Maicuta Siluana este o monahie tânara ... trecuta de 60 de ani.

Cu o prospetime
a sufletului care nu te poate lasa indiferent, ea se lupta de ani de zile nu num
ai pentru monahi ci si pentru mireni, oameni napastuiti de viata. În scrisul sau
(are pâna acum mai multe carti publicate) maica nu are pic de rugina. Atenta la
problemele mileniului trei, ea se coboara cu o tenacitate de scafandru abisal î
n launtrul sufletului uman, pentru a-i gasi bolile cu care modernitatea l-a înzes
trat . Cu o dezinvoltura pe care nu o au toti monahii, vorbeste din Sfintii Parint
i pe care îi vede vii, aproape de sufletul nostru, capabili sa ne vindece. Cu ma
ica Siluana tomurile de volume patristice prind viata si îsi transmit acea arder
e a Duhului pe care purtatorii de Dumnezeu au avut-o ieri, astazi si în veci. In
terviul de mai jos e o invitatie la un ospat al credintei.
- Maicuta Siluana, nu stiu daca este doar o parere a celor care intra prin manas
tiri, dar parca în manastirile de maici se munceste ceva mai mult decât în manas
tirile de calugari. Este adevarata aceasta observatie, aceasta privire din afara
?
- Cred ca da. De fapt, nu cred ca se munceste la fel de mult, doar ca munca, în
manastirile de maici e deosebita de cea din calugari. Nici calugarii nu stau! În
sa, de obicei, în manastirile de calugari, pentru activitatile gospodaresti, sun
t angajati oameni, mireni, mai ales daca monahii sunt foarte putini. Si atunci,
ei se ocupa de slujbe, de slujirea credinciosilor care vin... Slujirea calugarul
ui fata de pelerinul care vine, fata de credinciosul care vine la manastire, e d
eosebita de a maicutei. El trebuie sa-l întâmpine cu spovedanie, cu invitatie la
spovedanie, la împartasanie, la tâlcuirea slujbelor, la sfatuire duhovniceasca,
ceea ce maicutele fac mai greu si numai în anumite împrejurari, în anumite cond
itii.
Apoi, noi, femeile, suntem ca albinele. Noua ne place sa facem ceara si miere. C
ineva spunea ca în ortodoxie se folosesc lumânari de ceara pentru ca culoarea ga
lbena este culoarea milostivirii lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, iar albin
ele care fac ceara si mierea sunt fecioare. Este o harnicie feciorelnica, ca sa
spunem asa. Or, o sa vedeti ca maicutele se trudesc si se ostenesc cu dragoste,
asa ca niste albinute. Cred ca în manastirea de maici se poate descoperi bucuria
Liturghiei permanente, a acelei asa de cunoscute Liturghii de dupa Liturghii, d
ar numai cu conditia ca fiecare monahie sau surioara care vine în manastire sa f
ie informata despre asta si sa adere liber la viata de aici. Altfel, stim cu tot
ii ca putem sa capatam o repulsie fata de ascultare, si asta ne dauneaza foarte
mult din punct de vedere calugaresc.
- Am început intentionat cu aceasta întrebare, deoarece exista o parere, ca în m
anastirile de maici se munceste mult mai mult si ca ramâne mult mai putin timp d
e rugaciune si de slujba de rugaciune atât la chilie, cât si de rugaciunea din b
iserica.
- Cred ca e adevarat. Cred ca sunt manastiri în care s-a muncit nu stiu daca se
mai munceste acum, se muncea foarte mult ...
- ... si chiar de curând, am întâlnit un caz în manastire, în care îmi spunea m
aica stareta ca a avut maicute tinere care chiar au lesinat, la propriu, datorit
a muncii fizice, deoarece au foarte multi pelerini si foarte multi care intra în
manastire si ele nu mai au timp nici macar de slujbe.
- Da, aceasta este pacat... daca nu este facuta ca o Liturghie, ca o slujire. Es
te o ardere de sine a slujirii aproapelui, în care nu lesini. Daca ai lesinat, î
nseamna ca ai depasit puterea ta duhovniceasca de a spune da ascultarii respecti
ve si ai fost total lipsita de puterea harului care se da prin întâlnirile rându
ite dupa sfânta rânduiala în Liturghie, în Sfânta Împartasanie, în toate slujbel
e.
Atunci când suntem foarte aglomerate, când avem ceva urgent de facut. De exemplu
: am cules mazarea din gradina, si daca nu terminam în seara asta, pâna mâine ma
zarea se încalzeste si nu stiu ce se întâmpla cu ea. Si atunci, noi putem sa rân
duim ca în seara asta, la vecernie, sa nu mearga decât jumatate din maicute, si
alta data, cealalta jumatate. Dar asta se întâmpla extrem de rar, si cele care r
amân pot spune rugaciune. Însa, din pacate, stiu ca exista si nu e de competenta
mea sa vorbesc despre asta stiu ca exista manastiri în care se munceste foarte
mult, dar fara întâlnirile acestea cu harul, fara hranirea duhului e imposibil d
e rezistat. Duhul se hraneste prin sfintele slujbe. Daca nu mergem la Sfânta Lit
urghie, daca nu mergem la slujbele rânduite si nu ne împartasim, nu avem cum sa
rezistam.
Si o privire lucida, din afara, ar putea sa spuna: Bine, dar o tânara de vârsta e
i, sau o femeie, o mireanca, în viata din lume, e mai chinuita decât ea, nu? Mer
ge la slujba, face piata, face curat, îsi iubeste barbatul, îsi îngrijeste copii
i pe care îi aduce de pe unde i-a dus dimineata...." Da, dar acolo, puterea mire
anului este stimulata si alimentata de mângâierile zilei. De la copil, de la sot
, de la sefi, de la arta, de la subcultura, de unde-si gaseste fiecare hrana. Ai
ci, pentru ca gesturile noastre sunt mereu repetate, si mereu, mereu, acelasi lu
cru, daca nu te întâlnesti cu harul, care sa le faca pe toate noi, nu ai cum sa
ramâi în picioare - si atunci, lesini. Deci, este o boala duhovniceasca aceasta
osteneala, aceasta simtire a ostenelii în slujirea din biserica, din manastire.
- Dar ce sa faca o maicuta tânara care este pusa în imposibilitatea fizica de a
se întâlni cu harul? Adica este mereu pusa la ascultari, nu are timp de slujba,
nu mai poate trupeste sa îsi faca pravila de chilie.
- Sa caute alta manastire. Sau sa se plânga duhovnicului, sa se plânga maicii st
arete. Când un tânar, o tânara se duce la manastire, el stie ce cauta. Si el tre
buie sa stea în vizita o vreme, ca sa vada daca acolo primeste duhul de care are
nevoie, daca acolo se sfinteste. Pentru ca s-ar putea ca si în ritmul acesta, s
i într-o viata pe care o descrieti, daca e facuta cu binecuvântare si cu rugaciu
nea asta în alergare, sa fie mântuitor.
Pentru ca putem aici avea de luptat cu o lene disimulata, cu o neputinta de a fi
ordonat, cu o neputinta de a asculta o slujba. Sunt manastiri în care se merge
regulat la slujba, toata lumea are voie sa mearga la slujba, este chemata, îndem
nata si nu vin! Sau dorm, sau nu stau în picioare la slujba. Si atunci te întâln
esti cu neputinta omeneasca si cu refuzul de a o altoi la har.
Motivele nu sunt exterioare. Daca acest suflet striga: Doamne, eu asa nu pot! Fa
ceva cu mine, ca vreau sa ma mântuiesc si vreau sa fiu mireasa Ta! se schimba cev
a: ori ea pleaca din manastire, ori manastirea se schimba. Cea mai mare tragedie
a omului este ca ne place sa fim victime. Si contribuim la starea de victime:
cârtirea, judecarea, plângerea si neschimbarea a ceea ce se poate schimba în rân
duiala unei manastiri, în rânduiala vietii mele personale. Nu se poate schimba o
rice, dar se pot schimba multe. Si eu trebuie sa am acest discernamânt: ce pot s
a schimb, ce nu pot sa schimb, si sa le deosebesc pe astea între ele. Si vezi oa
meni fatalisti care spun: N-am ce sa fac! si efectiv au ce sa faca. Si vezi oameni
care se zbat sa schimbe ceea ce nu se poate schimba: As vrea si eu sa am ochii v
erzi!

Omul bolnav

- Dar de unde acest fatalism si de unde aceasta autovictimizare, pe care o vedem

de multe ori?
- Maica, suntem bolnavi. De fapt, toata lumea stie: omul este o faptura bolnava.
Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Pacatul stramosesc, pa
rintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispita, ci pur si simplu o stare în
care te nasti, ca si cum te-ai naste într-o casa cu un aer viciat, fara aer, cu
mirosurile acelea grele dintr-o casa nematurata, neîngrijita. Copilul care crest
e acolo nu stie ca exista aer curat, ca se poate trai si altfel. El traieste asa
 si iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu stie sa-si aeriseasca înca
perea în care va locui, nu stie sa faca lucrurile elementare de igiena, pentru c
a n-a fost învatat.
Duhovniceste, suntem la fel. Noi suntem niste oameni bolnavi duhovniceste. Major
itatea copiilor sau oamenilor care vin la manastire astazi sunt crescuti în atei
sm, sau într-un crestinism de Pasti si de Craciun, de oua rosii si de cârnaciori
. Si atunci, copilul asta când Îl descopera pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl
descopera este propria mizerie. Nu se poate! e primul lucru pe care îl zice. Aces
t refuz de a descoperi ca sunt atât de mizerabil, ca sunt atât de nemernic e pri
ma revelatie. Daca nu am trait asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Si,
de aici încolo, se fac trei bifurcatii de atitudini duhovnicesti.
Una, sa spui, sa te prefaci ca tu nu ai neputintele respective ( Eu nu mint, eu n
u judec, eu nu invidiez, eu nu... ). Rezultatul va fi un un prefacut, un mincinos,
un...
- Un ipocrit!
- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit si va suferi extrem de tare, pentru ca
tot timpul va trai cu frica ca o sa fie prins, ca o sa fie descoperit ca nu e c
hiar asa. Va face gesturi exterioare foarte duhovnicesti, si launtric va fi chin
uit de vinovatie si de rusine. Si-l vom descoperi dupa o mare oboseala. Ipocritu
l este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru ca toata energia e dusa sa
nu cumva sa fie prins ca lucrurile nu stau asa cum ... La început! Pentru ca du
pa aceea se poate acomoda, si-si da seama ca toti oamenii sunt ipocriti, ce nu-i
place la sine vede la celalalt.
O alta atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realitati nu de a
le ascunde, ci pur si simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevro
ze): istericul (foarte multe maicute aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul
de boala grava), schizoidul. Toate aceste nevroze pe care le traim noi, care vin
din nefericirea de a fi asa cum suntem si din toate energiile îndreptate spre n
egarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îsi
va face canonul, va face rugaciuni în plus, o sa se duca în pelerinaj, o sa cau
te duhovnici mari, o sa umble dupa semne si minuni. Aceasta pentru ca tot cauta
pe cineva care sa-i spuna: De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor? Es
te omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune parintele Rafail Noica. Cel car
e-si construieste viata duhovniceasca peste o hazna pe care n-a curatat-o niciod
ata. Nu l-a învatat nimeni. N-a întâlnit oameni care sa-l ajute sa faca asta.
Si a treia cale, calea de mijloc, calea vindecarii, este asumarea neputintelor: M
i-e frica. Sunt fricosa. Sunt mincinoasa. Sunt violenta. Sunt invidioasa. Sunt b
olnava, Doamne, vindeca sufletul meu! Tu esti Doctorul sufletului meu! Atunci înc
epe vindecarea! Si cel care te pastoreste pe cale, stie: acum ne ocupam de minci
una, acum de invidie, acum de frica, si fiecare aceas¬ta neputinta, care e scris
a în noi, e scrisa în sinapsele noastre, trebuie dezvatata si învatata virtutea.
Cu aceeasi energie, eu pot sa-mi creez sinapse noi, sa am alte obiceiuri. Si câ
nd va reactiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: Doamne, a
sta e pacat! Ajuta-ma! Miluieste-ma! . Aceasta este calea.
Or, noi venim la manastire, mai ales cei care am venit dupa anii 90, venim dintr
-un puseu emotional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului asta firesc al o
mului de Dumnezeu, de împlinire, de sfintenie. Am bagat-o în psihismul nostru, o
traim numai la nivel psihic, si acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pi
etista, care este alimentata de cântari sentimentale... Acum au si ele rolul lor
, lucrarea lor, în psihologia duhovniceasca. Dar ele au un loc strict undeva, pe
cale, si pe urma pedagogia te duce mai departe, nu te opresti aici. Probabil ca
sunt si suflete care se pot opri aici, si sunt cinstite cu ele însele si traies
c asa, acelea nu vor avea probleme. Vor face fata vietii, dupa ce asculta un cân
tec de asta, se întaresc sa-si duca crucea.
Este greu, atunci, când vin la manastire doar dintr-un puseu de acesta emotional
. Ca si în viata laica: daca eu sunt îndragostita de un tânar si el este îndrago
stit de mine, îndragosteala aceasta este o efervescenta a psihicului, emotii, se
ntimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea tin de psihismul nostru, dar n-ar
e nici o legatura cu duhul nostru. Duhul nostru vrea pacea, vrea mântuirea, vrea
iubirea de vrajmasi, vrea sa se sfinteasca. Nu poti sa-i spui unui tânar înfier
bântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o sa spuna: V
ai de mine! Dar mi¬nunea mea nu mai e minune! Si atunci trebuie sa-i spui: Uite, a
i primit har, la cununie, sa descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Ca m
inunea ta era proiec¬tata, era construita, era rezultatul efervescentei hormonal
e si imaginative .
Asa se întâmpla si la manastire: primul lucru pe care-l traieste tânarul (sau ma
i putin tânarul) care intra în manastire este dezamagirea: Nu mi-as fi închipuit!
Eu credeam ca aici sunt numai sfinti! Nu mi-as fi închipuit! Nu mai am timp sa
citesc nici un acatist! Citeam sapte pe zi, nu mai am timp sa citesc nici unul! D
aca spalarea W.C.-ului tau, daca curatarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu
surorile tale, daca aceste activitati nu fac cât un acatist, n-ai cum sa te bucu
ri.
Pentru ca acasa, acesti copii, fie stateau în camine, unde mâncau repede la cant
ina ceva, fie stateau la parinti, unde mama spala, mama calca, facea mâncare, si
copilul statea la cate¬drala si citea acatiste si asculta muzica psaltica. Or,
când intra în ma¬nastire, el trebuie sa învete. Sunt copii care nu stiu care e d
eosebirea între rata si gâsca! Noi nu avem rate si gâste, dar asta este o cultur
a, sa stii ce e ace¬ea rata si ce e gâsca, cu ce se hraneste gâsca, cum ai grija
de o pisica, cum ai grija de o vaca, cum îti faci patul, cum te culci, cum te s
coli, cum te speli pe dinti, cum... as¬ta cu spalatul pe dinti o stim toti!
Si atunci, drama de aici vine! Omul vine în manastire cu niste asteptari mistico
-sentimentale. Si primul lucru pe care-l traiesc e moartea! Mor iluziile, moare
lenea... avem o lene în noi, du-te, ia pe oricine si du-l la biserica, sa vezi:
daca are 20, daca are 30, daca are 40 de ani, se uita dupa scaun, daca nu, macar
sa se rezeme putin de usorul usii. Suntem obositi înainte de a osteni! Or, aici
învatam osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viata într-o manastire, decât un model al vietii crestinesti? Iata
cum poate trai crestinul: si calugarul manânca, si calugarul gateste, si caluga
rul îsi ara pamântul sau îsi sapa pamântul la o floare, dar o face în Hristos, o
face închinându-se. Daca el traieste în slujbe fara de sfârsit si cineva trudes
te sa-i faca mâncare, atuncea probabil ca se compenseaza: unul se roaga într-un
fel si celalalt se roaga altfel.
Însa eu cred ca cei care doar se roaga ar trebui sa manânce doar pâine uscata. P
entru ca altminteri, când o sa manânc eu prajitura asta buna pe care am mâncat-o
noi astazi, si stiu ca eu am facut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a facu
t prajitura, s-ar putea sa-mi stea în gât. Eu sunt chemat sa fiu împreuna cu el.
Daca eu între timp am facut ceva, altceva, si suntem împreuna si facem pe rând
toate, atunci lucrurile se schimba. Mie mi se pare ca atunci când platesti un om
sa-ti faca mâncare, cumva diminuezi maretia gatitului, a pregatirii mâncarii. P
regatirea mâncarii este un gest litur¬gic, este un gest de slujire. Asta ar treb
ui sa stie cel care gateste, si atunci el nu se va razvrati, daca el stie ca Lit
urghia lui e la fel de importanta ca a celui care este în biserica.
Manastirea ca bolnita
- Ati vorbit de lene, ca despre una din patimile care supara cel mai tare pe mon
ah, pe monahie. Care sunt sa ramânem la acest capitol al luptei cu patimile care
sunt patimile sau neputintele cu care au de luptat maicutele într-o manastire?
Sunt diferite de cele ale calugarilor?
- Eu nu prea stiu cum se lupta calugarii, ca nu mi s-au spovedit mie si nu mi s-
au confesat. Dar ei spun, barbatii, calugarii ca cea mai grea patima a maicutelo
r ar fi invidia, ceea ce la calugari ar fi rivalitatea. Si cum, într-o manastire
, ocaziile de rivalitate sunt rare, de câte ori poti sa alegi stareti? Deci, sun
t conditii mai mici. Pâna la tunderea în monahism, poate fi o rivalitate: sa ma
calugaresc eu mai înainte, sau în lupta pentru ucenici: cine are mai multi uceni
ci, cine e duhovnic mai bun...
- Asta nu poate fi si o rivalitate buna, în functie de cum e ea dusa? Adica, e r
au sa-ti doresti sa fii un duhovnic mai bun?
- Nu, nu, fereasca Dumnezeu! Dar, daca-ti pui problema asa, uiti sa fii duhovnic
dupa parerea mea! Si eu nu ma gândesc la duhovnic, cât ma gândesc la ucenici. S
i stiu câta concurenta si câta rivalitate este între ucenici.
- E mai mare concurenta între ucenici decât între duhovnici!
- Ei! Atunci, eu îmi pun problema: duhovnicul chiar nu stie? Când un ucenic al u
nui duhovnic zice: Eu sunt mai bun. Ca urmare, tu nu esti la fel de bun! înseamna
ca eu, la spovedanie, trebuie sa spun: Stiti, parinte, eu am zis ca eu sunt mai b
un! si atunci parintele ar trebui sa stie ce sa spuna la lucrul asta. Si atunci b
anuiesc ca este o rivalitate foarte delicata, care trece prin... dar, sa ne înto
arcem la oile noastre!
- La albine...
- La albine, da. Neputinta aceasta, numita invidie. Invidia este o patima, care
porneste de la o putere buna a sufletului ome¬nesc. La acea dorinta de mai mult
care, ca si rivalitatea, cum spuneati, poate sa fie buna, poate sa fie un stimul
ent: Ia uite cât se roaga sora mea! Sa ma rog si eu! Ia uite ce putin manânca! Ia
sa-mi tai si eu jumatate din prajitura si sa nu mai manânc!
Din pacate, însa, venim din lume si lumea ne-a învatat ca atunci când invidiezi,
trebuie sa-l stopezi pe celalalt din binele lui, sa-l opresti sa se bucure de b
inele lui, si-n felul asta vei avea liniste sau pace. Si se vine cu aceasta ment
alitate, omeneasca. Nu cred ca e specifica femeii, dar ma tot gândesc la lucrul
acesta. De ce e traita mai intens de femei si de maicute decât de barbati si de
calugari¬? Si cred ca raspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligata fem
eia în viata. Femeia a fost dominata, si atunci ea a putut sa foloseasca mai put
in violenta, si a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca sa-si rezol
ve cât de cât problemele si sa se simta confortabil, manipuleaza realitatea. Si
atunci, invidia ar fi tot o forma de manipulare în fata lui Dumnezeu, ca si când
diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: Las ca Ti-arat eu, ca nu e chiar asa cum crezi T
u, lasa-ma pe mine sa încerc, sa vezi ce poate sa faca!
Cum scapam, cum ne am luptat noi si cum luptam noi cu ea (ca are forme de la cel
e mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este constientizarea ei. A
poi, constientizarea ravagiilor pe care le face în viata noastra duhovniceasca s
i lupta cu gândurile. Pentru ca este un prag, un moment în care, dupa ce am vazu
t ce face cineva, daca nu mai primesc gândul urmator, am scapat de înaintarea pe
traseu.
Un motiv pentru care cred eu ca ar mai fi raspândita aceasta invidie, cel putin
din corespondenta si din "consilierile" mele, pe care le întretin eu cu anumite
surori si maici din alte manastiri, este ca nu s-a putut ramâne fara acest prag
de care vorbesc. Femeia de astazi, fata de astazi, pleaca cu un mare handicap în
viata: ea nu e iubita. Parintii nu-si iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinte
le, îi rasfata sau nu.pentru ca sunt copii batuti, co¬pii abuzati, dar ei nu sun
t iubiti. Nu sunt iubiti în sensul de a comunica si de a li se arata valorile, p
artile bune. Majoritatea copiilor au dus o viata de tortura (nu exagerez!) din c
auza notelor: parintii au tinut sus si tare ca ei sa ia numai 10, un lucru greu
de obtinut. Si ce e uimitor, e ca o strâmbatura a tatalui, ca n-a luat 10 sau ca
a luat 8, sau un cuvânt spus asa: Ei, daca era baiat... , a lasat rani adânci. Dec
i acest dispret, aceasta lipsa de consideratie a tatilor pentru fete le marcheaz
a pe fete (pe cele care patesc asta), le aseaza într-o stare de inferioritate si
într-o sete de iubire inconstienta, dar foarte agresiva.
Aceste fete vor porni în cautarea unui barbat care sa le ofere iubirea tatalui,
nu iubirea... Cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceste vor ajunge sa aiba
multe relatii, pentru ca nu vor fi fericite decât în perioada în care barbatul c
hiar este atent, iubitor, atent sa descopere persoana. Când vorbim de fata credi
ncioasa, eu nu vorbesc de cele care au plecat în manastire din pura vocatie de a
 fi cu Dumnezeu, acolo e alta categorie si suntem putine. Deci, fata crestina, f
ata credincioasa, care e dezamagita de mizeria din lume, de violenta din familie
, îsi va pune toata nevoia ei de dragoste de tata pe duhovnic. Duhovnicul este ce
l care trebuie sa ma iubeasca, sa-mi împlineasca toate nevoile emotionale si duh
ovnicesti de care n-am avut parte în familie. Este o iubire patimasa, nu în sensu
l desfrânarii, Doamne fereste!, ci patimasa în sensul de iubire ca pentru tata,
care exclude pe frati, care exclude pe ceilalti. Si atunci, daca duhovnicul sta
mai mult de vorba cu cineva, daca spovedeste mai mult pe cineva, daca da mai mul
ta atentie cuiva, "înseamna ca pe mine nu ma iubeste. Si daca nu ma iubeste, îns
eamna ca nu sunt buna. Si atunci, înseamna ca cealalta e buna. Deci, sunt cu och
ii pe ea: ce are?" Daca maica stareta e mai atenta sau se bazeaza pe un om, pe u
n econom, asta poate sa stârneasca invidie la celelalte maicute, din nevoia de a
fi iubite, din a confunda iubirea cu atentia exclusiva. Deci, ele nu doresc dec
ât sa recupereze ce n-au avut în familie.
Or, la noi în manastire, când venim întâi, constientizam aceste neputinte, le în
telegem care sunt si pornim lupta cu ele. Întâi ne împacam cu mama si cu tata, d
upa aceea, ne despartim de ei, pentru ca daca nu ma împac si nu iert toate acest
e dureri pe care le-am avut, nu ma pot lepada. Porunca e: cine se casatoreste, s
a se lepede de mama si de tata si sa urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hr
istos se leapada de tata si de mama.
Aceasta lepadare e musai, dar trebuie sa fie o lepadare în Hristos, o lepadare c
u dragoste, cu iertare, cu întelegere, cu vindecare a acestor rani. Ca altminter
i, voi cauta mama în stareta, si sa fie numai mama mea, tata în duhovnic, si sa
fie numai tatal meu si tot timpul voi fi în concurenta care a fost între mine si
sora mea, între mine si fratele meu. Deci, o prelungire a vietii de acasa. Si D
umnezeu e folosit: Doamne, da-mi sa fiu eu primul! Da-mi, Doamne, sa am rugaciune
, sa ma împartasesc, sa... putem merge pâna la chestii copila¬roa¬se, ca Domnul di
n împartasanie sa fie mai mare la mine decât la cealalta...
- Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?
- Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a
neiertat, n-a depasit. Traieste înca în psihismul acesta, sunt niste tipare pe c
reier, pe care specialistii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Si a
stea intra imediat în functie. Sa vezi ditamai omul, poate sa fie profesor, si d
eodata, când i se întâmpla o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când
se înfurie sau se întristeaza. Daca se trântea pe jos, acum o sa trânteasca usa
si o sa plece, daca se baga sub masa, acuma o sa intre în chilie si o sa-si încu
ie usa, deci o sa faca asa pâna când vindecam copilul acela. Noi am venit aici s
a ne vindecam si apoi sa ne sfintim. Sfintenia, sfintirea, înduhovnicirea vine d
upa vindecare.
- Acesta e un lucru foarte greu de înteles. Adica nu atât greu de înteles, cât l
ucrul la care foarte putini se gândesc: ca într-o manastire, sau în biserica, în
general, mai întâi trebuie sa ne vindecam si pe urma sa ne sfintim.
- Exact! E spital. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecatorul
sufletelor si al trupurilor noastre.
Iesirea la Lumina

- Si cum iesim din aceasta spartura?

- În doua feluri. Primul: facând ce ne spune Dumnezeu, facând poruncile. Al doil
ea: fiind târâti de Sfânta Biserica. Maica, avem o biserica, ne târaste... îsi i
a copilul paralizat în brate si-l duce ... îl duce unde trebuie! Sa dea Dumnezeu
, sa ne dea minte sa ramânem în biserica, asa cum suntem: amarâti, nenorociti, s
a ramânem în dreapta credinta, sa mergem la slujba... si ne mântuim. Dar, maica,
vorbeam cu maicutele mele într-o zi într-o zi mai grea duhovniceste, aveam si n
oi niste probleme. Si am zis: Mai, maica, mai! Daca noi murim acuma, sigur ca ne
ducem în Rai, ca suntem copii buni meritam iadul, dar Dumnezeu e milostiv, si ne
ducem în Rai dar ce sa facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria n
oastra? Unde-i capacitatea noastra de a ne bucura, daca noi suntem atât de necaj
ite pentru un fleac, si putem sa pierdem o jumatate de ora dezbatând o problema
care-i un fleac si suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleasi".
Întelegeti, Raiul este locul în care sunt conditii de bucurie. Dar tu te bucuri?
Ai tu aceasta disponibilitate? Fa-mi lista tu, omule, care esti acum în fata me
a fa-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viata ta. Câta bucuri
e ai avut de azi dimineata? Sau câta durere? N am nici o bucurie personala si du
rere personala, totul este impersonal. Ne traieste entuziasmul daca este, ne tra
ieste tristetea daca vine, ne traiesc gândurile...
Or, scaparea, daca nu ne lasam târâti de mila lui Dumnezeu este aceasta asumare,
aceasta intrare în iadul din noi împreuna cu Hristos, si sa facem curat. Sa nu
ne fie scârba, sa nu ne fie rusine, pentru ca El a venit la noi, cei mai scârbos
i si mai nenorociti oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, ca altfel tri
mitea si El o epistola din cer si ne scotea din necaz. Si chemarea lui în viata
crestinului ar trebui sa fie o epicleza permanenta. Viata calugareasca încearca
sa fie. Faptul ca ne ducem des la slujba este ca sa-L chemam des pe Dumnezeu, nu
ca sa ne facem datoria, sa turuim acolo si sa nu auzim nimic din ce se spune. E
ste chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transforma pâ
inea si vinul în Trupul si Sângele Lui, transforma un baiat si o fata în sot si
sotie, transforma un pacatos în sfânt, transforma gândurile rele în gânduri bune
, transforma pacatele în virtuti le preface. Dar noi alegem prefacatoria, negare
a? Aceasta e iesirea, sa ma rog mereu lui Dumnezeu, sa strig mereu la Dumnezeu,
deci sa ma asum cum sunt si sa zic: Doamne, fa ceva cu mine! ca altfel, cu cât ma
fac eu, cu atât voi fi mai nefacuta. Noi nu pricepem ca lucrarea mântuirii este
lucrarea lui Dumnezeu cu noi.
Unii aleg sa lucreze ei si sa faca lista meritelor si sa se duca: Ma împartasesc,
ca merit, am facut matanii, am postit, am... . Altii aleg sa zica: Sa faca Dumneze
u, ca Dumnezeu le face, si eu sed pentru ca sa le faca El!

Cei trei vrajmasi

Este foarte simplu, dar si foarte complicat, din cauza mintii noastre complicate
. Lenea este aceasta stare sufleteasca, în care am dori ca lucrurile sa se întâm
ple de la sine. Ca sunt unii copii care traiesc realitati de cosmar si se culca.
Si îsi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile sa stea alt
fel. Si ele stau la fel. Lenesul se culca în nadejdea ca poate lucrurile se schi
m¬ba si fara el, ceea ce nu se întâmpla. Lenea îti aduce o placere. Lenea este s
i o optiune. Parintii spun ca avem trei vrajmasi: nestiinta, lenea si uitarea.
Deci primul pacat, primul mare balaur care ne manânca este nestiinta. Omul are o
râvna sa nu afle, sa nu cumva sa stie, ca sa nu-si bata capul, lucru care se în
tâmpla si în manastire. În manastiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe
fara sa se auda cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva sa vorbesc cu niste
maicute si vorbeam despre cum a fost prefigurata crucea în Vechiul Testament. Si
mi-au raspuns: Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp sa studi
em? Zic: Bine, dar am vazut ca faceti Acatistul Sfintei Cruci si miercurea si vine
rea. Acolo sunt doua citate Manase si Amalec. N-au auzit niciodata! Care sunt cei
12 apostoli? Dar de unde sa stim noi? "La fiecare Luminânda de joi sunt însirati to
ti doisprezece, maica, si-i citim de ani de zile, si nu-i stim pe de rost!" Ce s
e întâmpla? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu sti. E o aparare a psihismului, a
ego-ului, care nu vrea sa stie. Ca daca stie, va fi tras la raspundere, dar dac
a n-a stiut, scapa mai usor. Si aceasta nevoie si-a cultivat-o de mic. Este stra
tegia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca sa se simta bine, trebuie sa a
iba grija sa fie mort. Sa nu cumva sa se trezeasca. Aici intervine mai întâi uit
area: Am uitat! Vai, dar am uitat! Si daca nici nu mai uiti ca durerea, care e dar
ul lui Dumnezeu cel mai mare te trezeste mereu, vine aceasta lene: Am stiut, n-am
uitat, dar mi-a fost lene! Si lenea este însotita întotdeauna de gânduri de cârt
ire, de gânduri de judecata, de gânduri de hula chiar. De ce? Ca eu, ca sa pot s
a lenevesc, trebuie sa dau vina pe cineva. Ca sa pot sa spun: Eu nu mai fac treab
a aia, pentru ca el mi-a facut, pentru ca Dumnezeu nu ma iubeste . Am nevoie de o
scuza, daca vrei, de o dogma. Deci eu am nevoie de o dogma care sa anihileze dog
ma care ma cheama la virtute. Si de aici vin si ereziile. N-ajungem noi pâna aco
lo, ca suntem prea lenesi. Pentru erezie îti trebuie oleaca de râvna.
"Sa fim atenti la durere"
Un cuvânt as mai zice, drag mie si folositor si pentru cei din lume, si pentru m
aicutele mele: sa fim atenti la durere, maica ! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mil
a Lui si dragostea Lui este durerea noastra. Când te-o durea ceva, sa stii ca I-
ai simtit iubirea si mila. A pus-o special ca sa nu mai stai acolo unde stai.
Si am o metafora foarte nesofisticata si neartistica, pe care o folosesc mai ale
s cu copiii: daca omul ajunge cu fundul pe o plita încinsa, în loc sa sara de ac
olo, ca îl frige Dumnezeu a pus durerea, ca sa sara, sa se dea jos omul (de asta
zi, mai ales) a ales sa se revolte împotriva plitei: De ce frige asa de tare? Sa-l
dea în judecata pe cel care l-a împins si a cazut pe plita, sa ceara substante
ca sa nu simta arsurile si durerile, sa înghita ceva sa nu-l doara fundul, si pe
urma sa nu-l doara tot trupul care se arde, care se topeste. Asta este iadul, a
sta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar aceasta onestitate: sa te dai jo
s de acolo. Când te doare ceva sa vezi: Ce spui Tu, Doamne? Pe unde s-o iau? Ce s
a fac? Ca Tu ai pus durerea asta în mine ca sa ma anunti ce trebuie sa fac ca sa
intru în bucurie. Si durerea asumata este chiar bucuria, chiar nasterea bucuriei
. Pe partea ailalta a durerii e bucuria; nu-i departe, sa zici ca dupa ce-ai tre
cut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu stim asta? Pentru ca eu asa cred ne-am nascut într-o lume a antinevralg
icului, a substantelor astea, ca sa nu simtim durerea. Copiii sunt zgâltâiti de
mici sa taca. Îi leagana. Le baga suzeta în gura si s-a rezolvat problema, nimen
i nu asculta durerea nimanui. Oamenii ar trebui sa taca. Doar asa am învata. Cân
d un co¬pil cade si se loveste de scaun, mama vine, îl pupa pe baiat si da na-na l
a scaun... si copilul învata sa dea na-na la tot ce-i produce durere. Dar daca mam
ei i-ar trece prin cap sa pupe baiatul, dar sa pupe si scaunul? Sa spuna: Uite, b
uba la baiat, buba la scaun, pupam si mângâiem si colo, si colo el ar învata din
aceasta experienta si ar crede ca ce simte el, simte si celalalt. Asa, el crede
ca numai el simte, si celalalt trebuie pedepsit.
- E o dezvoltare a egoismului înca din pruncie.
- Exact! Si atunci, iata-i pe copiii acestia care vin în manastiri si eu, prin c
opii înteleg si pe cei de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume si dintr-o ase
menea educatie. Si noi, care suntem educatori sau a dat Dumnezeu sa fim mai rasar
iti , trebuie sa învatam noi sa ne vindecam pe noi si sa privim lucrurile asa. Ca
e usor sa-l faci puturos sau invidios ... dar cum a ajuns asa? Eu zic ca trebuie sa
învatam cumva repede cum sa ne raportam la suferinta omului de astazi. Suntem fo
arte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost
batut, a fost mintit, a fost umilit, ... a învatat sa violeze, sa bata. Dar omu
l asta e viu si-L cauta pe Dumnezeu. Si tu ce faci? Ca a venit o fetita la mine,
pe care am tot îndemnat-o sa se duca sa se spovedeasca. S-a întors si zice: Nu m
ai vreau sa ma mai spovedesc, ca m-am dus acolo si a tipat la mine parintele! S-
a ridicat în picioare si mi-a zis: «Ce ai facut, nenorocito?» Dar tu ce i-ai spus
? Pai, i-am spus ca am facut sex oral! Si asta, saracul, n-auzise în viata lui de
asa ceva, a sarit în picioare... Deci, noi trebuie sa stim ca oamenii astia sunt
chinuiti de niste lucruri pe care noi nici nu le visam la vârsta noastra. Nu-ti
trecea prin cap, n-avea cum sa-ti treaca. Probabil ca o fi fost lume mai emanci
pata pe vremea aceea, dar nici copiii, nici duhovnicii nu stiau de asa ceva.
Dar acuma noi trebuie sa stim. Îti vine un copil care zice: Nu pot sa ma trezesc,
simt o lene cumplita, nu stiu ce-i cu mine! vezi ca ala consuma pornografie. E s
pecifica. Cine se uita la pornografie sau face exces de masturbare, va fi vesnic
obosit. Si atunci, si preotii trebuie sa stie asta, si noi, staretii, trebuie s
a stim neputintele omenesti si sa avem mila de omul asta viu care geme sub blest
em.
De la blestem la bucurie
Noi, maica, traim o viata de blestem. Tot ce face omul face pentru ca e blestema
t de apucaturile acestei lumi de familie, de societate, de televiziune, de tot c
e vine. Lumea asta vine peste noi si ne înfige în viata si scrie în capul nostru
, în neuronii nostri: sa faci asa, sa faci asta, ca sa fii asa, sa fii asa. Toat
e aceastea sunt ca un blestem, omul n-are pe unde sa iasa. O singura iesire: bin
ecu¬vân¬ta¬rea. Atunci ne mutam în viata ca binecuvântare: sa înva¬tam sa accept
am mizeria, s-o lepadam, binecuvân¬tân¬du-L pe Dumnezeu, si cel care a reusit sa
iasa macar pâna la gât din haznaua asta sa traga, sa-i scoata si pe ceilalti. N
u sa-l dispretuiasca pe celalalt.
Eu nu stiu daca am nadejde. Dar cuvântul asta pe care l-a spus Domnul Sfântului
Siluan, m-a ajutat sa nu fug undeva într-o padure si sa nu ma fac ca ma rog. A z
is Domnul: Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui! Maica, suntem în iad! Dar avem
porunca sa nu deznadajduim. Dumnezeu este cu noi si eu zic ca nu-i sfârsitul lu
mii s-ar putea sa fie si mâine, dar astazi nu e. Eu înca mai vad suflete care ie
s, care vin la biserica, care se lupta, si pe cât e de mare mizeria, pe atât e d
e mare vitejia unor suflete.
Si toti amarâtii astia, sarmanii, care spun ca pacatul masturbarii, de exemplu,
este o forma de restabilire a echilibrului, ar trebui sa citeasca strigatele uno
r copii care nu au nici o educatie religioasa, care afla de site (http://www.sfi
ntiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana raspunde la întrebari, n.red.
) cautând cuvinte de astea, de ale lor, sex si ce mai cauta ei avem si noi cuvinte
capcana puse la înaintare, acolo. Si întreaba Cum sa scap? Cum sa scap de asta? D
eci, ei simt ca e iadul, ca e chinul si vor sa scape. Si cred ca e momentul sa d
eschidem puncte de prim ajutor, cum e în razboi, pe lânga orice biserica sa fie
cineva care sa-i întâmpine cu dragoste, sa-i mângâie si sa le spuna ca în Hristo
s totul e posibil.
Si atunci, manastirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sanatos
si prefacerea pacatosului în omul lui Dumnezeu este posibila. Sigur ca trebuie
sa începem prin, cum zice duhovnicul nostru: Sigur, sigur, dar înainte de asta, h
ai sa ne facem oameni de treaba! Si cred ca daca esti om de treaba, sigur ai perf
ormante duhovnicesti.
- Multumesc, maicuta.
- N-as vrea sa terminam asa, într-o nota trista. Asa e, suntem în iad. Asa este,
nu deznadajduim numai si numai pentru ca avem porunca de la Dumnezeu sa nu dezn
adajduim. Dar cine îndrazneste sa nu deznadajduiasca descopera bucuria. Bucuria
e darul lui Dumnezeu, te primeste Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui
, când îti faci treaba. Daca-i porunca sa gatesti pentru oaspeti, sa schimbi ast
ernuturile în arhondaric, sau sa te rogi pentru vrajmasi, când ai facut-o, vine
bucuria. Când o faci pentru ca Hristos îti porunceste, vine bucuria. Când esti î
ntr-o situatie deznadajduita si nu deznadajduiesti, si zici: Doamne, Tu stii! Sla
va Tie, Doamne, Tu stii de ce trec prin asta! , si eu traiesc prin schemele mele v
echi, nu stiu care e adevarul, si zic: Întareste-ma, sa nu deznadajduiesc! , vine b
ucuria! Bucuria este semnul ca esti pe cale: bucuria tainica, pe care nu poti sa
pui mâna, nu poti sa spui de unde e si ce spune, nu poti s-o pastrezi, s-o pui
la dosar, s-o ai si azi si mâine. Dumnezeu sa ne ajute sa dobândim bucuria!