit ce i se cuvenea, dupa masura credintei sale, dar toti s-au intors la casele lor alinati si imbunatatiti. Preotul explica tuturor credinciosilor ca icoana a fost atat ocrotitoarea locului, cat si a oamenilor. Inca de pe vremea celor dintai ctitori ai lacasului din piatra, ridicat in locul vechii biserici, negustorul Hagi Gheorghe Ioan si boierul de mana a treia Constantin Fotescu, care sunt trecuti in fruntea pomelnicului fiecarei slujbe, icoana si-a

capatat faima printre crestini. Ea a inceput sa vindece bolnavi in stare grava si sa usureze nenumarate suferinte. La 1778, a venit un argintar din Sibiu, caruia Maica Domnului ii ridicase fiica de pe patul de moarte, si a daruit frumoasa ferecatura ce se vede si astazi, cu usita in partea de jos, pentru ca fiecare credincios sa poata saruta vesmintele pictate ale Madonei. Pe masura trecerii timpului, semnele date de icoana au devenit tot mai impresionante. La 1801, a fost o navalire turceasca teribila, ce a incendiat mai bine de o treime din targul Craiovei. Singurul odor ce a ramas nevatamat de flacari a fost chiar Icoana Maicii cu Pruncul! Dupa numai cativa ani, a venit cutremurul devastator din secolul al XIX-lea, cel care a daramat turnul Coltei din Bucuresti, pricinuind pagube mari, pana in campia Craiovei. Icoana miraculoasa a fost gasita insa printre daramaturi, fara nici cea mai mica zgarietura... De fiecare data, parea ca o mana nevazuta ajuta lacasul sa renasca din propria cenusa!, exclama parintele paroh. Atat de mult s-a intins faima icoanei ce nu contenea sa tamaduiasca bolile sufletesti si trupesti, incat multimile de pelerini care veneau din toate colturile tarii, cu felurite suferinte sau nevoi, au impus epitropiei bisericii sa construiasca alaturat un azil pentru bolnavi, numit popular Ospiciul Madona, desi nu gazduia doar oameni care-si pierdusera mintile. De atunci, a aparut un obicei uimitor, neintalnit la celelalte icoane facatoare de minuni din Romania. Inainte de-a porni in pelerinaj, credinciosii se duceau la cate un fierar si isi turnau in metal pretios acea parte a corpului ce era bolnava, facand o copie a ei, in miniatura. Cand ajungeau la biserica, inchinau acele fragmente la icoana si se rugau pentru vindecarea lor, dupa care le lasau, drept danie, parohiei. Atat de numerosi au fost acesti daniasi, incat se stransesera la epitropie adevarati munti de figurine de argint si de aur. Icoana i-a vindecat pe toti, iar administratia parohiei a vandut acele obiecte, reusind in acest fel sa adune banii pentru actuala biserica monumentala, a carei ridicare a durat aproape o jumatate de secol. Catedrala de astazi a fost construita prin suferinta vindecata la icoana a tuturor acelor crestini nefericiti... Nu cred ca exista un exemplu mai tulburator decat acesta, in toata istoria bisericilor romanesti!, spune parintele Mocanu, inchinandu-se inca o data in fata nepretuitului odor.

Intre trecut si prezent Nemaivazuta putere vindecatoare a icoanei din dud a facut ca traditia sa o atribuie insusi Sfantului Andrei, apostolul Domnului, care i-a crestinat pe romani. Parintele paroh povesteste, vorbind aproape in soapta, ca si cand ar dezvalui o mare taina, ca fiecare dintre ucenicii Mantuitorului, inainte de a-si incepe apostolatul, a primit cate o icoana ce purta suprema pecete a sfinteniei, prin binecuvantarea daruita de Iisus. Se presupune ca aceste icoane au ramas prin locurile ce au fost batute cu piciorul de ucenici. Icoana Apostolului Andrei ar fi ajuns din Dobrogea pana in Oltenia,

calatorind de la un crestin la altul, dintr-o casa in alta, vreme de saisprezece veacuri, pana ce si-a ales acest loc de odihna, facandu-se descoperita in dudul batran, inainte de anul 1641, de cand dateaza prima mentiune dintr-un hrisov domnesc. Vechimea, precum si frumoasa legenda a icoanei, fac ca traditia locului sa considere Precista ot Dud drept o icoana din timpurile apostolice. Asa s-ar explica si forta ei, cu totul neobisnuita, de care a avut norocul sa ia cunostinta insusi actualul preot paroh. Parintele Mocanu se insufleteste de cate ori relateaza intamplarea cu pricina... In 1992, un grup de cercetatori germani de la un institut din Bonn au vizitat parohia noastra. Pe langa examinarea picturii in sine si a vechimii lemnului icoanei, specialistii germani dispuneau de un echipament tehnologic foarte modern, de masurare a campurilor electromagnetice, pe care il mai folosisera si la cercetarea altor icoane din spatiul ortodox rasaritean. In momentul in care au facut aceeasi masuratoare, indicatoarele electronice ale aparatelor au aratat un punct energetic maxim, fapt ce i-a emotionat profund. Eram de fata si mi-au marturisit, cu mare tulburare, ca n-au mai intalnit niciodata, in lungile lor calatorii, o astfel de icoana, in jurul careia - o dovedeau chiar aparatele lor! - exista un camp magnetic atat de puternic, semn ca odorul din sfanta biserica iradiaza, in chip nevazut, o uriasa energie necunoscuta... Mi-am spus atunci, in sinea mea: <<Iata cum lucreaza Duhul Sfant, chiar si in zilele noastre! Ce dovezi sa-I mai cerem Celui de Sus?>>. Nam sa uit acea intamplare cat voi mai avea de trait. Insa parintele paroh a mai fost martor nemijlocit al multor cazuri de vindecari miraculoase, ce par a se fi indesit, pe masura trecerii timpului. Marturia sa este mai mult decat edificatoare. Imi amintesc de un barbat din Slatina, intre doua varste, aflat intr-o faza avansata de cancer, care a ajuns aici intr-un carucior cu rotile. A locuit la o ruda din Craiova cam doua saptamani, rastimp in care era adus zilnic sa se roage, de dimineata pana seara, la icoana. Va rog sa ma credeti ca a plecat acasa pe picioarele lui, dar pana in ultima clipa, parca nu-i venea sa se desparta de icoana! Nici nu indraznea sa mai mearga, dupa sase luni de stat in carucior... Acum vreo doi ani, am avut o credincioasa bolnava de leucemie, care mi-a spus ca doctorii i-au mai dat doar cateva luni de viata. Venise tocmai de la Brasov. De la gara, a ajuns direct aici. Se vedea ca e slabita rau. A stat in genunchi, la icoana, vreo sapte, opt ore, suspinand fara incetare. Femeia se temea pentru soarta batranei sale mame. Daca ea si-ar fi sfarsit zilele, mama ramanea singura pe lume, muritoare de foame. Acea crestina nu se tanguia si nu se ruga pentru ea insasi, ci pentru mama sa! Au trecut circa doi ani de atunci si femeia a revenit, in repetate randuri, la biserica. Stau mereu de vorba cu ea. De fiecare data plange incet, in fata icoanei, numai ca acum o face de bucurie si cu o recunostinta fara margini, fiindca s-a vindecat. Mi-a povestit de nenumarate ori cum s-a intors la Brasov si ce a urmat. La inceput, toti medicii au refuzat sa creada ca este adevarat, atunci cand i-a iesit primul buletin cu analize bune, motiv pentru care au pus-o sa repete examenele medicale de inca doua ori, pentru ca era considerata bolnava incurabila, aflata in pragul mortii... Iata de ce repet ca aceasta minunata icoana a raspuns fiecaruia, dupa masura credintei sale!

Epilog Liturghia celei de-a treia duminici din postul Pastelui, numita a Sfintei Cruci, s-a incheiat. Crestinii sunt unsi de preot cu mirul sfintit, dupa care trec, pe rand, prin fata Icoanei Maicii Domnului, sarutand vesmintele pictate in locul unde este deschisa usita ferecaturii de argint. Unii parasesc biserica, inchinanduse cu evlavie, iar altii asteapta sa primeasca Sfanta Impartasanie. Cei care nu se cumineca, au canon de pocainta si isi continua postul pana la marea Sarbatoare a Invierii Domnului, ce se apropie. Precista ot Dud sta in rama icoanei si priveste cu mila si iubire chipul fiecarui crestin, cantarindu-i dreapta credinta, nevoile si suferinta ce l-au purtat la slujba. Tot astfel se petrec lucrurile si cu miile de pelerini sositi din toate colturile tarii, chiar si de peste granita, care se perinda zilnic prin fata Maicii cu Pruncul. Icoana ce a calatorit vreme de saisprezece veacuri din om in om, pana si-a ales acest loc, nu lasa nici un credincios fara raspuns. Am vazut oameni care au venit la biserica in pragul disperarii, insa, dupa ce s-au rugat, au plecat acasa ca niste nou-nascuti, asa de usurat le era sufletul! Eu insumi, ca preot, m-am intarit in sanatate, in credinta si in speranta mantuirii, slujind aici, langa icoana, de paisprezece ani..., incheie parohul. MARIUS PETRESCU Fotografii de PETRE COJOCARIU

Cand a murit si cand a inviat Iisus?

- Reluarea unor date calendaristice, dublata de studiul configuratiilor astrale din rastimpul martiriului si al Invierii Mantuitorului le permite unor astronomi romani precizarea exacta a anului, zilei si orei la care Iisus a murit si a inviat. Printre sursele folosite se numara si enigmatica Evanghelie dupa Petru, descoperita intr-un mormant din Egipt Informatiile despre moartea lui Hristos pe cruce sunt continute in Noul Testament, in evangheliile dupa Matei, Marcu, Luca si Ioan. Conform acestora, Iisus a fost rastignit de Pastele evreiesc, care a cazut intr-o zi de vineri. Marcu spune ca l-au rastignit la ceasul al treilea, iar Ioan - la ceasul al saselea. In deplin acord,

primii trei evanghelisti consemneaza si faptul ca de la ceasul al saselea, intuneric s-a facut peste tot pamantul, pana la ceasul al noualea. Singurul care nu aminteste de eveniment este Ioan. Imediat dupa ceasul al noualea, Iisus a murit si seara, vineri, Iosif din Arimateea L-a pus in mormantul sau. Intr-o varianta pierduta a vietii si mortii Mantuitorului, apocrifa Evanghelie dupa Petru, din care un fragment a fost descoperit in sicriul unui calugar, ingropat in localitatea Akhmin din Egipt, se spune ca intunericul a fost atat de mare, incat oamenii mergeau prin Ierusalim cu lampile aprinse. Din pacate, la fel ca multe alte relatari similare (au existat zeci de povesti evanghelice despre Hristos), si Evanghelia dupa Petru a fost dezavuata si interzisa oficial de catre Papa Gelazi I, printr-un decret emis in anul 496. Carte de capatai a templului de la Ierusalim, extrem de populara printre crestinii din secolele I si II, Evanghelia dupa Petru se baza pe marturiile extrem de concrete ale ucenicilor Mantuitorului, care stiau, desigur, data si ora la care Invatatorul lor murise si inviase. Dorinta lui Pavel, marele ideolog al crestinismului (care nu L-a cunoscut pe Iisus), de a inlatura amanuntele biografice in favoarea divinitatii fapturii Domnului (noi propovaduim pe Hristos cel rastignit) a scos din circulatie o multime de informatii, atat de utile pentru cercetatorul de azi. Iata de ce stradania de a afla cu exactitate ziua, luna si ora la care s-au petrecut martiriul si Invierea Domnului este extrem de dificila. Istoriografia antica nu spune nimic despre crucificarea lui Iisus, la fel cum nici Biblia nu spune nimic despre vremurile in care a trait Iisus. Nicaieri nu se vorbeste despre brutala asuprire la care romanii au supus Palestina, despre sutele de crucificari la care erau condamnati iudeii. Pe vremea lui Hristos, Palestina era un butoi cu pulbere, pentru ca se confruntau doua lumi cu doua religii deosebite. Pentru romani, cerul era plin de zei, in vreme ce iudeii credeau intr-un singur Dumnezeu, se considerau poporul ales, opunandu-se cultului intretinut in jurul imparatilor Romei. In cele patru Evanghelii oficiale, lucrurile acestea dispar insa. Singura opozitie existenta in ele este - dupa dorinta expresa a lui Pavel - aceea dintre adeptii si opozantii lui Iisus. Putine lucruri aflam si despre confruntarea religioasa dintre diferitele grupuri israelite care se dusmaneau. Cel mai important dintre ele erau esenienii, care nu sunt pomeniti in Noul Testament, desi principiile lor religioase, mai vechi cu o suta de ani, sunt preluate in mare masura de catre evanghelisti. Chiar si despre Iisus evanghelistii au scris doar ceea ce servea credintei. Cand s-a nascut si cand a murit nu scrie in texte si nu exista nici alte izvoare ale vremii din care lucrul acesta sa poata fi aflat. Numele lui Hristos nu figureaza in nici o sursa istorica, in mod explicit, istoria antica nu spune nimic despre crucificarea Sa. Cronicarii evrei, care au descris istoria templului din Ierusalim, nu stiu nimic despre ruperea in doua a catapetesmei, iar Pliniu cel Batran, autorul Istoriei Naturale, care a calatorit prin tarile Palestinei, cunoscandu-le bine trecutul, ba chiar a inchinat un capitol intreg eclipselor solare, nu aminteste nici un cuvant despre intunericul descris de evanghelisti. Si totusi, reconstituirea evenimentelor petrecute in urma cu doua milenii e posibila...

Prima noapte cu Luna plina... In luna intai, in ziua a patrusprezecea a lunii, catre seara, sunt Pastile Domnului, a randuit Moise pentru poporul evreu, celebrand astfel iesirea de sub robia egiptenilor, care a tinut 430 de ani. Concret, Pastele evreiesc se tine la prima Luna plina, dupa echinoctiul de primavara. Daca ziua cu Luna plina cade intr-o vineri, asa cum scrie in Cartea Sfanta, atunci Pastele evreiesc se tine sambata. Sa luam ca exemplu anul acesta, 2002. Echinoctiul de primavara a fost pe 20 martie. Prima Luna plina dupa aceasta data a fost pe 28 martie. Atunci s-a sarbatorit Pastele evreiesc. Deci, ca sa aflam cand a fost rastignit Iisus, trebuie sa cautam data echinoctiului de primavara si fazele Lunii, in jurul acelui eveniment cosmic. Dar in care an? Dupa ce, prin tradarea lui Iuda, Iisus a fost prins in Gradina Ghetsimani, a fost dus mai intai la Anna, apoi la Caiafa, in fata sanhedrinului, iar dimineata, vineri, la Pilat din Pont. Pana in anul 16, Anna a detinut functia suprema de mare preot. Datorita masinatiilor abile si mijloacelor financiare de care dispunea din plin, el s-a mentinut la putere pana in anul 67. Aceasta ne explica de ce Iisus a fost dus mai intai la Anna si apoi la ginerele sau, Caiafa, care a detinut functia de mare preot intre anii 18-36. Iata un prim rezultat concret: Iisus nu putea fi judecat si crucificat dupa anul 36. Inca un element: functia de procurator al Iudeii, nu prea inalta, caci era subordonata autoritatii guvernatorului Siriei, Pilat din Pont a preluat-o in anul 26 si s-a mentinut la putere inca 5 ani dupa moartea lui Seianus (anul 31), deci pana in anul 36. In ruinele dezgropate ale teatrului din Cezareea (120 km de Ierusalim) s-a descoperit o tablita de piatra pe care era sapat numele lui Pilat din Pont. O prima concluzie este ca anul crucificarii lui Iisus este cuprins intre 26-36. Dar exact, care? Dr. Tiberiu Oproiu si dr. Liviu Mircea, de la Observatorul Astronomic din Cluj-Napoca, au calculat aceasta data, folosindu-se de programul Jean Meeus, pe calculator. Au studiat intervalul de ani 26-35, extragand ziua si ora echinoctiului de primavara, fazele Lunii in jurul acestei date, eclipsele de Soare si de Luna pentru lunile martie si aprilie, precum si zilele saptamanii cand au avut loc aceste fenomene cosmice. Totul, conform calendarului gregorian, adica cel pe care-l folosim noi azi. Dupa cum stim, Iisus a fost rastignit intr-o zi de vineri a Pastelui evreiesc, deci intr-o zi de vineri cand este Luna plina si aceasta, dupa data echinoctiului de primavara. In cei 10 ani studiati, adica 26-35, prima Luna plina dupa echinoctiu a cazut vinerea numai in anii 30 si 33. In anul 30, echinoctiul de primavara a fost in 23 martie (joi) si prima Luna plina in 7 aprilie (vineri). In anul 33, echinoctiul a fost in 22 martie (duminica) si prima Luna plina in 3 aprilie (vineri). In anul 30, in lunile martie - aprilie nu a fost nici o eclipsa de Soare sau Luna vizibila de la Ierusalim sau Iudeea. In anul 33 a fost o eclipsa totala de Soare, in 19 martie (joi) (maximul ei fiind la ora 15:24) si o eclipsa partiala de Luna in 3 aprilie (vineri) cu inceputul la ora 17:51 si sfarsitul la 20:42,

ambele vizibile din Ierusalim si Palestina. Sprijinindu-ma pe acest argument stiintific, consider ca Iisus a murit in ziua de vineri, 3 aprilie, anul 33. Deci a inviat catre dimineata zilei de duminica, 5 aprilie, anul 33. Biserica si exegetii Bibliei considera ca Iisus a fost crucificat in intervalul de ani 30-33. In curtea bisericii ortodoxe din orasul Cugir, jud. Alba, exista o cruce cu inscriptia Anul sfant 33-1933. Anul rezultat mai sus se incadreaza in aceste previziuni. Dar ora? Locuitorii vechii Palestine numerotau orele incepand cu rasaritul Soarelui. De exemplu, ceasul al treilea era ora trei dupa rasaritul Soarelui, ceasul al saselea era ora sase dupa rasaritul Soarelui si asa mai departe. Asa au si scris evanghelistii, dupa cum fiecare poate sa citeasca. Deci se pune acum problema: la ce ora rasare Soarele la Ierusalim, in ziua de 3 aprilie? Avem un avantaj, ca Ierusalimul si Bucurestiul sunt pe acelasi fus orar, dar Ierusalimul are coordonatele geografice: latitudine N 31, 78 si longitudine E 35, 21. In urma calculelor efectuate de dr. Liviu Mircea, in ziua de 3 aprilie, la Ierusalim Soarele rasare la ora 5:27 si apune la 17:57. Deci ceasurile scrise in Evanghelii se socotesc incepand cu ora 5:27. Marcu a scris: Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea. Deci Iisus a fost crucificat in jurul orei 8:27. Primii trei evanghelisti au relatat ca de la ceasul al 6-lea pana la ceasul al 9-lea s-a facut intuneric peste tot Pamantul, iar Luca adauga in plus: Cand Soarele s-a intunecat. Inseamna ca de la ora 11:27 pana la 14:27 a fost o eclipsa de Soare, Iisus fiind pe cruce. La ceasul al noualea, deci la ora 14:27, Iisus a strigat celebrele cuvinte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?. Apoi a zis: Mi-e sete. Deoarece acolo era un vas plin cu otet, unul dintre evrei a pus in varful unei trestii un burete inmuiat in acel otet si la dus la gura Lui. Dupa ce Iisus a luat otetul, a zis: Savarsitu-s-a. Si plecandusi capul, si-a dat duhul. Toate aceste evenimente au luat ceva timp, cam intre 1020 de minute. Tinand cont si de faptul ca ceasurile din Evanghelii sunt scrise intregi, adica fara a fi specificate minutele, deci ele sunt aproximative, eu cred ca nu gresesc daca consider ca Iisus a murit la ora 15, plus-minus 5-10 minute. Iar seara, deci in jurul orei 18, L-au ingropat. Toate evenimentele descrise mai sus sunt date in ora legala a Ierusalimului. Pentru Bucuresti, la aceste ore se mai adauga 27 de minute.

Cand Soarele s-a intunecat... Mai ramane de elucidat intunericul care s-a facut cand Iisus era pe cruce. Dupa cum stim, Iisus a fost rastignit de Pastele evreiesc, care e numai la faza de Luna plina. Dar eclipsele de Soare sunt numai la faza de

Luna noua, iar eclipsele de Luna sunt numai la faza de Luna plina. Asadar cand Iisus era pe cruce nu putea sa se produca o eclipsa de Soare. O speculatie stiintifica de ultim moment acrediteaza ideea unei civilizatii extrasolare, careia si Iisus i-a apartinut si care a produs artificial o eclipsa totala de Soare in zona Ierusalimului. Dar sa revin cu explicatiile pe Pamant. Dupa cum am aratat, in Palestina a fost o eclipsa totala de Soare in data de 19 martie (joi), anul 33, exact la faza de Luna noua, deci cu doua saptamani inainte de rastignirea lui Iisus. De la inceputul si pana la sfarsitul unei eclipse sunt aproximativ 5 ore. De la inceputul eclipsei totale si pana la sfarsitul eclipsei totale sunt aproximativ 3 ore, adica exact asa cum au scris Matei, Marcu si Luca. Daca folosesc limbajul evanghelistilor, intunericul a fost de la ceasul al saptelea (ora 13) pana la ceasul al zecelea (ora 16), dar cu doua saptamani inainte de crucificarea lui Iisus. Aici trebuie sa fac precizarea ca Evangheliile au fost scrise intre anii 36-95 (dupa Teologia crestina), in jurul anului 150 (dupa I.A. Lentmann si scoala mitologica), intre anii 100-125 (dupa A. Loisy si scoala mini-istorista) si intre anii 50-100 (dupa Zenon Kosidowski). Nici un evanghelist nu a fost martor ocular la evenimente si nu avea o pregatire stiintifica. Toate aceste lucruri neobisnuite s-au petrecut in cercul irational de fictiune si iluzii in care traiau primii adepti a lui Iisus si totodata autorii Evangheliilor. Nu este deci de mirare ca si intr-o astfel de relatare, valoroasa din punct de vedere cristologic, privind desfasurarea evenimentelor pe Golgota, fiecare dintre ei povesteste altceva. Se vede ca fiecare evanghelist s-a inspirat din alte surse si povestiri transmise din gura in gura. Cateodata, un evanghelist ori altul, pentru dramatizarea naratiunii ori pentru scoaterea in evidenta a vreunei teze, adauga produsul propriei sale imaginatii. De exemplu, Ioan - care si-a scris Evanghelia in jurul anului 90, deci la aproximativ 57 de ani de la moartea lui Iisus - nici nu mai aminteste de intunericul produs cand Iisus era pe cruce. Asadar fenomenul descris de primii trei evanghelisti este cu certitudine eclipsa totala de Soare din 19 martie anul 33. Cu trecerea anilor, s-a transmis in popor ca, atunci cand Iisus era pe cruce, s-a facut intuneric peste Pamant, pentru a se da evenimentului o dimensiune cosmica, divina. Dar, repet, eclipsa de Soare a avut loc cu doua saptamani inainte de crucificare. Un argument in plus pentru sustinerea tezei de mai sus este si faptul ca atunci cand Iisus a fost introdus in mormantul lui Iosif din Arimateea, a inceput o eclipsa partiala de Luna, vizibila din toata Palestina. Ea a inceput la 17:51 si s-a sfarsit la 20:42, deci a tinut tot trei ore, cat au scris si evanghelistii. In limbajul popular de acum, spunem ca eclipsa a tinut de la ceasul al 6-lea pana la ceasul al 9-lea (post meridian). Este posibil ca limbajul popular de acum sa semene cu limbajul popular de pe timpul evanghelistilor, iar ei sa se refere la acest eveniment cosmic. In fond, cel mai conservator este poporul, si nu elitele. Concluzia mea este, repet, ca Iisus a murit in ziua de vineri, 3 aprilie, anul 33, ora 15 (ora Ierusalimului). Folosind o alta metodologie de calcul, Teres Agoston, in Biblia si Astronomia (Budapesta, 1994), a ajuns aproximativ la aceleasi concluzii. Tin sa precizez ca acest articol nu-l puteam scrie fara ajutorul direct si generos al dr. Tiberiu Oproiu si dr. Liviu Mircea de la Observatorul Astronomic Cluj-Napoca, al Academiei Romane.

Invierea lui Iisus Dupa cum am demonstrat, Iisus a murit vineri, 3 aprilie, anul 33, orele 15, si a inviat duminica 5 aprilie, anul 33, catre dimineata. Firesc se pune intrebarea: in jurul carei ore?, deoarece la noi exista obiceiul sa sarbatorim Invierea ba la miezul noptii, ba dimineata, in functie de obiceiurile locale. Trebuie sa precizez ca la Ierusalim, deoarece acolo s-a petrecut evenimentul cristic, in ziua de 5 aprilie, noaptea se termina la ora 5 si ziua incepe la ora 5:25. Intre orele 5 si 5:25 este crepusculul de dimineata, popular spus, se amesteca noaptea cu ziua. Marcu si-a scris Evanghelia in anul 70 (maxim 75), spunand ca Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salomeea... dis-de-dimineata..., pe cand rasarea soarele, au venit la mormant. Deci ele au venit cel mai devreme, la ora 5:25 si au gasit mormantul gol. Matei si-a scris Evanghelia in anul 75, din care citim: cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul. Aici avem de-a face cu crepusculul de dimineata, care este intre orele 5 - 5:25, cand Iisus nu mai era in mormant. Luca si-a scris Evanghelia in anul 90, deci la 57 de ani de la moartea lui Iisus: iar in prima zi de dupa sambata (duminica), foarte de dimineata, au venit ele la mormant... Si au gasit piatra rasturnata.... Se pare ca ora este 5:25. Ioan si-a scris Evanghelia intre anii 90-95, relatand: Iar in ziua intai a saptamanii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormant, dis-de-dimineata, fiind inca intuneric...; aici este vorba de ora 5, cand se termina noaptea. Moartea si Invierea lui Iisus nu pot fi elucidate real decat daca se apeleaza si la evangheliile apocrife, texte religioase neacceptate in randul scrierilor canonice. Printre ele se numara deja numita Evanghelie dupa Petru, care s-a bucurat de o autoritate imensa printre primii crestini. Se pare ca ea a fost prima Evanghelie scrisa dupa inaltarea lui Iisus si in ea se relateaza exact cum s-au petrecut evenimentele. Dezavuat in mod oficial, textul Evangheliei a disparut pentru totdeauna. Trebuie sa fim recunoscatori deci mentiunilor lui Origene (185254) si Eusebiu (263-340) ca nu s-a uitat de existenta ei. Este usor de inteles tulburarea provocata in randul biblistilor, in anul 1892, cand a fost descoperit in apropierea satului Akhmin, din Egiptul de sus, un vechi cimitir din secolul al Vlea, iar intr-un sicriu, in care se aflau ramasitele pamantesti ale unui calugar, s-a gasit un fragment din Evanghelia dupa Petru, referitor la intamplarile din Saptamana Patimilor. Martor al evenimentelor din Ierusalim, autorul scrierii afirma ca odata cu ingroparea lui Iisus, poporul evreu, inclusiv preotii si sfatul batranilor, a inceput sa

se vaite si sa se loveasca cu pumnii in piept, deoarece a inteles pacatul pe care l-a comis. Capeteniile, inspaimantate de murmurul de nemultumire si disperare al poporului, s-au adresat lui Pilat, cu rugamintea de a pune straji langa mormant. Astfel ca un detasament numeros, de 30 de soldati, aflati sub comanda centurionului Petronius, si o mie de slujitori ai preotilor evrei, au blocat intrarea in mormant, cu o piatra grea, au pus 7 peceti, si-au intins corturile, incepand o paza neintrerupta, ca sa nu se fure cadavrul. Dar iata fragmentul principal al povestirii: Si iata ca in noaptea de sambata catre duminica, in vreme ce soldatii faceau de straja cate doi cu schimbul, se facu un zgomot in ceruri. Si au zarit cerul deschis si doi barbati care coborau din el in mare stralucire si se apropiau de mormant. Dar iata piatra cu care s-a inchis intrarea, ca se rostogolea singura si ca se da la o parte. Mormantul se deschise si cei doi tineri intrara in el. Vazand acestea, l-au trezit pe sutas si pe batranii care erau si ei acolo si faceau de paza. Iar cand le-au povestit ce au vazut, au zarit din nou trei barbati iesind din mormant: doi tineri il tineau pe al treilea, iar crucea venea in urma lor. Capetele primilor doi atingeau cerul, iar capul celui pe care-l duceau depasea cerul. Mormantul lui Iisus s-a aflat pe dealul Capatanii (Golgota), chiar pe culmea sa stancoasa. Zidurile Cetatii Ierusalim erau cu 80 m mai la vale, in directia est si sud, iar poarta de acces cu 120 m mai jos, in directia est. Aici si maximum la aceasta distanta (120 m) a stat martorul ocular al Invierii, cel care a vazut profilandu-se pe cerul noptii siluetele celor trei barbati. Pentru aceasta, trebuia ca Luna sa fi fost pe directia S-V catre V. In noaptea Invierii (4 spre 5 aprilie) a fost Luna plina. Deci conditiile de vizibilitate erau excelente si martorii au vazut evenimentul cristic in toata realitatea sa. In noaptea Invierii, Luna a rasarit sambata seara la ora 18:47 (in 4 aprilie) si a apus duminica dimineata la ora 6:05 (in 5 aprilie), deci in jurul orei 0:30 era pe directia Sud. La ora 3:15 a fost pe directia S-V, iar la ora 4 a fost pe directia S-V catre V. In jurul acestei ore, cei doi insi de lumina care au venit din cer L-au luat pe Iisus din mormant, L-au tinut de brate (de subtiori), unul in dreapta si celalalt in stanga, si L-au dus cu ei. Iisus fiind mai inalt decat cei doi, cu aproximativ un cap, autorul Evangheliei sau alt martor ocular care apoi i-a relatat intamplarea a vazut pe fondul Lunii pline capetele celor doi tovarasi, iar capul lui Iisus depasea in inaltime discul Lunii pline, care era in spatele lor pe cer. Si astfel tragem concluzia ca Iisus avea 1,801,90 m inaltime, iar tovarasii lui numai 1,60-1,70 m inaltime. La ora aceea, Luna plina se afla jos, la orizont, deci deasupra dealurilor. Un argument in plus este si faptul ca, in jurul orei 4 dimineata, toti cei de straja dormeau. Cei care au lucrat in schimbul trei in regimul comunist sau lucreaza si azi stiu ca somnul te apuca dupa ora doua noaptea, iar cei care puteau sau nu mai rezistau treji se culcau in jurul orei trei, pana la maximum catre ora cinci. Deci, biologic, corpul omenesc doarme sau atipeste in jurul orei patru dimineata. Daca luam in considerare Invierea din Evanghelia dupa Petru, intelegem

usor si ce se scrie in Evanghelia dupa Matei referitor la Invierea lui Iisus (28:2-4). Adica s-a facut un cutremur mare cand ingerul Domnului a coborat din cer, a pravalit piatra de la usa mormantului si sedea pe ea, infatisarea sa era ca fulgerul si imbracamintea alba ca zapada si cei care pazeau s-au facut ca morti. Apoi, ingerul a vorbit cu femeile. Aceasta este o dovada directa ca Matei s-a inspirat din Evanghelia dupa Petru. (Matei si-a scris Evanghelia in anul 75, iar Evanghelia dupa Petru este mai veche, posibil scrisa in anul 35, fiind folosita de prima comunitate de crestini din Ierusalim.) Concluzia acestui studiu este ca Iisus a inviat in ziua de duminica, 5 aprilie, anul 33, in jurul orei 4 dimineata (ora Ierusalimului care este si ora Bucurestiului). Deoarece acum am trecut la ora oficiala de vara, ora 4 a devenit ora 5 dimineata.

Descoperirea de la Akhmin Akhmin este o asezare situata in Egiptul de Nord, pe malul Nilului. In ultimii ani, i s-a dat o mare importanta acestei localitati, datorita descoperirilor care s-au facut in cimitirele ei. Dealul Akhmin de vreo trei kilometri lungime este burdusit cu ramasite umane, ingramadite in gropi care contin intre opt si zece mici incaperi, aranjate una peste alta. Fiecare are cate douasprezece sicrie in ea. Tot aici sau descoperit pesteri pline cu mumii, inghesuite toate impreuna in aceleasi adancituri. Asezarea este cunoscuta mai ales pentru papirusurile sale, cele mai cunoscute fiind Evanghelia dupa Petru si Apocalipsa dupa Petru, doua din acele numeroase texte neacceptate in randul scrierilor canonice si denumite apocrife. Cu toate acestea, Evanghelia s-a bucurat de o autoritate imensa, ea circuland aproape 300 de ani, pana ce a fost eliminata din circuitul larg al scrierilor recunoscute de biserica, disparand pentru totdeauna, cu exceptia fragmentului gasit in mormantul din satul egiptean Akhmin. TURCU VASILE membru al Academiei de Stiinte din New York, SUA

Doamne, invata-ne sa ne rugam!

(Ev. Luca)

E prea devreme... Cred ca pana in decembrie il mai aveti! Era pe 13 martie 1998, cand am fost externat de la Spitalul Fundeni, unde am stat zece zile pentru investigatii si tratament. Rostite de medic, aceste cuvinte au mobilizat intreaga familie pentru o evolutie mai rapida a bolii. Diagnosticul sunase necrutator: ciroza hepatica, cu varice esofagiene si ascita. Cu mult profesionalism si chiar cu afectiune, personalul medical al spitalului s-a straduit sa ma trateze cu ce se putea mai eficient, dar ascita nu se reducea si a fost nevoie de eliminarea unei mari cantitati de lichid, pe cale fizica, in urma careia s-a produs un dezechilibru fiziologic grav. Dupa 14 martie, data sosirii mele acasa, nu am reusit sa ma ridic din pat timp de 33 de zile. Practic, eram un cadavru cu un pantec enorm. Nu-mi amintesc bine data, dar stiu ca afara se insera cand o umbra neagra, cu un vag contur omenesc, a venit catre mine. Imediat a fost indepartata de o lumina alba, puternica, in care desi nu vedeam pe nimeni, simteam ca se afla o prezenta. M-a luat de mana si mi-a spus: Vino!. M-am ridicat din pat si am pornit, condus de acea stralucire, pe un coridor luminos. Inexplicabila starea mea de extaz cand paseam de-a lungul lui! Ne-am oprit in fata unei intrari, un soi de poarta de trecere spre ceva, poate spre dincolo. Tinandu-ma mai departe de mana, calauza mea luminoasa mi-a spus aceste cuvinte, care si astazi au o influenta benefica asupra mea: Nu acum, du-te, e prea devreme!. Am deschis ochii si ma aflam pe patul din dormitorul meu. Si astazi, cand sunt sanatos, cred ca acea faptura plina de stralucire a fost ingerul meu pazitor, iar ceea ce mi s-a intamplat a fost o moarte clinica. Cat a durat? Nu stiu. Cert este ca dupa aceea am izbutit sa ma ridic din pat fara prea mare efort, ducanduma spre dormitorul sotiei mele, pe care am gasit-o ingenuncheata, rugandu-se si plangand. Relatandu-i intamplarea prin care trecusem, am linistit-o, promitandu-i ca voi incepe un tratament adecvat bolii mele. M-am tinut de cuvant. Desi prieteni de-ai mei, medici cu mare experienta, m-au sfatuit sa pornesc un tratament cu albumina umana, eu nu am fost de acord, simtind ca ceva din mine se impotriveste. Asteptam probabil din nou un semn. Si el a venit. Intr-o zi, fiul meu a aflat din revista Formula AS despre tratamentul cu Ceaiurile Cozac. Fara nici o ezitare, m-am decis pentru ele, fiind convins ca ma voi insanatosi. (Socotesc acest lucru un semn de la Dumnezeu, pentru vindecarea mea. Dumnezeu ajuta prin oameni.) Adaug la relatarea mea marturia ca sunt crescut si educat in credinta crestina romano-catolica, practicant perseverent si constient al ei, iar pentru mine rugaciunea reprezinta un dialog - daca ii pot spune asa - permanent cu Dumnezeu, in care imi gasesc linistea zilelor, alinarea si credinta ferma ca tot ceea ce omul cere de la Dumnezeu, cu incredere si convingere ca ii este necesar, va primi. Un exemplu concret sunt chiar eu. Anul trecut, in aprilie, cand mi-am facut o ecografie la un mare radiolog, dr. Lucian Grecu, distinsul medic ma intrebat uluit: Nu inteleg ce se intampla, ce ai facut, omule, cu ce te-ai tratat? Am vazut sute de cazuri similare cu-al tau si toti se afla in pamant. Este o minune ce s-a intamplat cu ficatul tau. Aceeasi intrebare mi-au pus-o si multi dintre prietenii mei, carora, cand le-am spus ca reteta se compune din rugaciune si

plante, mi-au raspuns ca ei nu cred ca exista minuni. Sa vezi si sa nu crezi, ce tristete mai mare poate exista pentru cei care au pierdut legatura cu Dumnezeu, care nu vad ca fiecare zi din viata noastra e un izvor de minuni. Totul este sa ai ochi si sa vezi, sa ai minte si sa intelegi, asa cum a spus Domnul nostru Iisus Hristos: Au avut ochi si n-au vazut, au avut urechi si n-au auzit. Va multumesc ca ma credeti si va iubesc. STEFAN ACHIM - Aleea Diham 4, bl. B21, ap. 33, Bucuresti

Puterea unui acatist Totul a inceput in iulie 1999, cand, o data cu implinirea varstei de 40 de ani, viata a inceput sa-mi mearga pe dos. Si eu, si sotia mea am ramas fara slujba, datoriile incepeau sa creasca de la o zi la alta, familia noastra, compusa din patru persoane (avem doi copii, de 13 si 20 de ani), fiind constransa la privatiuni si restrictii greu de acceptat. Nu mai puteam plati consumul la bloc, deveniseram restantieri, am inceput sa vindem lucruri din casa, simteam cum toate se prabusesc. Odata cu venirea anului 2000, calvarul vietii mele avea sa devina mai dureros, prin moartea tatalui meu, singura ruda de sange pe care o mai aveam. Fara sprijinul sotiei si al copiilor, afectuosi si solidari in suferinta cu mine, nu cred ca as mai fi supravietuit in acele momente grele. Desi suntem oameni cu frica de Dumnezeu, desi ne rugam fierbinte seara de seara pentru noi si copiii nostri, pentru o schimbare in viata noastra, monotonia saraciei devenea tot mai apasatoare. Si, cand totul parea pierdut, a venit o zi, o zi sfanta, cand puterea mintii si a rugaciunii ne-a schimbat tot destinul. Sotia mea a primit de la un fost coleg de munca un Acatistier, tiparit cu binecuvantarea Preasfintitului Iustinian, episcop al Maramuresului si Satmarului, o carte de rugaciuni care cuprinde 44 de acatiste si cele doua paraclise ale Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Intre cele 44 de acatiste, exista si acatistul Sfantului Ierarh Spiridon facatorul de minuni, care este sarbatorit in 12 decembrie. Acest acatist trebuie citit 40 de zile, in fiecare seara, cu ardoare si convingerea ca lucrul pe care vrei sa-l obtii este normal si firesc. Indemnat parca de cineva nevazut, m-am aruncat cu deznadejde in rugaciune, cerand cu ardoare un singur lucru: un loc de munca pentru a-mi putea intretine familia. Nu-mi doream averi si palate, ma rugam doar pentru o slujba care sa ne scoata din saracia ce ne inghitea. Cele 13 condace si 12 icoase care cuprind acatistul Sfantului Ierarh Spiridon formeaza o rugaciune deosebit de puternica. Cu fiecare seara care trecea, ma simteam tot mai motivat in rugaciunile mele, mintea mea functiona doar pentru un singur tel: o slujba. Trebuie sa fac o precizare: din punct de vedere economic, orasul Turda este la pamant, a avea un serviciu decent, a gasi un loc de munca este un lucru rar, un miracol. Iar acest miracol s-a produs, dupa cele 40 de zile de rugaciune. Am gasit serviciul pe care l-am cautat, apoi a gasit si sotia mea de lucru, situatia noastra financiara s-a redresat. Am ramas ferm convins ca rugaciunea m-a

salvat. Recomand tuturor celor care ajung in situatii asemanatoare sa citeasca 40 de zile acatistul Sfantului Ierarh Spiridon, facatorul de minuni si, in primul rand, sa creada cu ardoare in puterea acestei rugaciuni. Cu toata dragostea pentru Formula AS si cititorii ei, care cred in miracolul rugaciunii, SIMA CORNEL - str. Panselutelor nr. 9, bl. A4, ap. 34, Turda, jud. Cluj, cod 3350

Spovedanie la Parintele Arsenie Papacioc Anul trecut, spre sfarsitul lunii iunie, fiind sub tratament la Clinica Grand din Eforie-Nord, o pacienta m-a acostat, zicandu-mi de fata cu toata lumea: Nenorocitule, de ce intri cu bubele astea in bazin? Sa ne pricopsesti pe toti?. Iam raspuns calm si fara repros: Doamna, le am de la varsta de 18 ani, le-am tratat la zeci de medici, am suportat trei randuri de vaccinuri, am facut si testul SIDA, am fost la biserici unde am dat acatiste si mi s-au citit de mai multe ori Molitvele Sfantului Vasile, tin toate posturile de ani de zile, chiar si aici, in spital, am rugat daca se poate sa mi se gateasca de post.... Doamna mi-a ras in nas, spunandu-mi: Dar la babe de ce n-ai fost?. I-am raspuns: Da-mi adresa!, dar intre timp cruda femeie plecase. La cateva minute dupa aceasta discutie, un alt pacient din spital s-a apropiat de mine, spunandu-mi ca ascultase fara sa vrea discutia avuta si doreste sa ma invite a doua zi la slujba, la Manastirea Sfanta Maria din Techirghiol. Fara sa mai gandesc, am raspuns ca un robot: La ce ora?. Slujba incepe in fiecare zi la ora 6. Am ajuns la manastire la 5:30 si am stat de vorba cu paznicul de la poarta, pana la aparitia maicutelor. La ora 5:40, dintr-o chilie a iesit un calugar in varsta, mic de statura, cu barba alba si cu niste ochi asa de albastri si de luminosi, cum n-am mai vazut. I-am zis: Sarut mana, parinte!, si dansul, cu o caldura mangaietoare in voce, mi-a zis: Sa traiesti si pofteste la slujba.... A ramas in urma dansului un miros pe care nu l-am mai intalnit niciodata si pe care n-am sa-l mai uit... Slujba am ascultat-o in curte, deoarece biserica e micuta si era deja plina de credinciosi. Curtea manastirii se umpluse si ea de lume, oamenii ascultand linistiti slujba, pana cand in interiorul bisericii s-au auzit niste tipete. Ce se intampla?, am intrebat. O maicuta mi-a soptit cu ochii in lacrimi ca se fac rugaciuni pentru cei posedati. Oh! Ce chipuri omenesti ravasite am vazut iesind din biserica! Cand toata lumea a plecat, parintele sfant (desi om) Arsenie Papacioc a acceptat sa ma spovedeasca. La urma, privindu-ma in ochi, mi-a spus: Nu va mai duceti la doctori si nici la babe, ca Dumnezeu va va vindeca. Asa a si fost. Pana pe 15 august 2000 m-am vindecat doar cu ajutorul lui Dumnezeu, de furunculele care aveau diametrul de aproximativ 8 cm si care ajunsesera la os, pe piciorul stang. A ramas din ele numai o urma, o cicatrice. Nu-mi venea sa cred ca este adevarat! Timp de 31 de ani, nu avusesem nici o zi fara buboaiele acelea dezgustatoare (am avut si 24 deodata, pe fata si gat). De

ziua dansului, l-am felicitat pe Sfantul Parinte, el m-a spovedit din nou si m-a impartasit: a fost cea mai fericita zi din viata mea. M-a cuprins o liniste totala, o usurare, nu ma mai apasa nici o boala, nici o greutate, suparare sau necaz... Am primit un canon pentru fiecare zi si de atunci sunt alt OM. Minunea petrecuta cu mine ma face sa cred ca fiecare roman ar trebui sa se spovedeasca la un duhovnic adevarat, cu o viata de rugaciune pilduitoare. Numai asa vor pleca relele, blestemele, bolile, iar oamenii se vor schimba in bine. Dumnezeu sa-i dea sanatate si viata parintelui monah ARSENIE PAPACIOC! Dumnezeu sa ne ajute pe toti! A. TUDORICA - str. Rasaritului nr. 6, bl. 117, ap. 56, sector 6, Bucuresti, cod 77511

Rozariul detinutelor O dimineata de martie friguroasa, cu vant rece si ploaie deasa. Asteptam comandantul inchisorii sa faca numaratoarea. Inca de aseara, de cum am intrat sub patura subtire, am simtit ca nu mai pot sa inghit, sa vorbesc, si ca imi sunt prinse toate articulatiile, urmare a deselor amigdalite netratate. Aici, la Mislea, la inchisoarea femeilor condamnate politic, suntem complet izolate de restul lumii. De ani de zile nu avem nici o veste de la familie, nu avem voie la corespondenta, ziare, alimente, imbracaminte si medicamente. Intr-un cuvant, suntem lasate uitarii si milei Domnului. Colegele de suferinta ma salta de umeri si ma ajuta sa strabat curtea inchisorii, pana la asa-zisa sectie, unde, asezata pe o banca de scandura, Nana Verona incepe sa-mi faca o frectie pe bucatele: capul, fruntea, pleoapele, membrele, degetele si, mai ales, gatul. Apoi se apropie de mine si ma inconjoara grupul credincioaselor, format din femei greco-catolice, condamnate pentru ca nu si-au parasit Biserica desfiintata. Mai sunt maicutele ortodoxe care au refuzat sa-si predea haina calugareasca, odata alungate din manastiri. Toate formeaza un grup compact, gata sa imi sara in ajutor. Isi scot de la gat rozariile, confectionate din fire de ata, trase dintr-o marama si innodate cu un nod pentru rugaciunea Tatal Nostru si cu zece noduri pentru rugaciunea Nascatoare de Dumnezeu. Se roaga in surdina, soptit, pentru insanatosirea mea. Degetele lor aluneca usor peste nodurile rozariilor. Glasurile lor sunt un manunchi de raze trimise spre cer, cerand indurare Maicutei bune. Cand se incheie cercul rozariului, isi umezesc buzele cu putina apa si incep din nou rugaciunea, cu mai multa daruire. Fetele lor sunt palide, efortul este mare, dar puterea credintei invinge toate obstacolele. La ora 12 se deschide poarta si se aduce cazanul cu zeama de pranz. Ma ridic de pe banca cu gamela in maini si ma alatur sirului format deja, sa-mi primesc portia. La inceput, primele inghitituri sunt dureroase, apoi incep sa ma simt mai bine. Continuam rugaciunea impreuna. Rugaciunile facute in colectiv sunt mai puternice, ele penetreaza orice zid si sunt primite cu bucurie acolo sus, unde solicitarea nu ramane fara raspuns. Am descris o zi din viata mea de condamnata politic, zi traita la inchisoarea

Mislea, in urma cu cincizeci de ani, cand forta rugaciunii m-a ajutat sa inving durerea si boala. In cei cinci ani de detentie, asemenea zile de rugaciune ne intareau credinta in Dumnezeu si ne dadeau speranta eliberarii. VIORICA SIMTION - str. Miraslau, bl. B2, sc. I, ap. 31, Cluj-Napoca, cod 3400, O.P. 5

Un miracol adevarat, rugaciunea

Dumnezeu nu lasa la greu pe nimeni

Fata care s-a incapatanat sa traiasca Sunt maica Hristofora de la Manastirea Agapia, din judetul Neamt, si randurile care urmeaza, despre virtutea indumnezeitoare a rugaciunii, sunt menite sa dea speranta celor nefericiti. De la nastere, eu am fost foarte bolnava. Mama nu a vrut sa ma aiba si s-a zbatut sa scape de mine, dar tot ce a facut a fost in zadar. Imi spunea ca nu existase leac pe fata pamantului pe care sa nu-l fi incercat: Aveam crize de turbare cand vedeam ca plantele si medicamentele care pe alte femei le-ajutau, la mine n-aveau nici un efect. Daca n-a izbutit sa scape de mine, incercarile ei m-au facut, in schimb, sa ma nasc fara vedere la ochiul drept, iar la stangul cu un strabism care mi-a fost operat de cinci ori. Zilnic aveam pulsul 120, iar la cel mai mic efort crestea la 130-140, sufeream permanent de infectie la rinichi, am facut TBC. Orice tratament era in zadar. Fata asta n-o sa se vindece niciodata, ii spunea mama tatei, satula de doctorii pe la care umbla cu mine. N-am putut comunica multa vreme cu nimeni, nici macar cu parintii sau fratii mei, n-am stiut ce inseamna sa te joci cu papusile, la scoala nu raspundeam niciodata, ci doar scriam. Intelegeam, gandeam - doar atat. Nu pricepeam nimic din ce se intampla in jurul meu, stiam doar ca nu-mi placea viata pe care o traiam, asteptam altceva pentru mine. Ceva inlauntrul meu parca imi spunea ca exista si un alt fel de viata. Crezand ca-s bolnava, mama m-a dus la psihiatri si la neurologi. Nau reusit sa ma vindece cu medicamentele lor. Am ramas mai departe in izolarea aceea, luminata de un bob de speranta, ca imi voi gasi odata si odata si locul meu. In clasa a VIII-a, am plecat in vacanta la o matusa din Constanta. Intr-o

duminica, matusa a mers la manastire la Techirghiol si m-a luat si pe mine. In biserica m-a podidit plansul, un plans linistit si implinit: simteam ca acolo e locul meu, cu toate ca nu stiam ce inseamna o biserica. A doua zi, dupa ce matusa a plecat la serviciu, eu am fugit la manastire si am vorbit cu parintele Arsenie Papacioc. Seara, n-am mai plecat acasa, dar mama a aflat si a venit sa ma ia. De patru ori m-a luat acasa, dar eu iar fugeam, desi eram urmarita si de politie. A cincea oara a venit un frate de-al meu dupa mine si a facut scandal mare. M-am rugat toata noaptea sa ma ajute Dumnezeu sa fug si sa nu ma prinda. Dimineata, cand astepta sa ies afara din manastire, am trecut pe langa el fara sa ma vada, iar in autobuz am stat unul langa altul, pe banca, dar el nu m-a cunoscut. Mi-era frica, tremuram si plangeam. Nu stiam de ce se uita la mine si nu-mi spune nimic. Atunci nu puteam intelege ca Dumnezeu il orbise pentru cateva clipe, ca sa nu ma vada. Lucrul acesta l-am inteles mai tarziu, cand el mia zis: Nici daca juri ca ai stat langa mine eu nu te cred. Ma rugasem toata noaptea, dar atunci eram prea mica pentru a intelege ca Domnul poate face atare minuni: sa orbeasca pe cineva pentru o vreme. Abia implinisem varsta de 14 ani. Am ajuns in gara si m-am urcat in trenul care nici nu stiam unde ajunge. Tot drumul m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi scoata in cale o manastire, cat mai departe. Cu greu am ajuns la Sibiu, apoi la Manastirea Sambata de Sus. Acolo am stat de vorba tot cu un parinte Arsenie, la fel de bun ca cel de la Techirghiol. I-am marturisit viata si dorinta mea. Parintele mi-a povestit ce inseamna sa fii calugar. In loc sa ma sperii, mie imi crestea sufletul si dorinta de a ramane in manastire. Parintele a incheiat asa: Viata in calugarie e foarte aspra si tu, fetito, esti foarte bolnava si nu vei rezista. Roaga-te la Maica Domnului sa te faca sanatoasa si asta va fi semnul ca ai chemarea sa slujesti in gradina Ei. Roaga-te mult, nu te lasa ispitita de ganduri. Atunci nu intelegeam ca Dumnezeu ma incearca sa vada daca starui in rugaciune. Intr-o seara, mi-a venit un gand: Daca atatia ani nam putut vorbi cu nimeni nimic, iar de cand am simtit in suflet chemarea spre manastire vorbesc normal si am calatorit atata drum fara teama, asta inseamna ca voi reusi. Timp de o luna n-am mancat decat sambata si duminica. Mergeam in fiecare zi la biserica si ma rugam la miezul noptii. Intr-o noapte de 14 august, inainte de Sfanta Marie Mare, dupa ce am facut rugaciunea la miezul noptii, am simtit o moleseala mare, o raceala, apoi o fierbinteala puternica si-am adormit. Dimineata m-am trezit vioaie si sanatoasa. Ma simteam foarte bine. Am mers la parintele Arsenie si i-am spus ca merg la Sibiu ca sa-mi fac niste analize. S-a uitat lung la mine si-a spus: Deseara la ora zece sa fii aici!. Analizele au iesit perfecte. A fost cea mai fericita zi din viata mea. Stiu ca si parintele s-a rugat pentru mine. Cand am depus juramantul calugariei, mi-au curs lacrimi de fericire din ochi. Am intrat intr-o manastire de maici. Dar mama a aflat despre mine si mia trimis vorba ca vine sa ma ia acasa. Toata noaptea am plans si L-am rugat pe Dumnezeu s-o opreasca din drum. Ruga mi s-a implinit. A rugat un coleg de serviciu s-o aduca sa ma ia cu o masina, dar la Buzau masina n-a mai vrut sa

porneasca, desi mecanicii nu i-au gasit vreun defect. Mama a sunat la Galati si si-a rugat alt coleg sa vina s-o aduca la mine, la Agapia. Si masina lui s-a defectat la Buzau. Cand cei doi s-au hotarat sa se intoarca acasa, tractati, in clipa cand au ajuns pe drumul catre Galati, motoarele au pornit singure. Mama sa cutremurat de o asemenea intamplare si n-a mai venit niciodata sa ma scoata din manastire. Cand oamenii nu pot fi opriti, ii opreste Dumnezeu, numai noi sa ne rugam. Am ramas sanatoasa 11 ani, de la 14 la 25, cand a murit mama. Cand am primit telefon ca se stinge, m-am dus acasa. Imi murise un frate si pe mama a rapus-o durerea, incet-incet. Cand am ajuns la spital, medicii nu mi-au dat voie so iau cu mine, pentru ca mai avea doar un ceas de trait. Dar mama a cerut cu limba de moarte s-o duc la mine, la manastire, si acolo s-o ingrop. Pe drum am oprit masina de trei ori, pentru ca spunea ca moare. Era in ajun de Sf. Hristofor, numele meu de calugarie. Am inceput a plange si am strigat tare la sfant sa ma ajute sa-i indeplinesc ultima dorinta. Am ajuns pe la cinci dupa-amiaza la Agapia, am dus-o in chilie pe paturi, seara la ora noua am marturisit-o, dimineata la trei am impartasit-o si pe 9 mai, de sfantul Hristofor si de ziua mea, a murit, la ora 8. Peste un an, a murit si tata, tot in prezenta mea. Voise sa fie spovedit, fratii mei mi-au spus ca se chinuie sa isi dea sufletul si iar am plecat spre Galati, rugandu-l pe Dumnezeu sa-l tina in viata pana ajung. M-am oprit la o biserica si am luat un preot. Cand am ajuns acasa, tata si-a revenit. Foarte constient, s-a spovedit si sa impartasit, murind in mainile preotului. Voise Dumnezeu ca cei care dorisera sa scape de mine sa moara cu mine alaturi. De la moartea mamei m-am daramat rau cu sanatatea. Am fost internata la Bucuresti si la Iasi, dar zadarnic. Dupa cinci ani de tratamente si internari, doctorii n-au putut sa faca nimic. Atunci m-am dus la racla cuvioasei Paraschiva din Iasi, am plans si i-am spus Sfintei ca nu plec de langa ea pana ce nu ma fac sanatoasa. Trei zile am stat acolo, m-am rugat si am plans. A patra zi m-am ridicat din genunchi sanatoasa, asa cum sunt si in ziua de azi. Chiar daca nu vad deloc cu un ochi, iar cu celalalt numai pe jumatate, sunt multumita cu viata mea. Pentru mine, fiecare pas a insemnat o minune. Dragostea lui Dumnezeu s-a revarsat asupra mea din belsug. CAZACU MARIA (maica Hristofora), Manastirea Agapia, judetul Neamt

Examenul In 69, studiam electroenergetica la Politehnica ieseana. Anul patru continea si un curs de electronica industriala: 28 de prelegeri. Zilele afectate

pregatirii examenului au trecut repede, eu am despicat prea tare firul in patru la primele 20 de prelegeri, astfel ca pe ultimele opt nu mai aveam timp sa le parcurg. Profesorul examinator facuse 28 de bilete de examinare, a cate doua subiecte fiecare, care cuprindeau toata materia. Ca sa am idee ce contin biletele de examen, de la o grupa de studenti ce daduse deja examenul mi-am notat pe o foaie 7 bilete. Examenul era programat intr-o duminica. (In Romania, respectarea sarbatorilor este si astazi o problema nerezolvata: o nerespectare care-i aduce tarii pagube anuale de zeci de mii de miliarde de lei, mutilati, vieti pierdute, dezolare peisagistica etc.) Datorita pozitiei mele la catalog, intram la examen spre seara. Asa ca in ziua examenului, fiind duminica, m-am dus sa particip la Sf. Liturghie, cum faceam de obicei. M-am rugat fierbinte sa trec cu bine examenul. Si deodata, cum ma aflam in picioare in timpul Sf. Liturghii, in minte mi s-a intors foaia pe care notasem cele 7 bilete si mi s-a focalizat atentia pe primul bilet de pe verso. Am fost ferm convins ca acel bilet imi va cadea la examen. Revenit la camin dupa terminarea Sf. Liturghii, am cautat nerabdator pe foaie, sa vad ce subiecte contine biletul spre care fusesem directionat de Sus. 1 - Pentode, 2 - Tiratroane. Al doilea subiect era din cele opt prelegeri neparcurse. M-am apucat sa-l studiez, dar, culmea, lipsisem la acea prelegere si o aveam scrisa de un coleg. Deci, mai greu de invatat pentru mine. Plus relativa complexitate a subiectului, plus timpul ce ma presa sa plec la examen... Toate au nascut indoiala ca poate a fost nesemnificativa prezicerea ce mi se facuse. Dar nu, la examen am tras biletul prezis. Cel cu tiratroanele. Despre ele am demonstrat cunostinte... sumeriene. Dar cum primul subiect il stiusem de 10, profesorul mi-a pus si alte intrebari, din restul materiei, si astfel, cu purtarea de grija dumnezeiasca, cea omniscienta, omnipotenta si omniprezenta, am promovat, si inca cu o nota multumitoare, examenul. Cheama-Ma in ziua necazului si te voi izbavi si Ma vei preaslavi, ne indeamna Domnul in Psalmul 49, care se incheie cu Jertfa de lauda Ma va slavi si acolo (in rugaciune deci, prin care ne unim cu Dumnezeu) este calea in care voi arata lui mantuirea Mea. Desigur, ceea ce am relatat eu aici reprezinta exceptia, nu regula. Pentru ca, asa cum ne povatuiesc Sfintii Parinti, trebuie sa lucram ca si cum totul ar depinde de noi si sa ne rugam lui Dumnezeu, ca si cum totul depinde de El. Pentru ca realmente totul depinde de Dumnezeu. Dar astazi am ajuns sa ne rugam patru minute si sa stam la televizor patru ore din 24. Or, criza lumii vine din criza de rugaciune, constata, pe drept cuvant, Sfintii Parinti contemporani. Sintagma Ora et labora! - Roaga-te si lucreaza!, ce rezuma trairea crestina, a fost uitata. Crestinii nu se mai roaga, nu mai postesc, nu mai privegheaza, pentru ca ei considera aceste nevointe potrivite doar monahilor. Ceea ce a creat o prapastie intre crestinism si crestini. Prapastie si criza din care vom iesi numai prin rugaciune si-o viata conforma poruncilor lui

Dumnezeu. Rugaciune curata, fierbinte, staruitoare. A saptea parte din timpul nostru zilnic s-o dam Domnului, ne spun Sfintii Parinti. (Deci, rotund 4 ore din 24.) De sapte ori pe zi Te-am laudat pentru judecatile dreptatii Tale, ne spune psalmistul in Psalmul 118. Si tot el: La miezul noptii m-am sculat ca sa Te laud pe Tine, pentru judecatile dreptatii Tale. Se ajunge astfel la: Rugati-va neincetat!, indemnul Sf. Ap. Pavel si al tuturor sfintilor. Deci, pomeniti numele cel sfant al Domnului in toata vremea: Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)!. Mi-e drag sa inchei si e de folos, mai cu seama celor inca neconvinsi de puterea si necesitatea rugaciunii, cu constatarea preavrednicului de pomenire Parinte Dumitru Staniloaie: L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu, apoi in carti, in idei si in simboluri. Dar aceasta nu-mi dadea nici pace, si nici dragoste. Intr-o zi, am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca este posibil sa-L intalnesti pe Dumnezeu cu adevarat in rugaciune. Cu multa rabdare, am incercat si am inteles, putin cate putin, ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca, lasandu-ma umplut de iubirea Lui, inima mea se va deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea este comuniune cu Dumnezeu si cu cel de langa mine. Si ca fara aceasta comuniune, lumea nu este decat tristete, ruine, dezolare, masacre. Numai daca va voi sa traiasca in aceasta iubire, lumea va cunoaste viata vesnica. ing. ALEXANDRU OSTAFI - Iasi (Van Eyck - fragmente de fresca din Catedrala Saint-Bavon din Ghent) Obiceiuri de ghicit soarta

ANUTA TEPEI com. Budesti - Maramures

Cand Dumnezau o facut lumea, o umplut-o de semne, dupa care sa ne luam In lumea satului maramuresean, povestile de dragoste incepeau, de multe ori, cumult inainte ca cei doi tineri sa se intalneasca ori sa se cunoasca. Pana sa iasa prima data la joc, cocoanele (asa li se spune fetelor in Maramures) stiau ce sa faca pentru a-si vedea ursitul ori pentru a sti daca se marita sau nu in anul acela. Alfabetul dragostei incepea cu descantece si cu coronite de flori aruncate pe acoperisurile caselor ori pe apele curgatoare. Cele mai mestere muieri, spun batranele azi, stiau, pe vremuri, chiar sa-si aduca dragutii pe sus, prin aer, cu ajutorul unor vraji si ritualuri greu de crezut acum. Cate-s drepte si cate nu, numai Dumnezau stie si tot El le oranduie pe toate, cu masura Lui, spune

matusa Anuta Tepei din Budesti, Maramures, care ne-a istorisit povestea pe care v-o spunem, in timp ce pregatea mancarea pentru pasari si vite. Cum am cumparat-o, asa o vindem. Locul femeii la noi in sat e bine stiut. Femeia n-are ce calca pe dinaintea barbatului, ea are locul ei, langa prunci. Atunci cand sa marita, o fata isi lasa tat, sa duce dupa barbat si parca incepe o alta viata. De aceea ii mare lucru sa te mariti bine, sa-ti afli omul potrivit, sa-ti sie drag sa traiesti si sa lucri langa el. Cand eram tanara, apoi taneam anumite sarbatori, ca sa ne aflam ursatul. Sunt multe zale de astea peste an, zale de ghicit soartea. Prima din an este Boboteaza, in ianuarie. Atunci cand venea popa cu crucea in casa, luam un fir de busuioc din agheasma cu care stropea el si-l bagam sub perina si-apoi noaptea il visam pe acela care era oranduit. Tot atunci puneam sub prag un barson, un zgardan de margele peste care trebuia sa treaca popa fara sa-l vada si zaceam ca asa cum calca popa peste prag, asa sa vie feciorii la noi si sa sie multi ca margelele. - Mai sunt si alte zile in care fetele cauta sa-si vada norocul? - Stai, ca inca n-am gatat cu Boboteaza! In Ajunul de Boboteaza, nu sa dormea tata noaptea. Ne adunam mai multe fete acasa la una din noi si ne distram pana-n zori. Faceam lumninute din ceara si le botezam, le dadeam la una numele feciorului care ne placea si la alta numele nostru, zaceam, adica: Asta-i Ion, asta-s io, Marie, faceam de tri ori semnul crucii pasta ele si apoi le puneam sa pluteasca intr-o covata cu apa. Daca lumninutele sa apropieu una de alta, zaceam ca ne-om impreuna si noi cu feciorul care ne era drag. Daca sa departau lumninutele, apoi era clar ca ne desparteam de feciorul ala. Daca se stingea o lumninuta mai repede, zaceam ca acela va muri mai repede, a cui nume l-am pus pe lumninuta acee. Tat in sara de Boboteaza faceam bot, adica un fel de aluat din faina de grau cu smantana. Din aluat faceam asa, ca niste minjute, le dadeam numele flacailor pe care ii stiam si apoi aduceam un mat pa care-l puneam langa tava si matu manca un bot de aluat sau mai multe. Atata-i trabuia matului, sa nu manance botul care purta numele dragutului, era vai de pielea lui, saracu... Dimineata de Boboteaza ne duceam la cotetul porcilor si dadeam cu fundu in cotet si zaceam ase: Uium, uium, marita-m-oi estimp?. Si daca horcaia porcul, te maritai in caslegile urmatoare, daca nu zacea porcu nimica, nu te maritai, ramaneai fata. Si sa stii ca era adevarat: sora mea mai mare s-o dus la cotetu unde era scroafa cu purcei, si alta fata din vecini s-o dus la cotetu unde era porcu de slanina, si la aia o huiduit porcu si s-o maritat, iara Maria noastra o mai fetit cativa ani. Mai faceam si altele. In zori de ziua, ieseam afara cu stolnicul pe cap. Stolnicul e un colac care se face numai la sarbatorile de iarna. E ca o paine care se tine pe masa cata vreme tin sarbatorile. Tineam stolnicul pa cap si asteptam. Daca auzeam caine batand, zaceam com avea barbat rau de gura, iara daca auzeam cocos cantand, atunci era mai bine, ca insemna ca barbatul ti-a fi falos si frumos. - Si era dragutul totdeauna asa cum il aratau

semnele? - Se mai si potrivea cateodata, mai mult ne distram si noi cum puteam. Cea mai mare petrecere era la numaratul parilor. Asta se facea tot in dimineata de Boboteaza. Ieseam afara toate fetele care eram in casa si iesea una inainte, o legam la ochi si o duceam langa un gard si ea, ajutata de noi, ca nu vedea, trecea de la un stalp la altul si ii numara invers, adica de la 9 la 1, 9, 8, 7 si asa pana ajungea la 1. Pe acela care se nimerea sa fie 1 il lega cu o naframa si zicea ca asa are sa fie barbatul ei, cum ii parul, adica mai scurt, mai lung, mai gras ori stramb. Tare mai radeam. Stateam afara pana ce toate fetele numarau parii din gard si apoi intram in casa, ca ne umplea frigul. Si acolo, mai intorceam blidele si puneam sub fiecare cate ceva, carbune, sare, paine, si apoi alegeam cate un blid si ce gaseam sub el ne spunea cum ne-a si barbatul. Daca era carbune, a si negru la inima, de era paine, insamna ca are sa sie bun. - La petrecerile astea erau numai fete? - Veneau si femei maritate, si batrane, ca de la ele invatam ce trebuia sa facem, da feciori nu veneau, ca ei erau ocupati in noaptea aia sa faca Mosi la fetele batrane, nemaritate. Faceau din paie niste papusi mari, imbracate in haine rele, zdrenturoasa, si le agatau pe undeva pe sus, prin copaci, aproape de biserica, sa le vada tata lumea. Si mai puneau si o scrisoare de batjocura, asa ca multe fete care se asteptau la asa ceva se duceau dimineata, cam pe unde credeau ca se pune Mosul, si furau scrisoarea, ca sa nu rada satul de ele, sa nu sa stie a cui Mos ii. Si tot atunci baietii mai legau drumurile cu lanturi, ca sa nu vina feciori din alte sate si sa le ieie fetele, ca stii cum sa zace, ca de te mariti in alt sat, nu esti de hazna. Da ce sa faci, daca nu afli in sat fecior bun? Zace o vorba: N-am iesit din sat de rele/ Da nu mi-am aflat placere. Stii cum sa zace, ca sa-ti alegi om bun, sa sie din neam de oameni de omenie, sa sie harnic, bogat si cuminte. Sa te poti baza pa el, si daca ai nacazuri, ca: La greu si la suparare/ Traba om cu minte mare!. Adica ii bine sa stii, doamna draga, cine din cine-i, atunci cand te mariti, pa a cui mana te dai. - Matusa Anuta, pentru dumneata s-au implinit prevestirile de la jocurile din tinerete? Ursitul care ti s-a prezis seamana cu Ionu dumitale? - Nu seamana, ii chiar el! Asa cum l-am visat eu, de Andrelusa. Stai sa-ti spui: Andrelusa e o alta zi cand fetele ajuneaza, ca sa isi viseze ursatul. E o sarbatoare de toamna, de Sfantu Andrei. Io am tanut Andrelusa de doua ori. Am o sora care s-o nascut la doi ani dupa mine, suntem apropiate ca varsta si intr-un an ne-am hotarat sa tanem amandoua Andrelusa. Am chemat o femeie vaduva ca sa ne faca pogacea, adica o turta din farina, apa si multa sare. Pogacea se coace pe marginea sobei, nu in ulei. Sara, dupa asfintitul soarelui, am luat pogacea si ne-am dus la capra de taiat lemne, am rupt pogacea in doua, ne-am asazat spate-n spate, ca sa nu graim una cu alta, si am mancat din pogace. Apoi ne-am dus in casa si am bagat

sub perina daraba de pogace care ne-o ramas. N-am grait una cata alta nici o vorba si ne-am culcat. Toate le-am facut asa cum trebuia. Zace ca, fiind sarata pogacea, noaptea visezi ca ursatul iti aduce apa sa bei. Io n-am visat nimica atunci. In schimb, sora mea s-o maritat. In anul urmator, n-am mai spus la nimeni ca vreau sa tan Andrelusa. Mi-am facut sangura pogacea, am mancat-o si am pus o daraba sub perina. Noaptea am visat ca la noi in ocol era tare multa apa. Tata parca statea langa casa si tat voia sa deie dupa mine cu ceva, dar nu putea, ca era acolo un om cu musteata, care ma apara. Pasta catava vreme, mam dus la o nunta, si feciorul cela din vis sedea acolo, in fata mea, cu mustete, cum l-am visat. In anul acela, ne-am si luat, si de-atunci suntem laolalta. Asa ca eu cred in soarta. Eu cred ca pruncul, de cand ii zamislit, are hotarata si ursata. Era pe vremuri in sat un om tare bun povestitor, Dumnezau sa-l ierte si sa-l hodineasca! Ii zacea Mihai al Nutii sau Mihai Desteptu, ca tare multe mai stia. De la el stiu ca barbatii ajuna la Boboteaza altfel de cum tan fetele. Ei isi pun sub perina resteul de la jug si viseaza pe fata pe care le-a si nevasta. Ase sa zace. Mihaiu Nutii, cand era tanar, era in vorba cu o fata pe care o chema Marie. Da Marie tot baga motive ca n-ar face nunta, ca inca nu-i gata camesa de mireasa, ca nu stiu ce... Da de fapt ea nu prea voia sa sa marite cu Mihai. Mihai, daca o vazut ce face fata, s-o pus si-o ajunat cu resteul sub perina si o visat ca la casa lor s-o facut o bauta, adica o petrecere de-a tinerilor, cu joc si muzica. Si o venit la el o femeie si l-o chemat pana in alta camera si acolo era o cocoana tanara, cu parul impletit in doua cozi. Si femeia aia i-o spus sa se aseze langa cocoana. La o vreme, dupa visul asta, Mihai sa duce cu mai multi ficiori in alt sat la fete, ase cum sa duc feciorii. Si cand o intrat intr-o casa cu unul dintre pretenii lui, o ramas incremenit ca o vazut acolo tocma pa coconuta pa care o visat-o el, pa aia cu coadele impletite. Era o coconuta numa de cinsprazece ani si s-o insurat cu ea la vreun an, ase de draga i-o fost, de cand o vazut-o. Io cred in soarta si-n semnele astea. Bunaoara, acuma dupa Revolutie, o vinit in sat la noi o englezoaica. Tare i-o placut aici, s-o invatat cu noi, si-o facut sumna (fusta) ca a noasta si sa purta ca noi. Gandeai ca-i din sat. Si s-o dus in ziua de Boboteaza la biserica si cand o vinit acasa o alunecat si s-o lovit la o mana. Ne-o spus ce-o patat, si Ionu meu i-o si zas atuncea: Bata-te puterea sa te bata, tu, Lucy, te-i marita iest an!. Ea o ras, n-o vrut sa creada, dar ase o fost, ca prin august, Lucy era maritata si astepta si cocon deja. Vezi dara ca semnele-s tat semne si pantru aia de alt neam, nu numai pantru noi. Atunci cand Dumnezau o facut lumea asta, o umplut-o de semne dupa care sa ne conducem. Mai demult, oamenii stiau semnele astea, sa luau dupa ele, credeau in puterea lor, astazi parca s-o lasat asa, ca o ceata peste toate si, Doamne, bine-i cand vine unu care-ti spune cate ceva mai de demult, unu care stie si nu se sfieste sa invete si pa altu de bine. Ca numa bine poate si sa cunosti lumea asta, ca si lui Dumnezau Ii place sa sie tat cu oameni intalepti si razatori. OTILIA TEPOSU Fotografii de KOSEI MIYA

Comoara parintelui Dumitru

Cand renuntasera sa mai spere ca in muntii lor vor exista manastiri, motii din Albac au primit dar ceresc: un preot-calugar si sase maicute, care au inaltat o biserica plina de rugaciuni. Ucenic al lui Arsenie Boca, Parintele Dumitru e omul pe care motii il asteapta demult. Prin el, Dumnezeu e din nou in Albac, si ei coboara din munti ca saL intalneasca

Imblanzitorul de moti Abia se topisera zapezile cand oamenii l-au vazut, impreuna cu maicutele lui, intrand in unda salbatica a Ariesului, scotand bolovani de rau pentru temelia unei biserici. Erau afundati pana la brau, cate unul se mai prabusea in nebunele valuri, rasele cele negre siroiau de apa inghetata si totusi, cu totii erau fericiti. La 39 de ani, Parintele Dumitru arata intr-adevar ca un ostas. Centura calugareasca ii strange viguros mijlocul, vesmantul, ochii, barba, pletele ii sunt negre, mersul ii e ferm si inflacarat, cu pieptul inainte, gata parca la orice pas sa se avante in cele mai neprevazute primejdii: "Toate lucrurile se fac cu greu", asta e spusa lui favorita. Motii aveau nevoie de o manastire aici, in Albac. Dupa prigoana habsburgica, a urmat cea comunista, si manastirile din Apuseni disparusera. Lupsa, Posaga, Rametul fusesera ucise de comunisti, astfel ca la 1990 in Tara Motilor nu mai exista nici o manastire. Dar inainte de toate, motii aveau nevoie de Parintele Dumitru. De nimeni altcineva decat de el. Nici astazi localnicii nu pricep cum a reusit sa-i imblanzeasca si sa-i bage in biserica pe cei mai aspri dintre ei, oameni cu sufletele impietrite. Parintele Dumitru si-a insusit reteta de la marele duhovnic al Ardealului, Parintele Arsenie Boca, al carui fiu duhovnicesc a fost. Acesta i-a spus, odata, nu foarte de mult: "Cand vei ajunge preot, sa fii ingaduitor cu neputintele oamenilor". Si asa a facut. Un om cat un munte sta pe marginea raului, cu fruntea intunecata de ganduri si bea de necaz. E temutul Ioan T., barbat cu putere de urs, inaintea caruia oamenii isi apleaca privirile. Daca ai zis o vorba nepotrivita, doar una singura, te poate ucide. Nimeni in sat nu vorbeste cu el. Parintele Dumitru se aseaza langa dansul fara a-i spune un cuvant. "Da, baciule, sa beau si eu o gura de vinars..." Omul cat stanca ridica ochii spre dansul, abia mirat. "Cum, bea popa?" "Bea, ca doara si popa ii om..." Omul ii da. Beau amandoi. O gura, doua guri... Si atunci omul incepe a povesti. Necazurile lui, intreaga lui viata chinuita. Marturiseste totul si plange... Asa i-a adus popa Dumitru in biserica pe motii cu suflete de cremene. Asa

le-a castigat increderea, aratandu-le ca este unul de-al lor, ca stie sa le asculte durerile. "Barbatul acela pe care il ocolea intregul sat avea de fapt un suflet bun, insa ceilalti nu stiau sa-l descopere, sa scoata piatra aceea pretioasa de acolo, dinauntru. Stiti, eu cred ca omul e asa ca o floare foarte gingasa. Macar ca-l vezi poate cat un munte, talhar si aspru, da-i ca o floare. Nici nu-ti dai seama ce cuvant il atinge si se inchide in el insusi. De aceea, ca duhovnic iti trebuie multa gingasie ca sa te poti apropia de oameni... Motii astia muncesc la padure, au o viata foarte grea. Daca le dai canoane grele, daca le zici: <<Du-te, ba, ca esti prea pacatos>>, pai nu-i mai vezi in biserica, veci. Odata, le-am poruncit: <<Postiti fara ulei, ca altfel nu va impartasesc!>>. Mi-am dat seama insa ca eu, ca duhovnic, eu trebuie sa fac mai intai, postind, tot ceea ce fac ei si dupa aceea sa le cer lor sa posteasca. Si m-am dus la munca, la padure, cu stomacul gol. Am ridicat la busteni, am tras cu bratele de lemnele din padure, am facut tot ceea ce faceau ei. Pe la amiaza eram vlaguit, nu mai eram bun de nimic, iar ei, care aveau acasa familii de intretinut, ei munceau mai departe. Si atunci, am inceput sa-i inteleg, sa-i ingadui..." Sa fii ingaduitor cu neputintele oamenilor... A invatat asta de la unii mari pastori de suflete, pe care a avut dumnezeiescul noroc de a-i intalni, duhovnici care i-au calauzit viata pas de pas: Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Teofil Paraianu, Visarion Coman... Iar acum - Parintele Rafael Noica.

Monahul care citeste gandurile "M-am ivit si eu pe lumea asta intr-un sat de munte din partile Sibiului, Cisnadie. Acum, cand stau sa ma gandesc, cred ca bunica noastra, Elena, a tras intreaga familie spre Dumnezeu. Imi amintesc de o femeie in jurul careia totul era alb. Cearsafuri si perine mari, albe, scrobite, un cufar sculptat din care scotea frumoasele haine de duminica si ne gatea pentru biserica. O femeie nemaipomenit de curata, o ranea orice fir de praf, de murdarie, o cat de mica rautate omeneasca. Uneori, cand ma trezeam noaptea, o gaseam in fata candelei, cu ochii inchisi si palmele tremurande, inclestate adanc una in alta. Odata am intrebat-o: <<Bunico, ce rugaciuni stii dumneata, ca doara nu stii sa citesti?>>. Era seara tarziu si ea a inceput sa-mi spuna zeci, sute de rugaciuni si cantece sfinte si abia acum, cand am ajuns preot, imi dau seama ca acelea erau de fapt tropare, condace, cantari din cadrul slujbelor pe care ea le invatase dumnezeieste in biserica. Ea, care nu stia carte, nici macar sa se iscaleasca, avea stivuite in minte carti intregi de teologie, si asta fiindca n-a stat ca butucul la Liturghie, ci a ascultat cu sufletul, ani de-a randul, fiecare cuvant al preotilor. Nu e de mirare ca toti cei zece copii ai ei sunt foarte legati de biserica. Si astazi, daca vreunul dintre ei are un necaz, suna telefoanele si toti ceilalti nu merg la doctori sau la tribunale, merg mai intai la Psaltire. Si se roaga pentru cel in suferinta... Asa a fost si mama. Pana la 23 de ani, eu am dus o viata banala. Prin primavara lui "85, mama a auzit de un mare duhovnic pe nume Arsenie Boca, care facuse adevarate minuni in satele de la poalele Fagarasilor si acum se afla,

aspru supravegheat de Securitate, in satul Draganescu, langa Bucuresti. Parintele Arsenie avea puterea de a-ti spune ceva despre un om, doar privindu-i fotografia. Se zice ca si in fotografie ramane o farama din energia celui care a fost imortalizat pe pelicula. Mama a adus cu sine o poza mare, in care eram eu, tata, bunicul, sora mea, care plecase la Manastirea Clocociov inca din "84, un unchi bolnav de scleroza in placi, o fata bolnava tot de scleroza in placi si multi altii. Curios, dintre toti, parintele s-a oprit cu privirea asupra mea. <<Cine-i baiatu"?>>. Mama i-a spus. <<Sa stii ca baiatu" matale n-are ambitie. Daca mai dadea o data la facultate, reusea!>>. De unde sa fi stiut ca dadusem la Politehnica si nu reusisem? Intr-adevar, eram cu totul lipsit de ambitie, ma angajasem la o filatura de bumbac, eram preocupat mai degraba de fotbal, de fete, nicidecum de cele bisericesti. Mama a incercat sa-i arate si alte fotografii, dar parintele a spus: <<Nu, pe mine asta ma intereseaza. Sa-i spui sa faca Teologia! Neaparat sa-i spui, m-auzi?>>. Cand a venit acasa si mi-a spus, am pufnit in ras. Iar dupa cateva luni, mama a fost iarasi la parintele si, minune, de cum a vazut-o, el si-a amintit imediat: <<I-ai spus fiului tau sa dea la Teologie? >>. <<I-am spus parinte, da" nu vrea...>>. Abia prin anul 1986, asa, deodata, am prins a ma gandi la Dumnezeu. Nu voiam insa facultatea si preotia de mir, voiam calugaria, singuratatea, lepadarea de lume. Aveam ispite si indoieli mari. Intr-o vara, am urcat in Muntii Neamtului, la Parintele Cleopa. Cand l-am vazut acolo, sezand in tinda casei, cu bratele desfacute, batranul acela slabit mi s-a parut un urias. M-am asezat la picioarele lui si i-am spus: <<Parinte, suntem acasa numai doi frati, sora mea e plecata la manastire si m-as duce si eu. Nu stiu ce sa fac, ma gandesc la parinti, ca imbatranesc, raman singuri...>>. Si deodata, Parintele Cleopa si-a ridicat bata sa de la pamant si a izbit cu ea in masa, tunand din glas: <<Cine iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine!>>. Cuvintele lui Hristos, racnite prin pieptul duhovnicului moldovean, mi-au dat de inteles ca asta este calea. Acesta a fost felul lui de a-mi raspunde tuturor framantarilor, de a-mi spune ca, mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa fac pasul cel mare... Tot in acea zi, plecand de la Manastirea Sihastria, m-am hotarat sa fac un ocol pe la Draganescu, ca sa-l cunosc, in sfarsit, pe Parintele Arsenie Boca. Iar intalnirea aceasta avea cu adevarat sa-mi schimbe viata. Stateam fata in fata la o masa lunga din curtea casei parohiale, sub un nuc mare, batran, noduros, in stanga si-n dreapta noastra se asezau din cand in cand pe scaune oameni caresi povesteau necazurile, cereau sfat, unii veneau doar sa-l vada, sa-l asculte, caci pe atunci parintele aparea rar si nu avea voie sa spovedeasca. Avea niste ochi mari, umezi, albastri - cel putin asa i-am vazut eu - si se uita fix la mine. Omul din dreapta ii spunea: <<Parinte, am un baiat care s-o casatorit si m-o lasat singur si ma batjocoreste...>>, mie, in mintea mea, imi venea sa-i raspund: <<Asa-ti trebuie, dac-ai facut numai un copil>>. Parintele zicea imediat, fara sa se intoarca spre omul acela, privindu-ma tot pe mine: <<Asa-ti trebuie dac-ai facut numai un copil>>. Apoi vorbea altul si altul si altul... si va jur pe Dumnezeul meu, toate sfaturile si gandurile care imi treceau prin minte erau rostite de Parintele Arsenie Boca, cuvant cu cuvant, fara a ma scapa din privire. M-am

cutremurat! Cred ca am inceput sa tremur la propriu, uite asa mi s-o ridicat parul pe mana si mi-am zis: <<Vai de mine, sa vezi ca parintele asta imi citeste gandurile...>>. Pur si simplu le spunea oamenilor ce gandeam eu! Si, tot privindu-ma in ochi, deodata pe chipul lui a aparut asa, un zambet straniu, abia schitat, care ascundea cele mai adanci subintelesuri. Un zambet ce voia parca sa-mi spuna: <<Ei, vezi ca stii?!...>>

Cand oamenii nu mai au nevoie de paine... De atunci, l-am urmat mereu pe Parintele Arsenie. Eram flamand sa ma spovedesc lui. Zbura zvonul, adus din gura in gura de ciobanii fagaraseni mai ales: <<Parintele e la Prislop!>>, <<Maine e la Draganescu si primeste!>>. Atunci, pe loc, plecam. De multe ori, mergeam pe jos de la Cisnadie pana la Sibiu, ca sa prind un tren, si pana dupa pranz eram la Bucuresti. Duhovnici din acestia, precum Arsenie Boca sau Ilie Cleopa, se nasc tot mai rar. Sunt oameni din gurile carora nici un cuvant nu iese intamplator, ci fiecare vorba, fiecare gest, intonatie, ascund puternice pilde. Eu cred ca uneori oamenii nu au nevoie de paine sa se hraneasca, au nevoie de cuvintele unor asemenea oameni mari... Iata, spre exemplu, o alta intalnire de-a mea cu Parintele Arsenie, un an mai tarziu, in 1987. De multa vreme gandul nu-mi statea decat la calugarie si totusi simteam cumva ca n-a sosit inca vremea, aveam nevoie de o incuviintare sau mai bine zis de o sentinta. Parintele era tot la Draganescu, aproape terminase de pictat biserica satului, venise enorm de multa lume si nu puteai sta de vorba cu el decat cel mult doua-trei minute. Erau oameni cu necazuri ce-mi pareau atunci <<prea lumesti>>, ca nu se impaca copiii, ca vaca nu da lapte, ca fata nu se casatoreste si eu judecam in mintea mea: <<Ia uite, domnule, cu ce fleacuri vin astia, ca doar ar putea sa le spuna si preotului lor din sat. Iar eu am batut atata drum, eu care am o problema grava - era vorba totusi de viata mea! trebuie sa astept atata, sa pierd autobuzul si sa-i ascult pe toti acesti oameni simpli...>>. In orele acelea de asteptare, m-am tot gandit cum sa vorbesc cat mai scurt, mai concis, ca sa am timp sa povestesc totul, si in acele doua minute sa pot primi si raspunsul. Imi treceau prin minte sute de variante. Si cand am ajuns in fata Sfintiei Sale, n-am putut zice decat atat: <<Parinte, am 26 de ani si nu stiu ce sa fac. Sa ma insor sau sa ma calugaresc?>>. Parintele s-a uitat asa la mine si mi-a spus: <<Mai, nu esti bun acuma nici de una, nici de alta...>>. Tarziu, mi-am dat seama ca a fost raspunsul cel mai potrivit, unul demn de un mare duhovnic. O dovada de mare intelepciune. Mai intai, un raspuns pe masura trufiei mele de a-mi considera problemele drept cele mai insemnate, mai presus de ale celorlalti. Apoi, a simtit ca nu eram hotarat si asteptam mai degraba un ordin care sa ma scuteasca de framantari si indoieli. El vedea mult

mai departe, stia precis ce-mi este harazit. Un sfant stie ce ti se potriveste. Dar el iti spune primul gand care ii vine in minte. Cum spunea Sfantul Serafim de Sarov: <<Eu nu stiu nimic! Eu ma rog. Si primul gand care imi vine in minte in rugaciune, acela-l iau ca de la Dumnezeu. Restul nu mai e de la Dumnezeu>>. Aceasta e adevarata taina a duhovniciei: atunci cand mergi la un duhovnic, lepezi din mintea ta toate argumentele pro si contra intrebarii pe care vrei s-o pui. Iti golesti mintea de toate, dai la o parte tot de pe masa, ca sa-L lasi pe Dumnezeu sa puna. Si-ti spui in minte o rugaciune: <<Doamne, ma duc la slujitorul Tau; lumineaza-l si pune un cuvant in gura lui pentru mantuirea mea>>. La randu-i, duhovnicul trebuie sa se roage pentru fiecare credincios in parte: <<Doamne, vine omul asta la mine; da-mi si mie cuvantul pentru mantuirea lui>>. Si in rugaciunea asta intri pe aceeasi lungime de unda cu preotul. In rugaciune, duhovnicul sta foarte atent, incordat, sa prinda fiecare gest, fiecare tremur din glas, chiar si mimica fetei omului care-i sta in fata. Si rosteste primul gand ce-i vine in minte. Primul gand ce-i vine in minte... In ziua de azi, un duhovnic trebuie sa fie pregatit sa spovedeasca oriunde, in chilia lui, pe strada, intr-o masina de ocazie, oriunde. Parintele Visarion de la Clocociov, duhovnicul maicilor pe care le-au adus aici, purta mereu un mic epitrahil pe sub haina, era intr-o permanenta stare de a putea spovedi pe cineva. Cand m-am marturisit lui pentru prima data, incercam sa ascund un pacat. Printre multe alte intrebari, ma intreaba si de pacatul asta. Eu am zis ca n-am facut. Dupa alte intrebari ma intreaba acelasi lucru. Iarasi am zis ca nu. Mai pune cateva zeci de intrebari si ma intreaba din nou. Si atunci mi-am dat seama ca in fata unui duhovnic ca Parintele Visarion nu poti ascunde nimic. Un asemenea preot citeste in tine ca intr-o carte deschisa. Cred ca am fost norocos, nemaipomenit de norocos, fiindca am avut sansa sa-i intalnesc in viata pe acesti giganti, mari calauzitori de suflete. Aceste intalniri mi-au fost de enorm folos mai tarziu mie, ca duhovnic.

Minunile Parintelui Arsenie Parintele Arsenie nu contenea sa-mi porunceasca sa dau la Teologie. I-am spus ca se intra greu, la Sibiu erau numai vreo patru locuri, pe care intrau atunci numai cei cu relatii, cu bani, cineva imi propusese ca ma ajuta sa intru daca-i dau cheile de la o Dacie. In plus, nici nu prea voiam sa ajung preot de mir, caci ar fi trebuit sa ma casatoresc, or eu ravneam calugaria. Era primavara lui "89 - anul mortii Parintelui Arsenie - si atunci marele duhovnic aproape mi-a poruncit: <<Da la Teologie, caci eu o sa ma rog pentru tine si-o sa reusesti! Ultimul meu gand pentru tine este acesta: fa Teologia, caci prin Teologie vei ajunge la calugarie!>>. Am dat examen in "89 si am fost <<admis fara loc>>, o sintagma destul de obisnuita in epoca, mai precis - respins. Si-am spus gata, plec! In octombrie mi-am facut inventarul sculelor din fabrica, mi-am platit toate datoriile, mi-am facut bagajele si

am plecat spre Moldova. Facand un popas pe la Manastirea Sambata, ca sa-mi iau ramas bun de la Parintele Teofil Paraianu, am intrat pe la o maicuta batrana si suferinda, maica Teoctista. Despre monahia aceasta pot spune ca a fost o adevarata sfanta. De fiecare data cand m-am intalnit cu ea, tot ceea ce mi-a spus s-a implinit negresit. Si sa vedeti, cand am instiintat-o ca m-am hotarat sa plec, ea mi-a zis: <<Nu, nu pleci! Ai rabdare sa treaca anul 1989, ca se vor intampla lucruri mari! Ai asteptat atata timp, mai ai rabdare numai doua luni>>. Exact acestea au fost cuvintele ei. Si asa a fost: dupa o luna, in noiembrie, a murit Parintele Arsenie, iar dupa inca o luna, in decembrie, a venit Revolutia si am fost chemat inapoi la facultate. Se marise numarul de locuri, fiindca era mare criza de preoti. Daca n-o ascultam pe maica Teoctista si apucam sa plec la manastire, nu ma mai intorceam sa fac scoala. Tin minte ca-n ziua in care am aflat ca Parintele Arsenie va fi inmormantat la Prislop, eram in casa unei crestine si n-am mai apucat sa ma duc acasa. Am plecat imbracat doar cu un pulover, era frig, inceput de decembrie, si tot drumul cu trenul imi tot venea sa plang. Ciudat insa, cand am ajuns acolo, n-am mai simtit tristete, ci o stranie bucurie. Nu stiu de ce. Poate fiindca am intalnit acolo foarte multi oameni care i-au fost apropiati parintelui, pe care ii vazusem la Sambata, la maica Teoctista, la Draganescu sau la Sinaia, o mare familie. Nu pot uita o secventa: cand au scos sicriul din biserica, in spatele meu era o femeie imbrobodita, plansa, si un barbat foarte inalt, amandoi tarani din partile Fagarasului. Si brusc, barbatul a ramas ca paralizat, cu ochii mari, inspaimantati, si-a indreptat mana spre inima si deodata a facut asa, in mare soapta: <<uoaaaahhh!>>. Tin minte chiar ca i-am urmarit prin curtea manastirii, doardoar voi afla ce-o fi vazut barbatul acela. Si cand mergeam cu totii spre groapa, am tras cu urechea si am auzit: cu toate ca era amiaza, omul vazuse sus, pe cer, o cruce de stele... O minune legata de Parintele Arsenie am vazut chiar eu, cu ochii mei, in ziua de vineri, 3 august 1990. Venisem la Manastirea Sambata cu o fata foarte credincioasa, bolnava grav de scleroza in placi. Era bolnava de 17 ani, nu putea merge decat cel mult cinci-zece pasi, o duceam cu un carucior din acela pentru invalizi. Astfel am urcat impreuna spre un izvoras, doi kilometri mai sus de manastire. Si cum stateam amandoi langa izvorul acela, in poiana apare o batrana a carei infatisare era imposibil sa nu-ti atraga atentia. Parea de vreo o suta de ani, dar era inalta, negarbovita, cu ochi albastri, plini de viata. Eu povesteam cu fata asta, cu voce inceata. Zic: <<No, maine as vrea sa urc pana la chilia Parintelui Arsenie, sub poalele Fagarasului...>>. Desi se afla cam la o suta de pasi, batrana a ridicat ochii spre mine si m-a intrebat: <<Chiar vrei sa mergi la chilie...?>>. Nu va pot spune ce voce avea femeia asta... Un glas ce ajungea pana la noi cu o ireala putere, un glas aproape mustrator si totusi nu, un glas ce venea parca sa ne certe din lumea cealalta... Eu am spus ca da, merg la chilie, batrana a zis: <<Bine>>, si-a luat apa de la izvor si, cand a dat sa plece, sa intors catre noi si ne-a intrebat: << Nu vreti un mar?>>. Noi am spus: <<Da>>. Ea si-a bagat mana in straita si a scos doua mere mari, galbene, unul pentru mine, celalalt pentru fata. Si atunci m-am uitat la piciorul ei. Un picior nefiresc de mare pentru o femeie, numarul 45 sau chiar 46. Batrana s-a indepartat si fata imi zice: <<Mai, parca intrau ochii ei prin mine, simteam ca trece privirea ei prin

mine, ca-mi intra in carne, in corp...>>. Iar eu puteam sa jur ca erau aceiasi ochi mari, albastri si umezi, pe care-i vazusem atunci la Draganescu. Deodata, pe amandoi ne-a strafulgerat un gand: <<Sa vezi ca a fost parintele!>>. Am alergat dupa batrana dar, cu toate ca nu trecusera nici doua minute de la plecarea ei, nam mai gasit-o nicaieri. Mai mult, pe poteca aceea veneau spre noi niste turisti care ziceau la randu-le, ca n-au vazut nimic, nici o batrana. Am mai zabovit putin si, cand a fost sa plecam, fata zice: <<Hai, ca incerc sa merg pana la carucior...>>. Cand a ajuns la carucior zice: <<Mai incerc doar sa cobor pana in drum, c-am vazut ca m-ai tras cam greu pe panta asta...>>. Cand am ajuns jos, la drum spune: <<Mai, nu stiu, parca simt asa, o putere in picioare>>, iar eu am indemnat-o in gluma: <<Macar daca ai merge pana la manastire, sa nu ma tot obosesc sa imping de carucior prin grohotisul asta>>. Atunci ea s-a oprit, s-a uitat spre cer si a devenit foarte serioasa: <<Doamne, n-as vrea sa merg decat ca sa nu-i mai supar pe altii!...>>. Si a mers cei doi kilometri pe jos. Facuse asa o febra musculara, ca sambata n-a mai coborat de la chilie. Insa din acea zi si pana astazi, fata aceea merge pe picioarele ei.

Ajutor din lumea de dincolo In "92 m-au hirotonit. Era o lipsa mare de preoti si biserica noastra a cautat sa hirotoneasca mai repede, inainte de terminarea studiilor. Si cred ca in destinul meu nici acest lucru n-a fost intamplator. Dintotdeauna m-am simtit atras foarte puternic de povestea lui Avram Iancu, de moti, de luptele acelea dramatice din Apuseni. Cand eram copil ma jucam <<de-a Horia>>, cand am crescut la spuneam tuturor ca, dac-o fi sa ma insor, o sa-mi iau o moata. Preasfintitul mi-a spus: <<Am o parohie, da-i cam izolata, intr-un sat indepartat de munte, Lazesti...>>. Cand am auzit de Apuseni, am zis ca ma duc sa vad. Extraordinar este ca tot atunci am aflat de la un prieten din Cisnadie, pe care-l chema Lazea, ca aproape toti oamenii din satul nostru sunt de fapt moti refugiati din acest Lazesti. Si Doamne, cand am urcat acolo, in satul de deasupra Albacului, am zis ca urc spre Paradis... Ciute salbatice si veverite ne taiau calea, casa parohiala era langa un miez de padure, ocolita de un paraias limpede, intocmai ca-n visele copilariei mele. Acolo e o biserica foarte frumoasa, veche de la 1732, cea mai veche de pe Valea Ariesului, avand o usa dintr-o singura bucata de copac, lata de peste un metru si un brau cioplit de insusi Horia. Cand am venit eu in Lazesti, puteai sa lasi in drum un teanc de bani si nu ti-l fura nimeni, azi obiceiul asta s-a cam pierdut. I-am zis Preasfintitului cu toata gura: <<Accept!>>. Sapte ani de zile am ramas acolo <<preot celib>>, un rang bisericesc mai neobisnuit, ceva intre preot de mir si calugar. Si tot in "92, de Sfantul Ilie, odata cu Targul de Fete de la Gaina, s-a pus si piatra de temelie a manastirii acesteia. Veneau insa alte ispite. Nu stiu daca aveti idee in ce lume halucinanta traiesc motii acestia. Si azi se

pastreaza nealterate credinte populare dinaintea lui Hristos, teama de strigoi, de valve, de varcolaci, de oameni care iau mana laptelui de la vite si alte practici din astea magice. Este o vorba in vaile acestea: <<Lasa ca te cumpenesc eu!>>. Oh, e de ajuns sa-i spui unuia vorba asta, ca e un adevarat dezastru. Din pricina blestemelor, aici au murit oameni, s-au destramat familii, eu insumi am intalnit nenumarate cazuri. Veneau babute sa le deschid Pravila, sa le citesc moliftele Sfantului Vasile, sa le fac dezlegari... Si deodata, mi-am dat seama cat de mic sunt eu sa ma impotrivesc conceptiilor unui popor intreg. Aveam nevoie de un sprijin, de un sfat. La cine sa ma duc? Marii mei duhovnici murisera. Pe Parintele Teofil Paraianu greu il prindeai, caci dupa "90 incepuse sa tina conferinte, sa apara la televiziuni... Asa ca m-am hotarat sa merg sa ma rog la mormantul Parintelui Arsenie Boca. Era un 8 mai insorit si, totodata, praznuirea Sfantului Arsenie cel Mare. Am cazut in fata mormantului si i-am spus: <<Parinte Arsenie, tu m-ai facut preot, prin rugaciunile tale sunt ceea ce sunt azi, te rog, ori imi trimiti un duhovnic sa-mi fie aproape acolo, in munti, ori sa stii, eu renunt! Ma duc la o manastire, stau linistit si-mi vad de rugaciune. Daca tu crezi ca am o misiune in Muntii Apuseni, trimite-mi ajutor!>>. A urmat poate cel mai mare miracol pe care aveam sa-l traiesc in viata mea. A doua zi, in 9 mai 1993, m-a chemat la dansul Preasfintitul Serafim. Zice asa: <<Stiu ca ai un sat linistit. Uite, este un preot din strainatate care vrea sa se retraga vreo doua-trei luni, sa se odihneasca, sa scrie niste carti. Ai avea tu posibilitatea sa-l cazezi undeva?>>. Eu stiam in Cisnadie pe cineva plecat din Lazesti, care avea acolo o casa libera. Am zis ca da, pot. Am venit dupa doua zile, l-am luat de la Sibiu pe acest parinte <<strain>> si am plecat impreuna spre Apuseni, cu o masina a Episcopiei. Venise chiar in acea zi de la Bucuresti, calatorise toata noaptea cu trenul, era tare obosit si a dormit in microbuz pana aproape de Zlatna. Cand s-a trezit din somn a privit muntii, s-a uitat si la mine si a spus: <<Iarta-ma, parinte, ca nu m-am prezentat. Numele meu este Rafael Noica...>>.

Secretul mantuirii A venit sa stea doua luni si a ramas zece ani. Si, marturisesc, cand am vazut ce comoara mi-a trimis Dumnezeu, in fiecare zi ma rugam sa nu plece. Si ma rog si acum. A fost sprijinul de care aveam nevoie, calauzitorul pe care i l-am cerut Parintelui Arsenie in rugaciunea de la mormant. El m-a sfatuit sa nu plec de aici. Mi-a spus asa: <<Apuca-te si fa manastirea acolo unde s-a pus piatra de temelie, caci Sfantul Ilie este inaintemergator al celei de-a doua veniri a lui Hristos si hramul acesta te va ajuta!>>. A fost omul cu care m-am sfatuit mereu, in orice am facut. Am adus cele sase maici de la Clocociov, intre ele si sora mea, maica Meletia, care avea o experienta de manastire de 14-15 ani. Au venit cu draga inima, renuntand la acea mandrete de manastire olteneasca, pentru a trai ani la rand intr-o baraca

muncitoreasca si chiar ziceau, mai in gluma, mai in serios: <<Am plecat de acolo, din Slatina, de la poluarea cu fluor si-am nimerit aici, la cianurile lui Frank Timis...>>. Si am inceput sa muncim. Maicutele lucrau pana la epuizare, cot la cot cu muncitorii, ele singure au sapat, cu lopata si tarnacopul, fundatia bisericii... Cat despre Parintele Rafael, ce sa va spun? Se simtea ca muntele si linistea ii faceau bine. Umbla zile intregi singur prin codri, natura il insufletea, ii era ca o adevarata biserica. <<Un calugar trist este un trist calugar>>, obisnuia sa spuna, adica un calugar ca vai de el. Un om de o delicatete extraordinara, niciodata nu l-am vazut incruntat, rostind un cuvant impotriva vreunui preot din imprejurimi. De altfel, el sustine ca asta e singurul secret al mantuirii: sa nu judeci pe nimeni. Daca tu nu judeci pe nimeni, nici Dumnezeu nu te judeca pe tine. Daca ar avea omul constiinta asta sa nu judece niciodata pe nimeni, atunci cu siguranta s-ar mantui. Am auzit odata o marturie a unui duhovnic foarte renumit in zona Sibiului, Parintele Neofit de la Manastirea Turnu de Valcea. Dupa ce a stat mult de vorba cu Parintele Rafael, a iesit din casuta lui, de acolo, din munte, si mi-a spus: <<Sa stii ca pana astazi eu n-am vazut calugar. Acum am vazut!>>. Calugar, adica <<kalos gheron>>, adica batran frumos... Eu?... Eu, calugarul cel tanar si nelinistit, dupa atatia ani de framantari cred ca in sfarsit mi-am gasit linistea. Uneori stau si privesc in jur si ma simt cu adevarat fericit. Sus, in munti, il am pe monahul fara pereche, povatuitorul, sprijinul intru toate cele duhovnicesti. Aici, jos, am manastirea, o am pe sora mea alaturi si pe aceste maicute cu suflete de eroine. Si, cea mai de pret dintre comori, ii am pe ei, motii." BOGDAN LUPESCU

Povestiri cu printi si printese: MARUCA, naluca din Baragan

- Greu de crezut ca Baraganul naste legende. Ca monotonia lui ascunde amintiri cu printi si printese, care si-au tarat poala hainelor poleite, prin praful amestecat cu pleava de grau. Ca mosiile si conacele boieresti au scris pagini fierbinti de cronici sentimentale, consumate sub incendiile solare ale campiei. E suficient, totusi, sa calatoresti in lumea, decrepita azi, a castelelor ajunse ruine, pentru ca trecutul sa-ti iasa in drum. L-am intalnit si noi, intr-o zi caniculara de iulie, ratacind pe ulitele transformate in teracota din comuna Jilavele, mosia unor celebri Cantacuzini: Gheorghe, Mihai, Maruca si fiul lor Bazu, primul as si erou al aviatiei romanesti. Daca vioara lui George Enescu incepuse de pe atunci sa o

farmece pe suava printesa ramane un mister -

Calauza Ii zice Mitrea Ion si e nascut din treijcinci. L-am luat in masina de pe drum. Vrea sa ajunga la Jilavele unde are casa. Da, a auzit de Cantacuzini, stie de conac, ni-l poate arata. Pe boierii batrani nu i-a mai prins, numai de Bazu ne poate spune, ca pe el l-a vazut zburand de cateva ori peste sat. Ehei, ce viata a fost pe vremuri aici, la conac!, zice nea Ion si-si da palaria mai spre spate. Eram copil si tiu minte cum mergeau parintii mei la armanul (mosia) lui Bazu Cantacuzino si lucrau vara. Mi-aduc aminte de iazul plin cu peste, de moara, de campurile galbene de rapita. Mai multe ar trebui sa tiu minte, da daca nu le-am scormonit de multa vreme, parca s-au dus si le-am mai uitat. Asa cu Cantacuzinii! Au fost bogati tare. Aveau seceratori si semanatori trase de cai. Stateau mai mult pe la Bucuresti, aici veneau cateodata vara. Ce viata au dus! Da nu mai vine inapoi, ce-i dus dus ramane! Le-a ramas numai numele. Dar daca va duceti la Nicolae Badea, el are sa va spuna mai multe si are sa va lamureasca mai bine, ca el stie tot. L-am lasat pe nea Ion in poarta casei, bucuros ca dupa ce s-a cautat prin buzunare, de forma, dupa bani, i-am spus sa-si vada de treaba. Nu l-am gasit pe Nicolae Badea acasa, dar cum in ceruri exista intotdeauna un inger pentru omul aflat la greu, in fata noastra a aparut chiar directorul caminului cultural din comuna, care, pentru cateva ceasuri, ne-a devenit calauza: Victor Simion. Am vrut sa vedem conacul Cantacuzinilor? Ne-a dus la conac! Am vrut sa intram in crama-pivnita? S-a rezolvat! Am vrut oameni care i-au cunoscut pe Cantacuzini? Ne-a dus la ei. Am vrut povesti si legende? Ni le-a spus. La o singura intrebare n-a putut sa raspunda prea sigur: daca printesa Maruca l-a adus vreodata la conacul de la Jilavele pe George Enescu. Dar chiar si ea ii pare insotitorului nostru, dupa atat amar de vreme, mai degraba o naluca.

Fotografii de familie In mijlocul cartonului cu margine alba si nuante de sepia sta un copil care tine tacticos ghidonul unei biciclete. Nu-i mai mare de zece, unsprezece ani, dar are o tinuta semeata si mandra. Privirea directa, usor incruntata, si un pas facut inainte cu piciorul drept sunt semne de hotarare si ambitie, mostenite de buna seama de la mama sa, printesa cea mandra, semne care-l anunta pe viitorul boier de la Jilavele, Constantin - Bazu Cantacuzino. El este in fotografie, despre el este vorba, baiatul printesei Maruca. Deocamdata, suntem in anul

1915, in fata conacului boieresc, dincolo de intrarea marginita de artari. E ziua targului de vara, targul cel mare de Sf. Ilie, cand se intalneau pe vremuri cele doua Jilave, Jilava de Sus si cea de Jos. Locul a fost ales cu multa vreme in urma ca ocol de balci si de hora, chiar in ograda conacului. Insusi Alexandru Voda Ipsilante i-a dat carte de ingaduire vornicesei Venetiana Vacarescu sa faca targ pe mosia ei, care a ajuns pana la urma sa fie a Cantacuzinilor. Asa era traditia, si nici macar batranul Cantacuzino, cat era el de sucit, nu i-a oprit pe tarani sa-si instaleze, vara de vara, umbrarele de stuf si cosurile pline de marfuri in curtea sa. Veneau dinspre munte, pe vechiul drum al lanii, mocanii din Muscel, cu linguri, doage si butoaie de lemn. De la Lipia, din mijlocul Baraganului, mesteri slabi si negriciosi aduceau oale, strachini si ulcioare, bune de impartit coliva facuta din graul nou. Cruci de piatra, hamuri si carute de lemn vindeau mesterii de pe Valea Prahovei. Opinci si panzeturi veneau in carute incarcate de la Urziceni, iar dinspre Braila se insirau unele dupa altele carute grele cu butoaie pline de braga si munti de turta dulce cu oglinjoare, pe care feciorii le impachetau usurel, intr-un colt de naframa, cu gandul la Marioarele de acasa. Printre copaci, acolo de unde se vedea ca o fasie sclipitoare Balta Jilavei, era instalat cortul colorat al circarilor si, putin mai incolo, era vestitul fotograf Gino, care n-avea vreme sa atipeasca la umbra cartoanelor sale desenate cu papagali si palmieri, caci oamenii erau mereu dornici sa se traga in chip. Intr-o asemenea dimineata de targ si-a facut aparitia, pedaland nebuneste pe bicicleta, Bazu, odrasla boierilor, si tot atunci a fost fotografiat pentru eternitate de Gino. Bicicleta aceea, la un loc cu povestea, a ajuns in cele din urma la un satean, Vasile Purcareanu, care traieste inca in Jilavele. Era prima data cand taranii din Baragan vedeau dracovenia aia cu roate si cu claxon. Cativa ani mai tarziu, dupa moartea tatalui sau intr-un accident de masina, Bazu a mostenit conacul si mosia de la Jilavele, unde venea cateodata in vacanta, de data asta conducand automobile de lux, insotit mereu de prieteni dornici sa paraseasca arsita Capitalei pentru cate o aventura rurala. Bazu se simtea insa la Jilavele acasa, locul celor mai frumoase amintiri din copilarie, paradisul campiei incarcat de fosnete si de pasari, de innebunitorul miros al painilor coapte din graul nou. Primele veri ale copilariei Bazu le-a petrecut, asadar, la conacul din Jilavele. E putin probabil ca printesa Maruca sa-si fi lasat fiul singur, doar in grija slujitorilor de acolo si a unui administrator basarabean, care umbla mereu calare, cu biciusca in mana. Cel putin in primii ani ai copilariei e de presupus ca Maruca l-a insotit, vara, pe Bazu la conacul din Baragan, in care toate se desfasurau dupa reguli severe, impuse de conul Misu, sotul ei. Tare putini sunt insa cei care si-o mai amintesc pe printesa si nimeni nu mai tine minte daca sora lui Bazu, Alice, a fost vreodata la conac. Ceea ce se stie a ajuns la urechile noastre din povestile pe care le-au auzit jilavenii de la parintii lor. Printesa era o fire ciudata, tacuta si scumpa la vedere. Nu se arata in sat, nu iesea la plimbare decat seara si nu vorbea decat cu bucatareasa. Oricum, incepand cu Primul Razboi Mondial, cand Maruca s-a retras in Moldova, impreuna cu intreaga curte regala, dar mai ales dupa moartea sotului ei intr-un accident de masina, petrecut pe Valea Oltului, printesa a preferat conacul ei de la Tescani, din Bacau. Iar dupa casatoria ei cu

George Enescu, se pare ca intre ea si fiul ei, Constantin-Bazu, a aparut o raceala care s-a accentuat odata cu trecerea anilor si de aceea printesa n-a mai trecut pe la Jilavele. Dar astea nu se vad in fotografia facuta in 1915 si nici nu se banuiesc din privirea semeata a copilului de zece ani, care a pornit intr-o dimineata de iulie sa infrunte, pe bicicleta, o multime de oameni curiosi.

Istoria la fata locului Un lacat mare si greu e agatat de usa conacului Cantacuzinilor. N-aveti ce vedea inauntru, imi spune Victor Simion, cu acelasi zambet politicos si binevoitor, scuzandu-se parca mereu de o vina imaginara. N-aveti ce vedea, ca acum aici e gradinita si, dupa ce a fost luat de comunisti, din conac s-au scos toate mobilele si tot ce-a fost mai de pret, iar cu ce s-a gasit acolo s-au mobilat sediile regionalei de partid. Nu se stie pe unde au ajuns celelalte lucruri din conac. Actele si registrele pastrate intr-o camaruta au fost arse pe la sfarsitul anilor cincizeci de primarul de atunci, nu s-au mai pastrat nici registrele mosiei, atat de sever controlate de boierul cel batran si tinute in ordine de catre administrator. Povestesc oamenii ca in conac era mobilier turcesc, ca erau sofale pe care stateau intinse saluri grele de Persia si ca geamurile erau acoperite de draperii groase, purpurii, care opreau lumina in zilele in care campia gemea innebunita de caldura. Se zice ca printesa a amenajat casa, dupa moartea barbatului ei, pentru ca atat cat a trait el, la conac totul era foarte simplu. Printesa a imblanzit casa cea rece cu dantele si broderii vechi, cu masute joase, cu kilimuri colorate. Boier pragmatic si strans la punga, Gheorghe Cantacuzino era cam zgarcit si nu-si baga banii in cheltuieli fara rost. Dau un ocol cladirii si vad neputinta ce se citeste pe zidurile mancate de ploi. Numai fatada pare mai aranjata asa, vopsita intr-un albastru spalacit, in rest, din conacul vestit de odinioara n-a ramas decat o cladire pierduta pe o ulita comunala oarecare. Cei doi stalpi de la intrare mai amintesc foarte putin de fala de altadata. Aleea cu artari prin care se ajungea in curte a disparut, ultimii doi copaci, ale caror cioate uriase se mai vad inca, au fost taiati anul trecut si-au incalzit gradinita cat a tinut iarna. Portalul imens, care era ca un fel de arc de triumf, mai traieste doar in amintirea celor batrani. Simti la tot pasul ca vremea si indiferenta macina neincetat. Dincolo de conac, inspre Balta Jilavei, se afla o alta constructie - sau ce-a mai ramas din ea, caci astazi pe cladire creste nepasator un covor gros de iarba. E vestita crama-pivnita, zidita din caramida ingusta, cu arcade si firide, in care Cantacuzinii tineau putinile de branza aduse de la stana cu o mie de oi din Padurea Broasca. N-au tinut vinuri in pivnita aceasta, imi spune insotitorul meu, pentru ca n-au avut podgorii pe mosia de aici. Vinurile le faceau la mosiile dinspre Buzau. Coboram niste trepte patate de vreme si calcam pe un strat de praf mai gros de doua degete. Ajungem intr-o sala mare, cu arcade elegante. Racoarea

dinauntru imbie la sedere, caci afara caldura de iulie aproape ca face iarba sa sfaraie. De sus, de undeva de afara, se aude tropotul unui cal, zgomot de voci patrunde inmuiat pana la noi prin ferestrele oarbe, din care sticla a disparut de mult. Raze de soare tasnesc oblic, intr-un suvoi luminos, si pipaie parca praful ridicat de pasi. Intr-un colt al cramei, in spatele unui zid, e o firida in care se banuie ca Nababul si-ar fi ascuns comorile. Nimeni nu le-a vazut, dar toti pot sa jure ca in spatele peretelui daramat, unde acum nu se vad decat niste gauri, au fost rafturi intregi cu scule si odoare aduse de departe, bogatii fabuloase. Povesti. Povesti. Anul trecut, am secat lacul si l-am curatat, imi mai spune ghidul, dupa ce am iesit din pivnita si am asteptat un moment sa ne obisnuim cu lumina puternica. Era frumos pe vremuri, aici cresteau salcii, de la conac si pana la tarm erau copaci si flori ingrijite. Cateva trunchiuri de salcii uscate si rasucite mai pazesc si azi malul crapat de arsita. Aici e locul in care facea baie Bazu, cand ajungea in Jilavele, atunci cand era mai tanar si cand statea cateva zile la conac. Dupa ce-a imbatranit, a venit tot mai rar. Mai trecea cu avionul pe deasupra conacului si facea semne, isi legana aripile, in semn de salut, sau mai venea, rareori, cu un card de prieteni dupa el, ca sa petreaca aici cate o seara.

Ultimul boier de la Jilavele Ne intoarcem in sat, pe strazile care sunt pustii acum, la ora amiezii, si-l cautam pe profesorul Ioan Alexandrescu, pensionar de multi ani, omul care a fost cel mai apropiat de Bazu Cantacuzino, in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. Poate ca el stie ceva si despre printesa. Ne primeste in curte, la umbra vitei-de-vie, si apoi ne arata intr-un dosar cu coperte ingalbenite, taieturi de ziare, fotografii, articole si informatii despre Cantacuzini, despre Bazu, pe care el le-a adunat cu sarguinta scolareasca de-a lungul anilor. Imi vorbeste de frontul de rasarit, unde a luptat alaturi de Bazu Cantacuzino, care era un adevarat maestru in aviatie, nimeni nul intrecea, a fost pe primul loc in Romania si pe locul sase in lume in ceea ce priveste numarul de avioane inamice doborate in timpul razboiului. Era un om de mare curaj, nimic nu i se parea de nerezolvat si insufla si celor din jur, intotdeauna, buna dispozitie. Si-mi mai povesteste domnul profesor, cu aceeasi meticulozitate dascaleasca, despre misiunile importante din zilele acelea de august, despre valize diplomatice in care erau documentele legate de armistitiu si pe care Bazu le-a predat, prin intermediul armatei americane, presedintelui Eisenhower, despre piloti americani cazuti prizonieri in timpul razboiului si eliberati cu ajutorul lui Bazu, care a fost si pilotul ce a dus toate delegatiile oficiale romane la tratativele de pace. Imi mai spune despre confiscarea averii si a avionului personal, despre povesti de dragoste consumate pe aripile avionului, in timp ce facea plaja in costumul lui Adam, despre nevasta care l-a parasit cand

i-a fost mai greu si iar despre pasiunea lui pentru avioane si zbor. Incerc sa-l opresc, ca sa-mi spuna ceva si despre printesa Maruca, in schimb, aud o alta poveste tot despre Bazu, care a facut baie in Balta Jilavei cu o printesa din neamul domnesc al Sturzestilor, dupa cum povestea Sica, bucatareasa conacului, de s-a mirat tot satul si au avut babele ce povesti o vara intreaga. Deh, alte vremuri. In cele din urma, vazand ca aripile istoriei sunt mai subrede decat cele ale avionului sau, Bazu, ultimul boier de Jilavele, a fugit din tara si s-a stabilit in Spania, unde a trait dand reprezentatii de acrobatie aviatica. In memoriile mamei sale, Maruca, se spune ca a murit intr-un accident de avion, altii spun ca in urma unei operatii de ficat. Nu stiu sa va spun exact cum a murit, stiu insa ca a fost un mare patriot si un mare maestru de zbor, ca a incercat sa faca ocolul lumii cu avionul, dar l-au impiedicat rusii, interzicandu-i aterizarea pe teritoriul lor. Am adunat acte, documente, articole, si energia pe care o mai am vreau s-o pun in slujba adunarii unor fonduri, cu care sa-i ridicam lui Bazu Cantacuzino un monument aici, in Jilavele. Profesorul Alexandrescu si-a incheiat lectia. Ii multumesc si ii spun ca pe mine ma intereseaza mai degraba Maruca si vreau sa stiu cate ceva despre prezenta ei la Jilavele. Oare aleea cu artari tine minte si urmele lui George Enescu? Tacerea lui si o usoara zvacnire neputincioasa a umerilor ma fac sa inteleg ca mai mult de atat nu voi putea afla. Imi spune, intr-un tarziu, ca mai traiesc oameni care au lucrat pe mosia Cantacuzinilor si ca ei ar putea sti mai multe. Cu aceasta speranta in minte si cu o noua adresa in carnet pornesc spre alta ulita, sub soarele ucigator.

Lucrator la Cantacuzu Tudor Purice e trecut de optzeci de ani, are par carunt si o voce repezita, cu care imi spune de la inceput ca a lucrat la Cantacuzu, nu pentru ca ar fi fost sarac, ci pentru ca in unii ani de seceta nu prea aveau ce sa culeaga de pe pamanturile lor. Tata era avut, bre, aveam pamant, dar ne-am dus atunci, in vremea razboiului, sa ajutam sa stranga graul, ca trebuia pentru armata. Bazu a dat toata recolta de pe pamantul lui la armata. Lucram la el numai cand aveam pauza de la pamantu nostru. Platea bine boieru si era om de omenie. De fapt, nu el ne dadea bani si mancare cand lucram, ci un administrator pe care-l avea el acolo. Bazu venea rar la conac si nu dadea baluri cum dadeau alti boieri, venea asa, cu cate unul, doi prieteni dupa el. Dar trecea des cu avionu peste Jilavele, se dadea peste cap de cate doua, trei ori, de ziceai ca vine cu capu-n jos si se cobora pana la doi-trei metri de iarba si apoi, dintr-o data, se urca iara in cer. Cantacuzu a fost boier cumsecade. Samana mai mult in partea lui mama-sa, care era miloasa tare. Ajuta pe oricine era la nacaz. Sa te pacaleasca Bazu? Nu sa egzista! Sau sa-ti manance el munca dumitale? No, no! De-aveai nevoie de

bani, te duceai la el si-ti dadea si lucrai, cand puteai, in contul banilor. Bunaoara, lui Vasile Stavarache i-a murit calul si s-a dus la Cantacuz si i-a cerut bani de-un cal nou. I-a dat boierul si el a lucrat pe mosia lui, pana s-a platit de datorie. Era bine cu ei, nu era rau, ca a fost viata mai dulce la ei pe mosie. La alti boieri era vai si amar. Pe mama-sa lui Cantacuzu n-am vazut-o, am auzit numai odata, cand am fost la conac, ca e inauntru si ca sta cu perdelele trase, ca nu-i place lumina soarelui. Nu stiu daca a fost drept ori si-au batut joc de mine bucataresele alea de pe acolo. Asta-i ce mai stiu de cand am fost lucrator la Cantacuzu.

Rugaciunea Le-am intalnit pe drumul care duce la biserica. Se tineau de brat, ca doua bune prietene: Ana Dumitru si Maria Oancea, trecute bine de saptezeci de ani. Dupa ce-au depasit zidul vechi de caramida care inconjoara biserica renovata de Ecaterina Cantacuzino, cele doua prietene se opresc in umbra racoroasa a unui tei batran. Isi mai trag sufletul si e tocmai bine ca sa le pot intreba de printesa Maruca. Nu prea se-ndeamna la vorba, ba chiar se uita ciudat la mine si le mai intreb o data de mama lui Bazu si-abia atunci li se lumineaza chipul si se pare ca inteleg ele ce vreau eu sa aud. Povestea bunica despre printesa, mama lui Bazu, ca era o femeie bine facuta, cu par lung, negru, si cam smeada si ca avea rochii tare frumoase. Se ducea pe camp singura uneori, cand nu era tare cald, si purta palarie alba, mare. Nu se oprea la vorba cu oamenii, da daca ii cereai ceva, te ajuta cum putea. Era inimoasa, altfel, mai zice, asa, intr-o doara, Ana, care e mai inalta si mai durdulie. Da, era buna la suflet, da tare sanguratica. Zicea mama ca intr-o duminica, printesa a venit la biserica asta de aici, de langa conac. Biserica asta a reparat-o soacra ei, boieroaica batrana. Si-n ziua aceea au fost toti boierii la biserica, faceau vreun parastas sau asa ceva. Printesa a fost imbracata in haine lungi si avea pe cap o dantela mare, neagra, care ii cobora pana mai jos de brau. In loc sa se uite la popa, oamenii se uitau la ea si la ceilalti boieri. Si cat timp a tinut slujba, ea ar fi stat tot cu ochii inchisi si s-a rugat tot timpul. S-a rugat atata de amarnic, ca toate femeile au bagat de seama. Parca era ca pe alta lume. Cine stie pentru cine s-o fi rugat ea atunci. O fi avut si ea vreun nacaz al ei. Si cand a plecat din biserica, a dat cate un banut la copiii care erau pe-acolo. Veneau rar boierii aici, stateau mai mult la Bucuresti, unde aveau alte randuri de case, poate mai mandre ca astea. Ce sa vada aici? Balta si grau, si iara grau, ca altceva nu-i.

Visul unei nopti de vara Pamantul se strange de atata caldura. Ma intorc la Balta Jilavei sperand o adiere de racoare. Nu se misca nici o frunza, iar pe luciul apei nu invie nici un val. Lumea pare

incremenita pe vecie sub lumina alba. In spatele meu e pivnita racoroasa a Cantacuzinilor, a carei umbra incep s-o regret. La cativa pasi mai incolo, conacul, pierdut in imensitatea campiei. In fata, peste apa, lanuri nesfarsite de porumb, dincolo de ele, alte lanuri si mai incolo altele, pana departe, unde se deseneaza subtire o linie vinetie, dreapta si ascutita ca lama unui cutit. A fost sau nu Maruca la conacul de la Jilavele? L-o fi adus cu ea si pe printul iubirii sale, macar o data, in incendiile solare ale campiei? I-a placut oare printesei conacul din Baragan? S-a simtit ea acasa vreodata in curtea umbrita de artari? A fost ea legata de ceva de aici? De cineva? Ce importanta mai are! Drumurile, visele si gandurile unei printese raman intotdeauna invaluite in mister. Sau poate ca Maruca a inteles mai bine decat multi dintre contemporanii ei ca locurile, ca si oamenii, isi strang toata spaima decaderii in cate un colt armonios, in cate un chip placut, in cate un om iubit, dar ca pe toate le asteapta pana la urma colbul neodihnit al drumurilor, ca si acesta care se ridica in urma noastra, in timp ce parasim, calcinati de soarele necrutator al campiei, Jilavele. OTILIA TEPOSU Fotografii de EMANUEL TANJALA Imaginile de epoca fac parte din arhiva Muzeului National George Enescu

Numarul sapte, simbol al celor mai adanci mistere

Numarul sapte in Vechiul Testament Dincolo de realitatea matematica a cifrei 7, stiintele oculte, dar si traditia biblica, vorbesc despre o forta magica si spirituala de exceptie, exprimata in simboluri adesea obscure, al caror inteles nu a fost pe deplin relevat. In Vechiul Testament, cu acest numar Dumnezeu a stabilit reguli pe pamant si a hotarat vremuri pentru implinirea multor evenimente in viitor, inclusiv sfarsitul acestei lumi. Observam ca Dumnezeu se foloseste de numarul sapte chiar de la inceputul intocmirii acestei lumi. Dumnezeu a creat lumea in sase zile, iar in ziua a saptea s-a odihnit (Geneza 2.1-2). Simbol al acestei lucrari este saptamana noastra de sapte zile: sase zile lucratoare, iar a saptea zi de odihna. Numarul sapte a fost regula tuturor sarbatorilor din Vechiul Testament: ziua a saptea, a sambetei (Levitic 23.3). Saptamana a saptea, a cincizecimii (Levitic 23.15-16). Luna a saptea, sarbatoarea corturilor. Sapte zile de odihna in corturi, in amintirea eliberarii evreilor din robia egipteana, cand patruzeci de ani au locuit in corturi (Levitic 23.34-43). Anul al saptelea - incetarea a tot lucrul si odihna

pamantului. In acel an nu se semanau ogoarele, ci se consuma numai ce dadea pamantul de la sine (Levitic 25. 2,4, 21). Sapte saptamani de ani - "Anul jubiliar". De sapte ori cate sapte ani de odihna. Era anul de eliberare al tuturor robilor, de iertare a datoriilor si de odihna a pamantului (Levitic 25.8-12). Sapte brate trebuia sa aiba sfesnicul din "Cortul intalnirii". Sapte popoare trebuia izgonite din calea poporului evreu de catre ingerul Domnului, inainte de a ajunge ei in tara unde curge lapte si miere. Saptezeci de ani a stat poporul Iudeu in robia babiloniana pentru pacatele si nelegiuirile lor inaintea Domnului. La sfarsitul acestor saptezeci de ani de robie, Dumnezeu a facut cunoscuta profetului Daniel soarta poporului Israel pana la distrugerea lui ca natiune. "Saptezeci de saptamani sunt hotarate pentru poporul tau si pentru cetatea ta cea sfanta pana ce faradelegea va trece peste margini." (Daniel 9.24) "Sa stii si sa intelegi ca de la iesirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului si pana la Cel-Uns-Cel-Vestit sunt sapte saptamani si saizeci si doua de saptamani; si din nou vor fi zidite pietele si zidul din afara, in vremuri de stramtorare." (Daniel 9.25) "Iar dupa cele saizeci si doua de saptamani Cel-Uns va pieri fara sa se gaseasca vreo vina in El, iar poporul unui domn va veni si va darama cetatea si templul. Si sfarsitul cetatii va veni prin potopul maniei lui Dumnezeu si pana la capat va fi razboi - prapadul cel hotarat." (Daniel 9.26) Prin cele saptezeci de saptamani se intelege saptamani de ani, adica grupe de cate sapte ani. Cele saizeci si noua de saptamani incep sa se numere de la anul 452 i.Hr. cand Artaxerxe Longimanul a dat edictul pentru rezidirea Ierusalimului. Daca adunam la 452 de ani si cei 30 de ani care au trecut de la nasterea Mantuitorului pana la inceperea activitatii Lui publice, avem 483 de ani, adica exact 69 de saptamani de ani, iar cei 3 ani si jumatate de activitate publica sunt jumatate din saptamana a 70-a. Toate aceste profetii s-au implinit cu exactitate, inclusiv daramarea Ierusalimului si distrugerea poporului evreu ca natiune, la anul 70 d.Hr., de catre Titus, fiul lui Vespasian, imparatul Romei.

Numarul sapte in Noul Testament Conform cu genealogia prezentata de Sf. Ev. Luca, nasterea lui Iisus Hristos s-a produs in generatia a saptezeci si saptea de la Adam (Luca 3.23-39). Spre deosebire de genealogia Sf. Ev. Luca, Sf. Ap. si Ev. Matei, in genealogia sa, numara neamurile cu incepere de la Avraam: "Astfel toate neamurile de la Avraam pana la David sunt paisprezece. De la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece. Si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece." (Mat.1.1-17) Numarul paisprezece este un numar de doua ori sacru, fiindca este de doua ori sapte. Ca sa intelegem cat de sacru si respectabil este numarul sapte, simbolul celor mai adanci mistere, in Noul Testament, cu acest numar Dumnezeu a insemnat duminica, a saptea zi a saptamanii. Duminica a inceput a crea lumea psihica, spirituala. Duminica s-a nascut Iisus Hristos. Duminica a intrat in Ierusalim ca imparat si biruitor al mortii. Duminica a inviat din morti. Duminica a trimis pe Sfantul Duh si a intemeiat Biserica. Sapte taine sau mistere a instituit Iisus Hristos pentru mantuirea omenirii. Sapte au fost

"Sinoadele ecumenice" care au stabilit Crezul crestin si alte dogme. De saptezeci de ori cate sapte sa iertam, i-a zis Iisus lui Petru. Sapte Evanghelii se citesc la taina Sfantului Maslu. In Apocalipsa Sf. Ioan se vorbeste despre sapte epistole catre sapte biserici; sapte sfesnice de aur; sapte stele; o carte cu sapte peceti; sapte ingeri cu sapte trambite; sapte pedepse din urma; sapte ingeri cu sapte cupe etc. Sfarsitul lumii nu vine ca o lovitura de trasnet Legat de numarul sapte, in cele din urma apare si sfarsitul acestei lumi. In scopul indreptarii omenirii si al abaterii ei de la ticalosiile timpului, Dumnezeu a randuit multor sfinti sa cunoasca vremea sfarsitului acestei lumi. Amintim aici pe Sf. Nil al Athonului; pe Sf. Calinic de la Manastirea Cernica; pe Sf. Sava de la Calimnos; pe Sf. Nifon al Constantianei si multi alti barbati sfinti si cuviosi. Intr-un articol aparut in ziarul "Romania libera" nr. 107 (serie noua), duminica 29 august 1990, in pagina a treia, Arhimandritul Petroniu de la Schitul Prodromu din Muntele Athos descrie vedeniile Sf. Nifon si ale Sf. Calinic, cu privire la timpul sfarsitului acestei lumi. Iata un extras din acel articol: "Pentru marea ei actualitate ma opresc in scurt numai la vedenia Sf. Nifon al Constantianei si voi starui mai mult la marturia mai putin cunoscuta a Sf. Calinic de la Cernica, din Romania. In vedenia sa despre infricosata Judecata (cartea: <<Un episcop ascet>>, editata de M-rea Paraclisul), Sf. Nifon vede pe Dumnezeu rasfoind cartea veacurilor omenirii. Cand a ajuns la veacul al saptelea, Dumnezeu s-a oprit, si-a acoperit fata cu mana si a zis cu mahnire: <<Acest veac al 7-lea a intrecut pe toate celelalte cu nedreptatea si cu rautatea>>. Apoi, dupa putin, ajungand la jumatatea acestui veac a adaugat: <<Acesta este plin de putoarea pacatelor omenesti - de invidie, necuratie, ura, minciuna..., dar ajunge: il voi curma la mijloc; sa inceteze stapanirea pacatului!>>. Si a facut semn Arhanghelului Mihail sa pregateasca inceputul Judecatii - infricosat cuvant; <<Il voi curma la mijloc!>> Or, mijlocul veacului al 7-lea este anul 7500." Marturia Sf. Ierarh Calinic de la Cernica despre acest an este si mai directa. Sf. Calinic a trait intre anii 1787-1860 si este ctitorul Manastirii Cernica din apropierea orasului Bucuresti, careia i-a fost staret timp de 31 de ani. Scriitorul vietii Sf. Calinic, arhim. Baldovin, care i-a fost ucenic apropiat, ne relateaza: "Chiliile din insula Sf. Nicolae erau neincapatoare. De aceea se gandea sa faca o manastire mai mare, in cealalta insula, a Sf. Gheorghe. Prin dumnezeiasca randuiala, tocmai atunci staretul Calinic a primit o mare suma de bani de la arhiereul Stratonic, vicarul Mitropoliei, caruia un numar de boieri ii incredintasera acesti bani anume pentru zidirea unei manastiri... Un zvon circula in tara ca la anul 1848 avea sa aiba loc mari evenimente, un sfarsit de lume, un inceput de lume noua. In aceasta indoiala fiind, staretul Calinic amana inceputul lucrarilor. Framantat de aceste ganduri, ca in curand vine sfarsitul lumii si de ce sa mai inceapa lucrul, aievea si nu in vis, s-a pomenit intr-o zi pe cealalta insula, a Sfantului Gheorghe, avand de-a dreapta pe Sfantul Nicolae, patronul manastirii, si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, intrebandu-l ca de ce nu incepe zidirea manastirii. Cuprins de frica, staretul a raspuns: <<Iertati-ma, sfintilor lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii>>. Atunci sfintii i-au zis: <<Uita-te spre Rasarit!>>.

Si ridicand Cuviosul ochii spre Rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o mare lumina dumnezeiasca, iar el, inspaimantandu-se, a cazut la pamant. Indata insa sfintii l-au ridicat de la pamant, zicandu-i: <<Priveste acum la Rasarit si vei vedea taina cea mare a Providentei>>. Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sfantul Calinic a vazut pe cer Sfanta Treime, asa cum este zugravita pe Sfintele Icoane, iar dedesubt, pe un mare pergament luminos, era scris cu litere mari: 7500 ani de la Adam. Atunci sfintii care il sustineau de brate i-au zis: <<Vezi ca nu la anul 1848 este sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini anii 7500 de la Adam. Asadar, au adaugat sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sfantului Mare Mucenic Gheorghe!" Precum vedem, si aici se vorbeste precis despre anul 7500 de la Adam. Cele doua viziuni ale marilor ierarhi Nifon si Calinic, relatate mai sus, nu pot fi puse la indoiala. Dupa calculele noastre omenesti, suficient de eronate, aceasta lume ar fi trebuit sa fi fost de mult distrusa, inca din anul 1992 d.Hr., an care corespunde cu anul 7500 de la Adam. Dupa timpul exact, cunoscut numai de Dumnezeu, anul 7500 probabil ca inca nu a sosit, iar daca a sosit, sa observam cu luare aminte ce-i spune Dumnezeu Arhanghelului Mihail in vedenia Sf. Nifon al Constantianei: "Sa pregateasca inceputul Judecatii". Cu alte cuvinte, inceputul judecatilor lui Dumnezeu asupra omenirii sunt cele care pornesc odata cu sosirea anului 7500 de la Adam, si nicidecum sfarsitul lumii. In nici un caz sfarsitul lumii nu vine ca o lovitura de trasnet. Nu! Omenirea trebuie sa treaca mai intai prin judecati aspre, prin mari necazuri si dureri, consecinte directe ale pacatelor si ale indepartarii ei de Dumnezeu, suferinte care vor evolua in paralel, in forme cumplite. Despre aceste judecati vorbea Dumnezeu. Iisus Hristos spunea limpede apostolilor Sai: "Se va ridica neam peste neam si imparatie peste imparatie si va fi foamete si ciuma si cutremure pe alocuri". (Matei 24.7) "Luati seama sa nu va speriati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu este sfarsitul." (Matei 24.6) "Toate acestea sunt inceputul durerilor." (Matei 24.8) "Atunci multi se vor sminti si se vor vinde unii pe altii; si se vor uri unii pe altii." (Matei 24.10) "Si va da frate pe frate la moarte si tata pe copil si copiii se vor razvrati impotriva parintilor si ii vor ucide." (Marcu 13.12) Toata aceasta evolutie a raului va culmina cu un mare necaz asupra omenirii, despre care zicea Mantuitorul: "Caci in zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost pana acum, de la inceputul fapturii pe care a zidit-o Dumnezeu si nici nu va mai fi" (Marcu 13.19). "Iar indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui." (Matei 24.29) "Atunci se va arata pe cer Semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa." (Matei 24.30) Teologia mentioneaza ca aceasta lume in forma ei istorica are o limita, un termen. Dar sfarsitul nu va fi o oprire a timpului istoric printr-o catastrofa cosmica, ci o innoire a creatiei, in sens de "transformare" (1 Corinteni 15.51-55). O trecere de la starea veche la una noua, care coincide cu aparitia glorioasa a lui Hristos, la cea de a doua Lui venire. Astfel, istoria si creatia in cele sapte zile asteapta "ziua a opta", care prefigureaza timpul eshatologic sau vesnicia. Si pentru ca aceasta zi a opta nu va mai fi urmata de altele, ci va fi eterna (sau infinita), arta crestina a facut din 8 (opt) culcat si un semn al eternitatii sau cel al infinitului ().

LUCA DUMITRU (Reproduceri din "Biblia ilustrata", Editura RAO)

Sanatatea e scrisa in stele

Astrele ceresti ne ajuta sa stim mai mult - Viata noastra e stapanita de un paradox: vrem din toate puterile sa fim sanatosi, dar ne maltratam organismul: fumam, mancam prea mult sau gresit, muncim pana la epuizare... De ce? Raspunsul se afla in inconstientul fiecaruia dintre noi, dar si in stele. Daca va cunoasteti planeta care va guverneaza, veti izbuti sa va stapaniti mai bine instinctele sinucigase. Astrologia nu i se poate substitui medicinii. Nici un astrolog serios nu ar accepta o asemenea insarcinare. In schimb, astrologia aduce elemente indispensabile cunoasterii de sine, pentru cine vrea sa-si pastreze pe deplin sanatatea. Fiindca sanatatea noastra se afla sub influenta planetelor. Berbecul se afla sub regenta lui Marte, care il face sa devina impulsiv, Cancerul se afla sub semnul Lunii, care il indeamna la bulimie etc. Pe scurt, planetele influenteaza relatiile pe care fiecare dintre noi le avem cu propriul nostru organism. Unele dintre ele ne indeamna sa mancam gresit, altele - sa ne depasim in mod periculos limitele. Medicina nu poate sa intreprinda nimic contra acestor excese. Ea nu poate decat sa le constate consecintele si sa incerce sa le inlature. Fireste, un medic se va stradui intotdeauna sa-i explice pacientului sau care sunt cauzele bolii. Dar nu-i va putea spune niciodata ce anume il impinge spre rau. Cheia acestei probleme se afla numai in mana astrologiei si a psihanalizei, o alta metoda a cunoasterii de sine. Analizand pozitia planetelor, astrologia poate, de asemenea, sa prevada care sunt fortele care ne influenteaza cel mai puternic de-a lungul lunilor si anilor ce vor veni. Aceste cunostinte ne ajuta sa ne stapanim mai bine echilibrul fizic si mental si, mai ales, sa prevenim bolile care ne-au fost ursite de stele.

BERBEC Planeta tutelara: MARTE Avantaje: o mare vitalitate Marte este planeta energiei si a dinamismului. Cu un asemenea aliat, nativii zodiei dispun de o excelenta sanatate de baza si de mari capacitati de recuperare in caz de lovituri puternice. Berbecii fac parte dintre oamenii care se

vindeca repede si ale caror rani se cicatrizeaza usor. Dezavantaje: imprudenta Marte este zeul razboiului si al actiunii. Sub influenta acestui stapan planetar, nativii zodiei sunt permanent in priza, mereu activi, trecand de la o aventura la alta, de la o provocare la alta. Viata lor este mult prea alerta, agitata. Ei nu stiu sa se odihneasca, se culca prea tarziu si se trezesc prea devreme, nau timp nici sa mestece cand mananca... Pentru a-si pastra sanatatea, esential pentru ei este sa invete sa se destinda. Bolile provocate de Marte Marte guverneaza capul, energia, muschii, sangele. In caz de dizarmonie, el poate sa antreneze hemoragii, crampe, migrene, ameteli. Atentie, de asemenea, la problemele legate de dinti, la bolile sangelui si la tulburarile circulatorii. Marte poate sa provoace febra puternica sau inflamatii, sa favorizeze toate tulburarile cu hiper inainte: hipertensiune, hiperfunctiuni endocrine etc.

TAUR si BALANTA Planeta tutelara: VENUS Avantaje: echilibru si bucuria de a trai Venus este zeita iubirii, planeta armoniei si a echilibrului. Cu o asemenea protectoare, cele doua zodii beneficiaza de o buna sanatate de baza si indragesc suficient de tare viata pentru a lua masurile necesare menite sa le apere sanatatea. Taurul este un semn de pamant si pentru el Venus are ca efect intarirea soliditatii. Foarte rezistenti, ei beneficiaza adesea de o sanatate de fier. Balanta este un semn de aer, iar Venus ii dezvolta latura de echilibru si inclinare spre armonie. Dezavantaje: excesele Venus este planeta senzualitatii. Ea ii face pe oameni sensibili la toate placerile. De aici si faptul ca uneori ea provoaca o igiena de viata defectuoasa. Daca sunteti Taur, un om terestru si bon-viveur, Venus va dezvolta mai ales senzualitatea si lacomia la mancat. Dar atentie: excesele in materie de amor, ca si cele consumate la masa, nu va sunt favorabile. Nu incercati sa deveniti calugar sau ascet, dar incercati sa respectati un anume echilibru. Si Balantele ii datoreaza lui Venus senzualitatea si lacomia, dar cum ele au un simt innascut al echilibrului, cad mai rar in excese decat Taurii. In schimb, Venus le face lenese. Sa nu faci nimic cu zilele tale nu e prea bine pentru moral si asta poate sa afecteze si sanatatea. Bolile provocate de Venus Venus guverneaza tot ceea ce are legatura cu sexualitatea si cu reproducerea la femei. Ea guverneaza venele, pielea, mucoasele si secretiile. In ce-i priveste pe Tauri, Venus raspunde mai ales de gat, de barbie si de intreg sistemul ORL. Pentru Balante, Venus raspunde de rinichi si de sistemul urinar. In caz de disfunctii, de pilda atunci cand este influentata negativ de alte planete, Venus poate sa antreneze, atat pentru Tauri cat si pentru Balante, tulburari de fecunditate si de tot ceea ce este legat de aparatul genital al femeilor. Pentru

ambele semne, atentie, de asemenea, la tulburarile circulatorii, la demineralizari si la tulburari digestive. Venus ii predispune pe Tauri si pe Balante la toate afectiunile care il au inainte pe hipo (hipotensiune, hipofunctiune glandulara etc.). Daca sunteti Tauri, puteti avea probleme legate de tiroida, tulburari ORL si afectiuni care ating vertebrele cervicale. Daca sunteti Balanta, feriti-va de o eventuala fragilitate a rinichilor si a cailor urinare.

RAC Planeta tutelara: LUNA Avantaje: fecunditate Luna este planeta mamei. Ea este legata de fecunditate si de alimentatie. Ea ii doteaza pe nativii ei cu o forta si o rezistenta fizica mijlocii, dar favorizeaza tot ceea ce are legatura cu maternitatea si cu viata organica. Ea protejeaza circulatia lichidelor din corp. Dezavantaje: lipsa igienei alimentare Intr-o maniera generala, Luna incetineste procesele fizice. In plus, fiind legata de alimentatie, ea ii face pe Raci foarte sensibili fata de ceea ce mananca. Sub influenta ei, abaterile de la regim sunt mai greu suportate. Iar in calitate de lunari, Racii fac parte dintre cei care se adapteaza foarte greu la o buna igiena alimentara. Bolile provocate de Luna Luna guverneaza digestia, stomacul, nutritia in general, functiile sexuale feminine si fecunditatea. In perioadele cand Luna suporta influente negative din partea celorlalte planete, ea poate antrena tulburari digestive (aerofagie, dureri de stomac, intoxicatii, alergii de origine alimentara). Ea favorizeaza, de asemenea, anemia si provoaca disfunctiile care incep cu hipo - hipotiroidie, hipotensiune, hipotermie. Atentie, de asemenea, la chisturi si la abcese, la tulburarile de menstruatie.

LEU Planeta tutelara: SOARELE Avantaje: o mare vitalitate Soarele este planeta afirmarii de sine, a vointei, a vitalitatii si a stralucirii. Protejati de un asemenea inger pazitor, Leii dispun de un capital excelent de sanatate. Soarele accentueaza metabolismul, favorizeaza schimburile energetice, dinamismul si recuperarea. Dezavantaje: reactii prea violente Soarele accelereaza procesele fizice. Asta se traduce printr-o inclinatie catre hipertensiune si toate procesele care incep cu hiper. Reactiile Leilor au tendinta sa fie mereu violente (febra mare, manifestari patologice acute si rapide). Atentie: faceti parte dintre cei care trebuie sa se ingrijeasca imediat in

cazul instalarii unei afectiuni. Un alt defect al influentei solare: cand ceva merge prost Leii se resemneaza si nu se plang niciodata. Cu toate astea, au si ei limite. Bolile provocate de Soare Soarele guverneaza inima, arterele, circulatia sangelui, spatele, coloana vertebrala si vederea. In caz de disfunctionalitate, el predispune la probleme cardio-vasculare, hipertensiune, hipertiroidie. Atentie si la bolile care ating maduva osoasa, la tulburarile legate de coloana vertebrala, afectiunile ochilor si riscul de surmenaj.

GEMENI si FECIOARA Planeta tutelara: MERCUR Avantaje: adaptare perfecta Planeta intelectuala, Mercur este zeul roman al inteligentei si al comunicarii. El are o influenta destul de putin importanta asupra sanatatii. In astrologia medicala, Mercur guverneaza sistemul nervos, deci sistemele simpatic si parasimpatic. Nu trebuie sa intelegem ca Mercur decide doar in privinta nervozitatii. El reglementeaza intregul ansamblu al sistemului nervos intern. Printre altele, el guverneaza reactiile de adaptare ale organismului. Ceea ce in limbaj stiintific se numeste homeostazie, capacitatea organismului de a-si regasi repede echilibrul la cea mai mica modificare a conditiilor externe. Cel care dispune de o buna homeostazie se adapteaza foarte repede, pe nebagate de seama, la modificarile de temperatura, de zgomot sau de lumina, de pilda. De asemenea, Mercur ajuta la o buna reactie fata de stres. Dezavantaje: angoase si nervozitate Mercur este o planeta mentala, nu fizica. Cei care se afla sub influenta lui dispun, in general, de o forma musculara inferioara celorlalte zodii. De asemenea, dinamismul lor e destul de scazut. Gemenii si Fecioarele fac deci parte dintre semnele a caror constitutie e adesea fragila si putin rezistenta. In general, totusi, starea sanatatii lor e stabila, fiindca au un sistem nervos bun. Singura lor problema: echilibrul lor fizic depinde de starea de spirit, ceea ce le poate juca feste. Pentru Gemeni, semn de aer, asta se poate traduce printr-o surescitare nervoasa permanenta. Traind mai ales intr-o lume a ideilor, acest semn tine greu seama de corpul sau si are tendinta sa se disperseze, ducand prea multe activitati in acelasi timp. Daca sunteti Fecioare, nascute sub influenta pamantului (zodie de pamant), partea negativa a lui Mercur se traduce mai ales printr-un exces de angoasa, care provoaca insomnii si pierderi de energie. Bolile provocate de Mercur Mercur guverneaza intregul sistem nervos. Pentru Gemeni, el este legat si de sistemul respirator, in timp ce la Fecioare, guverneaza intestinele si abdomenul in intregul sau. In caz de dizarmonie, Mercur poate sa antreneze nevralgii de origine nervoasa, spasmofilie, anxietate si tulburari neuro-vegetative. El provoaca, de asemenea, migrene, alergii sau palpitatii. La Gemeni, Mercur negativ e legat de afectiuni ale sistemului respirator si de probleme care privesc bratele. Fecioarele trebuie sa se fereasca de anxietate si sa-si supravegheze

problemele intestinale, tulburarile pancreasului si ale vezicii biliare, parazitozele.

SCORPION Planeta tutelara: PLUTO Avantaje: recuperare rapida Pluto este zeul mortii, ceea ce i-ar putea nelinisti pe cei care se afla sub patronajul lui... Nu este cazul, fiindca Pluto e totodata si zeul renasterii. El nu va pune la adapost de diferite probleme legate de sanatate, dar va ajuta sa le depasiti, printr-o recuperare rapida. Dupa o boala sau dupa o criza, renasteti din propria dv. cenusa la fel ca Phoenix, intact. Dezavantaje: autodistrugere Pluto este o planeta misterioasa, a carei influenta nu este usor de inteles. El poate sa antreneze o fascinatie bizara pentru moarte si boala. Atentie deci la o anume tendinta reala catre autodistrugere. Bolile provocate de Pluto Pluto guverneaza viata si moartea, eliminarea reziduurilor organice si sexualitatea. El guverneaza asadar partile corpului legate de procreare, evacuarea toxinelor din sange. Cand este in opozitie, Pluto poate sa provoace intoxicatii, patologii ale organelor sexuale, tulburari ale prostatei, hemoroizi. Cand este influentat negativ de alte planete, poate sa antreneze deficiente imunitare, tulburari ale functiilor vezicii sau boli ale sangelui. Atentie, de asemenea, la sinuzite, migrene si sangerari de nas.

SAGETATOR Planeta tutelara: JUPITER Avantaje: robustete Jupiter este planeta sansei, a succesului si a bucuriei de a trai. Cu un asemenea protector, Sagetatorii sunt asigurati pe planul sanatatii. In marea majoritate a timpului sunt rezistenti ca niste stejari. Dotati cu o constitutie robusta, nativii zodiei sunt foarte rar bolnavi. Iar cand lucrul acesta se intampla totusi, optimismul si combativitatea lor ii ajuta sa-si regaseasca rapid echilibrul. Dezavantaje: tendinta catre exces Jupiter este planeta expansiunii. El poate deci sa antreneze fenomene de pletora si excese. Acest impact se manifesta mai ales in plan fizic: un jupiterian are tendinta naturala sa retina apa, sa inmagazineze grasimi si deseuri toxice. Dar el influenteaza din nefericire si psihicul: cei aflati sub influenta lui Jupiter au tendinta de a actiona intotdeauna in mod excesiv. Mananca mult, beau mult, ceea ce nu e deloc bine. Bolile provocate de Jupiter Jupiter guverneaza functiile ficatului, ale pancreasului, ca si functiile respiratorii. Cand se afla in opozitie, poate antrena boli de plamani, probleme ale

circulatiei arteriale, tulburari ale ficatului si pancreasului. El favorizeaza instalarea gutei, intoxicatii, hipertensiune si hiperactivitati glandulare. Atentie si la sciatica.

CAPRICORN Planeta tutelara: SATURN Avantaje: rezistenta Saturn este planeta disciplinei si a vointei. Ea nu daruieste o constitutie puternica, ci o rezistenta deosebita la boli. Pana ca un Capricorn sa ajunga sa cada la pat, e drum lung. In plus, Saturn faciliteaza adoptarea unor deprinderi igienice de viata. Rezultatul: nativii zodiei sunt campioni ai preventiei. Dezavantaje: vitalitate redusa Saturn incetineste procesele vitale. Asta are drept consecinta un dinamism redus, putina forta musculara, mecanisme de asimilare si de evacuare mai lente decat ar fi normal. Un saturnian bolnav face febra redusa, simptome putine, dar se si vindeca mai greu. Saturn e legat, de asemenea, de fenomene de scleroza. Bolile provocate de Saturn Saturn guverneaza scheletul, in particular articulatiile si genunchii. El protejeaza dintii, unghiile, parul si pielea. Cand se afla in opozitie, Saturn risca sa antreneze probleme osoase si articulare, manifestari de scleroza si de retentie. El predispune la calculi renali si biliari, la demineralizari, dermatoze, artrita si aterioscleroza, precum si la boli de dinti si de maxilare.

VARSATOR Planeta tutelara: URANUS Avantaje: un motor de Ferrari Uranus este planeta independentei, a creativitatii, a evenimentelor imprevizibile. El le daruieste nativilor sai o buna rezistenta nervoasa si un inalt nivel vibratoriu, care permit reconstituirea rapida a rezervelor energetice. Asta explica de ce, cu toate ca nu sunt dotati cu o constitutie prea puternica, Varsatorii sunt foarte rezistenti. Dezavantaje: nici un fel de limite Uranus este mai degraba o planeta mentala decat una fizica. Rezultatul: nativii zodiei isi imagineaza ca daca mintea decide, restul corpului trebuie sa execute. Partea neplacuta este ca, neascultand mesajele corpului, ei nu-si respecta necesitatile vitale. Pasionat si activ, Varsatorul ajunge fara sa-si dea seama la capatul rezervelor fizice si nervoase, cu tot riscul de epuizare si prabusire pe care aceasta-l comporta. Bolile provocate de Uranus Uranus guverneaza sistemul nervos, circulatia sangelui, echilibrul endocrin, maduva spinarii si vederea. Uranus poate sa antreneze o mare nervozitate. Atentie, de asemenea, la spasmofilie, la aritmia cardiaca, la bolile de picioare

(glezna si fluiere), la maduva spinarii si la tulburarile de vedere, ca si la neregularitatile tensiunii sanguine.

PESTI Planeta tutelara: NEPTUN Avantaje: forta spirituala Neptun este planeta invizibilului, a divinului si a spiritualitatii. Putin activ pe plan material, el nu daruieste nici o constitutie solida, nici mare rezistenta la oboseala si maladii. Dar cum aceasta planeta guverneaza legatura dintre vizibil si invizibil, dintre materie si spirit, ea va permite sa gasiti un echilibru fizic in armonie cu echilibrul dv. spiritual. Neptun poate provoca uneori vindecari cvasimiraculoase. Dezavantaje: abandon facil si evadare Fiind o planeta nemateriala, Neptun este regele iluziilor si al evadarii din real. In mod concret, un neptunian are o tendinta mai accentuata decat celelalte semne ceresti in a se refugia in alcool si droguri de toate felurile, inclusiv in consumul exagerat de medicamente. Bolile provocate de Neptun Neptun guverneaza picioarele, glandele, ganglionii, mucoasele, lichidele. El este in relatie si cu sistemul nervos. Neptun poate sa provoace intoxicatii, inclusiv medicamentoase. El antreneaza astenia, o mare fragilitate respiratorie si hepatica, tulburari limfatice si glandulare. Atentie in mod special la afectiunile care privesc picioarele, edemele, respiratia si tulburarile de circulatie.

Manastirea Magarul
- Acum cinci veacuri, niste ciobani ardeleni care treceau cu turmele prin Moldova au gasit o icoana intr-un stejar. Pe locul miracolului a fost inaltata o manastire Intre tinutul Husilor si Barlad se intinde o pustietate arar batuta de picior omenesc. Cat vezi cu ochii, doar ierburi fierbinti si roiuri uriase de fluturi migrand prin vazduh ca niste ninsori solare. N-am vazut niciodata fluturi atat de multi: rosii, albi, azurii, cu aripile tivite de purpura si de aur, zboara cand lin, cand avantati in tornade, vrand parca sa ne arate calea pe care sa o urmam. Drumul pe care mergem nu e insotit de nici un indicator. Dupa cateva serpuiri, se infige

piezis in zidul unei paduri care ne absoarbe, inchizandu-se peste noi ca un clopot: un tunel de umbra racoroasa si intunecata, luminat ici-colo de paienjenisul razelor strecurate de soare prin cupola copacilor. Ramuri lungi se izbesc de parbrizul masinii. Oprim si coboram ca sa dibuim firul ascuns al potecii, care se risipeste odata cu fluturii. O cale ferata rasare din hatisul de ierburi. Doua sine, pierzandu-se din nou in peretele de padure, prin care vom afla ca mai trece totusi un tren. O data la doua zile, un biet si molcom tren, spre tinutul Husilor... Mergem mai departe. Dupa alti aproape cinci kilometri, la sfarsitul tunelului de verdeata, se intrezareste o poiana scaldata in soare si zidurile albe, stralucitoare, ale unui asezamant monahal. In mijlocul lor, o biserica veche, inconjurata de cateva acareturi saracacioase, cotropite de iarba si de o liniste intemeietoare de lume. Manastirea Magarul. Cu toate ca ne aflam la doar 25 de kilometri de orasul Barlad, suntem intr-o mirifica sihastrie, un loc care nu figureaza pe nici o harta a lumii...

Stejarul Magarului "Ce vant va poarta pe aici?". Din umbra arborilor rasare, indreptandu-se spre noi, un calugar. Descult, cu barba lunga si incalcita, plina de licheni si scaieti, imbracat in haine saracacioase, pare mai degraba un duh ratacitor al padurii, mai ales ca din coama de par care i se revarsa pe umeri rasare un chip straveziu, de un alb lunar, nefiresc, de parca omul din fata noastra n-ar fi vazut de multa vreme lumina soarelui. Are in schimb ochi albastri, scanteietori, si un zambet blajin. "Ce cautati prin pustietatile astea?", ne intreaba din nou, oferindu-ni-se drept calauza. Aflam ca, intr-adevar, e monah, il cheama Xenofont si a venit, impreuna cu intreaga obste calugareasca, tocmai din Muntii Neamtului. Fii duhovnicesti ai celebrului staret Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda, cei zece calugari au fost "transplantati" intr-o singura noapte, pe 4 aprilie, schimband obstea de la Manastirea Magaru, pentru a statornici randuieli noi si aspre ca la Muntele Athos. Cand au venit, calugarii locului erau deja cu bagajele facute. N-au apucat nici sasi stranga mana cu noii sositi. De ce au fost schimbati? Nimeni nu stie. Si nimeni nu stie nici unde au fost trimisi. "Sunteti pentru prima oara aici? Hei, pai stiti dvs. unde ati ajuns? Asta e loc sfant, oameni buni! Un loc ales de Sfanta Treime. Vedeti copacii astia? In unii din ei sunt ascunse icoane sfinte, icoane facatoare de minuni. S-au intamplat mari minuni pe aici, aveti grija! Nu stiu daca sunteti pregatiti sa intelegeti miracolul locului." Faptura calugarului Xenofont raspandeste miros amar de padure. Vorbele pe care le spune se invalmasesc cu tumult, grabite parca sa faca stiuta taina asezamantului monahal. "In biserica se afla o icoana straveche. Nu-i cereti ce nu va poate da... Rugati-va la ea cu lacrimi adevarate, caci multa nefericire a curmat, vindecandu-i pe unii, impacandu-i pe

altii, dezlegand de facaturi si blesteme satanicesti. Icoana Maicii Domnului a fost gasita prin minune dumnezeiasca intr-un stejar, <<stejarul Magarului>>, pe radacina caruia s-a si inaltat manastirea, acum aproape cinci sute de ani..." Vrem sa-i facem parintelui Xenofont o fotografie pentru ziar... Ne opreste cu mainile intinse, avertizandu-ne, aproape cu dusmanie: "Nu faceti asta! Nu umblati cu desertaciuni! Mergeti in biserica si rugati-va de pacate! Puneti-va la icoane si suspinati". Din clipa aceea, calauza desculta, legata la brau cu centura de iarba, avea sa dispara, pe toata durata prezentei noastre la manastire, multumindu-se sa ne urmareasca in taina, de pe dealurile de deasupra chiliilor. Canonul credintei era prea aspru ca sa ingaduie usuratatea lumeasca a unei fotografii... Ramurile unor pini batrani imbratiseaza turla bisericii. Niste ramuri unduitoare, tesand in jurul ei o carapace de cetini. Biserica e pustie, cufundata in liniste. Zidurile groase si fresca stearsa de trecerea anilor ii tradeaza vechimea. Sfinti tristi, bizantini, ne privesc din iradierea catapetesmei poleite in aur. Deodata, in altar se aud pasi. Usile imparatesti se deschid cu incetineala, facand loc unui tanar monah care vine spre noi zambind. Are trasaturi delicate, piele smeada, ochi nefiresc de luminosi si de blanzi. Glasul ii e plin de moliciune, chibzuit si ingaduitor, tradand stiinta de carte. Ceasuri intregi incerc sa aflu cate ceva despre staret, dar parintele Euharist vrea sa se scoata pe sine din discutie cu orice chip. Nu vrea sa-mi spuna nici varsta, nici de unde se trage, nimic din ce a facut in viata lui de mirean. "M-am calugarit la Petru Voda, apoi am fost trimis cu ascultare aici", la asta rezuma el intreaga sa viata de pana azi. Abia intr-un tarziu, din nebagare de seama, cand panda incepe sa oboseasca, ne povesteste ca a fost student la ASE, studentul domnului Toma Roman, redactorul-sef al revistei noastre. Tresar uluit: calugarul acesta e licentiat in Economie! S-a nascut in Bucuresti, dar imediat dupa absolvire a renuntat la prieteni si la familie, la o cariera promitatoare, fugind in sihastriile muntilor, in Bucovina, la Petru Voda, intr-o lume atat de diferita de cea in care traise pana atunci. Atat am putut afla despre el. Cat despre fotografii, fereasca sfantul! Intoarce spatele de fiecare data cand indreptam obiectivul aparatului catre el, ba chiar ne ameninta ca se supara. "Eu v-as sfatui nici macar sa nu incercati. Ma credeti sau nu, au mai fost vreo cinci sau sase persoane care s-au incapatanat sa declanseze aparatul si filmul s-a voalat. Nu ma intrebati de ce, ca nu stiu. Dar va jur ca asa s-a intamplat..."

Miracolul celor trei lumini Despre manastire insa, putem intreba orice. Si, bineinteles, mai intai de ce se cheama "Magarul". Care e legenda de care vorbea calugarul din padure? Parintele Euharist imi spune ca nasterea asezamantului s-a faptuit chiar aici, in locul unde e asezata azi sfanta masa a altarului si unde altadata se afla un stejar batran: "Poate vi se pare o ciudatenie, dar manastirea asta a fost

ctitorita de niste ciobani ardeleni...", isi incepe povestea parintele Euharist. Coboram in veacul saisprezece, in vreme ce oierii din Ardeal porneau in transhumanta spre Basarabia, trecandu-si peste munti turmele nesfarsite de oi, cainii si magarii incarcati de poveri, asezandu-si stanele in pasunile bogate si primitoare ale Barladului. Unul dintre marii stapani de stana, venetic din tinuturile Bretcului, se numea Ion Bretcanu. Era o seara de toamna, zice-se ca-n anul 1570, cand unul dintre magarii acestui oier a disparut in paduri mai multe zile, fiind gasit de un padurar intr-o dumbrava indepartata, la radacina unui stejar batran. In anul care a urmat si exact in aceeasi zi, acelasi magar a disparut iarasi. L-au gasit tot acolo, sezand pe picioarele dinapoi, privind "ca fermecat", ore la rand, tulpina arborelui secular. "Ia uitati, fratilor, magariu" nostru se roaga", a ras unul dintre ciobani. Dar in anul al treilea, ziua fatidica s-a nimerit sa fie chiar cea in care oierii lui Bretcanu se intorceau de la targul Barladului, unde vandusera o mare parte din produsele stanii. Era vreme de ploi, negura groasa intunecase padurea inca de la ceasurile amiezii. Obositi si uzi de drum, ciobanii nici nu apucasera sa se adaposteasca la stana, cand magarul se topi din nou in desisul padurii, cu desagii cu bani uitati pe spinarea lui. Ingrijorati, mocanii l-au tocmit pe vrednicul Iftimie, capetenia tuturor padurarilor, cel care veghea peste intinsii codri dimprejur, cunoscandu-i atat de bine, incat se zvonea despre el c-ar sti graiul copacilor. Cand au gasit magarul, era trecut de miezul noptii. Furtuna isi intetise tariile, ploua naprasnic, vanturile iti taiau rasuflarea. Bietul animal era acolo, ingenuncheat la radacina stejarului sau, inaintea a trei luminite stralucitoare. Trei luminite scanteiau ca stelele, sfasiind valurile de ceata, in numele Tatalui, al Fiului si-al Duhului Sfant... Speriati, ciobanii au ingenuncheat cu totii in fata miracolului, iar starostele lor, Ion Bretcanu, a hotarat pe loc ca din cei 3000 de galbeni care se gaseau in desagi sa ridice un schit, a carui Sfanta Masa sa fie chiar tulpina batranului arbore. Cand au taiat acel copac scorburos, oamenii au gasit in "trupul" lui o icoana. O icoana care avea sa faptuiasca de-a lungul veacurilor nenumarate minuni. "N-a fost doar legenda", repeta parintele Euharist. "Se pot vedea si azi sub sfantul jertfelnic radacinile copacului stravechi. Ca oierii lui Bretcanu au fost aici o dovedesc chiar numele multor locuri din imprejurimi. De pilda, mai in vale, prin padurile pe unde ati urcat dvs., altadata a fost un sat numit Bujoreni. Ei bine, in veacul al saisprezecelea, vatra satului aceluia se numea Silistea Oilor, iar cea a satului Banca - cel mai apropiat de manastire - era numita Silistea Bretcanii. Manastirea <<Magariului>> a lui Bretcanu e amintita intr-un act de la 1602, dar ceea ce conteaza e locul, faptul ca manastirea asta s-a nascut pe un loc atins de miracol. In poiana asta atat de indepartata, si mult imprejur, nu curge nici un izvor. Cine era nebun sa faca o manastire intr-un loc fara apa? Apoi, nu trebuie decat sa va uitati putin la icoana asta..." Intr-adevar, asa cum e acum, ascunsa in ferecatura sa de argint, icoana e cuprinsa de taina. Abia deslusite, nici nu-ti dai seama daca acele chipuri de culoarea pamantului, pictate pe ea, sunt zamislite sau nu de mana omeneasca. Acea Maica si acel Prunc nu se uita unul la altul, ca in mai toate icoanele bizantine; pruncul e tinut la distanta de trupul Mamei Ceresti, iar amandoi privesc undeva, in departarile lumii, cu o privire pierduta, cear vrea sa treaca de usile bisericii, regasind adancul padurii. "Cand e mare

seceta, satenii le cer preotilor sa scoata icoana din biserica. Si de fiecare data cand icoana a fost scoasa si taranii au urmat-o intr-o adevarata procesiune prin paduri, absolut de fiecare data, chiar in acea zi, a inceput sa ploua... Intrebati pe oricine din satele astea si va va spune ca e adevarat." Ioanichie, boierul cu inima de sfant Dupa ridicarea schitului lui Bretcanu, padurarul Iftimie s-a calugarit si, luandu-si numele de Pahomie, a pazit multi ani buna lui randuiala. La fel cum a fost lipsita de apa, manastirea a fost mereu lipsita de mosii - lucru nemaiintalnit la vreo alta manastire moldoveana -, fiind sortita pana azi sa ramana saraca si rupta de lume, sa-si schimbe de multe ori stapanul si obstea. A trebuit sa treaca multa vreme pana sa se gaseasca un mosier temator de Dumnezeu, vornicul Gavril Conachi, care, vazand cat e de paraginita, a refacut manastirea din temelii la 1780, grijind de ea pana la moarte. Cat despre fiul sau, Ion, el avea sa aiba un destin cu adevarat legendar. Desi om cu o invatatura aleasa, o dragoste nefericita l-a facut sa se desparta de lume, sa o urasca, sa se inchida in sine, incredintand toata averea sa Manastirii Magarul, calugarindu-se el insusi, cu numele de Ioanichie. El a ridicat la 1840, pe vechile temelii, o manastire de piatra, el i-a hotarat hramul Adormirii Maicii Domnului si tot pe el il vedem pictat acolo, in stanga catapetesmei, in vesminte purpurii. Secvente ale vietii sale au devenit istorie. Auzind, odata, ca la manastire traieste un mare boier, o ceata de talhari, condusa chiar de unul dintre calugarii manastirii, a navalit in miez de noapte in chilia parintelui Ioanichie, amenintandu-l cu pumnalele, fortandu-l sa le predea toti banii. Calugarul le-a cerut ingaduinta sa se imbrace si sa-i insoteasca spre biserica, zicand ca galbenii sunt acolo, in Sfantul Altar. Talharii au consimtit. Au intrat cu totii in biserica, au stat aici, unde sedem si noi, asteptand infrigurati ca parintele sa iasa inaintea lor cu averea. Deodata, biserica s-a luminat. Usile imparatesti s-au deschis si intre ele a aparut acelasi monah de dinainte, dar de data aceasta invesmantat in epitrahilul si filonul de aur, ca la Liturghiile cele mari. Si, ridicand Sfanta Evanghelie deasupra capetelor tuturor, le-a zis asa: "Fratilor, iata, banii mei sunt in aceasta carte. De acum, puteti sa ma omorati!". A urmat o tacere, o lunga tacere, dupa care toti talharii au cazut in genunchi si au cerut iertare. Dupa putina vreme, banditii au fost prinsi, dar insusi cuviosul Ioanichie a intervenit pe langa autoritati, rugand sa fie eliberati. Un singur lucru nu a putut ierta: acela ca talharii au fost calauziti de un calugar. De aceea, chiar a doua zi, ia alungat pentru totdeauna pe toti calugarii manastirii, inlocuindu-i cu maicute si statornicind niste randuieli aspre, de adevarata schimnicie.

"Scoala" parintelui Iustin In ciuda multelor vitregii si lipsuri, in ciuda prigoanei comuniste, manastirea a ramas de maici pana prin 1998, cand au fost iarasi adusi calugari. Anul acesta au fost schimbati, la fel de in graba ca-n vremea cuviosului Ioanichie. Nimeni nu stie de ce-au fost inlocuiti cu totii, de ce n-a mai ramas

nici unul din vechea obste, de ce au fost adusi tocmai din munti acesti zece monahi tineri, cu dor de singuratate. "Asa a hotarat Preasfintitul Ioachim, Episcopul Husilor", raspund ei soldateste, fara a comenta. Prin satul Banca se zvoneste ca deasupra chiliilor astora se itisera prea multe antene parabolice, ca lumea cam ocolea slujbele facute aici. Sunt insa doar simple banuieli, nimeni nestiind cu precizie care au fost adevaratele pricini. E sigur insa ca, de cand au venit calugarii parintelui Iustin, cu regimul duhovnicesc aidoma celui de la Petru Voda - rugaciune si slujba neintrerupta, lungi miezonoptici si post desavarsit tot anul -, localnicii iubesc si ajuta manastirea mai mult. Oamenii au invatat sa pretuiasca linistea si singuratatea calugarilor, netulburandu-i decat atunci cand se cuvine, neurcand spre ei decat la slujbele mari. Si, ca prin minune, dupa numai doua luni de la sosirea noii obsti, lumea nu mai incape in biserica la Sfintele Liturghii. "De vina e, poate, parintele Iustin. Toti cei de aici suntem calugari de multi ani, ne cunoastem bine intre noi, toti am fost formati de parintele Iustin si il avem ca duhovnic. Recunosc ca eu, ca staret, nu fac altceva decat sa respect pas cu pas povetele sale, sa urmez intocmai modelul sau duhovnicesc de a conduce o obste calugareasca. De la el am invatat totul. Am invatat in primul rand sa fiu tare. El are o tarie de caracter pe care n-am mai intalnit-o la oamenii obisnuiti, o tarie ce vine dintr-o necurmata nadejde in ajutorul Maicii Domnului. Toti se intreaba cum mai rezista. Ziua intreaga spovedeste zeci, sute de credinciosi, unul dupa altul, fara nici o pauza de odihna, apoi slujeste in biserica la Liturghiile de noapte. E mare lucru daca apuca sa doarma doua-trei ore intr-o zi. Pentru lumea de rand pare supraomenesc, imposibil. Dar, de fapt, e harul lui Dumnezeu care lucreaza prin acest batran induhovnicit. Pentru harul lui Dumnezeu toate sunt cu putinta..." Toti vietuitorii manastirii obisnuiesc sa-l numeasca pe parintele Iustin nu duhovnic, ci "batranul lor". "Bineinteles ca ne e dor, ca doara oameni suntem", spun cu totii, recunoscand totodata ca le pare nespus de rau fiindc-au plecat de acolo, din munti. "Sa te desparti de <<batranul tau>> e exact ca si cum te-ai desparti de parintele tau. Parintele care te-a nascut spiritual...", apasa cuvintele staretul Euharist. "Asta e de fapt marele merit al parintelui Iustin, mai ales acum, la batranete: nu cred ca vreo alta manastire a deschis atatea schituri ca Manastirea Petru Voda. Si vorbesc de schituri cu rugaciune multa, cu monahi induhovniciti, crescuti la <<scoala>> Parintelui Iustin, asezaminte care sigur vor dainui. Iar daca nu le-a deschis, le-a <<improspatat>> cu monahi noi, a stiut mereu sa trimita omul la locul potrivit. Acum, in obstea de la Petru Voda au mai ramas cel mult 70 de vietuitori. Inainte erau mult peste suta. Multi au fost trimisi cu ascultare, ca si noi. Dar mereu tinerii chemati la monahism, din toata tara, vor sa-si faca ucenicia acolo, la Petru Voda, langa harul acestui mare pastor de suflete. Eu mai merg si acum pe la el, dar numai cand am nevoie de sfat. Candva, un preot batran mi-a zis asa: <<Cu duhovnicul trebuie sa te intalnesti o data pe an si sa implinesti cuvantul lui. Iti da un cuvant si acela sa-l faci. Mai vii la anul, iti mai da un cuvant si tot asa mai departe...>>. Intalnirea cu parintele Iustin e bucurie curata. Sa implinesti cuvantul lui, asta e cel mai greu. Ti-e dor de manastirea de unde ai plecat? Unui calugar n-are voie sa-i fie. Calugarul e un ostas, el trebuie sa fie tare. Cum i-a raspuns unui tanar un alt mare duhovnic,

parintele Cleopa, cand acesta i-a spus ca vrea sa vina la manastire. I-a spus asa: <<Nu veni la manastire, fa-te tu manastire!>>. Un adevarat calugar isi poarta manastirea in inima lui, oriunde s-ar duce. Cand am plecat de la Petru Voda, m-am gandit ca nu voi mai gasi un loc la fel de retras si de prielnic rugaciunii ca manastirea aceea din munti. Ei bine, iata, am gasit!"

*** Unii dintre calugarii Manastirii Magarul n-au coborat in oras de cand au venit aici. Iesim din biserica, parintele Euharist trage aer in piept si priveste codrii de parca i-ar mangaia cu ochii sai plini de lumina si spune ca, daca s-ar putea, el n-ar cobori de aici niciodata. Pentru el, acolo jos e haosul, indepartarea de credinta, Infernul. Pe cand aici, ratacind printre copacii padurii, te poti intalni oricand cu Dumnezeu. "Stiti cum sunt aici diminetile?... Ies cateodata de la chilie si raman asa, incremenit in mijlocul gradinii, nu mai pot face un pas. Si-mi vine sa cad in genunchi si sa laud, sa slavesc din toata inima mea pacatoasa nemarginita frumusete a lumii, creatia aceasta, toate pe care le-a facut Dumnezeu: iarba, pasarile, raul de lumina care se varsa asupra noastra din cer, tresarirea de fericire a naturii, pe care o contemplam intre rugaciuni. Asa traim noi: simplu si bogat totodata, sub corola de minuni a lumii, plina de semne dumnezeiesti. Ascultare si rugaciune. Un calugar nu-i un om complicat. Privit din afara, viata lui pare mereu la fel. Un calugar e cam ca padurea asta din jur: aparent nemiscata, tacuta, intunecoasa. Dar e o padure care pe dinauntru canta..." BOGDAN LUPESCU (Fotografiile autorului) (La Manastirea Magarul - Bujoreni se poate ajunge folosind drumul judetean Barlad-Zorleni-Murgeni-Falciu, iar de la iesirea din satul Popeni, ajunsi pe creasta dealului, la punctul numit "Caprioara", se face dreapta, intrand in padure, pe unicul drum de tara care duce direct la manastire.)

Apa vie, leac sa-ti fie!

- Cum s-a transformat o zicala intr-o arma de alungat moartea Prof. univ. dr. IOAN NEDELCU

Nimeni nu poate veni sa spuna ca aceasta nu este o lucrare stiintifica Daca acum un secol, oamenii de stiinta proclamau victoriosi ca vor decripta toate misterele naturii, timpul scurs dupa aceea a aratat in mod paradoxal ca, de fapt, fiecare noua descoperire a adancit acest mister. Pe masura ce au cunoscut mai bine materia, regnul vegetal, animal sau fiinta umana, cercetatorii au deschis noi si noi orizonturi, creand un front de lucru imens in ceea ce priveste cunoasterea. Daca ar fi sa luam doar domeniul medical, vom remarca faptul ca, in ultimele decenii, investigatiile pe domenii de studiu s-au extins extraordinar. Exista zeci si zeci de specializari in medicina, care studiaza cele mai fine corelatii intre imunitate si activitatea endocrina, intre echilibrul psihic si cel hormonal ori intre procesele celulare si activitatea bioenergetica. In prezent, medicina de varf nu se mai lupta orbeste cu microbii, nu mai spera descoperirea pilulei magice, ci cauta mai degraba sa inteleaga echilibrul atat de complex al fiintei umane, numit sanatate. Pe de alta parte, desi mitul pastilei atotputernice, care sa ia bolile cu mana, este pe cale sa apuna, miracole apar in continuare in medicina, si nu putine. Unul dintre ele, botezat cu un nume inspirat din povesti, este pe cale sa se infaptuiasca in Romania: APA VIE. Nu, nu este vorba despre vreo licoare obtinuta cu incantatii rituale, ci despre rodul muncii de aproape un deceniu a unor varfuri ale stiintei romanesti, care au descoperit noi valente vindecatoare ale unei substante aparent atat de banale: apa. Pentru a afla mai multe despre apa vie (de fapt despre apa cu continut scazut de deuteriu) am apelat la un nume de marca al medicinii romanesti, si anume la d-l prof. universitar doctor Ioan Nedelcu, general de divizie, medic dermatolog la Spitalul Militar Central. Am ajuns la domnia sa in plina zi de lucru, atunci cand la cabinetul sau se formase un rand impresionant de pacienti care asteptau rabdatori consultul. Contrar greutatii titlurilor si a investiturii sale, d-l general Nedelcu s-a dovedit a fi o gazda si un interlocutor exceptional, punandu-ne la dispozitie informatii extrem de interesante, privitoare la cercetarile facute pe aceasta tema.

Stiinta pusa la treaba: DEUTERIUL - Posturile de televiziune si ziarele romanesti au difuzat in ultima vreme numeroase informatii privitoare la cercetarile dvs. legate de o apa miraculoasa, care ar vindeca multe boli, intre care si cancerul... - Deja ma simt dator sa va corectez: in primul rand, cercetarile despre aceasta apa nu imi apartin in exclusivitate, ci sunt rodul muncii mai multor oameni de stiinta romani care lucreaza corelat. Apoi, cand se spune apa miraculoasa, deja gandul zboara spre procedee mai mult sau mai putin vrajitoresti, or, apa la care va referiti este obtinuta prin mijloace tehnologice extrem de precise, fiind studiata de mai bine de un deceniu in intreaga lume. - Are si un nume aceasta apa? - I se spune apa cu continut scazut de deuteriu sau saracita in deuteriu. Ce este deuteriul? Deuteriul este izotopul stabil al hidrogenului care se gaseste in

natura. Prin inlocuirea unui atom de hidrogen din molecula apei cu un atom de deuteriu rezulta apa usoara, care are proprietati terapeutice. Prin inlocuirea celor doi atomi de hidrogen cu doi atomi de deuteriu rezulta apa grea. Apa cu foarte mult deuteriu este aceeasi cu celebra apa grea folosita pentru dezvoltarea tehnologiilor nucleare.

Cea mai enigmatica substanta de pe pamant - In ultimii ani, se vorbeste tot mai mult despre diferite ape care vindeca, fiecare dintre ele fiind recomandata ca un adevarat elixir. Se vorbeste despre apa structurata, apa Pi, apa plata etc. Prin ce difera, in afara de continutul de deuteriu, aceasta apa usoara de care va ocupati, de cele enumerate anterior? - Se stie despre apa ca este cea mai raspandita substanta de pe pamant. Totodata, ea este si cea mai enigmatica. Daca i se modifica structura, compozitia, temperatura chiar, atunci proprietatile sale biologice si implicit efectul ei asupra organismului uman sunt foarte mult diferite. Apa plata, de exemplu, este o apa naturala, care a stat cateva mii sau zeci de mii de ani in roca si a imprumutat din caracteristicile electromagnetice ale zonei si si-a orientat molecula. Apoi, apa structurata - de care s-a ocupat foarte mult si profesorul Manzatu - are si ea molecule orientate intr-un anume fel, iar de aici rezulta anumite proprietati biologice. In lumea vie sunt insa intalnite mult mai multe tipuri de apa. Se stie ca organismul fiecaruia dintre noi contine in proportie de peste 70% apa, insa nu este vorba despre apa de un singur tip. Avem apa in interiorul celulelor, la suprafata celulelor si in afara lor, apa constitutionala, si fiecare dintre acestea este diferita de celelalte. Chiar si apa de la suprafata celulei difera foarte mult de la un om la altul. Apa se uzeaza odata cu varsta. Mai mult, ea are memorie. Nu in sensul ca retine anumite detalii, ca in cazul mintii umane, ci in sensul ca, pe parcursul vietii, ea isi modifica atat de mult structura, compozitia izotopica si entropia, incat capata proprietati mult diferite de ceea ce a fost initial, purtand un fel de amprenta. Sunt multe, foarte multe de spus despre apa, care merita calificativul de miracol. De exemplu, moleculele de apa pot fi ordonate intr-o structura simetrica, cristalina - gheata -, pentru ca, pe masura ce temperatura creste, apa sa treaca din structura cristalina intr-una lichida. Este extrem de important ca, in intervalul de temperatura de la 35 a la 42C ea se afla intr-o stare fluida - are jumatate structura cristalina, jumatate lichida. Aceasta structura cu maxima instabilitate - acum e cristal, acum e lichid - favorizeaza dezvoltarea reactiilor biochimice care genereaza energie si intretin viata la temperatura de 37C si la o presiune de o atmosfera. Putini stiu ca, daca in laborator am vrea sa obtinem

reactiile biochimice care se produc in celula si in corpul omenesc la 37C si la o presiune de o atmosfera, am avea nevoie de sute de grade, sute de atmosfere si de catalizatori superperformanti. Aici, in apa, este o parte a marelui mister al vietii.

Inceputul povestii: apa de ghetar - In lumina acestor informatii, ce rol are apa cu continut scazut de deuteriu pe care o studiati? Cum v-a venit ideea sa va orientati cercetarile asupra ei? - Povestea este mai veche si incepe undeva in anii 60, in Uniunea Sovietica, unde oamenii de stiinta au studiat in paralel doua populatii ai caror membri ajungeau la varste extrem de inaintate si erau foarte sanatosi. Obiceiurile lor, inclusiv cele alimentare, erau foarte mult diferite, insa cele doua populatii aveau ceva in comun: beau apa de ghetar. Apa de ghetar este pura, fiind formata cu mii si mii de ani in urma si, pe langa continutul redus de deuteriu, s-a dovedit a avea si calitati biologice deosebite. De pilda, la culturile agricole irigate cu apa de ghetar, productivitatea a crescut in medie cu peste 60%, pentru ca la castraveti sa creasca cu pana la 250%. In timp ce se derulau aceste cercetari, a aparut insa o prioritate majora - studierea apei grele, folosita la dezvoltarea tehnicii nucleare, ceea ce a dus la stagnarea cercetarilor privind apa usoara. Abia in anii 90, un cercetator maghiar din Statele Unite, Gabor Somlyai, a facut studii mai intense pe aceasta tema. Apoi, el si-a continuat cercetarile in Ungaria, iar ele au fost preluate si dezvoltate de colective independente din mai multe tari. Daca apa grea, cu continut sporit de deuteriu, are efecte biologice in marea lor majoritate negative - un caine adapat cu apa care are continut de 35% apa grea moare in cateva saptamani -, apa usoara este un adevarat elixir pentru sanatate. - Care ar fi atunci argumentul in sprijinul acestei ultime afirmatii? - Spuneam anterior ca apa din organismul nostru imbatraneste odata cu noi. Trebuie sa stiti ca la ora actuala s-au facut si analize care sa demonstreze acest lucru. Aceste analize arata ca exista un indicator obiectiv care poate sa ne arate gradul de invechire, de uzura a apei din organism: cantitatea de gaze dizolvate in apa din organism. Pe masura ce apa imbatraneste, cantitatea de gaze dizolvate creste. La copii si tineri, cantitatea de gaze dizolvate este de patru ori mai mica decat la o persoana in etate. De fapt, pe masura ce noi imbatranim, apa imbatraneste si ea si retine din ce in ce mai multe reziduuri sub forma de gaze. Daca izbutim sa inlocuim apa poluata din interiorul organismului (poluata prin informatie structurala, izotopica, entropica) cu o apa nepoluata, atunci vom reusi si sa dam o noua viata si o noua tinerete organismului. Apa cu continut redus in deuteriu este una dintre apele care fac lucrul acesta. Toata lumea stie ca imbatranim pentru ca degeneram, apar fibroza si scleroza, pentru ca metabolismul redox (reactia de oxidare sau reducere) ne distruge, dar exista teorii care spun ca noi imbatranim si pentru ca in organismul nostru se acumuleaza deuteriu, care ati vazut ca are efecte negative. Pentru ca atunci cand bem apa grea, deci cu continut mare de deuteriu, ducem organismul la moarte rapida. Principiul este aparent simplu: daca reusim sa scadem

concentratia de apa grea din organism, atunci organismul isi recastiga tineretea, vitalitatea si imbatraneste din ce in ce mai lent. - Urmeaza in mod firesc urmatoarea intrebare: cum putem reduce aceasta concentratie de apa grea din organism? - Exista doua cai majore: 1. Consumul de legume si fructe proaspete, de alimente vegetariene in general, care sunt bogate in aceasta apa usoara, spre deosebire de carne si de produsele din carne care, din contra, sporesc cantitatea de deuteriu. 2. Consumul direct de apa usoara, care aici in tara este obtinuta in doua locuri: la o instalatie din Ramnicu-Valcea si la fabrica de apa grea de la Halanga, unde se deverseaza zilnic, ca reziduu, zeci de tone de apa cu continut scazut de deuteriu. Cele doua cai de reducere a deuteriului din organism, prin alimentatie vegetariana si prin administrare de apa usoara, sunt complementare, deci nu se exclud una pe cealalta, ci se completeaza intr-un mod fericit. Se stie in prezent ca administrarea directa a apei cu continut scazut de deuteriu tine in frau diabetul, scazand nevoia de insulina la pacientii insulino-dependenti si scazand nivelul glicemiei la ceilalti. De asemenea, reduce nivelul colesterolului in dislipidemii. Au fost cazuri in care, dupa tratamente de peste sase luni, cei cu arterioscleroza avansata ori cu accidente cerebrale au recuperat unele din functiile pierdute. Nu in totalitate, dar s-au recuperat. Administrarea acestei ape creste si memoria, capacitatea creatoare si, ceea ce este foarte important, creste dorinta de viata.

Cancerul, condamnat la moarte - Se pare insa ca efectul cel mai spectaculos il are administrarea apei cu continut redus de deuteriu in tratamentul cancerului. Ce ne puteti spune despre acest lucru? - Deuteriul, pe langa faptul ca influenteaza metabolismul, mai are un efect extrem de important, si anume regleaza diviziunea celulara. Ca sa se divida, o celula trebuie sa primeasca un prim semnal de diviziune. Semnalul princeps de diviziune il reprezinta o valoare optima a raportului dintre deuteriu si hidrogen. De foarte mult timp, studiile au aratat ca, atunci cand o celula porneste sa se divida, primul lucru pe care-l face este activarea pompei membranale, care scoate hidrogenul din celula. Prin scoaterea hidrogenului ramane deuteriul. Deci hidrogenul scade, deuteriul creste si atunci porneste semnalul de diviziune celulara. Cancerul nu este altceva decat o diviziune haotica si extrem de accelerata a celulelor maligne. Or, in cadrul celulelor canceroase, daca scadem concentratia de deuteriu prin administrare de apa cu continut scazut in deuteriu, atunci raportul optim dintre deuteriu si hidrogen nu se mai realizeaza si, dupa un numar de diviziuni programate, care nu s-au produs, celulele canceroase intra pe fagasul mortii fiziologice. Si aici, trebuie sa stiti ca celulele au in interiorul lor si informatia care programeaza

moartea. O celula canceroasa scapata de sub control si care nu mai imbatranea, ci doar se multiplica perpetuu, este impiedicata sa se multiplice cu ajutorul acestei ape, imbatraneste si moare. Este fantastic acest mecanism fiziologic pe care natura l-a inventat si care nu afecteaza echilibrul organismului. - Cum gaseste apa usoara celula canceroasa? Pentru ca prin administrarea acestei ape ar trebui sa se opreasca toate procesele de diviziune, ceea ce ar fi dezastruos - procesele de regenerare ar fi blocate... - Intrebarea este foarte buna: celula canceroasa are un asa-numit metabolism alterat. Daca celula moarta are mecanisme de diviziune de rezerva, celula canceroasa nu le mai are. Asa se face ca celulele normale nu sunt afectate de scaderea continutului de deuteriu, in timp ce celulele maligne sunt oprite sa se divida si intra pe fagasul mortii fiziologice. Personal, ca medic dermatolog, sunt pus adesea sa lupt cu una dintre cele mai periculoase, cele mai invazive forme de cancer: melanomul malign. Ei bine, din 1997, cand a fost autorizata de catre Ministerul Sanatatii folosirea pentru uz uman a acestei ape, am obtinut rezultate extrem de incurajatoare in tratamentul acestei boli cumplite. - Ne puteti da cateva exemple de astfel de cazuri? - Deontologia mea profesionala nu-mi permite sa dau informatii despre pacienti, care, conform protocoalelor incheiate, sunt strict confidentiale. Deci nu va pot pune la dispozitie, cel putin deocamdata, cazuistica. Va pot spune insa despre un pacient, un japonez care avea cancer esofagian si care dupa sase saptamani de tratament a constatat disparitia tumorii. El avea apa noastra intr-o doza experimentala, iar dupa cele sase saptamani si-a dat seama nu doar de valoarea terapeutica a acestui remediu, ci si de faptul ca este pe terminate. Reactia lui a fost prompta: cand si-a dat seama ca ramane fara apa, s-a urcat in avion, a venit in Romania si a comandat cinci tone...

Apa de intretinere si apa terapeutica - Aceasta apa poate fi cumparata la ora actuala din vreo farmacie sau de la o alta unitate cu profil medical? - Mai intai, trebuie sa stiti faptul ca exista doua tipuri de apa usoara, cu efecte terapeutice: apa de intretinere, care deja se gaseste avizata ca supliment nutritional, si apa terapeutica, despre care sunt ceva mai multe lucruri de spus. Deocamdata, apa terapeutica se da numai cu prescriptie medicala, in raport cu faza in care a ajuns boala. In ceea ce priveste aceasta apa, cel mai important lucru nu este sa o obtii, pentru ca la noi in tara se produce in mari cantitati, ci sa cunosti schemele de administrare. Insa, pana sa ajungem sa o avizam ca medicament, va mai trece un timp, zece ani, poate chiar mai mult, pentru ca rigorile pentru introducerea unui asemenea tratament sunt foarte mari si pe buna dreptate. In prezent, eu am numai un segment din cercetare, mai sunt insa si alti medici care s-au angrenat in aceste studii. - Ne puteti da cateva nume? - Ordinea in care voi spune numele colegilor mei este pur aleatorie: d-l prof. Victor Voicu, seful Clinicii de Toxicologie, care este si Secretarul General al

Academiei Romane, se ocupa de studiile de fiziologie si de toxicologie; prof. Manolescu face studiile de culturi celulare; prof. Balanescu, seful Institutului de Oncologie, face studiile privind transplantul de tumori de la oameni la animale. Mai sunt si altii, tot mai multi cercetatori fiind interesati de aceasta tema. Fiecare si-a luat cate un segment din aceasta munca fantastica de elucidare a proprietatilor apei usoare, care se dovedeste a fi extrem de eficienta. Trebuie sa stiti ca, desi pentru mass-media lucrurile sunt relativ noi, companiile farmaceutice si cele cosmetice cunosc problema. In acest moment, din punct de vedere deontologic, nu este permis sa se imagineze ca apa cu continut redus de deuteriu va inlocui terapiile clasice in materie de cancer: citostaticele, chirurgia, radioterapia. De ce nu este permis? Pentru ca intre momentul in care se imagineaza o tehnica terapeutica cu un produs si momentul in care acel produs isi valideaza toate potentele, intervalul de studiu este lung: 10, 15 si chiar 20 de ani. V-am dat aceste cateva nume pentru a realiza ca mai intai de toate trebuie studiate proprietatile fizice, proprietatile chimice, toxicitatea, efectele carcinogenetice, efectele biologice ale acestei ape. Apoi, trebuie stabilite dozele ideale, dozele per kilogram corp, indicatiile pentru tipurile de boala. Cum, cand, ce, cata apa se administreaza - studiile acestea necesita zeci de ani de cercetare. Pentru cancer, se stabileste eficacitatea unui produs la cinci ani de cand pacientul a fost luat in tratament. Se face evaluare pentru supravietuirea la cinci ani, la zece ani s.a.m.d. Sunt grupe mari de cercetatori angrenati in prezent in acest proiect si nu doar la noi, ci si in alte tari. Personal, am vorbit in presa despre aceste aspecte, pentru ca, avand deja avizul pentru supliment nutritional, am considerat ca lumea trebuie sa stie macar de efectul adjuvant. Chiar acest interviu l-am dat pentru ca trebuie stiut ca utilizarea acestei ape se face in niste structuri bine definite, in niste coloane de reactie bine definite. Nimeni nu poate veni sa spuna ca aceasta nu e o lucrare stiintifica, care raspunde la standarde extrem de ridicate. - Avand in vedere importanta deosebita a acestui mijloc terapeutic si faptul ca este extrem de importanta indrumarea medicala, unde se pot adresa pacientii pentru obtinerea apei usoare? - In acest moment, apa de intretinere se poate gasi la adresa: str. Veronica Micle nr. 7, sector 1, Bucuresti. Pentru apa terapeutica, care se da numai in urma unui consult medical, pacientii se pot adresa la numarul de telefon: 021/659.26.66. - Va multumim, d-le general! A consemnat ILIE TUDOR

INFORMATII NECESARE
Cateva rezultate ale administrarii apei cu continut scazut de deuteriu

Iata cateva dintre rezultatele obtinute prin studiul acestui mijloc terapeutic exceptional - apa saracita in deuteriu: Administrarea apei vii de intretinere: - la soareci a determinat o crestere importanta a activitatii sexuale, iar soarecii nou-nascuti au fost mai grei cu 20-30% decat cei nascuti din mame care au consumat doar apa normala. - gainile din lotul tratat au produs de doua ori mai multe oua decat cele din lotul martor. - la om, pe un lot pe pacienti cu probleme cardio-circulatorii, dupa trei luni de utilizare pentru baut si gatit, s-a constatat, la multi pacienti, reducerea colesterolului sanguin si imbunatatirea generala a metabolismului. - o utilizare sistematica si prelungita (cel putin 6 luni) a determinat o imbunatatire semnificativa a starii generale, imbunatatirea somnului, a digestiei, a capacitatii de munca si, in unele cazuri, a restabilit functii pierdute sau deteriorate, cum ar fi puterea memoriei creative, entuziasmul pentru munca, potenta. Administrarea apei vii terapeutice: - la diabetici, dupa cateva saptamani sau luni, a redus glicemia: in diabetul de tip I, insulino-dependent, glicemia scade mai repede, necesitand corectarea dozei de insulina spre a nu aparea accidente hipoglicemice. In diabetul de tip II nu este absolut necesara corectarea dozei de antidiabetice. - in psoriazis, efecte foarte bune s-au obtinut prin utilizarea acestei ape pentru baut si gatit, precum si pentru uz local, in doze si scheme strict individualizate de catre medic. - determina resorbtia mioamelor, chisturilor, adenoamelor de prostata. - in boala canceroasa: poate produce stagnarea evolutiei, regresia tumorilor sau disparitia lor, in functie de tipul de cancer si gravitatea stadiului evolutiv din momentul inceperii utilizarii apei vii. De asemenea, potenteaza toleranta la citostatice si radioterapie, in cazul administrarii concomitente. Foarte important: apa vie terapeutica se administreaza doar de catre medic, in doze strict individualizate, dupa o metodologie speciala, pentru fiecare tip de neoplasme si dupa stadiul de evolutie. Medicul este singurul abilitat sa urmareasca evolutia utilizatorului de apa vie terapeutica, prin metode si mijloace specifice, adecvate.

Instructiuni de utilizare a apei vii de intretinere - DDW-30 - Veti amesteca 1 l de apa vie (DDW-30 - denumirea tehnica) cu 2 l de apa plata. - Din amestecul astfel obtinut veti consuma zilnic minimum 1,5 l. - Lichidul va fi baut la intervale egale, de 3-5 ore, pe parcursul intregii zile. - Va recomand portii de 100- 200 ml. - Prima portie recomandata de 150 ml va fi bauta dimineata, la trezire, iar ultima (de aproximativ 200 ml) va fi bauta seara, la culcare. - Daca peste noapte obisnuiti sa va treziti, va puteti rezerva o portie de apa

vie si pentru noapte. - Va recomand doua cure pe an, cu durata de trei luni pentru fiecare cura. - Apa vie de intretinere poate fi utilizata si pentru prepararea ceaiului, a supelor, pentru ca proprietatile sale biologice nu se modifica prin fierbere. - Va recomandam o dieta echilibrata, in care proteinele sa provina din carnea de pasare si peste, iar fructele si vegetalele sa provina din zone temperat continentale si de munte. - Nu uitati sa aveti o viata activa, cu multa miscare (alergare in aer liber, gimnastica de intretinere), pentru ca viata inseamna miscare. Pentru orice nelamurire, va rog sa contactati personalul nostru la tel. 021/659.26.66, in zilele lucratoare, intre orele 09:00 - 17:00.

Prof. dr. IOAN NEDELCU Membru al Academiei Americane de Dermatologie Membru al Academiei de Stiinte din New York Informatii suplimentare privind apa vie se obtin la tel. 021/659.26.66, 021/212.76.17, tel./fax: 021/212.51.55, e-mail: apa_vie@k.ro Adresa: str. Veronica Micle nr. 7, sector 1, Bucuresti

Legende apocrife: Nasterea Maicii Domnului

- Praznuita de toata crestinatatea pe 8 septembrie, Nasterea Fecioarei Maria este o sarbatoare cu reverberatii profunde in sufletul adoratorilor ei, care nutresc un veritabil cult pentru Maica cea sfanta a lui Iisus. Si cum ar fi altfel, cand toate nadejdile puse in ea se implinesc? Ivire netarmurita, pe care o celebram ori de cate ori ii adresam rugaciuni, Nasterea Mariei din Ierusalim a lasat o urma de foc in scrierile celor mai vechi crestini Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului (Nativitas Beatae Mariae Virginis) se celebreaza pe 8 septembrie si este cunoscuta la noi sub denumirea populara de Santa Maria Mica. Datarea ei se situeaza intre Conciliul al III-lea ecumenic (Efes, 431) si Conciliul al IV-lea (Calcedon, 451). Pe locul din Ierusalim unde traditia crestina sustinea ca s-ar fi aflat casa parintilor Fecioarei, Ioachim si Ana, s-a ridicat intre 430 si 480 o biserica inchinata Mariei. De aici, sarbatoarea s-a extins mai intai in Rasarit, apoi, incepand din secolul al VII-lea, si in Apus. Papa

Serghie I (687-701) o introduce, primul, la Roma. Roman Melodul compune, in secolul al VI-lea, Condacul si Icosul pentru aceasta sarbatoare. La Utrenie se canta un canon scris in sec. al VII-lea de catre Andrei Criteanul, care ne-a mai lasat si patru predici despre acelasi eveniment. Pe 9 septembrie sunt sarbatoriti Sfintii si Dreptii dumnezeiesti Parinti Ioachim si Ana (Cristian Badilita, Evanghelii Apocrife). Practic, la Efes, in anii 431 si 449 au avut loc doua sinoade generale si tot in acest oras a fost resedinta antica a cultului zeitei-mame Artemis. Sub presiunea urmasilor adeptilor ei a fost condamnata invatatura patriarhului Nestorius, care sustinea ca datorita dublei naturi a lui Iisus, umana si divina, Maria nu poate fi denumita Maica Domnului, deoarece era doar mama umana a lui Iisus cel uman si s-a hotarat ca ea este nascatoare de Dumnezeu (Theotokos). Dupa victoria de la Efes, cultul marial a trecut foarte repede in Italia. Papa Sixtus al III-lea (432-440) a construit la Roma bazilica Santa Maria Maggiore, in locul templului inchinat zeitei mame Junona-Lucina, la care veneau inca o multime de femei romane. A vrut in felul acesta sa le indeparteze de cultul pagan si sa le determine sa se roage Sfintei Fecioare Maria. Dupa cum stim, cele patru evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca si Ioan) nu ne spun nimic despre parintii Mariei. Protoevanghelia lui Iacob este cea mai veche scriere apocrifa in care se relateaza despre parintii Mariei, viata ei, nasterea lui Iisus si uciderea marelui preot Zaharia (tatal lui Ioan Botezatorul). Autorul este Iacob cel Mic, presupusul frate vitreg al lui Iisus, si cel putin o parte a acestei Protoevanghelii circula printre crestinii secolului al II-lea. Occidentul a cunoscut doua reelaborari ale Protoevangheliei: Evanghelia lui Pseudo-Matei si De nativitate Mariae. Versiunea actuala a fost stabilita de Tischendorf, dupa ce a consultat 20 de manuscrise, fiind publicata in culegerea sa, Evanghelia Apocrypha din 1853. Protoevanghelia lui Iacob a fost cea mai raspandita si celebra Apocrifa, ajungand pana la noi un numar de 150 de manuscrise redactate in limba greaca (din secolele al IV-lea - al XIV-lea), plus versiunile siriana, latina, armeana, copta etc.

Ana se intalneste in gradina cu ingerii In Protoevanghelia lui Iacob (Istorisire despre nasterea Preafericitei Nascatoare de Dumnezeu si-n veci Fecioara Maria) este scris ca un evreu foarte bogat, pe nume Ioachim, nu a fost lasat de Ruben sa aduca primul daruri la Templul din Ierusalim, deoarece nu avea copii. Si astfel s-a dus in pustiu, zicand: Nu voi cobori la casa mea dupa mancare si bautura pana cand Domnul si Dumnezeul meu nu se va uita la mine. Ioachim este identic cu Eliachim, si in legendele latine ulterioare tatal Fecioarei va fi numit adesea Elie. Si astfel Ana, femeia lui, plangea si se izbea cu pumnii in piept, zicand: Asa sa-mi pedepsesc

vaduvia si pantecele sterp. De ziua cea mare a Domnului, Ana s-a gatit in haine de mireasa si pe la ceasul al 9-lea a coborat in gradina sa se plimbe. (Ceasul al 9-lea este ora 3 dupa-amiaza.) Si iata, un inger al Domnului a venit asupra ei si i-a zis: <<Ana, Ana, Domnul a implinit ruga ta: vei prinde samanta in pantec si vei naste prunc>>. Apoi au venit la ea doi ingeri si i-au zis: Iata, barbatul tau se intoarce acasa cu turmele. Caci un inger al Domnului a coborat la el si i-a zis: <<Ioachim, Ioachim, Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunea; coboara cu turmele din pustie, caci femeia ta, Ana, va ramane grea>>. Va ramane grea, adica va concepe (la viitor) este versiunea din secolul al X-lea, versiunea originala si cea din secolul al III-lea au verbul la trecut: a ramas grea, a conceput. Pe acest cuvant, sute de ani s-au dus aprinse lupte dogmatice intre catolici si protestanti. Daca verbul este la viitor, adica va concepe, va ramane grea, inseamna ca Ioachim este tatal biologic al Mariei, teza imbratisata de protestanti. Daca verbul este la trecut, adica a conceput, a ramas grea, inseamna ca Ana a fost insamantata de ingeri si Dumnezeu este tatal Mariei, teza imbratisata de catolici. Protestantul Conrady pune accent pe caracterul docetist al Protoevangheliei lui Iacob. In versiunea docetista (de la grecescul dokein = a parea), Iisus s-a nascut prin Fecioara si nu din Ea. Coborat in pantecele Fecioarei, El a venit in lume printr-o simpla trecere, iar nu prin zamislire. Maria a fost pentru El nu o mama, ci o cale (Tertulian, De carne Christi). Asadar, pentru docetisti, Iisus n-a facut decat sa treaca prin Maria, ca apa printr-o albie de rau. Rationamentul este valabil si pentru conceperea Mariei de catre Ana (C. Badilita, Evanghelii Apocrife).

O fata fara nici un cusur Dupa 9 luni, Ana a nascut. Dupa versiunea armeana, Ana o naste pe Maria in luna a VII-a si moasa ii spune: Ai nascut o fata, dar foarte frumoasa, chipesa, pura, fara nici un cusur. Apoi, trecand zilele cuvenite, Ana s-a spalat, si-a alaptat pruncul si i-a pus numele Maria. Evanghelia lui Pseudo-Matei a fost elaborata in a doua jumatate a secolului al VI-lea. In plus, din ea aflam ca Ioachim cand implini 20 de ani, o lua de sotie pe Ana, fiica lui Isahar, tot din tribul sau, adica din neamul lui David. Dar, desi au trait impreuna vreme de 20 de ani, ea nu i-a daruit nici fete, nici baieti. Dupa ce ingerul care i-a vestit in gradina ca Dumnezeu a hotarat sa-i dea rod in pantece, ea, tremurand de frica din pricina celor vazute si auzite, intra in odaie, se arunca pe pat de parca ar fi fost moarta si ramase toata ziua si toata noaptea rugandu-se, plina de cutremurare. Ana a ramas de la trei dupa-amiaza pana a doua zi dimineata intr-o stare de prostratie vecina cu moartea. Un alt inger, sub forma unui tanar, ii spuse lui Ioachim: De aceea coboara din munti si intoarce-te la nevasta ta - o vei gasi insarcinata. Caci Dumnezeu a starnit in pantecele ei samanta de viata; Lui trebuie sa-I aduci multumire. Avand in vedere ca in Antichitate fetele se maritau la 14-15 ani, practica care s-a mentinut pana acum 50 de ani, Ana avea 34-35 de ani cand a nascut-o pe Maria.

Dintr-o data a rasunat un glas din tarii, poruncind ca pruncul sa se numeasca Maria Intr-o versiune in hexametri a Evangheliei lui Pseudo-Matei, compusa in secolul al X-lea de catre stareta unei manastiri din Gandersheim, pe nume Hrotswitha, apare alegerea numelui Maicii Domnului. Iata fragmentul: Dupa ce s-au implinit cele 9 luni/ A sosit ziua mareata in care preacinstita Ana a nascut o fata ce avea sa fie slavita in toti vecii./ Iar dupa opt zile au fost chemati mai intai preotii/ Care, dupa vechiul obicei, trebuia sa aleaga/ Numele copilei si sa o sfinteasca./ De fata cu toti, Ioachim a inaltat urmatoarea rugaciune: <<Rege al cerului, Tu, care dai nume stelelor/ Arata printr-un semn de sus/ Ce nume este vrednica sa poarte aceasta frageda copila! >>. Spuse, si dintr-o data a rasunat un glas puternic din tarii/ Poruncind ca pruncul fara seaman sa se numeasca Maria,/ Ceea ce in limba noastra inseamna <<Steaua marii>>/ Acest nume i-a fost sortit pe merit sfintei copile/ Caci astrul stralucitor ce lumineaza in veac/ A fost incoronat de Hristos, regele etern. Dar anul nasterii? Ambele evanghelii apocrife ne spun ca la varsta de trei ani, Maria a fost dusa si lasata la Templul din Ierusalim, in grija preotilor. In Protoevanghelia lui Iacob este scris: Iata, Maria a petrecut 12 ani in Templul Domnului. Ce facem cu ea, ca nu cumva sa ne pangareasca locul de rugaciune!?. Si astfel, Iosif a luat-o sa aiba grija de ea pana se va casatori. Deci, Maria a plecat din Templul din Ierusalim cand a implinit 15 ani si l-a nascut pe Iisus la 16 ani.In Evanghelia lui Pseudo-Matei este scris: Cand implini 14 ani, fariseii profitara de ocazie si-i spusera ca legea stramoseasca nu-i mai ingaduia sa ramana in Templu. Aceasta evanghelie plaseaza la implinirea varstei de 14 ani plecarea Mariei din Templul din Ierusalim si deci nasterea lui Iisus la varsta de 15 ani. In scrierea apocrifa Viata lui Iosif tamplarul, compusa in secolul al IV-lea, Iisus le vorbeste apostolilor: Iar in cel de-al patrusprezecelea an al vietii sale, Eu, Iisus, Viata voastra, am venit sa locuiesc in pantecele ei din propria Mea voie. Conform acestei apocrife, Maria l-a nascut pe Iisus la varsta de 15 ani. Eu consider cea mai demna de incredere Protoevanghelia lui Iacob, fiind cea mai veche si scrisa de o ruda a lui Iisus, care a si stat la baza celorlalte scrieri apocrife si care afirma ca Maria L-a nascut pe Iisus la varsta de 16 ani. In consecinta, Maria s-a nascut in anul 22 i.Hr., pe cand Ioachim avea 41 de ani si Ana, 35 de ani. Versiunea armeana a Protoevangheliei spune ca parintii Mariei au murit la un an dupa incredintarea ei Templului din Ierusalim. Amandoi au murit in acelasi an si Maria a tinut doliu 30 de zile. Deci, Ioachim si Ana au murit in anul 19 i.Hr., la varsta de 45 de ani Ioachim si 39 de ani Ana. In conformitate si cu ultimele cercetari astronomice, datorate in mare parte

dr. Liviu Mircea de la Observatorul Astronomic din Cluj, punctele de referinta ale nasterii religiei crestine sunt: - anul 22 i.Hr., nasterea Mariei; - anul 7 i.Hr., nasterea lui Iisus; - anul 33 luna aprilie, moartea lui Iisus, si peste doua zile Invierea; - anul 33, luna august, inaltarea lui Iisus; - anul 34, adormirea Mariei si peste doua zile, inaltarea ei; - in anul 64 i.Hr. s-a nascut Ioachim, iar in anul 58 i.Hr. s-a nascut Ana. Aceste etape cristice au coincis cu intrarea punctului echinoctiului de primavara in constelatia Pestilor, unde se afla si in prezent. Pana in anul 68 i.Hr., acest punct a fost in constelatia Berbecului. Deci, unei noi ere din cer ii corespunde o noua era (crestina si musulmana) pe Pamant. Pana in secolul al IIlea, semnul distinctiv de recunoastere al crestinilor a fost pestele, din secolul al V-lea s-a generalizat semnul crucii mici, care se facea numai pe fata, iar din secolul al X-lea avem actualul semn al crucii, pe care-l fac toti crestinii intru Hristos. TURCU VASILE, membru al Academiei americane de Stiinte

In ograda istoriei, la Spermezeu

- In Tara Nasaudului, oamenii lupta cu viata, stransi in jurul traditiei si-al credintei La inceputul secolului trecut, cativa tarani din satul transilvanean Spermezeu, intorcandu-se cu carele de fan catre casa, s-au impiedicat de doua pietre mari, rotunde si gaurite la mijloc, tocite de vant si de ploi. Opintindu-se din greu, le-au ridicat in carute, cu gandul ca vor fi bune in pragul tarcului pentru oi. Peste ani si ani, istoricul Stefan Lazea va descoperi cu uimire ca cele doua pietre erau, de fapt, o rasnita dacica pentru grau. Nu e singurul caz de-acest fel. Asezat nu departe de Nasaud, pe dealurile Suplaiului, la poalele Muntilor Tibles, la Spermezeu istoria tasneste din glie impreuna cu iarba. Localitate de granita a Daciei Porolissensis, dealurile satului sunt intesate de amintiri milenare, de ziduri si turnuri de paza, de nume geografice cu rezonante care te fac sa visezi la scenarii cu daci si romani: Uriu, Chiuza, Zagra, Nimigea, Parva. Pretutindeni, pe Valea Mare, pe Ilisua, Fiad sau Runcu, ploile toamnei descopera unelte, arme si resturi vechi de cetati. Mirati ca nimeni nu s-a invrednicit pana acum sa faca niste cercetari arheologice serioase, spermezenii rascolesc pe cont propriu pamantul, folosind in uz personal materiale de constructii vechi de peste o mie de ani: caramizi si tigle de pe vremea imparatului Aurelius, cheutori de ziduri din bronz si fier. Pentru ei, istoria

e un dar al pamantului. Singura lor grija este sa o pastreze, sa nu risipeasca nimic din trecutul care inseamna putere si identitate. Nu intamplator, in casa fiecarui taran gasesti scoarte si straie batranesti, barbancul steagului de la nunta parintilor, cujaica (furca de tors) si, musai, o carte veche de rugaciuni: un Penticostar de la 1743, o Cazanie de la 1792, un Octoih. Necazurile de tot felul iau indarjit. Oameni saraci, jeleri cu sesie si pamant putin s-au refugiat tacut, in credinta. Toate cate au scapat urgiilor vremii se pastreaza aici cu sfintenie. In biserica cea veche gasesti un clopot de la 1598. Tot aici se pastreaza singurul iconostas complet de pe Valea Tiblesului si o superba icoana Deisis, cu mai toate odoarele randuite la sfintirea din 1700: vechea masa de inchinare, prapurii din matase rosie si panza festita (vopsita), iar in ceriul bisericii sta atarnat si acum un policandru de arama, cu reteze de fier. Spermezenii si-au transformat biserica in loc de intarire si adapost. Sub presiunea maghiarizarii fortate, si-au pastrat fibra ortodoxa, cu indarjirea celui care nu mai are nimic de pierdut. Ba, intr-o perioada de maxima presiune, taranii si-au ridicat o bisericuta noua, in gradina credinciosului Simeon Cotutiu, oficiind Liturghia din doua in doua duminici, sub marul din curte. Nimic din cate s-au intamplat nu a fost dat uitarii. Prea saraci pentru a se invesmanta cu lucruri ieftine si fara viata, spermezenii au adaugat mereu, nu au risipit. La fel s-a intamplat cu scoala pe care au mutat-o din tinda bisericii in curtea fatului greco-catolic Hognogi, cel care a donat obstii casa de lemn si acoperis de paie, lemne de foc si banci trebuincioase invataturii. Spermezenii stiu sa pretuiasca trecutul pentru ca tot ce au e primit mostenire de la bunii si strabunii satului.

Dinastii taranesti Sat graniceresc, ghemuit la poalele Tiblesului, cu o acuta constiinta a istoriei si puterii lui, Spermezeul reprezinta o lume conservatoare, cumva inchisa, cu reguli si interdictii neschimbate de sute de ani, cu ierarhii mostenite din tata-n fiu, ca niste dinastii taranesti: familia preoteasca Hales, familia de invatatori Muresan, familia de dieci si crasnici Baias, Cristaurean sau Clapa. Teama de venetici este, de fapt, teama de schimbare. Tanar si sfios, abia iesit de pe bancile facultatii, parintele Simion Buta nu va uita in veci prima intalnire cu satenii, privirile lor ascutite si scormonitoare. Asta se intampla acum trei ani, intr-o zi geroasa de decembrie. Incotosmanati cu sumane si suci (pieptare decorate cu ciucuri sau cununa), satenii umplusera biserica pana la refuz. Pe moment, m-am bucurat. Nu ma asteptam la o primire atat de calduroasa. Abia intr-un tarziu aveam sa pricep crudul adevar: oamenii nu venisera pentru mine, ci sa se desparta de vechiul lor preot, parintele Teodor Muresan, cel care ii pastorise

vreme de 27 de ani. Priceput si aspru, militaros din fire, parintele refacuse biserica si lasase in urma randuieli din cele mai bune, luptandu-se chiar cu satenii, asa cum s-a intamplat cand a impus ca inmormantarile sa nu mai fie celebrate cu bautura. Tacuti, cu capetele descoperite, oamenii trageau cu coada ochiului spre preotul Muresan, oftand a regret. Eu nici nu contam. Eram un venetic, un slujbas oarecare. Peste toate, intamplarea facuse sa nu se respecte randuiala inscaunarii mele, de fata nefiind nici un ierarh sau superior bisericesc. Nu stiu ce m-as fi facut daca nu intervenea parintele Muresan. Observand stinghereala in care ma aflam, parintele l-a scos in fata pe batranul Grigore Hales, respectat de toata suflarea satului si, cu o voce autoritara, fara sa se piarda in prezentari sau alte discursuri stufoase, a zis: <<Fatule, iata noul vostru pastor! Ti-l incredintez. Intreaga biserica a incremenit. Deodata, devenisem o persoana importanta. Cineva se punea chezas pentru mine. Nu venisem sa stric, ci sa intaresc randuiala si traditia locului. A fost un moment hotarator pentru mine, un moment in care am inteles ca, in Spermezeu, autoritatea se castiga prin faptele tale, dar se si transmite. E foarte important sa se stie al cui esti si cine garanteaza pentru tine. In traditia satului, nici o autoritate nu se statorniceste prin sine, ci prin girul si respectul celorlalti. Intram intr-o lume nitel cam rigida, dar limpede si asezata, in care fiecare om isi stie locul si rangul. Fatul e mana dreapta a preotului; e omul cu cel mai mare prestigiu moral din sat; e cheagul bisericii, veghetorul si garantul legaturii oamenilor cu pastorul lor. Crasnicul e paraclisier. El ingrijeste si pazeste biserica; el trage clopotele la vreme de necaz sau furtuna. Diacul se ocupa de randuiala cantarilor si, cand e cazul, tine registrele si alte socoteli trebuincioase. La inceput, ma simteam coplesit de atatea reguli si interdictii nescrise, gandindu-ma cata dreptate avusese profesorul meu de la Cluj, care, auzind de repartitia mea la Spermezeu, mi-a zis: <<O sa ai probleme acolo>>. Apoi, cu aplecare si rabdare, am inceput sa ma apropii de oameni si, mai ales, sa-i inteleg. Niciodata nu poti iubi ceea ce nu cunosti.

Imbisericirea copilului si alte obiceiuri In trei ani, parintele Buta a facut multe: a terminat zidirea bisericii noi, a sfintit-o, bucurandu-se de prezenta Inalt Preasfintitului Bartolomeu Anania, a statornicit predarea religiei in scoala, randuind copii in corul bisericii, alaturi de domnisorii teologi si diacii cu experienta. Ceea ce i-a dat mult curaj a fost religiozitatea profunda a spermezenilor. De pilda, in sat exista obiceiul imbisericirii copilului, cand nou-nascutul e dus in altar si inchinat in cele patru colturi ale sfintei mese. O alta traditie, tulburatoare si de negasit prin alte locuri, este credinta oamenilor ca femeile moarte in vreme ce nasc sunt mucenite intru Hristos. Tanar fiind si fara experienta, mam clatinat de cateva ori, va continua parintele Buta. Pe de o parte, ma bucura ravna oamenilor spre cele sfinte, faptul ca pana si betivii respectau Postul

Pastelui. Pe de alta parte, ma ingrijorau unele traditii nu tocmai canonice, cum ar fi sa dai de baut apa de pe un clopotel sleit (cu glas subtire) copilului care nu putea vorbi lesne sau sa vinzi peste gard copilul bolnav. Mi-a trebuit multa rabdare ca sa inteleg ce inseamna diplomatia si echilibrul in relatiile cu oamenii. Interdictia nu duce decat la infruntare si sminteala. Ca preot, trebuia sa unesc, nu sa despart, sa accept indarjirea spermezanului in a-si pastra traditia. In Spermezeu, nu ai voie sa uiti. Copiii capata numele bunicilor. La prima ciupa (scalda), se pune cununa de barbanc (planta cu flori albastre) a steagului de la nunta parintilor. Chiar si primele scutece se croiesc din camasa de panza a tatalui sau din poalele purtate de mama. Toate aceste acte ritualice tin de memoria fiecarei case si in nici un caz ele nu contravin Bisericii. Eu zic ca primejdia vine din alta parte, din uniformizare, din rusinea de a mai purta frumoasele straie nasaudene: clopul cu pun, ingraditura cu bertite si bumbuste, zadiile cu sotai si cu surt, cioarecii si obiectele din panura. Incet si fara intoarcere, oamenii se orasenizeaza, colinda tara dupa un loc de munca si vin de acolo cu alte obiceiuri, urate, cu alte preferinte muzicale, manele si muzica banateana, zbantuiri de discoteca. E greu sa te pui in calea noului. Si mai greu, sa pastrezi ce ai. Asa conservator cum pare, Spermezeul nu e rupt de lume, de ratacirile ei. Deja s-au pierdut multe: dansul si hora de duminica, claca, unde gazdoaia pregatea galuste si pancove, placinte si cocorazi, in timp ce fatucile nemaritate rastia tortul pe rastiori, faceau foioase si habuci sau invatau sa croiasca camesi in tot felul de modele - peste cot, in cruci, in paraturi, cu margele, nevedite, pe dos sau alesa. Tanar si plin de energie, parintele se lupta in felul lui, incurajand oamenii sa mearga cu colinda sau Viflainul, sa-si tina portul si sa-si pastreze obiceiurile: Vergelul de An Nou, darlaitul, liptiul sau oranda, furatul surcelelor sau scuturatul gardului, obicei cu ciudate incantatii: Eu nu scutur gardu/ Ca scutur natu/ Natu scutura norii/ Norii scutura feciorii/ Sa vie tare si calare/ Pe armasarul cel mai mare. In trei ani de preotie, parintele Buta a invatat multe. A trecut si prin rele, si prin bune. A dat inapoi, s-a clatinat, dar, invingandu-si timiditatea, a netezit drumul spre inainte, ca orice pastor. Deja, nici o incercare nu-l mai sperie. Destul de stramtorat material, munceste la camp sau la gradina ca orice satean, cheltuind putinii bani ai credinciosilor pe nevoile si refacerea bisericii. Acum, la ceasul solemn al resfintirii, se opreste o clipa din pregatirile praznicului de a doua zi si, impreunandu-si mainile obosite de truda, priveste spre trecutul celor trei ani de preotie, spunand ca o concluzie: Orice ar fi, nu-mi pare rau ca am ajuns la Spermezeu. E voia bunului Dumnezeu si trebuie sa o respect. Cand am terminat Teologia si masteratul la Cluj, eu si un coleg, bun prieten, am avut aceeasi parohie la repartitie: Spermezeul. Absolvind facultatea cu aceeasi medie, Inalt Preasfintitul Bartolomeu ne-a departajat tragand la sorti si Dumnezeu a randuit ca eu sa pastoresc aceasta biserica. Ma bucur ca, ajutat de inaintasul meu si de intreaga obste, am ridicat biserica cea mica si veche ca o catedrala incapatoare. Ramane sa ridic o biserica la fel de frumoasa si in sufletul oamenilor. Ca si spermezenii, doresc sa adaug, nu sa risipesc.

SORIN PREDA Fotografii de EMANUEL TANJALA P.S. Un gand de multumire tanarului teolog Marius Dan Dragoi, autorul unei superbe monografii: Spermezeu, stravechi sat romanesc de la poalele Tiblesului.

Arheologie crestina "Iacov, fiul lui Iosif, fratele lui Iisus"

- O noua descoperire arheologica relanseaza ipoteza existentei unui frate vitreg al lui Iisus, in persoana lui Iacov, primul episcop al Ierusalimului Urna de sub ruine Recent s-a descoperit la Ierusalim o urna de piatra utilizata la inmormantari, datata 63 d.Hr. si care poarta pe ea o inscriptie in limba aramaica: "Jacov, fiul lui Iosif, fratele lui Iisus". In Evanghelia dupa Marcu citim: "Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei si fratele lui Iacov si al lui Iosif si al lui Iuda si al lui Simon? Si nu sunt oare, surorile Lui aici la noi?" (6,3). In Evanghelia dupa Matei: "Au nu este Acesta fiul Teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui: Iacov si Iosif si Simon si Iuda? Si surorile Lui au nu sunt toate la noi?" (13,55-56). In Protoevanghelia lui Iacob, al carei autor presupus este chiar Iacov, este scris ca atunci cand Iosif este ales de preot s-o ia pe Maria din Templu (adica s-o tina la el in casa pana cand ea se va casatori), el raspunse: "Dar stii ca eu am fii si sunt batran, in vreme ce Maria e de-abia copila". In Apocrifa Viata lui Iosif tamplarul, scrisa in sec. al IV-lea, citim despre Iosif ca inainte de a o lua pe Maria: "Omul acesta se casatori si avu fii si fiice: patru baieti si doua fete. Baietii se numeau Iuda, Ioset, Iacov si Simon, iar fetele: Lisia si Lidia". (2,3) Apocrifele nu pomenesc numele primei sotii a lui Iosif. O informatie transmisa de Nikephoros, preluata de Hippolyt din Porto (sec. al II-lea - al III-lea), episcop al Romei, ne spune ca ea se numea Salomeea, ca se inrudea cu familia lui Ioan Botezatorul, ca era fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia si, prin urmare, verisoara cu Ioan Botezatorul. Cuvantul grec adelphos, ebraicul ah, si aramaicul ach sunt sinonime polisemantice. In acceptiunea lor se afla nu numai notiunea de "frate bun", ci si

de "frate vitreg", var, ruda indepartata, ba chiar tovaras al unei comunitati oarecare. Si azi, in unele secte religioase, se foloseste termenul de "frate", "sora" intre toti membrii. Deci Iacov putea sa fie un frate de credinta al lui Iisus, dar si un frate de tata. Dupa scriitorul bisericesc Hieronim (347-420), in diatriba sa "impotriva lui Helvidius" (387), fratii lui Iisus nu au fost copiii Mariei si nici ai lui Iosif din casatoria precedenta (cu Salomeea), ci ai altei Marii, ruda de-a mamei lui Iisus si sotie a lui Cleopa sau Alfeu. Este mentionata in Evanghelia dupa Ioan: "Si stateau, langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, si Maria Magdalena" (19,25). Dar denumindu-i pe Iacov, Iosif, Simon si Iuda "fratii lui Iisus", evanghelistii i-au considerat frati buni si nu vitregi ori veri. Ii mentioneaza intotdeauna in prezenta Mariei, mama lui Iisus, si niciodata in prezenta Mariei lui Cleopa. In Epistola catre Galateni, Pavel scrie: "Apoi, dupa trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca sa-l cunosc pe Chefa si am ramas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am vazut decat pe Iacov, fratele Domnului" (1,18-19). Deci, potrivit unora dintre sursele citate pana in prezent, Iacov a fost fratele bun sau vitreg al lui Iisus si a condus, dupa moartea Mantuitorului, comunitatea crestina din Ierusalim mai mult de 18 ani. Este considerat primul episcop al Ierusalimului. In anul 62, de Pasti, evreii l-au aruncat de pe acoperisul Templului din Ierusalim. Apoi au aruncat cu pietre in el. La sfarsit, un ucigas a luat un ciocan si l-a lovit cu putere pe Iacov in cap. El a fost inmormantat langa altarul Templului. In septembrie anul 70, Titus (fiul lui Vespasianus) cucereste Ierusalimul. Tot orasul si Templul sunt rase de pe fata pamantului. Pe ruinele Templului Iudaic a fost pusa statuia lui Jupiter. In acest loc a fost gasita recent urna funerara mentionata la inceput. Hegesip, primul istoric al Bisericii, ne spune ca in jurul anului 175, calatorilor le era aratat mormantul "fratelui Domnului", adica al lui Iacov, numit si Iacov cel Drept. Urna descoperita este datata 63 d.Hr., de unde si ipoteza ca avem de-a face cu un fals. Dar aceasta este scrierea de azi. Pe timpul lui Iacov, la Ierusalim se foloseau trei tipuri de calendare: calendarul evreiesc (de la zidirea lumii), seleucid (era lui Alexandru), roman (ab Urbe Condita). Anul 63 d.Hr. corespunde cu anul 3824 in calendarul evreiesc, cu anul 374 dupa era lui Alexandru sau 816 dupa calendarul roman. Acestia erau anii utilizati in Ierusalim cand s-a folosit urna de piatra pentru inmormantare.

Cuiele, crucea si coroana de spini In ce priveste ipoteza comiterii unui fals, ea se bazeaza pe o adevarata isterie de fabricare a relicvelor, petrecuta dupa anul 300, cand obiceiul venerarii lor ajunsese la limita fetisizarii. Un exemplu sunt cuiele de pe Sfanta Cruce. In total, ele puteau fi doar patru, si legenda ne informeaza ce s-a intamplat cu ele. Unul a fost batut in cercul celebrei coroane de fier pastrate in Catedrala vechii capitale a regilor Lombardiei - Monza -, al doilea a fost batut in potcoava calului imparatului Constantin, al treilea a impodobit casca aceluiasi imparat, iar pe-al patrulea, imparateasa Elena, intorcandu-se cu corabia dintr-o calatorie, l-a

aruncat in mare, pentru a potoli valurile involburate. Dar cuie din Sfanta Cruce se afla in atatea biserici (printre altele si in Catedrala din Wawel), incat la numaratoare au iesit 30. Este clar ca, in cel mai bun caz, 26 sunt false. Aceleasi practici inselatoare s-au folosit si pentru Cruce, despre care Kiril (315-386), episcopul Ierusalimului, spune ca "toata lumea e plina de bucati din ea" (Cathechesis 12,4). Herbert J. Muller aprecia ca, daca aceste fragmente ar fi adunate intr-un loc si cantarite, ar reiesi ca greutatea lor atinge cateva tone. Reformatorul Ioan Calvin (1509-1564) a spus odata ca daca toate bucatile ar fi adunate laolalta, ar forma o buna incarcatura pentru o corabie. Totusi, Crucea lui Hristos a fost purtata de o singura persoana, avand o greutate de cel mult 70 kg. Mai multe biserici pretind ca au coroana de spini a lui Iisus, desi a fost doar una. Altele, ca au vasele de piatra in care Iisus a transformat apa in vin. Ieslea lui Iisus a fost expusa, pentru a fi venerata, in fiecare ajun de Craciun, la Sf. Maria Maggiore din Roma. Mai multe biserici pretind ca detin scutecele lui Iisus. Chiar si pielea preputului de la circumcizia Lui (taierea imprejur) a fost aratata de calugarii din Charroux care, drept dovada a autenticitatii ei, au declarat ca s-ar fi scurs din ea picaturi de sange. De altfel, bisericile din Coulombs (Franta), Sf. Ioan (Roma) si din Puy de Velay pretind ca au in posesia lor aceasta relicva. Alte relicve includ uneltele de tamplar ale lui Iosif, oasele magarusului pe care a intrat calare Iisus in Ierusalim, paharul folosit la Cina cea de Taina, punga goala a lui Iuda, ligheanul lui Pilat, haina de purpura aruncata peste Iisus de catre soldatii batjocoritori, buretele care i s-a oferit pe cruce, specimene din parul Fecioarei Maria (unele satene, altele blonde, unele roscate, iar altele negre), camasile ei, inelul de nunta, papucii de casa, valul si chiar o sticla de lapte, din care a supt Iisus. Si exemplele pot continua, cu pestele fript oferit de Petru lui Iisus in casa Mariei din Nazareth etc. Conciliul din Trent a poruncit venerarea trupurilor moarte ale martirilor. Cam prin anul 750, siruri lungi de carute veneau neincetat la Roma, aducand cantitati imense de cranii si schelete care erau sortate, etichetate si vandute de catre papi. Cand Papa Bonifaciu IV a transformat Pantheonul intr-o biserica crestina, in anul 609, "se spune ca au fost mutate 28 de carute pline de oase sacre din catacombe si puse intr-un bazin sub inaltul altar". Prin hotararile celui de al II-lea Conciliu de la Niceea (din 787) episcopilor li se interzicea sa ridice o biserica daca nu erau prezente relicve. Acest cult al relicvelor a fost preluat de crestinism din paganism. Atanazi (293-373), episcopul Alexandriei, era scandalizat ca egiptenii plangeau in ceremonii si procesiuni funerare moartea zeului Osiris. Templele din Abidos si Memfis se mandreau amandoua ca poseda adevaratul cap al lui Osiris, iar multe altele, ca au atatea parti din trupul lui, incat ar fi fost suficiente sa se reconstituie din ele cativa zei Osiris. Dar sa revenim la Iacov, fratele lui Iisus, a carui urna a fost descoperita de curand la Ierusalim.

Fiul Sfantului Iosif logodnicul

Intr-o carte recent aparuta, sub egida editurii "Sofia" - "Vietile Sfintilor Apostoli" (traducere dupa "The Lives of the Holy Apostles", Holy Apostles Covent 1988) sunt reactivate principalele date ale biografiei "fratelui lui Iisus", pe care gasim de cuviinta sa le infatisam cititorilor. "Iacov, fratele Domnului si dumnezeiescul apostol, a fost primul episcop al Ierusalimului. El era din Iudeea, fiu al Sfantului Iosif Logodnicul (sotul Mariei, mama lui Iisus). Nu era altul mai plin de ravna in credinta si mai dulce in virtute ca Iacov cel Drept care, pana la chemarea sa, a trait potrivit firii sale si a fost numit, pe buna dreptate, fratele Domnului Hristos. Dupa cum am mai spus, el a fost unul dintre fiii lui Iosif si ai primei sotii a acestuia, Salomeea. Cand Iosif a fost logodit cu Theotokos (Maria), aceasta a fost fecioara atat inainte de nastere, cat si dupa aceea. Acest Iacov, care a fost sfant din nastere, la inceput se numea Iovilian, care in limba ebraica inseamna <<cel drept>>; caci inca din copilarie isi stapanea toate simturile si madularele, fiind cu adevarat deosebit. Ochii sai se indreptau doar catre lucrurile cele bune si era inzestrat cu o mila dumnezeiasca. Urechile sale erau deschise pentru citirile mantuitoare de suflet si gura se desfata cu vorbele din lege. Mana sa dreapta era intotdeauna gata sa imparta milostenie si iubit era de toti. El isi stapanea foamea si nu gusta nimic de prisos. Toata viata lui nu a gustat nimic din ceva ce a fost fiinta vie: carne, peste sau crustaceu. Nu a baut niciodata vin, potolindu-si setea numai cu apa. El se tinea cu paine si lacrimi. Din pricina inchinaciunilor, genunchii sai erau rosi pana la os, iar infatisarea sa aducea marturie pricina nevointelor sale mai presus de fire. Purta o camasa de lana, dar cand intra in templu isi punea un vesmant de panza. Se ruga si muncea fara incetare. Era iubit atat de rude, cat si de prieteni. Pana si strainii, credinciosi si pagani, il cinsteau pentru curatia lui. Iacov cel Drept a fost primul ales de Mantuitorul nostru si de apostoli pentru episcopatul Bisericii din Ierusalim. El era impodobit cu toate virtutile, insa doua ii erau lui osebite: stia sa indrepte oamenii spre desavarsire, atat in cunostinta, cat si in faptuire; era smerit si in toate chibzuit. El semna: <<Iacov, robul lui Dumnezeu si al Domnului Iisus Hristos>>" (Iacov 1,1). "Membrii unei secte eretice iudaice, atatati de Anna, marele preot, au cutezat sa se adune in jurul lui Iacov, cerandu-i sa renunte la credinta sa intru Hristos. Cei ce urau pe Hristos l-au intrebat: <<Spune-ne, o, dreptule, ce se intelege prin usa lui Iisus>>? El a raspuns: <<Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinta cu Tatal>>. Unii, este adevarat, l-au crezut pe Iacov si au primit cuvintele sale ca adevarate. Altii, din felurite secte, erau impotriva lui si au fost dezamagiti. Caci ei nu credeau in Inviere si nici in rasplata fiecaruia dupa faptele sale. Cand a venit Pastele, s-au adunat toate semintiile; chiar si crestini erau printre ei. Atunci, mincinosii, crezand ca Iacov le impartasea credinta, l-au pus sa urce pe acoperisul templului. Apoi au strigat cu glas tare, asa incat toti cei de fata sa auda: <<Spune-ne, o, dreptule, care ai toata increderea noastra: ce crezi tu despre Iisus care a fost rastignit de Pilat si din pricina Caruia oamenii sau ratacit, crezand ca El este Hristosul si chiar ca este Fiul lui Dumnezeu? Lamureste-ne pe noi si arata-ne adevarul!>>. Venise timpul sa vorbeasca impotriva celor mincinosi; si Iacov nu s-a infricosat si nu a dat inapoi in fata mortii si nu a tagaduit adevarul; ci, contrar asteptarilor lor, el a vorbit tare si fara teama:

<<De ce ma intrebati de Iisus? El sta in cer de-a dreapta Tatalui Sau impreuna cu puterile ceresti; si va veni iarasi pe norii cerului sa judece lumea cu dreptate! >>. Prin aceasta marturie, multi au crezut in Hristos si au strigat tare: <<Osana Fiului lui David!>>. Insa orbilor farisei si carturarilor le parea rau ca i-au dat lui Iacov prilejul sa vorbeasca oamenilor, caci el nu le daduse raspunsul pe care il asteptau. De aceea, intaratati, ei strigau multimii: <<Iata! Pana si dreptul s-a ratacit!>>. Apoi au urcat pe templu si l-au prins ca niste fiare salbatice si l-au aruncat pe pamant. Dar binecuvantatul nu a murit. Atunci ei au inceput sa arunce cu pietre in el. Iacov a primit pietrele linistit, ca pe o comoara nepretuita. Si, ingenunchind, s-a rugat: <<Doamne Dumnezeule si Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!>>. O, suflet binecuvantat! O, blandete minunata! Acestea au fost chiar cuvintele rostite de Stapan pe cruce si de intaiul mucenic Stefan multpatimitorul. Astfel s-a rugat Iacov, curatul frate al Domnului, pentru ucigasii sai fara inima. Unii dintre acestia l-au auzit rugandu-se pentru ei; dar, nerecunoscatori, nu au avut nici un fel de respect pentru ingaduinta sa si au continuat sa arunce cu pietre asupra lui. Unul dintre urmasii lui Rehav, fiul lui Rahavin, din neam preotesc, a strigat: <<Incetati! O, netrebnicilor, ce faceti? Dreptul se roaga pentru noi, nedreptii, care il lovim cu pietre!>>. Atunci, unul dintre ucigasi a luat un ciocan care se folosea la batut panza si a lovit cu putere pe Iacov in cap. Si dreptul si-a dat duhul. El a fost inmormantat langa altar." "Dupa adormirea lui Iacov, multi iudei si-au dat seama ca nenorocirile ce se abateau asupra lor erau urmarea nelegiuitului omor al acelui barbat drept: in anul 67 d.Hr., Vespasian a impresurat si a luat Ierusalimul." "Prin rugaciunile lui Iacov, apostol, ierarh, dreptcredincios, mucenic si frate al Domnului, al carui suflet a fost impodobit cu toate virtutile, o, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi." Ec. VASILE TURCU membru al Academiei de Stiinte din New York

Medicii rusi, in fruntea terapiilor naturiste

BIOREZONANTA
- O metoda revolutionara de diagnosticare si vindecare - Deschisi dintotdeauna fata de terapiile naturiste, multa vreme dispretuite si interzise in Occident, medicii rusi au ajuns la rezultate de exceptie, dobandind un avans mondial greu de recuperat. La loc de frunte pe lista recordurilor se afla terapia cu biorezonanta, un domeniu

"de export" al scolii de medicina rusesti. Despre rezultatele ei si grabnica implementare in Romania ne ofera explicatii un specialist: dr. VITALI CIOBANU, din Arad -

Rusia, o superputere in domeniul medicinii naturii De-a lungul anilor am gazduit in paginile revistei noastre numeroase terapii si remedii naturale de exceptie, zamislite de catre geniul romanesc. Tot din paginile revistei noastre ati aflat, din pacate, despre soarta nefericita, adesea, a acestor descoperiri puse la zid de indiferenta oficiala ori de invidia unor confrati. Pe de alta parte, la nivel mondial, medicina se apropie, daca nu cumva a si ajuns, la un moment de rascruce. Dupa un secol de dominatie a medicinii bazate exclusiv pe medicamente chimice de sinteza - timp in care s-au facut progrese impresionante in domeniul igienei, chirurgiei, a profilaxiei si combaterii bolilor contagioase -, a venit timpul sa fie redescoperita medicina naturii. Considerata de multi oficiali o ramasita arhaica si fiind ironizata ca atare, aceasta castiga tot mai mult teren in ciuda veritabilelor razboaie informationale si legislative duse pentru limitarea raspandirii ei. In fata bolilor grave ale acestui secol: cancerul, leucemia, virozele, afectiunile psihice (printre care depresia se afla pe primul loc), medicina alopata se dovedeste adesea neputincioasa, in timp ce metodele neconventionale dau rezultate spectaculoase. Nu stim cat timp va dura pana ce notiuni cum ar fi "corp energetic", "aura", efecte "sinergice" ale plantelor sau "sacroterapie" vor fi studiate in facultatile de medicina, dar cu fiecare noua vindecare pe cale naturala se mai face un pas in acest sens. Iata, insa, ca intr-o lume dominata masiv de interesele industriei de medicamente, exista un loc, o tara anume, unde multe dintre principiile hulite sau omise de catre medicina academica din Occident se bucura de respect si sunt studiate si aplicate pe scara larga. Ghiciti care este aceasta tara? Ei bine, este vorba despre vecina noastra de la rasarit, Rusia. Ramasa singura, fara republicile care faceau din ea un adevarat imperiu, confruntata cu mari probleme de saracie si de coruptie, spre lauda ei, Rusia n-a abandonat nici o clipa cercetarile in domeniul stiintei, dar si al medicinii alternative, devenind, in momentul de fata, o adevarata superputere prin stadiul competentelor ei. Daca Occidentul isi permite, de pilda, sa persifleze existenta biocampurilor si a energiei emise de ele, macar ca ea a fost fotografiata prin mijloace speciale, in Rusia aceasta informatie este pusa in valoare la maximum de potential. In acelasi fel sunt folosite si elementele referitoare la legatura dintre corp si suflet in tratamentul si profilaxia bolilor, la circuitele informationale invizibile, care leaga tot ceea ce exista in natura, la acupunctura sau la misterioasele efecte ale diferitelor cristale sau metale. Oricine va cauta in gigantica retea de calculatoare constituita de Internet, aplicatii medicale ale parapsihologiei sau aparatura psihotronica, va gasi zeci si sute de locatii rusesti. De altfel, in mediile informationale internationale apar tot mai multe ecouri despre uimitoarele succese ale medicinii si tehnologiilor de diagnostic si tratament rusesti. Iar in acest articol ne-am propus sa ridicam un pic voalul care acopera aceasta

uimitoare medicina si sa patrundem cateva din misterele ei. Interlocutorul si ghidul nostru in acest demers va fi o cunostinta mai veche de-a cititorilor nostri: d-l doctor Vitali Ciobanu, din Arad. Medic basarabean, format la riguroasa scoala medicala militara sovietica la inceputul anilor "90, el a parasit Rusia pentru a se stabili in Arad, unde activeaza ca medic. Desi traieste in Romania, pastreaza o legatura intensa cu mentorii sai in domeniul medical de la Moscova, cu ajutorul carora s-a specializat intr-o terapie practic necunoscuta la noi: biorezonanta. In aceasta ramura medicala cu nume inedit au fost specializati in Rusia nu mai putin de 7000 de medici (la o populatie de 200 de milioane de oameni), dintre care 5000 activeaza pe plan national, iar alti 2000 in diverse tari ale lumii, dar mai ales in Occident si in SUA. Despre aceasta fascinanta terapie si despre rezultatele sale exceptionale vom discuta in interviul care urmeaza.

"Prin aceasta metoda, un cancer poate fi diagnosticat cu ani de zile inainte ca tomografele sau alte metode de investigare sa-l depisteze" - D-le Vitali Ciobanu, ce este terapia prin biorezonanta? - Desi este o intrebare fireasca, trebuie sa recunosc ca este si foarte grea. Este grea pentru ca nu se poate raspunde la ea cu o fraza sau doua, ci mai degraba cu un tratat. Desi aceasta metoda a fost foarte mult perfectionata si aplicata in Rusia, originea ei se afla undeva in Germania. Povestea incepe in 1953, cand un medic german genial, Reinhardt Voll, si-a propus sa elaboreze o metoda de diagnostic pornind de la masurarea potentialului electric al punctelor de acupunctura cu ajutorul unui aparat performant. Apoi prelucra aceste date si, pe baza informatiilor bioenergetice corelate intr-un sistem foarte precis, reusea sa dea anumite diagnostice. De pilda, el putea sa localizeze organele a caror functionare era defectuoasa, leziunile interne, bolile in faza latenta. El a facut zeci si sute de studii incrucisate, adica diagnosticele puse cu ajutorul aparatului erau apoi verificate in laboratoare si clinici de prestigiu din Germania. Spre uimirea confratilor sai, diagnosticele lui erau uimitor de precise. In plus, el era capabil sa stabileasca si anumite disfunctionalitati energetice, conform unor principii din medicina chineza, putand astfel preveni boli cu mult inainte ca ele sa se manifeste. - Sa inteleg ca, de fapt, biorezonanta este o metoda de diagnostic, nu si de tratament? - Nu tocmai. Organismul, per ansamblu, si fiecare din organele care-l compun sunt sursa unor vibratii, a unor unde electromagnetice extrem de fine, dispuse intr-un spectru destul de larg de frecventa. Spectrul vibratiilor electromagnetice specifice fiintelor sanatoase acopera un registru de la lungimi de unda ultralungi la lungimi de unda ultrascurte. Atunci cand exista diferiti agenti patogeni sau organismul se imbolnaveste din cauze interne, apar oscilatii electromagnetice noi, numite oscilatii patologice. Ei bine, atat oscilatiile specifice sanatatii - armonice -, cat si cele patologice pot fi inregistrate prin masurarea fina a punctelor de pe meridianele energetice. Insa Voll a mers mai departe si s-a

intrebat: oare aducand la normal potentialul electric al acestor puncte, care arata stari de dezechilibru, nu se poate produce o insanatosire? Astfel, dupa ce efectua masuratori cu ajutorul aceluiasi aparat, inducea campuri de foarte joasa intensitate, care modificau valorile electromagnetice ale punctelor de pe meridiane. Rezultatele au fost exceptionale: in numeroase afectiuni (cardiovasculare, metabolice, infectioase etc.) procentul de vindecari s-a ridicat la 75-80%. Din 1953-1954, cand a fost inventat acest aparat si principiul biorezonantei, si pana acum, in anul 2002, au fost facute progrese uriase. De fapt, aici intervine meritul cercetatorilor si medicilor rusi, care au preluat o metoda practic abandonata, aducand-o la perfectiune, facand ca medicina din aceasta tara sa capete un avans de decenii intregi fata de cea din alte tari supertehnologizate. Si pentru a intelege mai bine ce vreau sa va spun, o sa fac o mica incursiune in acupunctura. De fapt, ce este un "meridian"? Este o "conducta" de bioenergie care "hraneste" nu numai organele trupului nostru, ci si psihicul si mintea, o "conducta" care are niste zone-cheie, adica exact punctele folosite in acupunctura. Oricat de sceptica ar fi medicina occidentala referitor la aceste precepte, este nevoita sa recunoasca, prin prisma eficientei demonstrate, ca exista aceste realitati nonmateriale. Daca determin - de pilda - pe "meridianul rinichi" un punct cu potentialul electric anormal, aceasta nu arata doar o perturbare la nivelul acestui organ, ci si o slabire a vitalitatii pacientului, o anumita tensiune psihica a sa, care a depasit anumite limite, un mod gresit de viata si chiar anumite erori de gandire. Acum sa ne gandim ca prin aceasta metoda nu masor doar puncte de pe meridianul rinichiului, ci si al inimii, ficatului, stomacului etc. Ce obtinem? O adevarata imagine holografica a intregii fiinte umane, o coplesitoare banca de informatii referitoare la starea de moment a pacientului din punct de vedere fizic, psihic, mental, energetic etc. - Iar medicul este capabil sa faca aceasta imensa munca de corelare? - Prima sedinta de diagnostic prin aceasta metoda poate dura si 8 ore pentru un singur pacient, pentru a ajunge sa luam toate informatiile necesare. Apoi, intervine tehnologia, iar aici este meritul electronistilor si informaticienilor rusi, care au pus la punct un sistem unic ca eficienta, pentru corelarea si interpretarea acestor date. Ca sa va dati seama de gradul de precizie la care s-a ajuns, profesorii mei de la Moscova, care m-au initiat in aceasta metoda, au facut sute de teste cu pacienti care erau diagnosticati in paralel prin aceasta metoda de biorezonanta si prin metodele clasice. Profesoara mea, de pilda, a descoperit la un pacient trei tipuri de infectii: una virala si doua cu bacterii. Acel pacient a fost apoi analizat la trei institute de microbiologie, care au putut depista dupa teste laborioase exact aceleasi microorganisme. Aparatura, mai ales cea facuta la Centrul IMEDIS din Moscova, este extrem de performanta, trecand cu brio toate testele clinice si fiind aprobata pentru productie si utilizare de catre Ministerul Sanatatii din Rusia. Cu ea pot fi depistate cu precizie atat infectiile virale si bacteriene, cat si cele cu ciuperci parazite, protozoare, precum si parazitoze intestinale. Insa aparatura nu este totul, conteaza cel putin la fel de mult priceperea celui care o foloseste. Eu utilizez acum un aparat IMEDIS de ultima generatie, numai dupa ce am facut mai multe cursuri de specializare la Moscova si dupa ce am probat in fata profesorilor mei ca am inteles principiile si

metodologia de lucru. - Asadar, aparatul, oricat de performant, nu valoreaza practic nimic fara medic... - Informatiile preluate de la acest aparat sunt introduse in calculator, unde sunt corelate intr-o uriasa baza de date. Medicul afla astfel foarte multe despre pacient, insa stabilirea tratamentului si modul de lucru sunt strict la latitudinea sa si nu la cea a unui aparat sau a unui program, oricat ar fi acesta de elaborat. Academicianul Gotovski din Rusia, dupa ce a lucrat mult timp la perfectionarea acestui aparat si la instruirea medicilor care-l vor folosi, a spus si el ceea ce ati remarcat anterior: nu aparatul trateaza sau pune diagnostic, ci medicul. Diagnosticul prin biorezonanta imi permite mie, ca medic, nu doar sa stiu de ce boala sufera pacientul, ci si care este, de exemplu, potentialul sau vital. Va voi arata reprezentarea grafica pe calculator a starii de sanatate a unui pacient de-al meu. Din graficul obtinut pe calculator reiese ca el are o stare de sanatate extrem de precara si, intr-adevar, diagnosticul clasic prin tomografie arata ca el sufera de cancer cu metastaze, o interventie chirurgicala fiind in acest stadiu ineficienta. Insa mie informatiile obtinute prin biorezonanta imi arata ca pacientul mai are o anumita vitalitate si, mai mult, imi arata asa-numitul "pas de tratament" cu care trebuie sa actionez. "Pasul de tratament" este o notiune inca putin cunoscuta in medicina altor tari si se refera la dozarea intensitatii tratamentului in functie de posibilitatile vitale ale pacientului. In mod normal, in situatia in care se afla pacientul meu bolnav de cancer cu metastaze, s-ar fi administrat citostatice extrem de puternice, pe care organismul foarte slabit de boala nu le-ar fi suportat si atunci, moartea pacientului ar fi fost, fara doar si poate, grabita. Eu, in schimb, cunoscand pe baza informatiilor obtinute prin biorezonanta situatia sa, am actionat moderat, si in reprezentarea grafica a acestui pacient puteti vedea si cum se prezenta el dupa o luna: indicii sai vitali sunt mai apropiati de normal, semn ca tratamentul a fost recomandat si tinut corect. La data cand a facut acest control, pacientul inca nu dadea semne exterioare vizibile de insanatosire, dar eu stiam deja ca este pe drumul cel bun... Prietenul meu, regretatul terapeut Valeriu Popa, era si el capabil sa "vada" acest lucru, dar prin intermediul capacitatilor sale extrasenzoriale, si nu prin intermediul aparaturii. Mai ales in domeniul bolilor grave: leucemie, cancer, scleroza in placi, boli cardio-vasculare, hepatite virale decompensate si ciroza, aceasta metoda deschide perspective revolutionare. Acum, de pilda, putem diagnostica un cancer cu ani de zile inainte ca tomografele, analizele de markeri tumorali sau alte metode de investigare sa-l depisteze. Apoi, ca medic, am posibilitatea pur si simplu de a verifica cat este de consecvent pacientul. Daca, sa zicem, un pacient bolnav de ciroza consuma carne de porc si alcool in continuare, trecand peste prescriptiile mele ca medic, eu pot sa realizez prin masuratorile facute la o luna de tratament ca ceva nu este in regula si pot interveni facand pacientul atent inainte de a fi prea tarziu. Mai mult, prin aceasta metoda de investigare pot obiectiva, si valoarea unor metode de tratament deocamdata puse de medicina oficiala sub semnul intrebarii. Putini medici realizeaza poate eficienta rugaciunii si meditatiei, insa cu ajutorul acestei aparaturi pot efectiv obiectiva transformarile benefice, chiar la nivel organic, pe care sacroterapia le genereaza.

- Din cele ce imi spuneti, realizez ca biorezonanta in medicina este cu mult mai mult decat o noua terapie, este pur si simplu un nou mod de a privi pacientul, tratamentul si procesul vindecarii in sine... - De data aceasta ati sesizat foarte bine: acesta este, dupa parerea mea si nu numai a mea, ci a multor minti luminate din domenii de varf ale medicinii, viitorul terapiei bolilor. Medicina mileniului trei nu este cea a medicamentelor mai puternice, ci a unei cunoasteri mai profunde a omului, a posibilitatilor sale de vindecare si autovindecare. Deja acest nou tip de medicina incepe sa se impuna - marile puteri au inceput de cativa ani buni sa investeasca mult mai mult in acest tip de aparatura. Va spuneam ca deja 2000 de medici formati la scoala rusa activeaza in alte tari europene si de pe continentul american. Dorinta mea nu este aceea de a fi singurul medic din Romania care stapaneste aceasta metoda, ci mai ales de a se forma aici, la noi, cat mai multi medici specializati in lucrul cu aparatura si modalitatile de tratament prin biorezonanta. De ce? Pentru ca eu nu pot investiga si trata mai mult de cativa pacienti pe zi, metoda fiind foarte laborioasa. Deja am programari cu cateva luni inainte, iar presiunile pe care pacientii disperati le fac asupra mea sunt uriase. Intr-un fel, am avut mari retineri sa dau acest interviu, pentru ca stiu din experientele trecute cate sute si mii de oameni vor veni spre mine si ca singur nu voi putea face fata. Am dat insa acest interviu in speranta ca vor fi si alti medici care sa doreasca si sa aiba posibilitatea sa invete ceea ce am invatat eu. Dorinta mea este sa organizez aici, in Romania, un curs de terapie prin biorezonanta, cu participarea unor profesori de la Moscova. O parte dintre ei, cercetatori de renume mondial si cadre universitare, si-au dat acordul pentru a organiza un curs intensiv in Romania si, de asemenea, cei care vor dori, vor avea si posibilitatea de a cumpara aparatele din Rusia, cu programe cu tot. De altfel, in construirea acestei aparaturi au fost inglobate studii a zeci, sute de savanti, nu numai din Rusia, ci din intreaga lume. Spre exemplu, compatriotul nostru, dr. Ioan Dumitrescu, care se pare ca este mai cunoscut la New York, la Moscova sau la Tokyo decat in Romania, a avut un merit enorm in dezvoltarea terapiei prin biorezonanta. El a imbunatatit foarte mult aparatura de fotografiere a aurei, inventata initial de sotii Kirlian, si a reusit sa puna in evidenta modificarile pe care starea de boala le aduce in structura energetica a corpului. - Exista conditii speciale pe care trebuie sa le indeplineasca participantii la aceste cursuri de diagnostic si terapie prin biorezonanta? - Este bine de stiut ca aceste cursuri se adreseaza in exclusivitate medicilor, aceasta aparatura putand fi folosita numai de oameni care au cunostinte medicale solide. Cursurile vor avea, de asemenea, un anumit cost, deplasarea medicilor din Moscova, gasirea unor spatii adecvate, aducerea aparaturii etc. presupunand niste cheltuieli. In rest, nu exista nici o alta conditie speciala care trebuie sa fie indeplinita.

"MEDIV", dispozitivul-minune care protejeaza si vindeca

Cu cativa ani in urma, in Statele Unite a inceput sa se vorbeasca despre un eveniment medical senzational. Un mic disc, nearatos la vedere, de culoare inchisa, facea minuni: ca prin vraja, dispareau durerile, se ameliora somnul si se imbunatatea starea de spirit. Era cumparat cu 100 de dolari, se numea in ruseste "visul medical", iar principiul functionarii sale era acoperit de mister. Se stia doar ca toti soldatii rusi din misiunile speciale purtau pe sub haine, aplicat direct pe piele, acest "vis medical", de care erau nedespartiti. Despre ce era vorba?

De la leacurile siberiene, la militarii din misiunile speciale Denumirea istorica a acestei inventii este de enionul lui Zorin, fiind apoi denumit de expertii Ministerului Sanatatii din Rusia "MEDIV", adica "visul sau minunea medicala". Zorin, autorul acestei descoperiri, este un savant devenit o legenda, care a depasit hotarele Rusiei. Despre secretele lui Zorin circula si acum o multime de zvonuri. El a strabatut intreaga Rusie de la est la vest si de la nord la sud, pentru a gasi cele mai eficiente elixiruri de sanatate ale diferitelor populatii care traiesc aici. Calatorea prin tara, prin locuri uitate de lume, si discuta indelung cu batrani vindecatori, se intalnea cu samani si cu lama tibetani. El a redescoperit ginsengul siberian, mumi- - un remediu pe baza de fosile animale si vegetale din Asia mijlocie, kabarga - o misterioasa mixtura de plante din Muntii Altai. Intors la Sankt Petersburg, ratacitorul Zorin devenea biofizicianul Victor Zorin, care analiza substantele terapeutice cu cea mai moderna aparatura, in institutele secrete de aparare. Odata, un batran locuitor al regiunii maritime din nord i-a dat un saculet de in, umplut cu o biomasa necunoscuta si i-a spus sa-l poarte la gat in timpul calatoriei sale. Efectele au fost exceptionale: oboseala specifica drumului s-a diminuat, o rana care nu se vindeca de luni de zile s-a cicatrizat, somnul era mai odihnitor. Uimit de efectele acelui saculet pe care-l purta pe piele, a vrut sa-i afle misterul. In parte, l-a aflat, reintalnindu-l pe batranul vraci, in parte - prin analizele de laborator sofisticate, facute impreuna cu colegii sai. In final, el a reusit sa sintetizeze un dispozitiv cu totul nou, uimitor: "MEDIV".

Ce este "MEDIV"-ul? Este o mixtura care contine cele mai puternice leacuri traditionale rusesti si orientale, la care se adauga in proportii mici cateva dintre cele mai eficiente substante terapeutice moderne (enzime si coenzime, hormoni). Proportiile fiecarui element component au fost special alese, asa incat campurile biologice slabe si ultraslabe emise de intreg amestecul sa aiba un efect regenerant si echilibrant cat mai puternic asupra organismului. Sute de experimente au fost facute pentru elaborarea "MEDIV"-ului, care trebuia sa se acordeze perfect pe frecventa celulei, sa intre in rezonanta cu aceasta si sa o determine pe cale naturala sa atinga o stare de echilibru energetic. Acest lucru nu ar fi fost posibil

daca nu ar fi existat, pe langa toate substantele organice enumerate, si asanumitul catalizator de interactiune: o mica placa interpusa intre amestec si zona tratata. Fara el, oricat de active ar fi fost din punct de vedere terapeutic substantele folosite in "MEDIV", organismul uman nu ar fi putut fi influentat prin acele campuri biologice.

Care sunt efectele terapeutice ale "MEDIV"-ului? Desi acest remediu a fost conceput acum 25 de ani, foarte mult timp el nu a fost aproape deloc cunoscut. Numai luptatorii din trupele speciale, care plecau in misiuni periculoase, primeau niste discuri nu prea mari, inchise la culoare, pe care le pastrau ca pe lumina ochilor, pentru ca, avandu-le asupra lor, dispareau oboseala si durerea, treceau inflamatiile si ranile se vindecau mai repede. Este lesne de inteles de ce raspandirea lui larga a fost impiedicata ani de zile. Odata cu schimbarile politice din Rusia, acest remediu a fost scos la lumina, denumirea sa academica fiind aceea de "normalizator de schimburi energo-informationale, bazat pe efectul campurilor si radiatiilor ultraslabe". El a fost testat vreme de ani de zile de catre Ministerul Sanatatii din Rusia, iar o prima concluzie a fost ca el nu are nici un efect advers. De altfel, spune prof. dr. G.V. Konovalov, promotorul acestui remediu inedit, "nici nu ar putea sa existe asemenea efecte. Metoda dupa care lucreaza <<MEDIV>> este terapia de biorezonanta, actionand ca si cum ar trezi memoria celulei omenesti. Celula <<isi aminteste>> cum a conceput-o natura, adica sanatoasa, si cate putin, mobilizandu-si rezervele proprii, se intoarce la aceasta stare. Astfel, gradat, ea iese din stadiul patologic si se intoarce la echilibrul initial". Iata care sunt indicatiile terapeutice ale "MEDIV"-ului, in baza carora el a fost aprobat pentru uz larg de catre Ministerul Sanatatii din Rusia: - tratamentul si profilaxia bolilor cardio-vasculare; - boli respiratorii cronice: bronsita, astm, pneumonie; - sinuzita si rino-sinuzita (mai ales cronicizate), maxilite; - dureri reumatice si musculare, afectiuni articulare acute si cronice, inclusiv cele degenerative; - tulburari de asimilare, anemie, hipocalcemie, hipomagnezie; - sensibilitate alergica la diferiti stimuli (inclusiv la praf si la polen); - sensibilitate marita la boli infectioase, deficiente imunitare; - tulburari hormonale diverse (inclusiv cele care apar in perioadele critice: pubertate, menopauza, andropauza); - insomnie, nevroza, sindrom de oboseala - ajuta la normalizarea somnului, atenueaza starile de proasta dispozitie si instabilitate emotionala, dispare sentimentul de teama; - nevralgii, dureri de cap frecvente, migrena; - boli tumorale benigne si maligne - incetineste viteza de proliferare a celulelor anormale si favorizeaza activitatea sistemului imunitar. Trebuie mentionat ca testele clinice au durat 10 ani si au fost facute in cele mai bune clinici din Rusia, in randul carora se afla Academia Rusa de Medicina

Militara, Academia Pediatrica de Stat din Sankt Petersburg, Spitalul Central FSB (urmasul KGB - n. red.) al Rusiei si multe altele, institutii cu autoritate la fel de mare.

Cum ne tratam cu "MEDIV"-ul? Ne tratam simplu: este necesar sa apropiem la maximum "MEDIV"-ul de sursa durerii sau de organul afectat si sa-l fixam pe tegumentele pielii. Mai multe indicatii despre locul unde se fixeaza discul in functie de diferitele afectiuni gasiti in prospectul acestui dispozitiv. Un tratament dureaza doua-trei saptamani. Pentru inlaturarea sindromului dureros sunt suficiente 3-5 zile. In cazul bolilor cronice este necesar un tratament sistematic, compus din cateva cicluri. "MEDIV" nu este nici pe departe un panaceu. El nu este o alternativa la medicina alopata sau la chirurgie, ci doar un valoros supliment al acestora. "MEDIV" se experimenteaza in continuare in diverse clinici si diferite orase ale Federatiei Ruse, la catedrele universitatilor de medicina si in institutele de cercetare stiintifica. De curand, folosirea sa a fost aprobata si de catre Ministerul Sanatatii si Familiei din Romania, gasindu-se acum in tara prin intermediul importatorului unic S.C. VITALMED S.R.L. Arad, Romania. Comercializarea se face prin distribuitori autorizati sau prin posta, cu plata ramburs. Comenzile se trimit la C.P. 189, Oficiul Postal nr. 1, Arad, cod 2900, tel 0257/21.21.71, 0724/73.68.96. ILIE TUDOR

ANUNT IMPORTANT Medicii care doresc sa se specializeze in terapia prin biorezonanta in cadrul unor cursuri organizate in tara, cu participarea unor medici si cadre universitare din Rusia, sunt invitati sa il contacteze pe d-l dr. Vitali Ciobanu la tel. 0257/21.21.71 sau prin e-mail: vmc@rdslink.ro

Un miracol adevarat:

RUGACIUNEA
Intr-un sat din Banat Nu demult am fost martorul unei intamplari cu totul iesite din comun, intamplare ce dovedeste inca o data cat de mare este puterea rugaciunii copiilor, acesti ingeri cu suflet curat, care traiesc intre noi. Este vorba despre o minune dumnezeiasca petrecuta undeva intr-un sat uitat din Banat, sat unde in acest an scolar am avut sansa sa predau copiilor religia ortodoxa. Totul sa intamplat in ziua de joi, 31 mai 2002, cu trei zile inainte de marea sarbatoare crestina a Pogorarii Duhului Sfant. Era o zi ca toate altele si nimic nu anunta evenimentele extraordinare ce aveau sa se petreaca in curand. Ca in fiecare zi, la ora opt am inceput obisnuita lectie de religie la clasa intai. Fiind in saptamana Rusaliilor, le-am vorbit mai intai copiilor despre aceasta sarbatoare, apoi le-am propus sa cantam impreuna Sfinte Dumnezeule, frumoasa rugaciune si cantare liturgica dedicata Sfantului Duh. Le-am mai spus ca, daca vor fi cuminti si vor canta din suflet, Dumnezeu va veni la noi si, desi nu-L vom vedea, Ii vom simti prezenta in apropiere. Am cantat o data, de doua, de trei ori..., copiii cantau din ce in ce mai frumos. La un moment dat, am vrut sa-i opresc, dar cu totii in cor m-au rugat sa continuam, si asa au continuat sa cante, minute in sir, cu manutele impreunate a rugaciune, cu chipul lor transfigurat, stralucind de bucurie si emotie. Timpul se oprise parca in loc. O caldura neobisnuita ne invaluia pe toti. Am avut, in acele momente unice, senzatia aproape fizica a prezentei lui Dumnezeu. Mai tarziu, cativa copii mi-au spus chiar ca au simtit cum cineva i-a mangaiat pe fata sau pe umar. Asa a inceput minunea sau mai bine zis lantul de minuni din acea binecuvantata zi. In pauza, invatatorul de la clasa respectiva a venit in cancelarie tulburat, zicand: Nu stiu ce tot imi spun copiii mei, ca s-ar fi miscat icoana Mantuitorului de pe peretele clasei. Reactia celorlalte cadre didactice a fost de stupoare si neincredere, unii au spus ca e o joaca de copii, altii ca ar putea fi o halucinatie colectiva. Eu, stiind ce se intamplase mai inainte, la ora, am alergat numaidecat acolo si, discutand cu copiii, care fusesera martorii minunii, am reusit sa-mi fac o imagine sumara a derularii ei: mai intai, icoana a efectuat o miscare verticala, apoi cateva ample balansuri pe orizontala, descriind o traiectorie asemanatoare cu semnul Sfintei Cruci. Apoi, chipul Mantuitorului si mana dreapta s-au aprins devenind rosii si stralucitoare ca focul. Doi-trei copii mai curajosi, care nu s-au speriat prea tare, au putut observa in dreptul inimii lui Iisus o pulsatie, de parca brusc icoana ar fi prins viata. Dupa doua ore, aceeasi minune s-a repetat, cand un grup de elevi din clasa a V-a s-au rugat si au cantat la alta icoana de acelasi tip, pe care o aveau in clasa. Aceasta a fost minunea cat se poate de reala care s-a petrecut intr-un sat in care, retineti, nu exista

biserica ortodoxa, ci doar o bisericuta catolica inchisa de cativa ani buni, de cand credinciosii, impreuna cu preotul lor, au plecat in Germania. Aici, in localitatea Pietroasa Mare din judetul Timis, FIUL OMULUI nu are loc unde sa-si plece capul. El nu se poate odihni decat in rarele momente cand la scoala copiii acestia sarmani, orfani spiritual, vin cu sufletele lor curate si se roaga cu credinta, inaintea sfintei Sale icoane. Lor a binevoit El sa le dea un semn si sa le spuna cat de mult ii iubeste. Ce-i drept, exista aici o manastire ortodoxa, care se afla in constructie de vreo 10 ani, dar daca nu se va intampla o minune, ea nu va fi gata nici peste alti 10 ani. Nu e drept ca acesti oameni, pe care am inceput sa-i cunosc si sa-i iubesc, sa nu aiba posibilitatea de a intra in casa lui Dumnezeu si de a-L preamari. Nici nu e de mirare ca in asemenea conditii, prozelitismul sectar a gasit teren favorabil, asa incat multi locuitori au parasit religia ortodoxa, religia stramoseasca a poporului roman. Iata de ce m-am hotarat sa va scriu si iata de ce scrisoarea mea se transforma intr-un apel de suflet catre dvs., stimati cititori ai revistei Formula AS. Cine stie, poate prin intermediul si generozitatea dvs., Dumnezeu va savarsi o minune aici, la Pietroasa Mare, minunea terminarii constructiei unei manastiri ortodoxe, de care locuitorii satului, dar si cei din imprejurimi, ar avea atata nevoie. P.S. Eventualele donatii in bani sau obiecte vor putea fi expediate pe urmatoarea adresa: Episcop-Vicar LUCIAN LUGOJANU, Mitropolia Banatului str. C.D. Loga, Timisoara, jud. Timis, cu mentiunea Pentru constructia Manastirii din Pietroasa Mare NICOLAE TRITOIU - str. Zona stadion, bl. 59, ap. 10, Lugoj, jud. Timis

La 22 de ani am orbit Intr-adevar, rugaciunea este un miracol. Ea ii linisteste omului sufletul si ii vindeca trupul. Din anii traiti pana acum pe pamant si din multele intamplari prin care am trecut am invatat ca Dumnezeu ne iubeste oricum am fi si orice fapte am fi facut, daca ne caim sincer, daca le recunoastem in fata Tatalui Ceresc si ne cerem iertare, ferindu-ne sa le repetam. Au fost ani in tineretea mea cand abia daca ma inchinam, facandu-mi la culcare cate o cruce. Un necaz a facut insa din viata mea un calvar, care m-a intors indurerata si plansa la picioarele lui Iisus. La varsta de 22 de ani, am ramas oarba. A fost o grea lovitura pentru mine si pentru familia mea. Am inceput sa consult diferiti doctori, dar nici unul nu-mi dadea vreo sansa de vindecare. Am mers si pe la ghicitori, dar nici unul nu-mi spunea ceva clar. Trecusera sapte ani si starea mea nu se imbunatatise deloc. La indemnul unei prietene am inceput sa

merg impreuna cu ea la biserica. Dupa primul acatist si dupa ce am stat de vorba cu preotul, am simtit ca ma voi face bine. Am inceput sa ma rog lui Dumnezeu, mai bine zis sa stau de vorba cu El asa cum as fi stat cu un parinte, insa eram mult mai sincera. Nu spuneam rugaciuni lungi. Ii ceream iertare ca ma departasem asa mult de El, ca am umblat pe cai ocolite. Ma intorceam la El si ma rugam sa ma primeasca asa cum sunt. Imi facusem un obicei ca in singuratatea mea sa stau de vorba cu Iisus. Ma gandeam la chinurile Lui, la tot ce a indurat pe cruce, la ranile Lui, la umilintele Lui. Ma gandeam, de asemenea, la durerea simtita de maica Lui la picioarele crucii. Cu fiecare zi eram tot mai increzatoare in puterile mele, incepusem sa fiu optimista; imi faceam deja planuri cu privire la cartile pe care le voi citi, ce filme voi vedea, ce locuri doream sa revad. Aproximativ trei saptamani am mers in fiecare miercuri si vineri la biserica. Intr-o zi, preotul mi-a spus: Aurica, calvarul tau se apropie de sfarsit, dar vei avea de suportat o operatie. Du-te fara nici o frica. Mirata, i-am raspuns: Parinte, nici un doctor nu mi-a dat speranta ca ma pot face bine prin operatie sau vreun fel de tratament. Raspunsul lui a fost: Mai incearca. M-am dus din nou la spital. Trecusera cam trei luni de cand nu mai fusesem la vreun doctor. Ma examinat profesorul si mi-a spus: Draguta, te voi opera; incercam sa vedem ce va fi. Vrei?. M-am gandit ca nu aveam nimic de pierdut daca ma operam, asa ca am decis sa suport interventia chirurgicala. M-am internat, iar dupa ce doctorii mi-au facut analizele, m-au operat. Operatia a fost foarte grea, iar recuperarea la fel, insa cat am stat internata am simtit o prezenta ocrotitoare in jurul meu, care mi-a dat puterea sa indur durerile de nesuportat. A venit si ziua cand mi s-au scos bandajele de la ochi. Minune! Vedeam din nou! Din 15 pacienti operati in aceeasi perioada, eu reprezentam singura reusita. Doctorii nu-si puteau explica cum de operatia a izbutit numai la mine, care din cauza constitutiei fizice, eram cea mai predispusa esecului. Pentru mine insa era clar: Dumnezeu fusese Acela care pusese capat suferintelor mele, redandu-mi lumina ochilor dupa sapte ani de intuneric. Daca pentru altii a vedea este ceva normal, pentru mine este o minune, un dar de la Dumnezeu, pe care abia acum, cand l-am redobandit, stiu sa-l pretuiesc cu adevarat. Aceasta este povestea vietii mele, pentru care Ii multumesc lui Dumnezeu, asa cum Ii multumesc si pentru bucuria ca mi-a daruit un baiat, care acum are 17 ani. A dvs. cititoare fidela, AURICA ANDRONIC - Sos. Stefan cel Mare nr. 34, Tg. Copou, Iasi, cod 6600

Ingerul meu Ceea ce azi cu o sfioasa bucurie va scriu nu are valoare literara, dar este miracolul reinvierii mele sufletesti, marturia vie a clipei cand langa mine s-a oprit Dumnezeu, ridicand

deasupra calatorului obosit care eram faclia vietii, risipind cu duiosia si mila Lui ceata bolnava din drumul meu. Parca au trecut de-atunci zeci de ani si parca a trecut o zi! Fiorul launtric, emotia ce-o simteam in mine, caldura coplesitoare din culcusul care adapostea micuta faptura... Si incredibila fericire din ochii sotului meu. Mai albastri ca niciodata! Nimic nu lasa sa se intrevada spectrul cenusiu ce-a coborat in dimineata aceea peste cer si peste inima mea... Ca o furtuna totul se razvratise impotriva mea. Tematoare, mainile mi se impreunau ca un gest de aparare a pantecului rotund, ca o incercare de a ascunde nefirescului comoara mea. Un examen medical care a reunit trei medici, deznadejdea abia ascunsa din ochii sotului meu, diagnosticul fatal au cazut ca o piatra de mormant peste fericirea mea. Lichidul amniotic, atat de vital, devenise o lenta otrava pentru puiul de om pe care-l purtam in pantec. Verdictul medicilor era neindurator: nasterea trebuia provocata. Copilul nu avea nici o sansa, iar mama nu ar fi supravietuit infectiei fara ajutor. Nu mai puteam rosti nici un cuvant. Lacrimi de sange plangeau ochii mei, vazandu-mi fiul voinic si drag pe monitorul ecografului, zbatandu-se sa supravietuiasca. Am ramas in spital paisprezece zile, refuzand cu tarie orice interventie, atat timp cat el traia. Zile de nemiscare totala, fiindu-mi teama si sadorm, mangaindu-l in nestire. In nopti de veghe, urmaream norii pufosi si mari, plasmuind in gand povesti pentru micutul meu. Construiam barcute de hartie si, stand culcata, le vedeam leganandu-se pe pantecul meu. El era acolo. In cea din urma noapte impreuna, epuizata, am adormit. Nu stiu pentru cat timp, am revazut in vis patul meu de spital, iar langa mine pe mama, intoarsa din morti ca sa ma vada. Eram atat de fericita, cum nu se poate de imbujorata, dar mama mea plangea, privindu-ma cu nesfarsita mila. M-am trezit. Visul trecuse. Ramasesera doar vedenii, contururi ciudate si obrajii arsi de febra. M-am ridicat cu strania senzatie ca se invarte intunericul in jurul meu. Si atunci am inteles ca travaliul incepuse. Ce-a urmat? Lumini aprinse strident, pasi alergand, instrumentar deschis in graba si sunetul lui metalic. Sotului meu, chemat in miezul noptii, ii repetam infrigurata ca vreau sa-mi vad copilul! Un frison care imi zguduia puternic corpul si lenta prabusire in intuneric au pus capat luciditatii. Restul l-am aflat mult mai tarziu. Fiind acolo, in sala, tragedia s-a derulat nemeritat sub ochii lui. Fiul nostru, nascandu-se, a dus o manuta in sus, lasand-o apoi incet pe piept, ca un ultim salut in fata vietii si a mortii. Intr-un salon, alaturi de nefericitul lui tata, primea o sfanta rugaciune si-un botez simplu din partea asistentelor impresionate profund. Parasea lumea si spitalul pentru a fi ingropat crestineste. Batranul nuc din gradina, cel care veghease copilaria tatalui, adapostea trupusorul firav al fiului sau. Anii care au urmat au fost ziditi din lacrimi. Dimineti care ma gaseau lipita de fereastra, nevoia de singuratate, chinuitoarele framantari, arsita din mine. Fierbinte il rugam pe Dumnezeu sa stinga acel foc mistuitor care-mi parjolea orice urma de viata! Singura mea alinare - o vedenie aparand si disparand, un copilas jucandu-se pe covor sub privirile mele secatuite. Cat as fi vrut sa-l cuprind, sa-l sarut, sa-l rog sa nu plece! Dar intr-o primavara, mana lui Dumnezeu mi-a sters lacrimile de pe obraz. Lumina invingea intunericul! Lumina mea... O cheama Maria-Cristina. Cum ar fi putut sa se numeasca altfel? A venit in lume inger de lumina, asezat peste inima

mea, sa o scalde. S-o spele de moarte, sa-i picure apa vie in bataile obosite. Manute renascatoare, care in locul crucii au pus la capataiul sufletului meu flori de viata. Pruncul rugaciunii mele, pruncul milostivirii ceresti. CATALINA CRACIUN - Tiglina I, bl. PS9, ap. 74, Galati, cod 6200

Maica Domnului de la Ghighiu

- La cativa pasi de Ploiesti, Manastirea Ghighiu e cautata mai ales pentru Maica Domnului Siriaca, o icoana facatoare de mari minuni Vantul rece si grabit matura campia, cautandu-si culcus in frunzele galbene si fosnitoare. E toamna si e frig. Dincolo de zidurile Manastirii Ghighiu te intampina molcom un alt anotimp. E ca o amagire vegetala de primavara, cu iarba intens colorata in verde si puzderie de flori: dumitrele si ortanse, tufanele si craite, crizanteme si dalii, in felurite vesminte de alb si rosu. Manastirea e inchisa sub un clopot de liniste. Maicutele sunt la chilie, facandu-si pravila de peste zi. Cand si cand, in dreptul portii de stejar masiv opreste cate o masina. Oamenii se abat din drum, intra curiosi in biserica, atrasi de icoana Maicii Domnului Siriaca, a carei faima s-a intins peste tot. E o icoana aparte, tulburatoare si plina de forta. Din orice colt ai privi-o, Maicuta Domnului te urmareste cu ochii ei plansi, ingreunati de durere. Brusc, nu te mai simti singur. Ai cu cine vorbi. Ai cui cere sfat si ajutor. Jos, in dreptul gatului (dupa o straveche moda athonita), se insiruie puzderie de lantisoare aurite - insemn de multumire si recunostinta pentru toate minunile savarsite prin mila si rugaciunile Sfintei Fecioare. Alaturi, in strana din dreapta, discreta ca o umbra, maica Lavrentia isi face canonul de rugaciune. In cei 40 de ani de cand e ghidul manastirii, a vazut atatea vindecari si impliniri minunate, incat nu le mai stie sirul. Totul a inceput in 1958. Adusa din Siria si daruita manastirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugravita pe lemn de santal savarsise deja prima minune, cerand in vis sa fie adusa in Romania, chiar la Ghighiu. Povestind, maica Lavrentia cade pe ganduri. Nimic nu e intamplator. Pe vremuri, in spatele manastirii era un izvor tamaduitor, cu o apa rece si bogata, care a tasnit chiar pe locul unde (se zice) ar fi calcat Maica Domnului, poruncind logofatului Coresi sa ridice din nou manastire. Izvorul mai e si astazi, dar, parca pe masura credintei noastre, a sleit - picura cam cat s-ar umple o sticla intr-o ora. Pe 25 februarie 1958, cand alaiul arhiereilor, in frunte cu Patriarhul Iustinian a intrat in biserica, maicutele au incremenit de uimire. Brusc, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind pe obraz, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei. Cei de fata au amutit. Din toate minunile, cea mai grea si rascolitoare este pocainta si darul

lacrimilor, roua sufletului si rugaciunea cea adevarata a inimii. Abia prin lacrimi discutam cu Dumnezeu. Tasnite din necaz sau bucurie, lacrimile vorbesc singure, urcandu-se direct la cer.

"Numai Dumnezeu iti mai salveaza copilul" Asa l-am cunoscut: cu ochii in lacrimi. Ghemuit in fata icoanei, plangea usor. Cand s-a ridicat, intr-un tarziu, un zambet ii stralucea discret pe buze. Din durerea lui de altadata nu ramasese decat o cuta adanca pe mijlocul fruntii si parul albit intr-o singura noapte. La inceput, a refuzat sa vorbeasca. Apoi, primind din priviri incuviintarea maicii Lavrentia si afland ca suntem de la "Formula AS", pe care o citeste din scoarta-n scoarta, s-a grabit sa adauge ca toata povestea lui e spre marirea Maicii Domnului si intarirea celor aflati in disperare si nevoi. O poveste cu adevarat tulburatoare.

Povestea unui om obisnuit - Ninel Toma din Ploiesti "Nenorocirea vietii mele avea sa inceapa acum zece ani. Nimic nu anunta ceea ce urma sa se intample. Traiam fara nici o grija. Aveam casa, masina, o familie minunata si, ca fotograf, castigam destui bani. Peste toate, socrul meu, marinar de cursa lunga, ne ajuta cu prea plin de masura. In ziua aceea, stateam linistit cu sotia in gradina, cand, deodata, am auzit o bufnitura cumplita, care m-a scrijelit parca pe creier. Adormit intr-un hamac, Danut, copilul meu de 6 ani, cazuse izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva cumplit - capul ii crapase ca un pepene si, chiar daca mai respira inca, copilul era inert, era o leguma. Nu mai avea memorie, nu mai recunostea pe nimeni. Cand l-am dus la Urgenta, doctorul a ridicat din umeri si, aratandu-mi radiografiile in care se vedea o fisura prelunga de un centimetru, mia zis: <<Numai Dumnezeu ti-l mai poate salva. Oricum, chiar daca traieste, va fi un handicapat toata viata>>. Pe vremea aceea, nu stiam prea multe nici despre Biserica, nici despre Hristos. Impins de disperare, m-am suit in masina si, fara sa mai stiu pe unde merg, m-am trezit in fata manastirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte ca mai fusesem o data la manastire, ocazie cu care mi se intamplase ceva ciudat. Pentru ca intrasem in biserica sa fotografiez o nunta, maica Lavrentia m-a rugat sa pozez si icoana Preasfintei Fecioare. Chiar daca maica m-a avertizat: <<Ai grija, cei necredinciosi nu o pot fotografia>>, mi-am vazut de meserie cum stiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a iesit perfect, dar chipul Maicii Domnului Siriaca nu era nicaieri. Am mai incercat o data. Am consumat doua filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar

cu acelasi rezultat. Abia a treia oara, cand maica mi-a zis: <<Fa ce fac eu>> si a inceput sa mearga in genunchi, batand metanii, de la pridvorul bisericii pana in fata icoanei, atunci abia am reusit sa-i redau chipul pe pelicula. Cu tulburarea acestei amintiri, am intrat in biserica si, ajuns in dreptul icoanei, in sufletul meu sa produs un vartej teribil. Am inceput sa plang. Boceam fara rusine. Din ochi tasneau lacrimile, iar din piept rabufneau toate strigatele mele de disperare, incat pana si parintele Pantelimon si-a intrerupt slujba si, iesind din altar, a intrebat speriat: <<Ce-i aici? Cine a murit?>>. Impresionate, maicutele au facut cerc in jurul meu si, asezandu-se in genunchi, potopite si ele de lacrimi, au inceput sa se roage cu toatele, cerand milostivirea Maicii Domnului si vindecarea copilului, care se zbatea intre viata si moarte la spital, urland de durere la fiecare atingere. Va marturisesc ca atunci, in fata icoanei, am simtit la modul cel mai palpabil cum se savarsea minunea. Brusc, un clopot urias si transparent m-a acoperit, iar din toate partile ma invaluia o caldura ca de forja, de ziceam ca din clipa-n clipa ma voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat si am simtit pe cap o mangaiere pe care nu o voi uita toata viata, mangaiere insotita de o voce calda, invaluitoare: <<Du-te acasa, omule. Copilul tau se va face bine>>. M-am ridicat si am privit in jur. Nu era nimeni decat maica Lavrentia, care se ruga la cativa metri distanta, in genunchi, cu mainile impreunate. Nu stiu de ce n-am mai putut plange. Secase izvorul lacrimilor. O liniste de necuprins ma invaluia si, senin, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, mi-am luat sotia de mana, spunandu-i: <<Aurelia, copilul va fi bine>>. Am mers direct la spital, unde era o mizerie de nedescris, iar bolnavii isi furau unii altora medicamentele. Intr-adevar, minunea se savarsise. Copilul ne astepta. Se daduse jos din pat, alerga, cerea de mancare. Spre uluiala medicilor, l-am luat acasa si l-am dus la Bucuresti pentru un consult mai atent. La tomografie, rezultatul a iesit perfect. Fisura prelunga din craniu disparuse, ca si cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecarii in sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Cand am adus baiatul la spital, in salon mai era o batrana lovita usor la cap. Se internase pentru niste analize de rutina. Cateva zile mai tarziu, in timp ce externam copilul, rudele batranei ii tineau lumanarea. Murise, in timp ce copilul meu (considerat fara sansa) traia."

Ispite, vraji, rataciri Povestea nu se opreste aici. Cu rusine si cutremur, Ninel Toma isi va aminti cum, luat de valurile vietii, a uitat de Dumnezeu si de minunea savarsita. "O tineam intr-o petrecere si veselie. Alergam dupa bani, facand mai multe servicii. Nu numai ca nu-mi tinusem promisiunea facuta la icoana (sa ajut manastirea, sa ma pocaiesc), dar am si cazut intr-o mare ispita. Cedand rugamintilor unei cumnate, am dus-o cu masina la o vrajitoare celebra din Magula. Degeaba am zis ca n-am nici un pacat ajutandu-mi cumnata, ca n-am nici o treaba cu vrajitoria. Cand s-a deschis usa, baba (o taranca simpla) a strigat la mine, din casa: "Intra, Ninele. Pe tine te asteptam>>. Apoi, m-a poftit sa iau loc si, intrand intr-un fel de transa, a inceput sa-mi povesteasca viata, sa-mi descrie casa in amanunt, de parca ar fi vazut-o la televizor. Mi-a spus mai multe despre

nelinistile si cosmarurile care ma incercau in ultimul timp. Apoi, mi-a dat ceva sa mananc si mi-a menit ca, daca o ascult, toata viata voi fi bogat si fara lipsuri. Poate sa para o nebunie, dar vorbele babei s-au implinit intrutotul. Chiar de a doua zi, am inceput sa castig bani cu nemiluita. Banii veneau din nimic, fara nici o silinta anume din partea mea. Eram tot mai bogat, in timp ce sufleteste imi mergea tot mai rau. Ravasit de nelinisti si bantuit de cosmaruri, nu mai aveam somn, nu mai puteam sta in casa mea. Ispitele ma impresurau, imi transformasera viata intr-un iad. Salvarea a venit tot de la Dumnezeu. In milostenia Lui nesfarsita, mi-a dat sa traiesc o vedenie. Se facea ca eram luat in zbor de un inger. Din inaltul cerului vedeam jos casa aratoasa, o firma impozanta la poarta, multime de angajati si de masini in curte, in timp ce eu ma plimbam vorbind la telefon si ocupandu-ma de afaceri. Eram bogat, ca mine nu mai era nimeni, dar chiar in clipa aceea cineva m-a anuntat ca baiatul meu, Danut, a murit. Am trait toata tragedia aievea pana la cel mai mic amanunt, inclusiv momentul ingroparii in cimitir. Cand m-am trezit, ma inecam de plans. Era poate ultimul semn spre indreptare. Am alergat cat am putut de repede la Ghighiu salvarea mea. Aici, mi-am cerut iertare Maicii Domnului pentru toate ratacirile si mi-am luat canon de saracie. Acum, abia ma descurc cu banii, dar ce conteaza. Copilul e sanatos si invata bine. In casa noastra a coborat din nou tihna si intelegerea. Pe cat n-am, pe atat ma ajuta Preasfanta Fecioara. O data stateam necajit ca nu gaseam bani de benzina sa aduc maicutelor o butelie de aragaz. Fara sa cer, un vecin mi-a oferit 30 de litri de benzina. Alta data, scapand dintrun accident urat, cineva mi-a reparat masina pe gratis. Cat pot ajut si, cu uimire, constat ca tot ceea ce dau se intoarce insutit. E ca un vas ce se umple pe masura ce il golesti. Asta am inteles ca vrea Dumnezeu de la noi - sa ne facem mici pe noi insine, pentru a face loc lucrarii Lui."

Icoanele sunt vii La Ghighiu, Maica Domnului Siriaca vegheaza necontenit. Departe de zarva publicitara sau de spectacolul strident al unor exorcizari, icoana lucreaza dupa credinta si ravna fiecaruia. Cand si cand, ingaduie cate o povestire, spre luare-aminte, spre intarirea celor slabi. La Ghighiu nu se vorbeste despre icoana facatoare de minuni. Pe peretele din pridvor nu e decat un scurt istoric: "Manastire ridicata pe terenul donat de Uta Rafoveanca prin sarguinta calugarului Agape, cu cheltuiala ctitoriei si din agoniseala cuviosilor calugari parinti, in timpul lui Ioan Caragea Voievod". Nici o referire la icoana adusa cu atata zbucium din Siria. La Ghighiu, istoria cea adevarata se scrie in memoria maicutelor. Sunt semne si intamplari pe care nu le poate sterge nimeni si nimic. Fiecare a vazut si a trait ceva peste fire: o lacrima curgand din ochiul Preasfintei Fecioare, un tamaduit de cancer sau

de epilepsie. Maica Lavrentia isi aminteste cum, in timpul lui Ceausescu, un bolnav de rinichi plangea la icoana ca nu i se da pasaport sa plece in Germania. Cand a ajuns acasa, cineva de la Securitate l-a sunat, spunandu-i: "Pe unde umbli, tovarase? Vino sa-ti iei pasaportul". Omul a ajuns in Germania, si-a facut transplant renal si traieste si acum. Alta maica, Arsenia, e convinsa ca icoanele sunt vii. Discuti cu ele, iti spui necazul sau durerea si ele iti dau raspuns. Te mangaie, te intaresc, te scot din disperare. Maica Arsenia ar putea vorbi despre vindecarea unei demonizate sau despre cum o femeie si-a recapatat banii furati chiar in biserica. Nici o minune insa nu se compara cu insasi vietuirea ei la Ghighiu, alaturi de surorile (Evlampia si Atanasia), de mama lor de curand mutata la cele vesnice, Macrina. Alungate din Basarabia in 1940, alungate de mai multe ori din manastire de catre comunisti, cele trei surori continua sa traiasca la Ghighiu, in casa lor. Casa Domnului si a Preasfintei Maici Siriaca, cea intunecata la chip si cu ochii plansi de suferintele inaintevazute ale Mantuitorului, de suferintele spre izbavire la care suntem cu totii supusi. SORIN PREDA Fotografii de PETRE COJOCARIU

Despre Postul Craciunului si semnificatiile sale crestine

"Ajunarea crestina este o dovada de iubire fata de Dumnezeu!"

- Interviu cu parintele Daniel Goga, preot paroh al Bisericii "Sf. Nicolae" din Bucuresti - Cucernice parinte, am intrat in cel de-al treilea mileniu crestin, care este totodata si un mileniu al Internetului si al telefoanelor celulare. Intr-o lume marcata profund de civilizatia tehnica, ce semnificatie mai are Postul Craciunului, care tocmai a inceput? - Invatatura Mantuitorului Hristos este eterna, nu are varsta! Nu poti spune despre ea ca era "prea timpurie" acum 2000 de ani, nici ca va fi "batrana" peste alte doua milenii... Chiar daca avansul tehnologic si stiintific al acestei epoci este remarcabil in ordine omeneasca, zborurile spatiale nu-L vor intalni niciodata pe Dumnezeu, iar computerele nu pot avea nici o legatura cu Cel de Sus, pentru ca locul Sau este in sufletele noastre. Daca totul se misca atat de repede in jurul nostru, nu trebuie "sa slabim Duhul", dupa cunoscuta vorba preoteasca. Duhul

credintei, duhul veghetor al sufletului nostru trebuie sa sporeasca in acelasi ritm cu intreaga cunoastere umana, altfel ne pierdem ratiunea de a fi, de creaturi ale lui Dumnezeu. Pentru toti acei care nu sunt doar "crestini din intamplare", ci isi asuma aceasta minunata conditie existentiala printr-o morala adecvata si fapte pe masura, trebuie stiut ca Postul Nasterii Domnului este aidoma Postului de 40 de zile al lui Moise, cand a primit Cuvantul Celui de Sus, scris pe piatra. Din pacate, foarte multi crestini in ziua de azi postesc haotic, mai mult dupa socotelile lor lumesti, fara sa inteleaga ca postul se savarseste numai in zilele anume randuite de sfanta biserica. - Ce trebuie sa stie credinciosii despre felul in care se cuvine tinut Postul Craciunului? - Spre deosebire de Postul Pastelui, care este mai sever si mai lung, in Postul Craciunului se ajuneaza timp de 40 de zile, cu precizarea ca in zilele de luni, miercuri si vineri nu mancam nici peste, nu bem vin si nu gatim cu ulei, iar in restul zilelor putem face acestea. Este de la sine inteleasa abtinerea, pe toata durata postului, de la carne, oua, branzeturi sau lactate. (Cel care ingaduie asemenea alimente, cu exceptia carnii, este "Postul Alb", al crestinilor de rit catolic.) Trebuie spus ca in primele sapte zile ale postului, ajunarea se cuvine sa fie desavarsita. Abia pe 21 noiembrie, cand sarbatorim Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, incepe dezlegarea la peste. De asemenea, casatoriile sunt oprite pe tot parcursul postului. Mai trebuie adaugat, caci e important, faptul ca toti copiii, pana la varsta de sapte ani, sunt dezlegati de post, alaturi de mamele insarcinate sau cele care alapteaza. Batranii si bolnavii, de la caz la caz, se cuvine sa-si ia dezlegare de la preotul paroh, inca inainte de inceperea postului. In ce-i priveste pe cei saraci, care nu au ce pune pe masa si nu stiu ce vor manca de pe o zi pe alta, acestia sunt iertati din capul locului, caci jertfa lor este chiar saracia! Postul este pentru cei care au mijloacele obisnuite ale existentei, dar isi stapanesc poftele de dragul lui Hristos. Tocmai de aceea, ajunarea crestina este o dovada de iubire fata de Dumnezeu, cum spune si Pravila. Nu poti sa primesti Cuvantul lui Dumnezeu, daca esti imbuibat! Din aceeasi binecuvantata pricina, saracul, daca nu carteste si este smerit ca Lazar din Evanghelie, ramane mai aproape de Dumnezeu decat bogatul. - Ce alte traditii sau invataturi crestine se mai leaga de Postul Craciunului? - In toata aceasta perioada de 40 de zile, preotii Bisericii merg din usa in usa, fiecare in parohia sa, asemanandu-se cu Dreptul Iosif si Fecioara Maria, adica "Sfanta Familie", cand cautau un loc de adapost la Bethleem, pentru Nasterea Domnului. Si astazi, ca si atunci, sunt usi ce raman inchise ori se deschid doar pentru a spune "nu putem primi". In timpurile evanghelice, oamenii n-au avut habar ca insusi Dumnezeu le batea la usa, sub intruchiparea "Sfintei Familii"! Acum, cine-l primeste in casa pe preot, dimpreuna cu Icoana Nasterii, primeste in chip tainic chiar "Sfanta Familie" biblica si acolo, in acea casa, se naste de fiecare data Mantuitorul Iisus, caci acolo vor aparea mai tarziu Darurile lui Dumnezeu, aproape pe nebagate de seama... Casa aceea, indiferent cat de saraca ar fi, se va imbogati in chip nevazut - asa cum s-a umplut adapostul animalelor de la Bethleem cu darurile Magilor - cu toate bogatiile duhovnicesti pe care le ravnesc doar adevaratii crestini, cei care isi amintesc intotdeauna

cuvintele rostite de Fiul Celui de Sus: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua"! - Inainte de a va multumi, parinte, va intreb daca mai aveti vreun ultim cuvant pentru cititorii revistei noastre? - Toti cei care vor citi aceste randuri sa fie cuprinsi de dragostea spre Dumnezeu si frica de poruncile Sale, sa alerge la duhovnici in vremea ajunarii, pentru a-si marturisi pacatele si, in cele din urma, sa se impartaseasca, fiecare dupa merit si voia duhovnicului sau, cu Trupul si Sangele Mantuitorului, pentru a intampina cu bucurie marea sarbatoare a Nasterii Domnului. Sa asteptam Craciunul in pace... Fiti binecuvantati! Amin. MARIUS PETRESCU

Paunita codrilor
- Sub cetina padurilor din Tazlau traieste sotia ultimului haiduc din Moldova. La 80 de ani, amintirea tineretii ei zbuciumate arde, inca, de flacara unei mari iubiri Pe patul pistolului sau automat, Maria a inchistrit odata cu margele de sticla rosie: "24 mai 1944 - cea mai frumoasa zi". E ziua cand s-a casatorit in inima padurii Branistea, undeva intre Manastirile Secu si Neamt, cu Dumitru Negrescu, alintat Badiusa, poreclit Balta - fiindca era "balta bogata" pentru cei saraci -, amintit in istorie ca ultimul haiduc al Moldovei. Pe cei doi "talhari" i-a cununat induhovnicitul parinte Ioil, staretul Manastirii Sihastria, omul cel mai apropiat al parintelui Cleopa, punandu-le pe crestet cununi din flori salbatice, pe degete - verighete din fire de iarba. Maria pastreaza si acum intaia sa verigheta, de cand avea 15 ani. Un fir de iarba pastrat peste o jumatate de veac intre filele unei carti de povesti. E mandra si azi de barbatul cu care a trait cinci ani de zile prin codri, caruia i-a nascut copii sub cerul liber, in stihiile iernii, urmarita adeseori de jandarmi. In paduri, deasupra Manastirii Sihastria, pe un fag frumos, neted si "gros cat usa casei ei", Maria a cioplit la randu-i "un roman" cu varful cutitului de vanatoare. E, pas cu pas, povestea celor cinci ani de haiducie, scrisa chiar atunci, in timp ce iubea. A fost acolo si anul acesta, a revazut arborele secular. Traieste si azi, acoperit de amintiri, de la radacina si pana la primele ramuri ce se rasfira spre cer si, cand l-a gasit in padure, Maria, azi in varsta de 80 de ani, a plans. A plans acum, la batranete, si spune ca a facut-o pentru prima oara in viata. Si-a scris, asadar, viata pe scoarta arborilor si pe patul pustii, dar si-a scris-o si aici, pe ulitele Tazlaului, unde este privita si

respectata - nu ca femeie de haiduc, ci ca o gospodina strasnica, iubitoare de viata si de oameni, cu totul neputincioasa de galceava sau razbunare. Odata, un poet a numit-o "Mama Fiarelor". Nu degeaba: ograda ei seamana bine cu un mic paradis al animalelor. Pana mai ieri, a crescut pui de dihor, de vulpi, de lupoaica, salbaticiunile umblau neprimejdios prin raurile de gaste grase si albe, se adunau la chemarea ei ca niste blanzi catelusi. De la un timp, le-a dat tuturor drumul in padure "sa se hraneasca si sa traiasca singure". Doar in bordeiutul din curte, peun pat, langa cuptior, pisicile mai "canta". Gavril, motanul cenusiu, ii toarce in poala, ascultand cu ochii intredeschisi povesti: de fapt, e o pisica salbatica, domesticita demult. Fericita in singuratate, batrana poarta de grija la vaci, la porci, la gaini, la rate, la pisici si la iepuri, vede de trei hectare de fanat si livezi. Are zeci de stupi de albine, oitele ei merinoase pasc molcom pe dealul din spatele bordeiului vechi de-un secol, dealul pe varful caruia a gasit ramasitele unei manastiri zidita de voievodul Stefan.

Trei intalniri cu Fat-Frumos Aproape nu-ti vine sa crezi ca toate se intamplau prin anii 1930-1940, ca pe vremea aceea, in Muntii Neamtului, in satucul Varatec-Agapia, inca mai traiau argati si boieri inspaimati de haiduci. Tata o daduse "de matataca", de pe la unsprezece ani, argata la un boier, Jenica Cretulescu, pentru ca nu mai putea sa o tina. Ii era cea mai draga din cei sase copii, dar nevasta i se prapadise de tanara, inca de cand Maria avea doi anisori. "Boieru" avea doua fete, de 16 si 18 ani, si cand se mania putin aia matataca, o lua ma-sa in brate, ii zicea <<draga mamii>>, si cand ma gandeam ca mie nu mi-o zis nimenea in viata <<draga mamii>>, imi ziceam: <<Doamne, dac-o sa am eu vreodata copchii, tare-o sa-i mai iubesc>>. Eu, la cinci-sase ani, eram in munte, cu tata la stana, eram strungar, tineam loc de-un barbat care dadea in strunga. O fost cam greu. Tare greu." Dar toti o iubeau pentru ca se pastra vesela si puternica. Dante, un pictor italian, musafir boierului, a indragit-o atat de mult, incat tot timpul cat i-a facut un tablou a plans. Ea, cu coadele negre impletite, inconjurata de vacute portocalii, pe o pajiste inundata de soare. Printre lacrimi, pictorul Dante i-a spus: "Doamne, Maria, mult o sa ai de suferit din iubire...". Cat nu muncea pentru boier, Mariuca petrecea citind povesti. Isi lua mereu cartea la subtioara, prin munti, afla la umbra brazilor despre printi, capcauni si cosanzene salbatice, intreaga viata ei aluneca usor, in basm, si-ar fi dorit sa fie ea insasi o zana care sa hraneasca din palma caprioare si lupi speriosi, sa manance doar ierburi, muguri si radacini de copac, sa le iasa in cale strainilor rataciti, implinind dorinte frumoase. Si nu o data, chiar se astepta sa-si intalneasca Feti-Frumosii prin desisurile padurii. Pana in seara aceea ploioasa, fara luna si invaluita de ceata, nu intalnise nici

unul. Tine minte "ca acum", era vreo opt din seara, cand Ghita argatu" a intrat infricat in casa, manjind cu glod dusumelele lucioase si rosii. I-a intins boierului un bilet. Cat l-a citit, chipul lui Cretulescu s-a intunecat cu totul. Ridicandu-se in picioare, a trebuit sa se sprijine putin de tablia mesei, atat era de tulburat. "Si-l aud spunandu-i cucoanei: <<Stii de la cine ii?... De la Balta haiducu"...>>. Acuma, auzisem si eu despre Balta, ca pe o poveste, c-ar fi un lotru renumit, care tinea cu cei nacajati, auzisem ca la un om i-o dat o vaca, la o fata din comuna i-o luat pantofi noi, la niste copchii amarati le-o trimis de Pasti hainuta... Ca ii legat printr-o vraja sa nu-l prinda si sa nu-l omoare mana de muritor. Da" prea bine nu stiam. In bilet scria asa: <<Vii singur la izvor, La Popice, imi aduci mancare pentru patru persoane, o tuica buna, tutun din cel mai bun si un medicament pentru o masea. De nu-mi dai, vin si-mi ieu singur. Semneaza: <<Balta>>. <<Merg si eu cu tine, cucoane>>, i-am zis fara nici o teama, caci muream sa-l vad si eu macar olecuta>>. <<Tu-ti crucea ma-tii, Marie, treci in casa, ca-ti dau eu tie numa" haiduci!...>>. Tanea la mine boieriu", ca eram harnica si de incredere, tanea poate la fel ca la fetele lui. Da" eu visam... Si cum pleaca Cretulescu, tusti, pe cararusa, dupa el. Daca ma-ntreba ceva, ziceam ca ce, am venit s-aduc apa. Asta m-o pierdut pe mine - sa-l vad pe haiduc! Nu i se zarea fata, ploua, in jurul lui era o ceata albastrie, asa ca o raza de fum de lumina ce scobora din cer, si asa cum il vedeam eu, imbracat cu o pelerina lunga, neagra, lucind de ploi, mi s-o parut ca-i inalt, chipes si nespus de puternic. Se uita salbatic in toate partile si mi s-o parut ca are numa" pusti si granademprejur si boieriu" mieu tremura in fata lui, numa" cand ii spunea numele. Primu" care m-o vazut o fost tot haiducu", da" nu s-o maniat. <<Nu stiam ca ai fete asa barbatoase. Cum o cheama pe codana?>>. Boieriu" s-o intors cu ochii mariti cat cepele. Abia atunci o bagat de seama ca-l urmarisem. Da" sa vedeti ce poveste am facut eu din asta... Veneau la mine fetele din toate satele din jur sa le zic cum ii, si eu le ziceam fudula ca-i asa cum imi imaginasem, cum vroiam eu sa fie, drept ca un Fat-Frumos din cartile pe care-mi placea sa le citesc..." A doua oara Maria l-a vazut tot in amurg, dar altfel. Se grabea spre casa si, in capatul din jos al potecii, a aparut un jandarm care statea neclintit cu spatele spre luna, vrand parca sa-i atina calea. I-a spus ca-i venit de la Bucuresti anume ca sa-l prinda pe Balta, o intreba ce legaturi cunoaste intre haiduc si Cretulescu, ea i-a spus ca de la Cretulescu vine si, "chiar daca l-ar vedea pe Balta, tot nu i lar da in palma". "Cum, n-ai vrea sa-l prindem, sa-l omoram?", s-a mirat el. "Nu, ca nici el nu omoara pe nimenea...". Zambind, jandarmul a intrebat-o cum si cand poate s-o mai vada. "Eu am doar doua drumuri", i-a spus copila, mai mult asa, ca sa poata scapa repede de dansul. "Unu-i pe la Fantana Calugarului, celalalt pe la Fantana lu" Ionica. Eu numa" pe astea doua drumuri marg..." "Si de unde stiu eu c-ai sa treci pe acolo?", a apucat sa intrebe jandarmul, in vreme ce fata se tot indeparta, iar ea i-a spus ca va lasa un semn. "O piatra sau floare sa fie samnu", ca sa stii c-am trecut! O sa las marti!...", a mai strigat Maria, topindu-se printre arbori, stiind in sinea ei ca nu va veni nici marti, nici miercuri, nici in vreo alta zi... Mai tarziu, avea sa afle un lucru care a cutremurat-o: timp de un an incheiat, din doua in doua zile, haiducul Balta, caci el fusese jandarmul, a fost acolo. A venit la Fantana lui Ionica, scormonind pamantul, doar-doar o gasi semnul din piatra

ori din floare al Mariei...

*** Despre cea de-a treia intalnire cu Balta, batrana Maria crede ca n-a fost intamplare, ci un fel de providenta. A fost intalnirea care avea s-o duca la pierzanie si la fericire totodata, cea in urma careia - zice ea - "s-a mai nascut o data". "Am spus ca las samn pe data de doua iulie 1941. Si tot pe doua iulie, anul urmator, fix in aceeasi zi, l-am intalnit iarasi. La manastire la Agapia era un deal cu iarba inalta si grasa, care se chema Chetronea. Trei ani de zile cat am stat argata la boier, eu am dus vacile numai pe dealu" cela. In ziua aceea, ca niciodata, vacile o luat-o pe alt drum si n-am putut sa le intorc. Era razboi, se auzea ca prin cer trec avioane si lasa parasute pe care fetele satului le iau acasa si-si fac din ele rochii de matase. Doamne, cat vroiam si eu sa gasesc o parasuta din aceea minunata... Si cum coboram eu pe niste rapchi dupa vacutele mele, numa" ce samt ca trece un avion. Il auzeam mornaind. Deodata, din niste tufaraie, rasar doi soldati, unu" capitan, altu" sergent. Ma uitam la ei cat erau de curati si eleganti, pantalonu" dunga, cizma lunga, cremuita si zic: <<Mai, sa stii ca ferchesii astia-s parasutisti...>>. Asa oameni nu puteau sa iasa din tucii si boschetele padurii. Puteau sa vina numai de sus, din cer..." Si iarasi i-au spus ca-s veniti in urmarirea lui Balta. Ii cereau sa-i conduca pana la Manastirea Secului, unde chipurile avea sa talhareasca haiducul, dar nu pe drum, ci prin locuri pe unde sa nu se intalneasca cu nimeni. Pentru acest drum ii ofereau 500 de lei, mai mult decat primea de la boier intr-un an. "Ce era sa fac eu, o mucoasa de paispice ani? Ma gandeam ca si banii is buni, c-o sa-l pot ajuta pe tatuta si pe frati. M-am dus. Ne-am bagat prin niste rapchi, paraie, prin niste zmeurise si barloage de urs, tot de-a dreptu", tot mai departe, nici azi n-as mai sti pe unde. Si-am ajuns pe un varf de deal, era acolo o cruce frumoasa, sculptata in stejar - lumea ii zicea Crucea Legionarului - si acolo am facut popas si capitanu" i-o zis sergentului sa mearga sa caute apa si-am ramas sanguri. Batea un vanticel caldut, barbatul s-o rezamat cu spatele de cruce si-mi face samn sa ma asez si eu. Ma ie asa, de dupa cap, simteam degetele lui reci cum imi ating buclele din ceafa. Si ma trage incet catra dansul si-mi zice la ureche: <<Eu is Balta si de-un an te astept si te caut... O vrajitoare batrana mi-o zis c-o sa-mi ieu o fata dintr-o casa de boieri, care are-n fata casei un parau. Si-n sara ceea, cand o adus boieriu" tau merindea ceruta, am vazut ca in fata casei ai parau si am vazut ca tu esti aceea... Nu vreau sa te oblig sa faci nimic, absolut nimic din ceea ce nu-ti place. Dar imi esti datoare. Imi esti datoare cu trei zile din anul asta, in care te-am tot cautat. Te rog numai atat: sa ramai trei zile cu mine la bordei. In astea trei zile eu nu te fortez la nimic, vreau doar sa stai cu mine. Daca nu ti-a placea, am eu grija sa ajungi inapoi acasa si sa nu patesti nimica...>>." Maria spune ca, in vremea aceea, la 14 ani, "avea mintea altfel".

Dupa ce s-a impotrivit mult, a mai izbutit sa-l roage doar ceva, desi stia bine ca acest lucru nu e cu putinta: "Merg, dar mai intai trebuie sa-i spun lui tata. Nu ma tem de el, da"-l respect mai mult decat pe oricine". Atunci Balta a devenit mai serios: "Uite ce-i! Eu nu vreau sa-mi bat joc de tine, dar daca nu ne-ntalegem, eu am sa scriu la Legiune (Jandarmerie) ca tu mi-ai fost gazda de sase ani de cand stau in codru si tot ce-am furat am dus la tine. Caci trebuie sa-ti zic un secret: tu, Marie, mi-ai cazut draga...". Numai Dumnezeu stie ce s-o fi petrecut atunci in mintea copilei! Nu-i era teama, caci teama nu-i era de nimic pe lumea asta, poate doar pentru bietul de taica-sau, amenintat cu puscaria. Maria spune ca a mers mai degraba cu gandul de a fugi. Si totusi, mai era ceva: "Era un barbat frumos si manierat. Avea un gest asa, cand radea intr-un dinte, imi placea <<statura>> lui, <<dupacapul>> lui, acolo, la ceafa, avea un cap mititel si rotund, parul si ochii negrrrri!, negri foc, ca pana corbului si mustacioara pasarica. Nu era defel asa cum mi-l inchipuisem eu in prima seara, inalt, salbatic. Era mai scund decat mine si slabut, puteam sa-l iau la subtioara si sa-l port cu mine prin padure. Un barbat asa fin, delicat, nu pricepeam de ce se zicea despre el ca-i criminal, de ce doar auzirea numelui sau inspaimanta intreaga lume. El avea 36 de ani. Eu, proasta si biata de mine, aveam paispice..."

Cine a fost adevaratul Balta "Nici acum n-as putea spune unde-o fost bordeiu" acela. Balta o smuls patru bradatei din pamant, o dat la o parte niste nuiele si in pamantul padurii o aparut un geam. O ridicat geamu"-n sus, am coborat amandoi pe-o scara si deodata nu mi-o venit sa-mi cred ochilor: patrundem intr-o odaie mare, frumoasa si calda, cu pat, cu plita, pe perete un dulap frumos si covoare, avea sticlute cu rom, cu lichioruri, pastrama, putini de branza, in mijlocul odaii era o fantanita cu apa buna si limpede, stateam pe-un scaunel, luam cu polonicu" apa din fantanita si puneam pe plita si faceam mancare... Era frumos." Apoi, deodata, glasul Mariei devine soptit. "Am ramas doua saptamani acolo, in bordei, <<in luna de miere>>. Am uitat sa ma duc acasa, am uitat sa mai ies..." "Cum adica ati uitat?", intreb. "Cum adica ati uitat?..." Mai intai de toate, haiducul i-a pus in palma viata sa. Maria e, de altfel, singurul om care cunoaste, pas cu pas, toata biografia acestui personaj legendar al Muntilor Neamtului, singura careia i-a marturisit ca se simte adesea vulnerabil si fara rost, ca "el n-o fost nascut pentru viata asta"... Nu au facut dragoste. Vreme de doua saptamani au stat amandoi, unul langa altul, in ascunzatoarea subpamanteana, privind arborii si stelele prin ochiul de sticla prafuita, scotand din inima, incetul cu incetul, secrete vechi, simtindu-se amandoi singuri si parasiti sub acoperisul spuzit de stele al lumii. Copil de ciobani gospodari, Mitrita Negrescu fusese si el

"strungar" la oi, tot de la sase ani, la fel ca Maria. De pe la doisprezece ani, asupra sa au inceput sa se napusteasca nedreptatile omenesti, nedreptati crude, puternice ca blestemele. Cum a putut el sa ajunga temutul lotru de azi? E greu de crezut ca totul a inceput de la o trisca, o "fluieruta" de copii. Doi oameni, intre care frate-sau mai mare, Neculaie, dezertori din armata, au furat de la o stana din Vanatorii Neamtului un cas si blestematul acela de fluier, pe care l-au dat copilului, spre joaca. Asa l-au gasit jandarmii, cantand nepasator pe-un varf de munte, asa l-au bagat la inchisoare la Cluj, fara macar sa il judece. "Mi se rupea inima cand il ascultam. Era razboi, legile anapoda, nu exista in tara inchisoare pentru minori. El, un copchil de 12 ani, sa ia trei ani si jumatate de inchisoare, complet nevinovat!... Acolo, la Cluj, erau vreo 20 de detinuti. Mai avea vreo trei luni cand a bagat de seama ca detinutii aceia sapau un tunel in zid. De aproape 20 de ani lucrau in secret, ascunzand cate un pumn de tarana in hardaie si gamelele cu mancare, pana in acea noapte fara luna, cand un vietas i-a zis: <<Mai, baietane, ce sa facem cu tine? Mai ai trei luni, vrei sa mergi acasa?>>. <<Trei zale sa mai am si tot marg!>>. Si au fugit toti. Toti detinutii. Cazul a facut mare valva in presa vremii, a mai ramas numai un mosneag, care mai avea 12 zile din 18 ani." Unde sa se duca Mitrita? Taica-su murise de suparare, il mai avea numai pe Niculaie, fratele sau fugar de armata, si cu el a ramas prin munti. Odata, langa manastire la Sihla, a avut un vis. Dormeau toti trei, dezertorii si el, baiatul care de acum implinise 16 ani, cand Mitrita se ridica din somn si striga catre frate-su: "Badie, am visat c-o aparut patru jandarmi care v-o puscat pe voi doi si numa" eu am scapat!".Si chiar atunci, cum s-a ridicat in picioare, baiatul a vazut patru jandarmi care stateau cu pustile intinse spre ei, intocmai ca-n vis. Pe primul l-au impuscat in cap. Neculai a pus mana pe arma si cand a dat sa se ridice, jandarmii "l-o puscat" si pe el in picioare. Cazand, schimonosit de durere, el a pus arma in mainile copilului si l-a privit in ochi pentru cateva clipe, plangand: "Fugi!...". Si baiatul a fugit. A fugit fara sa stie prea bine ce face, de ce fuge, a fugit ore in sir prin paduri, strabatand coclauri neumblate, arborii noptii ii sagetau mintea si cainii jandarmilor se auzeau tot mai departe, apoi a fugit mai incet si mai incet si in cele din urma s-a oprit. De atunci, casa i-a fost padurea. Ascultandu-i povestea, Maria il privea cu alti ochi. Nu mai era banditul, hotul la drumul mare, era un om impovarat de ganduri si intrebari, la fel ca si ea. Purta mereu in buzunarul stang al vestonului o pastiluta de otrava, pistol mic in mana dreapta. Otrava a purtat-o si copila, femeia, iubita lui, putin mai tarziu. Niciodata n-a indraznit sa-l tutuiasca sau sa paseasca in fata lui pe poteca. Pentru ea, "Balta" a fost intotdeauna "Badiusa". La doua saptamani, au iesit din bordei. Haiducul a facut un semn si deodata din codru a aparut un om, tinand in mana o sticla frumoasa si galbena, putin inceputa, pe care scria "Secarica". Era un mesager, primul chip pe care l-a vazut in noua ei viata. "Badie Vasile, ce se aude prin sat?", l-a intrebat Balta. Si mesagerul a vorbit: "Boier Cretulescu s-a plans jandarmilor ca... <<Balta i-o furat fata de pe cerdac>>, tatal Mariei s-a dus la post si a spus asa: <<Daca eu vad fata me in fata si stiu ca-i dusa cu Balta, cu mainile astea o omor!". "Cand am auzit asa ceva... Eu, care-l respectam atat, care credeam ca are incredere in

mine, eu sa fiu judecata asa rapede! Nu mi-o mai trebuit nici tata, nici boier, nici lume, am ramas a soartei si-a Badiusii mele, inainte." De atunci, toata lumea nu i-a spus altfel decat "Paunita Codrului", femeia lui Balta.

Codri si sfinti Cinci ani de zile l-a urmat prin sihastrii, cinci ani de zile n-a lasat arma din mana nici o clipa, zi si noapte. Desi e greu de crezut, se pare ca, intr-adevar, Balta "lua de la care avea si dadea la care n-avea", tinea partea saracilor. "De Craciun, de Pasti, de toate sarbatorile, eu aveam sarcina sa pregatesc hainute pentru cel putin 30 de copii nacajiti de pe sate. Era razboi, vedeam oameni morti prin padure, copchii orfani, vedeam rautatea cea mare a oamenilor. Daca la un om amarat ii murea vaca, se trezea dimineata c-o jitaca-n grajd. Daca unu-si marita fata si ne-av? zestre, gasea perini si covoara-n prispa. Si tot asa. Cum v-am zis, nu era prea inalt si voinic, da" lucra cu capu". Era istet tare, avea o <<intelighenta>> mai mare decat patru jandari la un loc. Niciodata nu stateam in acelasi loc, nici nu stiam unde o sa dorm la noapte, si cand dormeam, dormeam cu randu", ne pazeam unu" pe altu". Balta avea legaturi pe toate drumurile din muntii astia, din Muntii Vrancei, pe Valea Bistritei pana la Vatra Dornei si Suceava roata-mprejur, avea <<gazde>> peste tot si tati il iubeau, da" pe mine nu m-o interesat niciodata treburile lui. El cand fura nici n-atingea omu". Ori tramitea bilet, ori oprea o caruta sau o masana cu metodele lui, n-o dezbracat niciodata pe nimenea, n-o omorat si nici n-o batut. Tata lumea zicea ca Balta s-o-mbogatat, ca-n bordeiele lui ar fi fost plin de aur. Prostii! Eu, iubita lui, nevasta lui, n-am ramas cu nimica. Eu n-am de la Balta nimic, as fi vrut sa am macar ceva, o carte, da" n-am nimic. Am amintirile astea, le am, si-s cele mai de pret din toate." In amintirile Mariei nu apar decat paduri, paduri nesfarsite si manastiri. Atat. Secu, Sihastria, Neamt, Sihla, Varatec, Agapia..., acestea i-au fost lui Balta adevarate ascunzatori si, ciudat, cu nimeni nu s-a inteles mai bine decat cu monahii schiturilor si sihastrii din codri. Si asta fiindca era un om cu credinta mare. De nimeni nu se temea decat de Dumnezeu. Maria isi aminteste ca azi de padurea Branistei. Auzise c-a fost condamnata pe viata, "in lipsa", pentru port ilegal de arma, era o vreme ploioasa si ierbusoara mare, era o poiana rotunda in care, din cand in cand, apareau zimbri grasi si puternici. Ei doi in genunchi si parintele Ioil, cu pletele albe infiorate de vant, punandu-le pe cap cununile din flori de camp, cantecul lui risipindu-se pe deasupra padurilor. "L-am iubit, da", marturiseste in cele din urma Maria, "l-am iubit, fiindca el m-o vrut femeia lui si daca el o vrut asa... asa am vrut si eu. De nimica nu m-am temut, de nimica nu imi pare rau in viata mea..." Dupa ce au fost cununati, cei doi s-au spovedit parintelui Ioil. "Parinte, asta sunt", si-a inceput Maria marturisirea. "Traiesc cu Balta, am facut cu el un copchil...", da, nascuse

un copil, singura in padure, urmarita de jandarmi, l-a nascut pe furtuna si era frumos, gras "cu duluri de grasime ca nasu" curcanului" si sanatos, dar potera era in urma ei si-a trebuit sa-l paraseasca si l-a lasat in ieslea boierului Cretulescu, care l-a indragit asa mult, incat, fara sa stie al cui e, l-a trecut pe numele lui si a vrut sa si-l faca mostenitor, insa, la zece luni, baiatul a murit. Avea sa mai nasca unul, pe 2 februarie 1946, era un ger de crapau pietrele, ei erau si mai haituiti si nu s-au putut opri decat pentru cateva ceasuri, cat sa nasca, sa bage pruncu" intr-o traista si sa plece. Iarasi l-au lasat la o familie din Negresti, care mai avea noua copii, dar din toti cei zece, doar baiatul lor a fost harazit sa moara. Parintele Ioil i-a dat canon. I-a spus sa spuna de o suta de ori pe zi o rugaciune, o anumita rugaciune, iar ea a zis-o mereu, cat a mai stat in padure, in inchisoare si o spune si azi, tot de o suta de ori, "pe degete", "Cuvine-se cu adevarat...". "Rugaciunea asta n-o iesit din mine niciodata. Pentru mine, ea ii asa cum ai gandi."

Ca l-apus de soare, vor sa mi te-omoare... Ceva mai sus, in munte, pe Rapa Coroiului, cei doi iubiti au cunoscut o sfanta. "27 de ani o stat sub o stanca singura, o iubit, ca si mine, un barbat de la 15 ani, si l-o iubit asa mult, incat cand el o murit intr-un accident, ei nu i-o mai trebuit lume. Traia asemeni Sfintei Teodora de la Sihla. Trei Invieri am facut cu Badiusa in pestera ei. Si ea i-o spus lui asa: <<Omule, tovarasia sa n-o faci cu femeia decat o data in viata, si din vorbele ei sa asculti una dintr-o suta. Una dintr-o suta, care-o socotesti mai buna...>>" . Maria n-a indraznit niciodata sa-i dea barbatului ei sfaturi, tot asa cum n-a indraznit sa i-o ia inainte pe poteca. Unul singur i-a dat: sa nu-l ia ca tovaras pe acel Petrea, baietanul care avea apoi sa-l ucida cu baltagul pentru bani. "Badiusa, nu-l lua, ca asta nu-i om curat! Simteam asa, cum ma uit la matale, presimteam ca odata cu aista, se apropie despartirea noastra..." De aici inainte, povestea Mariei curge lin, asemeni raurilor acelora mari, fara putinta de intoarcere. O stranie fatalitate a pus stapanire pe vietile lor, ea presimtea, stia ca Balta va muri, dar parca si Balta stia, si o resemnare asemeni celeia a ciobanului din "Baltagul", sau din "Miorita", sau din vechile basme ale Mariei incepea sa puna stapanire pe viata lor, ca si cum Dumnezeu insusi ar fi vrut sa le spuna ca, n-ai ce-i face, marile fericiri nu pot dura vesnic. "Era pe 26 octombrie 1946, de Sfantul Dumitru, pe Badiusa meu il chema Dumitru, era omat mare, vremea <<molasa>>. Trebuia sa mearga la niste crasmari, sa aduca merinde. In dimineata aceea, ca niciodata, s-o spalat si s-o imbracat numai cu nou pe dansu": ciorap, bacanc, haina, maieu, camasa, izmana, tot. Si unghiile si le-o facut cu pila. L-am tuns eu frumos, imi placea sa-l tund in <<dupacap>>, i-am taiet cu forfecuta mustacioara neagra si faina. Apoi zace: <<Marie, ascute oleaca baltagul asta>>. In timpu" acela Petrea se gandea (mi-o marturisit mie mai tarziu): <<Ascute-l, ca pentru tine-l ascuti!>>. Pe capu" lui Balta era pus un premiu de 20.000 de lei si Petrea cel tanar nu mai avea rabdare, vroia banii. Se asaza barbatul meu pe-o buturuga si zice iarasi, bland,

catre mine: <<Marie, acuma du-te si ada-mi o azimioara, ca cine stie daca pana mor mai ajung sa mai mananc azimioare...>>. Asa le zicea el la niste ciupercute mititele, vinetii, ca niste painisoare. M-am dus pe coasta padurii, am gasit patru azimioare, i le-am fript pe jaratec si-o mancat. Omatul era moale, pufos si ne-am batut cu zapada, el o dat in mine, eu am dat intr-insu, apoi el m-o strans tare in brate si m-o sarutat. Petrea statea si ne pandea. Balta ii face samn sa vie mai aproape si-i zice: <<Ai citit in ziar ca s-o pus un premiu pe capu" meu? Da" pe mine nu ma prinde nimenea viu, Petrea! Nimenea!...>>. Si radea si-l bulgarea. La urma, o plecat amandoi si eu am ramas singura in padure. Am mancat restu" de azimioare si ma uitam dupa el cum se duce la moarte. <<Badiusa s-o dus, da" nu mai vine...>>, asa imi ziceam mereu, in gand. Barbatul meu avea o monograma frumoasa in talpa si-am mers pe urmele pasilor lui si-am inceput sa culeg bucatelele acelea de zapada batuta si ma uitam la ele si ma intrebam cum pot sa le pastrez eu, cum pot sa le tin sa nu se topeasca niciodata. Iar cand Badiusa o disparut dupa copaci, atuncea m-am gandit si la altceva: <<Ce-o sa fac eu de acum inainte?>> Dimineata, cand s-o luminat de zaua, o venit Petrea singur. Ma uitam de departe cum vine spre mine si acuma ma gandeam ce sa-i fac. Sa-l las sa vina?... Sa-l pusc?... Sa-l tai?... Sa-i rup picioarele?... Mi-am lasat pistolu" intr-un cleamp de brad, alaturi de-al lui Balta, si m-am dat asa, deoparte. Ca sa nu zica cumva nenorocitu" ca s-o luptat cu mine si m-o prins si ca acuma-i cine stie ce erou viteaz. Cand s-o apropiat, am strigat catre el: <<Petre, unde-i Badiusa?>> <<L-o oprit o masana cu jandari si l-o prins...>>. <<Minti, Petrea!>> <<Nu mint>>. <<Badiusa-i mort, Petrea!>>. El nu si nu, pana ce-o ajuns langa mine si s-o repezit la brad si-o luat pistoalele amandoua si geanta mea cu cartuse, chiuind de bucurie: <<De-acuma-s bogat!>>. Ma uitam la el cum se bucura si tot ma gandeam, oare cum sa ma razbun - il puteam omori cu tot cu pistoale, ca nu stia sa le foloseasca - si la urma am gasit: l-am poftit la masa. Petrea mirat, cu ochii pierduti, s-o pus la masa. I-am pus bors in blid, i-am turnat niste vin ros, primit de la calugari. <<Si acuma spune-mi cum l-ai omorat...?>>. Cum l-o omorat? L-o omorat ca un misal, pe la spate. <<Era intuneric, el o vrut sa sara de pe un tapsan si eu cu taisu" i-am dat in dupacap. O mai facut un pas asa si-o cazut cu fata-n sus>>. <<O zas ceva?>>. <<N-o zas nimica. Ca numa" oleaca i se mai tinea gatu" de dansu">>." Petrea a plecat, Maria a strans masa, a imbracat cojocul cel mare, cu guler de lup, a coborat din padure si s-a predat. De condamnarea pe viata a scapat fiindca atunci, dupa razboi, s-a dat o amnistie. Un an si sase luni, cat a stat in inchisoare la Piatra, s-a rugat tot timpul pentru sufletul lui Badiusa. Dupa multi ani, Petrea a venit in ograda ei din Tazlau, cu lacrimi in ochi si si-a cerut iertare. Maria i-a spus: "Te-am iertat deja, Petrea, ca daca nu te iertam, te bagam inca de atunci sub pamant...". Omul acela a murit nebun. BOGDAN LUPESCU (Fotografiile autorului)

Regii si Reginele Romaniei

Mignon
- Intristata poveste a Principesei Marioara, fiica Reginei Maria si a Regelui Ferdinand Cel de-al treilea copil al Regelui Ferdinand (pe atunci doar print mostenitor al Tronului Romaniei) si al viitoarei Regine Maria, Principesa Maria, alintata Marioara sau Mignon, a avut parte de o viata zbuciumata si un destin cu deznodamant dramatic. Intr-o Europa in care tronurile regale erau rasturnate unul dupa altul de valurile istoriei, printesa de Hohenzollern, devenita Regina a Serbiei, a cunoscut marirea si decaderea, traindu-si soarta pana la capat cu resemnare. Iata, pe scurt, intristata sa poveste, asa cum a putut fi ea reconstituita din rarele documente pastrate din timpurile de-atunci.

La belle epoque In toamna anului 1934, din frumosul castel de la Bled, aflat pe tarmul Marii Adriatice, ii adresa Printului Nicolae, mult iubitul ei frate din Romania, o scrisoare plina de amaraciune si nostalgie. Tocmai acum, cand m-a lovit soarta atat de crud, ma intreb, dragul meu Nicky, unde s-au risipit anii pierdutei noastre copilarii de la Cotroceni, dulceata pastorala a vacantelor petrecute la Pelisor si toata acea lume pe care nu ne-o mai poate darui nimeni inapoi?! Tu te mai uiti spre trecut vreodata, caci eu una am intors spatele viitorului de-acum incolo, pentru totdeauna... Dar istoria acestei tristeti princiare incepea cu 34 de ani in urma... Printesa Mignon s-a nascut la Gotha, in Germania, pe 27 decembrie 1899 (8 ianuarie 1900, dupa calendarul de stil nou), in castelul bunicii sale materne, ducesa Maria Alexandrova de Saxa-Coburg-Gotha, unde viitoarea Regina Maria se afla intr-o vizita intamplatoare. La insistentele tatalui, Printul Ferdinand de Hohenzollern, deja anuntat de Regele Carol I drept mostenitor al tronului, micuta Marioara a fost adusa in Romania dupa numai cateva luni, fiind botezata in religia ortodoxa. Dar iata cum o descrie regina-mama pe cea de-a treia progenitura a sa: Vesela, zambitoare si uimitor de dragastoasa din cea mai frageda copilarie. A fost mai mult decat o mangaiere pentru mine. A fost o revelatie, iar eu o iubeam cu o pasiune ce nu se poate descrie. Nu puteam s-o las o clipa din ochi, caci era pentru mine o solie de pace si de nadejde. (Povestea vietii mele) Subtirica si pisicoasa, motiv pentru care a si fost alintata Mignon, mica printesa a copilarit intr-o lume parfumata cu paciuli, colorata discret de matasuri si brocarturi, calcand sovaitor pe uriasele covoare persane, in lana carora i se afundau piciorusele, sub privirile severe ale

stramosilor, care o scrutau din ramele tablourilor atarnate pe pereti. Prietenul apropiat al acelor ani de neuitat a ramas fratele sau, cu trei ani mai mic, Printul Nicolae. Amandoi au avut aceeasi doica, aceeasi guvernanta si acelasi majordom. In intimitatea familiei princiare sau la mesele de gala Mignon si Nicky erau asezati unul langa altul si isi sopteau rugaciunea deodata, cu manutele impreunate. Verile, cortegiul regal pleca de la Cotroceni intr-o suita de cate zece trasuri sau, mai tarziu, cu trenul regal, ajungand dupa cateva ore la Sinaia. In vacante, Mignon si Nicky luau lectii de calarie prin poienile din jurul Pelesului, invatau limbi straine sau exersau la marele pian Blthner cu coada, aflat in salonul de zi al castelului Pelisor. Pana la majorat, amandoi au urmat scoala in privat, avand profesori ilustri, in frunte cu tanarul Nicolae Iorga. Refugiul curtii regale in Moldova, in timpul ocupatiei germane din vremea Primului Razboi Mondial, a spulberat definitiv linistea acelor ani de inceput, pe care Mignon ii evoca fugar, mai tarziu, in scrisoarea catre fratele sau. La belle ?poque a crinolinelor dantelate, a valetilor in livrea, a five oclock-urilor de la Cotroceni sau Peles si a valsurilor lui Chopin se naruia in bubuit de tunuri si in mirosul prafului de pusca. Pe ruinele fumegande ale acelei lumi aristocratice, Europa isi schimba geografia granitelor si aparea Romania Mare, mai vremelnica decat siar fi inchipuit-o orice istoric. La putin timp dupa incheierea razboiului, Mignon se despartea de Nicky, care pleca sa-si urmeze studiile in Anglia. Cei doi nu aveau de unde sa stie ca se vor mai revedea abia peste un sfert de secol, fara blazon, fara coroana si fara tara...

De la Principesa la Regina La 9 iunie 1922, in varsta de 23 de ani, Printesa Marioara se casatorea cu Alexandru I Karagheorghevici, Regele Serbiei. Cei doi tineri se cunoscusera doar cu un an mai devreme, cu ocazia unei vizite facute in Romania de familia regala a noii tari invecinate. Dupa prabusirea celor doua mari imperii, Austro-Ungar si Tarist, cateva dintre tinerele monarhii europene incercau sa-si stranga randurile prin aliante nobiliare, in tentativa de a face un front comun in fata pericolului comunist, ce aparuse la rasaritul batranului continent.

Marturii din epoca Cu patru luni inainte de nunta regala a avut loc la Bucuresti logodna dintre Regele Serbiei, Alexandru I Karagheorghevici si Principesa Romaniei, Maria de Hohenzollern, in prezenta unei numeroase si aristocrate asistente. Va prezentam cateva fragmente din cronica acestui eveniment, asa cum au fost publicate ele in revista Ilustratiunea Romana. Fotografiile sunt reproduse dupa aceeasi sursa.

GEORGE COSTESCU (...) In a douazecea zi a lunei lui Faurar, Alexandru I, Regele Serbiei Mari, cu alaiul de nunta, descaleca in capitala Romanilor Uniti si - alaturi de Regele si Regina Romaniei, de Domnita mireasa si logodnica, precum si alaturi de fratii si surorile ei - a mers sa aduca Domnului Dumnezeu slava in Biserica Mitropoliei din Bucuresti. In dupa-amiaza aceleiasi zile de 20 februarie, Inalt Preasfintitul Mitropolit Primat al Romaniei, Miron Cristea, a slujit un Te-Deum, urmat de oficierea ceremoniei religioase a logodnei Altetei Sale Regale cu Principesa Marioara, cea de-a doua fiica a Regelui Ferdinand I al Romanilor si a Reginei Maria, in prezenta trimisilor tuturor natiunilor civilizate la Curtea Noastra Regala. Tot atunci, ca o dovada a fratiei romano-sarbesti, intarita prin acest act familial, Majestatea Sa Regele Ferdinand I-ul a oferit simbolic Majestatii Sale Regelui Alexandru I-ul comanda regimentului al 9-lea de vanatori, ce a primit astfel si numele Sau. A doua zi, dupa receptia de la Palatul Regal din Bucuresti, a urmat parada militara in care Suveranul nostru a defilat in fruntea armatei Sale, in fata M.S. Regelui Alexandru I-ul. Cu acest prilej - ne-au spus-o gazetele zilnice <<urmand sa treaca in pas de parada regimentul al 9-lea de vanatori, al carui comandant onorific fusese numit Regele Alexandru, Majestatea Sa, Regele Serbiei Mari, a trecut chiar in fruntea regimentului si a defilat in fata M.S. Regelui Ferdinand si a Familiei Regale. Numerosul public a izbucnit in urale ce nu se mai sfarseau>>. Seara, un supeu de gala a intrunit, la vechiul Palat Regal, pe toti membrii Familiei Regale Romane, impreuna cu Misiunea Sarba la Bucuresti si o seama de invitati ilustri. La toastul ridicat de Majestatea Sa, Regele Ferdinand, Oaspetele-Logodnic, raspunzand, a tinut sa-si deschida inima, cu emotie, si a amintit de clipele fericite ce au nascut dragostea Sa regala pentru princiara noastra Domnita, confirmand, inca o data, bucuria nemarginita a poporului sarbesc, la un gand cu Suveranul sau, si insemnatatea, de atatea ori seculara, a amicitiei celor doua neamuri vecine. (...) Cateva zile dupa toate acestea, Majestatea Sa, Regele Alexandru I-ul al Serbiei Mari, s-a intors in tara Altetei Sale spre a pune la cale sarbatorirea nuntii oficiale ce se va face in mijlocul poporului sarbo-croato-sloven la 9 iunie 1922. Tot drumul Lui spre casa, Suveranul Mire a fost intampinat si insotit de marturia dragostei celei mai sincere a poporului nostru, inveselit si el de aceasta nunta regala viitoare.

Toastul Regelui Alexandru I (fragment) Sire, la numai o zi dupa logodna cu fiica mult iubita a Majestatii Voastre, cu inima plina de bucurie, as dori sa gasesc cuvinte pentru a multumi Altetei Voastre Regale de

bunavointa atat de cordiala si afectuoasa cu care M-a salutat in tara Sa. Reintorcandu-ma de la Sinaia, dupa cateva zile neuitate pentru mine, am avut marea satisfactie sa constat bucuria ce a fost in tara mea, la aflarea vestii ca ambele noastre Case Regale s-au unit, aceeasi bucurie gasind-o si la Bucuresti. (...) Sa ne ajute Dumnezeu pe acest nou drum!

NICOLAE IORGA Bucurestenii au primit cu o simpatie nefatarnicita pe Regele Alexandru I-ul al Sarbilor, Croatilor si Slovenilor. Pe langa amintirea unui lung trecut de lupte comune contra dusmanilor pagani (...), ceea ce a castigat pe romanii capitalei noastre au fost figura si felul de a fi ale regelui logodnic, venit sa stranga, printr-o relatie de familie intre cele doua dinastii, soarta viitoare a popoarelor vecine. Alexandru I-ul al Serbiei Mari e un tanar gingas, cu ochii negri, catifelati, foarte blanzi, iar prin vorba lui prevenitoare si plina de bunavointa vadeste o distinctie naturala pe care i-ar putea-o invidia scoboratorii autentici ai celor mai vechi dinastii. (...) A placut si respectul sau pentru datinile de acasa, ceea ce poate fi cel mai frumos pentru un Suveran care se identifica deplin cu neamul pe care il reprezinta. Ne-a emotionat pe toti faina de grau adusa din tara lui, colacii cu porumbei simbolici, rugaciunile slavone ale Liturghiei sarbesti si - mai ales frumosul act democratic de a imparti poporului, fara deosebire de clasa, franturile marelui colac de logodna. (...) Alexandru I-ul a fagaduit sa revina la noi, impreuna cu principesa Marioara, care va fi atunci Regina Serbiei, pentru a revedea pretutindeni poporul nostru romanesc, onest si muncitor, primitor, calduros si bun, ce traieste intr-o tara ca o gradina a Raiului. Ilustratiunea Romana, februarie 1922

* Nunta printesei romance cu regele sarb s-a oficiat in palatul regal de la Belgrad, in prezenta mai multor capete incoronate. Gazetele vremii din cele doua tari scriau ca festivitatile au avut un fast demn de curtile basileilor, daca ar fi sa ne gandim doar la braul Reginei Marioara, batut cu 400 de briliante ce-ti luau ochii, dupa cum scrie Adevarul din acea perioada, pe langa diadema de mireasa, incrustata cu smaralde, safire si topaze. Dupa cununia de la catedrala ortodoxa, banchetul regal de la palat a durat mai mult de 16 ore, avand aproape 500 de invitati. Marele absent de la ceremonie a fost Printul Nicolae, retinut la studii in Anglia...

Pentru Mignon, fire sensibila si melancolica, incepea o viata cu totul noua, printre straini, chiar daca se afla atat de aproape de casa. Trebuia sa invete limba sarba, sa participe la ceremonii publice si sa-si arate devotamentul fata de noul ei popor. Se spune ca sarbii, in general, dar belgradenii, in mod special, au iubit-o inca din prima zi, spre deosebire de augustul sau sot, care avea obiceiuri cam dictatoriale. Dupa 1929, cand Serbia a anexat Croatia si alte provincii invecinate, Alexandru I si sotia sa, Maria, au devenit regii Iugoslaviei. Cei doi monarhi au avut trei baieti, anume pe Petru al II-lea, care a domnit intre 1934 si 1945, sfarsindu-si zilele in exil, in anul 1970, pe Tomislav, nascut in 1928 si mort de timpuriu, si pe Printul Andrei, care si-a incetat viata la 61 de ani, in 1990. Dar norii negri nu au intarziat sa intunece orizontul destinului fragilei si gratioasei Mignon... La 9 octombrie 1934, in timpul unei vizite oficiale in Franta, Regele Alexandru I al Iugoslaviei a cazut victima unui asasinat la Marsilia, comis de un terorist croat, impreuna cu ministrul Afacerilor Externe francez, Louis Barthou! Pana la majoratul lui Petru al II-lea, in 1941, Iugoslavia a fost condusa de Regentul Paul Karagheorghevici, fratele mai mic al defunctului rege asasinat. Regina Maria, mama intristatei Regine Marioara, si Regina Elena, sotia Regelui Carol al II-lea al Romaniei si mama viitorului Rege Mihai, se aflau la Paris chiar in zilele atentatului. Ele au vegheat la capataiul Regelui Alexandru pana la urcarea sicriului in trenul spre Belgrad si au insotit cosciugul pana in capitala Iugoslaviei, unde au participat la ceremonia funebra. Era pentru ultima oara cand mama si fiica aveau sa se mai intalneasca... In schimb, cu aceeasi nefericita ocazie, Mignon si Regina Elena, mama viitorului Rege Mihai I, au legat o afectuoasa prietenie, ce avea sa dureze pana in anii exilului. Incepand din toamna anului fatidic 1934, cand Marioara ii adresa fratelui mai mic, Nicky, acea scrisoare plina de intristare si melancolie, Mignon nu a mai ras niciodata si a purtat marele doliu regal pentru tot restul zilelor, dovada ca si-a iubit sotul. Ea s-a retras in castelul de la Bled pana la plecarea in exilul fortat, fara a mai fi vazuta vreodata in public. In corespondenta pe care a intretinut-o in toti acei ani tulburi care au urmat cu Printul Nicolae si Regina Mama Elena, Marioara isi marturisea singuratatea, consolata palid cu lecturi din Baudelaire, Verlaine sau Ronsard si cu dupa-amiaze aurite de soarele ce se ineaca in Adriatica, numarand fiecare zi ce mi-a mai trecut din viata. Nici nu mai pot sa cant Chopin, la pianul din salon, caci mi se intorc gandurile in copilarie si ud clapele de lacrimi... Dar Marioara nici nu stia cate mai are de patimit pana la deznodamantul destinului sau!

Intre marire si decadere In 1941, Hitler i-a cerut regentului Paul Karagheorghevici sa accepte tranzitarea prin Iugoslavia spre Grecia a unei mari cantitati de armament, de trupe si blindate. Consimtamantul cumnatului ei a provocat neasteptate proteste din partea ei, indoliata Regina a Iugoslaviei facandu-si publica pozitia, dupa cativa ani de

absenteism. Atitudinea surprinzatoare pe care a avut-o Mignon a starnit reactia curentului antimonarhist din tara, cunoscute fiind simpatiile germane pe care le aveau croatii. Dupa o serie de mari manifestatii de strada, Regentul este inlocuit la 27 martie 1941 cu Printul mostenitor Petru al II-lea, fiul cel mare al Marioarei, care va urca pe tronul Iugoslaviei pentru numai trei saptamani, chiar daca va ramane rege, cu numele, pana in 1945. Dar rocada era tardiva, caci furia lui Hitler se dezlantuise deja... Peste o saptamana, Germania nazista incepe sa bombardeze Belgradul, ucigand peste 17.000 de civili. In cateva zile, tara este ocupata, armata regala a Iugoslaviei capituland la 17 aprilie. Familia regala si guvernul reusesc sa fuga in strainatate, formand un nou guvern in exil. Pentru ca nu a avut intelepciunea romaneasca de a face o alianta conjuncturala cu germanii, Iugoslavia era impartita intre cel de-al III-lea Reich, Italia lui Musollini si Ungaria lui Horthy, disparand pentru toata perioada razboiului de pe harta Europei! Dar, mai mult decat atat, pentru ca o nenorocire nu vine niciodata singura, in Croatia incep lupte fratricide intre sangerosii ustasi ai lui Ante Pavelici, grupul comunist condus de Iosip Broz Tito, si rezistenta regalista a generalului Mihailovici. Spre disperarea Marioarei, care asista neputincioasa din Elvetia alaturi de fiul ei cel mare, care era inca rege constitutional, la acest macel, numarul victimelor apropiindu-se de incredibila cifra de un milion de morti... In cele din urma, vicleanul Tito, facand un joc politic dublu, prin care reuseste sa-i amageasca atat pe britanici, cat si pe Stalin, pune mana pe putere, imediat dupa incheierea razboiului. El interzice revenirea familiei regale in tara si organizeaza un fals plebiscit, in urma caruia, la 29 noiembrie 1945, a fost proclamata Republica Populara Federativa Iugoslavia. Intr-o scrisoare disperata catre Regina Mama Elena, al carei fiu, Mihai I, se mai afla inca pe tronul Romaniei, in primavara anului 1947 Mignon deplange soarta fostilor sai supusi si se arata resemnata in fata istoriei. Cuvintele sale de regina fara coroana si de mama a unui fiu lipsit de tron suna azi de-a dreptul profetic. Am pierdut totul, definitiv! Am pierdut tara parintilor, tara supusilor, sotul, coroana, tronul fiului si cea mai mare parte din averea mostenita. Nu-i mai am decat pe cei doi baieti, multumesc lui Dumnezeu ca sunt sanatosi, o libertate nefolositoare si o varsta prea tarzie pentru bucuriile vietii. Asa o sa patiti si voi, daca nu va grabiti sa scapati! Doamne, oare ce se va intampla cu aceasta lume cotropita de Antihrist? Nu stiu daca noi vom mai apuca sa vedem Regatele noastre dezrobite vreodata...

Sfarsitul De la data acestei epistole rascolitoare, pentru Mignon au mai urmat inca 14 ani de exil, petrecuti pe unde a apucat, in Italia, Germania, Elvetia, Spania, Anglia sau chiar Statele Unite ale Americii. Aceasta pribegie umilitoare a obosit-o si a imbatranit-o inainte de vreme. Nu a mai putut revedea nici

Pelesul sau Cotroceniul, nici castelul de la Gotha, distrus de bombardamentele aliatilor in timpul celui de-al Doilea Razboi. A locuit o vreme in Spania, impreuna cu iubitul ei frate Nicky si sotia acestuia, care platisera tribut greu pentru amorul lor si casatoria morganatica din Romania, cazand in dizgratia Regelui Carol al IIlea, care ii alungase in surghiun cu mult inainte de abdicarea sa din 1940. A trecut chiar si pe la Versoix, prin Elvetia, dupa mai multi ani de exil, prin casa nepotului ei, Mihai de Hohenzollern, ultimul monarh al Romaniei. A stat un timp si in Anglia, la resedinta unor verisoare din partea celebrei sale mame, frumoasa si controversata Regina Maria. In Italia si-a ingaduit sa inchirieze o modesta casuta de tara, in provincia Toscana. Dar bijuteriile, scoase treptat la vanzare, au inceput sa se imputineze, iar contul bancar din Elvetia a ramas aproape gol. In ultimii ani de viata, Mignon putea fi intalnita la cate o reuniune de familie, la care participau mai multe foste capete incoronate din Europa, imbracata din ce in ce mai modest si intotdeauna cu straie cernite, fiindca pastra in continuare marele doliu regal. Aceasta situatie precara a hotarat-o pe sora sa mai mica, Principesa Ileana, care se calugarise in America si devenise Maica Alexandra, fondand chiar o manastire, sa o cheme pe Mignon peste Ocean. Tot acolo, la Denver, locuia de cativa ani si fiul ei cel mare, Petru al II-lea, ultimul Rege al Iugoslaviei. Mignon a vandut cele din urma pietre pretioase din diadema pe care o purtase in chip de mireasa regala la nunta ca-n basme ce avusese loc la Belgrad, pe vremea cand mai era tanara, frumoasa si plina de sperante. Cu o parte din banii obtinuti si-a platit biletul de vapor la clasa a II-a pentru a-si pastra o mica rezerva de economii. Cea care fusese principesa si regina, inrudita cu toate marile familii regale ale Europei, parasea Lumea Veche si se imbarca pe un urias transoceanic, pornind, la sfarsitul vietii, tocmai spre Lumea Noua! Aceasta calatorie, cea din urma din existenta sa, avea semnificatia dureroasa si simbolica a unei despartiri definitive de trecut. In urma sa ramaneau oameni, locuri si intamplari, o intreaga viata pierduta pentru totdeauna. Inaintea sa nu se mai afla decat sfarsitul... La putin timp dupa sosirea sa in America, Mignon, in varsta de 61 de ani, isi sfarsea zilele, in 1961, departe de lumea in care cunoscuse marirea si decaderea si care pierise inaintea ei. MARIUS PETRESCU