1.

La naşterea primei fetiţe nu au fost probleme de sănătate nici

pentru copil, nici pentru mine, ca mamă.
Când am născut băieţelul, în Belgia, au apărut probleme: icter
foarte mare, hemoglobină mică şi, după spusele medicilor, retard
mintal şi puţine şansă de viaţă. L-am botezat la urgenţă, după care a
început să fie mai bine. La fiecare trei luni îi luam analize şi nu ştiau
ce diagnostic să-i pună.
La sugestiile medicilor, de a nu mai avea voie să nasc un alt
copil, am venit în ţară. Am repetat analizele medicale în Iaşi, apoi ne-
am închinat la Sfânta Parascheva, lăsând pentru un an slujbe. Şi
doctorii din România au fost rezervaţi în privinţa diagnosticului.
După trei săptămâni am aflat că sunt însărcinată cu cel de-al
treilea copil. Îmi părea bine pentru un alt copil, dar plângeam la
gândul că Dumnezeu mă va pedepsi pentru păcatele mele. Nu încetam
să citesc zilnic Acatistul Cuvioasei şi să sper. Mi-aminteam cât de
greu l-am născut pe băiat: s-a născut de 4,370 kg, era albastru-închis,
gemea de durere, ţinut în perfuzie etc.
Acum îmi era frică să nasc natural. În ultima lună mi-am
schimbat medicul ginecolog care mi-a zis să mă internez, deşi nu
aveam dureri. Vineri dimineaţa, citind Acatistul Cuvioasei, m-am
rugat să am un copil sănătos, să rămânem în viaţă, chiar de-ar fi să am
cele mai mari dureri. După terminarea Acatistului, am fost chemată în
sala de naştere, deşi nu aveam dureri. În acest timp am născut o fetiţă
sănătoasă, fără operaţie.
În ianuarie 2013, ne-am dus din nou în Belgia, unde doctorul a
constatat că băiatul nu are boala aceea gravă (alfata-lasemie) şi că voi
reveni la control anual. Se împlinise anul meu de slujbe la Sfânta
Cuvioasă Parascheva, mulţumită căreia rezultatele medicale ale
copiilor sunt bune. Mă gândesc la un alt copil, căruia să-i dau numele
Cuvioasei şi să spun oricui că atunci când crezi în sfinţi, în lucrarea
Duhului Sfânt, în adevărata religie ortodoxă, nu suntem uitaţi, ci
primim semne şi bucurii de nedescris.
Constat că toate sunt trecătoare, că trebuie să-L avem mereu pe
Dumnezeu în inimă şi-n gând. Din inimă de mamă mulţumesc Sfintei
Parascheva, căreia copiii mei se roagă dimineaţa şi seara. Unde
Dumnezeu nu e, nimic nu e!
Anamaria Hârtop, Suceava 10 aprilie 2013

1
 2. Prima „întâlnire” cu Sfânta Parascheva a fost în 2004. Eram în
tren, în gara din Iași, și niște prieteni mi-au povestit cu emoție despre
ea. Deși a fost o întâlnire la distanță, am simțit chemarea ei tainică.
Atunci a răsărit în inima mea dorința de a veni la facultate la Iași,
dorință care s-a împlinit un an mai târziu, când am devenit studentă la
Facultatea de Teologie. Ajutorul și îndrumarea ei le-am simțit
neîncetat de atunci.
În timpul studenției, fiind atât de aproape, mergeam zilnic să
vorbesc cu ea, să îi spun bucuriile și greutățile și să îi cer ocrotirea. O
simțeam ca pe o soră mai mare. Și m-a ajutat de fiecare dată când am
avut nevoie: la examene, în a găsi găzduire, în obținerea unui loc de
muncă, în a întâlni oameni minunați cu care am păstrat legătura până
astăzi. Mare bucurie și binecuvântare am simțit când am avut prilejul
să stau la raclă de hram și să văd miile de pelerini care vin cu dragoste
să se închine. Se citea emoția pe chipul fiecărui om, emoție pe care o
simțeam și eu din plin.   
Ce frumos a rânduit Dumnezeu lucrurile în viața mea de
când o am pe Sfânta Parascheva alături! Nu pot să descriu cât de
binecuvântată mă simt și nu am cuvinte pentru a mulțumi îndeajuns.
La scurt timp după ce am venit la Iași, la facultate, l-am cunoscut pe
cel care avea să devină soțul meu. A fost dragoste la prima vedere și
am simțit că a fost mijlocirea Sfintei Parascheva și a Sfântului Mina,
sfinți pe care amândoi îi iubeam încă dinainte să ne cunoaștem. Când
ne-am căsătorit, i-am luat ca ocrotitori ai familiei noastre. Și au
continuat să ne ajute în fiecare moment al vieții noastre de familie.
Un alt moment important în care am simțit puterea rugăciunii Sfintei
Parascheva fost în 2014. Aveam un copil de 4 anișori și ne mai
doream copii, dar nu veneau. Atunci am mers la racla ei, chiar în zilele
acelea frumoase în care o sărbătorim, și ne-am rugat. Chiar și băiețelul
nostru s-a rugat cu ardoare, pentru că își dorea mult un frățior sau o
surioară. Iar eu mi-am spus în gândul meu: „Dacă va veni curând un
copilaș, nu e nici o îndoială că este ajutorul Sfintei și dacă va fi fetiță,
îi vom pune numele Parascheva”. Și la sfârșitul lunii octombrie – deci
după câteva zile! – minunea s-a întâmplat și am rămas însărcinată cu
fetița noastră, Parascheva. Bucuria a fost și mai mare, pentru că după
un an, tot în preajma zilei Sfintei Parascheva, Dumnezeu ne-a mai
dăruit o fetiță.

2
 În aceste zile minunate de sărbătoare, în care o cinstim pe Sfânta
Parascheva, mă cuprinde o stare de bucurie, pentru că îmi amintesc de
binecuvântările revărsate din plin asupra mea și a familiei mele. Și de
fiecare dată când este ziua ei, este o mare sărbătoare și pentru
familia noastră.
Anul acesta se împlinesc 15 ani de când m-a chemat la Iași, de
când o simt vie și lucrătoare în viața mea, de când o am ca pe o soră
mai mare. Mulțumesc, Cuvioasă Parascheva, deși sunt nevrednică de
ajutorul tău. Mulțumesc pentru soțul minunat, pentru copilașii noștri
iubiți, pentru ocrotirea și mijlocirea ta și te rog să fii alături de noi și
de acum înainte! Bucură-te, nădejdea noastră cea tare, Bucură-te,
Sfântă Parascheva, mult folositoare! (A. A., Iași, 2019)

3. Aș dori să vă relatez o minune făcută pentru mine de

mijlocirile Cuvioasei la bunul Dumnezeu.
Se întâmpla în ziua de 29 august 2015, când am intrat într-un
conflict la un joc de fotbal. Un băiat mi-a dat un pumn în ureche și mi-
a spart timpanul. De rușine nu le-am spus părinților ce s-a întâmplat și
nu m-am dus imediat la medic, să verifice ce se întâmplase cu urechea
mea. După câteva zile, simțeam că nu mai am echilibru și zgomotele
mă deranjau foarte tare. La șase zile am ajuns la un medic O.R.L., care
mi-a spus că am un sfert din timpan perforat și că am venit prea
târziu... Șansele ca să-mi recapăt auzul în totalitate sau să se refacă
timpanul erau mici...
Simțeam că port o greutate sufletească, din pricina păcatelor
mele, așa că m-am dus să mă spovedesc. Cred că a fost prima dată
când m-am spovedit așa cum trebuie, cu lacrimi adevărate de pocăință
pentru păcatele mele. A urmat o lună și jumătate de chin, după
operație. Încercam să nu răcesc, nu aveam voie nici măcar să strănut.
Mă gândeam cu îngrijorare că va trebui toată viața să trăiesc cu o
gaură în timpan, suportând și toate consecințele aferente... Am început
să citesc în fiecare seară acatistul Sfintei Parascheva și mă rugam ca
măcar să nu mă chinui prea rău cu urechea, dacă nu se va milostivi
Dumnezeu de mine să mă vindece complet... În cele din urmă,
timpanul s-a vindecat integral, iar la audiogramă auzul mi-a ieșit
perfect. Doctorița care m-a operat a rămas uluită, nu-i venea să creadă
că-mi recăpătasem auzul în totalitate.
Mulțumesc, Sfântă Cuvioasă Parascheva!

3
(mărturie trimisă de Bociu Cristian)

4. La Dumnezeu nu exista tăgăduială. Ori crezi, ori nu. Lecția

asta a trebuit să o învăț eu, o tânără mamă, care, mândră de ceea ce
„dețineam”, uitam să-mi plec genunchii spre smerenie și rugăciune ci,
cel mai des, mi-i plecam spre a curăța spațiul din casa străbătută zilnic
de-a bușilea de pruncul meu, George. Când spun „dețineam”, mă refer
la partea aceea de mândrie fudulă de a avea acest copil, al meu, cel
mai bun, cel mai frumos, cel mai deștept, cel cu care mă lăudam peste
tot și tuturor.
Citeam cărți de parenting, mă autoeducam, pentru a-i putea oferi
lui ceva mai bun decât am primit eu și chiar decât eram eu. Îmi
doream să cresc un copil cu stimă de sine ridicată, un copil vesel,
empatic, cu caracter puternic dar și sensibil la nevoile celorlați.
Aveam să aflu că nu era suficient! Avea 11 luni și câteva zile. Nouă ne
era deja gândul la ce petrecere vom face pentru prima lui aniversare, la
cum va arăta tortul, la invitații pe care îi va avea etc.
Brusc, copilul nostru care nu fusese niciodată bolnav până
atunci, care a trecut cu ușurintă peste colici, peste ieșirea primilor dinți
etc, începe să facă febră, mereu peste 39 de grade, febră ce părea că nu
vrea să mai scadă. După două zile în care l-am tratat cum am crezut că
știu mai bine, ne-am gândit c-ar trebui văzut de un medic. Știindu-l pe
George un bebe puternic și foarte sănătos, d-na pediatră, îngrijorată și
ea, ne-a sfătuit să-i facem un set de analize pentru a putea depista
cauza febrei. Negăsind un laborator medical care să-i poată lua sânge
unui copil așa micuț, am fost sfătuiți să mergem cu el la Urgențe unde
vom primi ajutor specializat în Pediatrie. Eram optimiști și eram siguri
că este vorba de ceva minor care va trece imediat. Ceea ce a urmat,
însă, a fost cu mult peste puterile noastre de înțelegere.
Ajunși la urgențe și după un anumit timp de așteptare, am fost
preluați de un doctor pediatru care, după ce l-a consultat pe George, a
decis să-i facă imediat un set de analize de sânge. Problema era că,
după multe încercări eșuate, nimeni nu reușea să-i găsească o venă. În
încercarea de a-i găsi vena cea bună, a fost înțepat în mâini, în picioare
și chiar și în cap, vena de pe fruntea lui mică fiind singura care era
vizibilă atunci când copilul nostru se zbătea. George plângea, nu știa și
nu înțelegea ce i se întâmplă. Noi plângeam împreună cu el și-l
asiguram totodată că suntem lângă el, că este cel mai iubit copil din

4
lume și că vom merge imediat acasă, în coconul nostru cald, plin de
iubire. Doar că, de data asta, nu s-a întâmplat cum ne-am fi dorit și, în
locul analizelor perfecte pe care ar fi trebuit să le aibă un copil de
vârsta lui George, au venit altele, șocante, grave, care prevesteau
oarecum ceea ce va urma.
Internați fiind, s-a început un tratament cu antibiotice la care
corpul lui micuț nu reacționa. Zilnic i se luau probe de sânge, ale căror
rezultate veneau tot mai îngrijorătoare. Chinul prin care trecea el era
insuportabil. Aceeași problemă cu venele aproape invizibile, înțepături
fără succes și dureroase, groaza din ochiii lui George atunci când
vedea intrând în salon oricine care era îmbrăcat în halat. Iar eu…
neputincioasă cum nu mai fusesem niciodată. Leucocitele lui George
refuzau să răspundă tratamentului cu antibiotice, creșteau în număr și
nu-și îndeplineau corect funcțiile. Globulele roșii erau, pe de altă
parte, foarte scăzute, ceea ce provoca o anemie severă. Doctorii ne
răspundeau cu: „Nu știm încă ce poate fi. Trebuie să așteptăm!”,
privindu-ne cu compasiune și, parcă, temători, și ei, de răspunsul ce-ar
fi trebui să ni-l dea, o dată descoperirea bolii de care ar fi suferit
George.
Plângeam zi și noapte. Noi, părinții, bunicii, nașii și cei
apropiați. Copilul nostru minunat suferea și nu înțelegeam de ce
trebuie să treacă prin asta. Ne puneam întrebări, ne culpabilizam
convinși fiind totodată că acestea toate sunt consecințele păcatelor
noastre cele multe. Dar aveam să primim răspunsul la plânsul nostru:
rugăciunea! Am reînvățat să mă rog cu smerenie, cu umilință, și, cel
mai important, cu lacrimi. Mi-am încredințat copilul Maicii Domnului,
Sfântului Gheorghe și Sfântului Nectarie. Mă rugam să se facă după
mila Domnului celui bun. Mă rugam, apoi, să primesc înțelepciunea
de care aveam nevoie pentru a putea înțelege căile Domnului, pentru a
face ascultare, pentru a fi smerită… Pentru a înțelege că nu posed
copilul acesta care-mi plângea în brațe deși voi da răspuns la judecată
pentru creșterea și educarea lui.
Trecuse o săptămână și starea de sănătate a lui George nu se
schimbase. Trăiam o agonie și singurul lucru care mă mai trăgea la
mal era rugăciunea. Duminică, dis de dimineață, cum deschid ochii,
văd la fereastra salonului un porumbel. Pentru că nu cred în
coincidențe ci, atunci mai mult ca oricând, în divinitate, am simțit cum
Dumnezeu și-a trimis unul din mesagerii lui angelici să ne vegheze și,

5
totodată, să mă asigure că George va fi bine. Simțeam, de asemenea că
însuși Sfântul Nectarie, căruia îi încredințasem pruncul meu, venise la
geam, chemat fiind prin rugăciune. Toată ziua aceea a fost minunată.
George a mâncat mai bine, ne-am jucat și am râs mult.
Următoarea zi a început cu obișnuita recoltare de sânge.
Asistenta fusese foarte rapidă și, totodată, foarte caldă cu George,
care, nici nu a băgat de seamă când s-a întâmplat totul. Eram sigură că
analizele lui vor fi bune. Credeam atât de mult în porumbelul acela
care venise la geamul nostru cu o zi înainte încât i-am promis
Sfântului Ierarh Nectarie că, dacă analizele lui George vor ieși bune,
următorul nostru copil va fi numit și botezat după el. La câteva ore
după recoltare, intră în salon medicul hematolog împreună cu alte
câteva asistente și studente aflate în practică și, parcă, i se putea citi pe
față fericirea și uimirea.
George se făcuse bine! Globulele din sânge erau în număr corect,
febra dispăruse, și, după un control de rutină, tensiune, temperatură,
respirație, s-a decis ca în următoarea zi să fim externați cu condiția să
revenim lunar la control. Nu voi uita niciodată cuvintele medicului
hematolog care, înainte de a ne da vestea cea bună, a spus uimit: „Nu
știu dacă sunteți credincioși, dar credem că aceasta este o minune”, ei
nemaiavând un asemenea caz niciodată. Revenind la control, s-a decis
ca toate componentele sângelui să fie controlate pentru a se da seama,
nu de cauza îmbolnăvirii lui George ci, de cauza însănătoșirii atât de
bruște a lui. Fiecare rezultat venit, al fiecărei componente în parte, era
în parametri normali.
Astăzi, cu mila lui Dumnezeu, ținem în brațe doi prunci. Pe
George, de 2 ani, 11 luni și câteva zile și pe Nectarie, de 3 luni. Acum
doi ani ieșeam din spital cu George perfect sănătos, conștienți fiind de
minunea cu care am fost miluiți, iar anul acesta, în exact aceeași
perioadă, urmează să-l creștinăm pe Nectarie, pruncul promis și
încredințat Sfântului Ierarh Nectarie. Dăm slavă lui Dumnezeu și-l
cinstim pe El împreună cu Maica Domnului, cu Sfântul Gheorghe,
Sfântul Ierarh Nectarie și Sfânta Parascheva de la Iași care s-au rugat
pentru ca pruncul nostru să fie acum sănătos și vesel, lângă familia lui
și toți cei care îl iubesc.

(Mărturie trimisă pe adresa redacției de Paula N, octombrie 2021).