Note de Curs Psihoterapie Uam

5/16/2018 Note de Curs Psihote ra pie - UAM - slide pdf.
c om
PSIHOTERAPIE
(Note de curs)
INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE............................................................................................................................2
SCURTĂ ISTORIE..........................................................................................................................................................4
RELAȚIA PSIHOTERAPIEI CU DISCIPLINELE COLATERALE............................................................................6
CLASIFICAREA PSIHOTERAPIILOR..........................................................................................................................8
ORIENTĂRI PSIHOTERAPEUTICE ACTUALE..........................................................................................................9
Modelul CCBS (modelul nivelelor cognitiv, comportamental, biologic, subiectiv) ..................................................10
.................................................................................................................................................................................... 10
Terapiile dinamic-psihanalitice ..................................................................................................................................10
Sunt în oarecare grad eficiente, deoarece:..................................................................................................................10
Terapiile umanist-experienţiale .................................................................................................................................1
CONDIȚII PENTRU DESFĂȘURAREA CORECTĂ ȘI EFICIENTĂ A PSIHOTERAPIEI......................................1
ANATOMIA ACTULUI PSIHOTERAPEUTIC...........................................................................................................13
PSIHOTERAPIE INDIVIDUALĂ VS. PSIHOTERAPIE ÎN GRUP............................................................................20
TEHNICI DE INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ...............................................................................................22
A. Tehnici dinamic-psihanalitice - individuale şi de grup..........................................................................................22
B. Tehnici umanist-experienţiale - individuale şi de grup..........................................................................................23
C. Tehnici cognitiv-comportamentale - individuale şi de grup..................................................................................24
PSIHANALIZA ȘI PSIHOTERAPIA PSIHANALITICĂ.............................................................................................49
PSIHANALIZA (Sigmund FREUD, 1856 – 1936)....................................................................................................49
PSIHOTERAPIA PSIHANALITICĂ ........................................................................................................................55
PSIHOTERAPIILE EXPERIENȚIALE.........................................................................................................................72
TERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT........................................................................................................................74
GESTALTTERAPIA..................................................................................................................................................76
PSIHOTERAPIA FAMILIEI .........................................................................................................................................79
APLICAȚII PRACTICE ÎN PSIHOTERAPIE...............................................................................................................88
PARTICULARITĂȚI ALE PSIHOTERAPIEI LA COPII ȘI ADOLESCENȚI............................................................92
A. DIFICULTĂȚI ÎN DESFĂȘURAREA PSIHOTERAPIEI COPILULUI ȘI ADOLESCENTULUI....................97
PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ LA COPII ȘI ADOLESCENȚI......................................98
...................................................................................................................................................................................... 103
Aplicaţii: ......................................................................................................................................................................103
Metodă: .........................................................................................................................................................................103
Contingenţe:..................................................................................................................................................................104
Proceduri: .....................................................................................................................................................................105
Aplicaţii: ......................................................................................................................................................................106
Procedura: ....................................................................................................................................................................107
Metode: .........................................................................................................................................................................107
Proceduri:......................................................................................................................................................................110
Proceduri:......................................................................................................................................................................110
Metoda de lucru: ...........................................................................................................................................................110
Proceduri:......................................................................................................................................................................11
Metoda
Proceduri:de......................................................................................................................................................................112
lucru: ..........................................................................................................................................................11
Proceduri:......................................................................................................................................................................113
Proceduri: .....................................................................................................................................................................114
II. Înţelegerea problemei............................................................................................................................................... 118
APLICAȚII CLINICE ALE PSIHOTERAPIEI LA COPII ȘI ADOLESCENȚI.........................................................119
1. Aplicaţie clinică în terapia enurezisului nocturn (Ronen, 1997)..........................................................................119
Evaluare ........................................................................................................................................................................119
Intervenţia terapeutică ...................................................................................................................................................12
http://slide pdf.c om/re a de r/full/note -de -c urs-psihote ra pie -ua m 1/135

5/16/2018 Note de Curs Psihote ra pie - UAM - slide pdf.c om
Stadiul 5: Eliminarea enurezei: Menţinerea şi generalizarea rezultatului....................................................................125

2. Psihoterapia cognitiv-comportamentală în fobia şcolară......................................................................................125
Tablou clinic.................................................................................................................................................................126
Evaluare, diagnostic şi analiza funcţională ...................................................................................................................126
Tratament...................................................................................................................................................................... 127
Rezultate .......................................................................................................................................................................129
3. Psihoterapia
Evaluare, diagnostic cognitiv-comportamentală în fobiile simple....................................................................................129
şi analiză funcţională ...................................................................................................................129
Tratament...................................................................................................................................................................... 130
Desensibilizarea sistematică .........................................................................................................................................130
Desensibilizarea in vivo................................................................................................................................................130
Expunerea graduală in vivo..........................................................................................................................................130
Rezultate .......................................................................................................................................................................132
FORMAREA ȘI FUNCȚIILE PSIHOTERAPEUTULUI............................................................................................133
BIBLIOGAFIE SELECTIVĂ.......................................................................................................................................135
INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE
Psihoterapia este un domeniu interdisciplinar, situat la granița dintre medicină ș
psihologie, dintre practică și teorie. Este o modalitate de tratament cuprinzător, deliberat ș
planificat, o intervenție psihologică asupra persoanei realizată prin prin mijloace și metodologi
specifice, științifice, având un cadru clinic și teoretic, centrată pe reducerea sau eliminarea unor
simptome, tulburări mintale sau stări de suferință psihosociale și/sau psihosomatice ș
comportamente disfuncționale (FRP- Federația Română de Psihoterapie) și reechilibrarea prin

modificarea cauzelor acestor simpome/tulburări și/sau uneori prin restructurarea personalității.
Cuvântul psihoterapie provine din greaca veche - psychē, însemnând spirit, suflet sau
răsuflare și therapeia sau therapeuein, a vindeca sau a îngriji. Cuvântul psihoterapie a fos
utilizat pentru prima oară în jurul anului 1890, perioadă în care psihoterapia era definită ca
ameliorare a distresului sau dizabilității unei persoane de către o alta prin
folosirea unei abordări bazate pe o teorie sau o paradigmă anume.
Altfel spus, psihoterapia este o relație interpersonală intenționată, utilizată de un
psihoterapeut cu formare de specialitate, având scopul de a ajuta un client (pacient) privitor la

problemele sale de viață.
Psihoterapia este intervenţia psihologică în patologie şi în optimizarea subiecţilor uman
sănătoşi (ex. profilaxia bolilor, optimizarea performanţelor intelectuale etc.). Dacă patologia
studiază modul în care se instalează, evoluează şi se termină bolile, modificarea factorilor
psihologici implicaţi în patologie revine intervenţiei psihoterapeutice. De asemenea, intervenţia
2
psihoterapeutică vizează și modificarea factorilor psihologici care predispun la îmbolnăvire

aduncându-şi astfel contribuţia atât la profilaxia bolilor, cât şi la menţinerea stării de sănătate şi a
optimizării personale.
Unii autori consideră că psihoterapia ar putea fi mai bine definită folosind termenu
psihoterapii, datorită multiplelor orientări teoretice existente la ora actuală în lume (Dafinoiu, I
2000). Din acest motiv în prezent se încearcă integrarea în psihoterapie, pornind de la ceea ce se
numește factorii comuni. Termenul de "psihoterapii" este utilizat deoarece fiecare tehnică în parte
se revendică teoretic de la una din numeroasele școli și orientări din psihologie. Cele mai cunoscute
orientări (conform EAP - European Psychotherapy Association) sunt:
• psihanaliza (la rândul ei de mai multe orientări - freudiană, jungiană, etc),
• psihoterapia adleriană (care-și are inspirația în scrierile teoretice ale medicului Alfred
Adler),
• psihoterapia non-directivă sau centrată pe persoană/client (Carl Rogers),
• terapia comportamentala (Skinner),
• terapiile cognitiv/comportamentale (Aaron T. Beck, Albert Ellis),
• hipnoterapia (Milton H. Erickson),
• psihodrama (Jacob Levi Moreno, psihoterapeut de origine română),
• programarea neurolingvistică sau NLP (Richard Bandler, John Grinder),
•
psihoterapia transpersonală (Stanislav Grof),

• psihoterapia expresivă (include meloterapia, art-terapia, terapia prin dans și mișcare
psihodrama),
• gestaltterapia (Frederick și Laura Perls).
Astăzi există trei tipuri de abordări terapeutice:
(1) cognitiv-comportamentală (dominantă),
(2) dinamic-psihanalitică,
(3) umanist-experienţială (orientarea ericksoniană este înglobată,deşi unii consideră forţat acest
lucru-în această orientare).
Ca abordare dominantă, terapia cognitiv-comportamentală prezintă o puternică tendinţă de a
îngloba celelalte două forme de terapie prin asimilarea aspectelor lor eficiente în termeni cognitiv
comportamentali.
3
În psihoterapie se utilizează o gamă largă de tehnici (sugestie, restructurare cognitivă

hipnoză, etc), dar indiferent de tehnicile utilizate, se consideră că cel mai important element în
psihoterapie la ora actuală este relația terapeutică - factor comun în toate orientările terapeutice
(Dafinoiu,I, 2000).
Psihoterapia este practicată, în general, de psihologi, medici psihiatrii, asistenți sociali sau
teologi, cu formare în psihoterapie. În România, psihoterapeuți pot fi psihologii, medicii
psihopedagogii și asistenții sociali, cu formare într-o anumită școală sau metodă de psihoterapie.
SCURTĂ ISTORIE
Perioada modernă a psihoterapiei începe în secolul XVII cu Mesmer - medic vienez care
considera că bolile psihice şi somatice îşi au originea în dezechilibrul magnetismului animal
Magnetismul animal era un fluid prin care corpurile cereşti influenţau organismele vii de pe
pământ. Pentru a echilibra magnetismul animal se utilizau magneţi. Sigur că această perspectivă a
fost infirmată de Academia Franceză de Ştiinţe dar Mesmer este acela care a orientat serios
eforturile spre o explicaţie nonreligioasă a tulburările psihice şi somatice pe acest motiv fiind
acreditat ca părintele psihoterapiei moderne.
Timp de mai mulţi ani, de la sfârşitul secolului XIX până aproximativ în anii "50-"60,
influenţa cea mai puternică în psihoterapie a fost cea a psihanalizei şi a terapiilor derivate din
aceasta.
De asemenea, în această perioadă apar terapiile experienţial-existenţialiste (ex. psihodrama-
Moreno) care nu dobândesc însă o influenţă majoră.
Dezvoltarea terapiei comportamentale în anii "50 şi "60 s-a realizat datorită:
- dezvoltării cercetării fundamentale în psihologia experimentală şi maturizării behaviorismului;

- raportului Comisiei Reunite a Bolilor Mentale şi Sănătăţii în 1950 către Congresul S.U.A.,
conform căria psihanaliza nu este foarte eficientă, fiind necesară dezvoltarea altor forme de
psihoterapie;
- publicării de către Eynseck, în 1952, a unei metaanalize a 24 de studii, concluzionând că nu există
nici o cercetare care să susţină eficacitatea psihoterapiei şi că psihanaliza este mai puţin eficientă
4
decât lipsa terapiei; acest articol a subliniat necesitatea unei psihoterapii ştiinţifice, bazate pe
cercetare fundamentală;
- publicarea în 1952 a cărţii lui Wolpe "Psihoterapie prin inhibiţie reciprocă".
Cele mai importante figuri ale psihoterapiei comportamentale din acea perioadă au fost
Dollard, Eysenck, Miller, Skinner, Wolpe. În loc de a vedea problemele apărute ca fiind simptome
ale unor tulburări, terapeuţii comportamentalişti le vedeau ca fiind răspunsuri dezadaptative
învăţate, care trebuie să reprezinte ţinta intervenţiei terapeutice. Tot în această perioadă apar
terapiile umaniste (terapia centrată pe client-Rogers) care împreună cu terapiile existenţialiste
apărute anterior vor forma curentul umanist-experienţial în psihoterapie
În anii "60 şi "70 a apărut terapia cognitivă. Conform terapiei cognitive, problemele
emoţionale nu sunt produse de anumite evenimente, ci de modul în care aceste evenimente sunt
interpretate. Strategia terapiei cognitive este de a rezolva problemele emoţionale prin determinarea
pacientului să interpreteze evenimentele într-un mod mai adaptativ. Cele mai importante nume sun
ale lui Ellis şi Beck (consideraţi fondatorii terapiei cognitive). În această perioadă, terapia cognitivă
a fost puternic legată de cercetarea fundamentală a psihoterapiei cognitive. Acest fapt a dat ocazia
terapiei cognitive să devină în scurt timp cea mai eficace metodă de tratament a problemelor
psihologice.
În anii "70 terapia cognitivă a asimilat asumpţiile corecte ale terapiei comportamentale prin
lucrările lui Ellis, Bandura, Lazarus, Meinckebaum. În acest mod a apărut ceea ce azi se numeşte
terapie cognitiv-comportamentală.
În anii "80 terapeuţii cognitiv-comportamentalişti au făcut o importantă eroare, nebazându
şi suficient tehnicile terapeutice pe cercetarea fundamentală din domeniu, astfel încât progresu
realizat din punct de vedere al eficienţei a fost relativ mic faţă de anii "70. În orice caz, la sfârşitul
anilor "80 şi în anii"90, terapia cognitiv-comportamentală a reînceput să se apropie de psihologia
cognitivă, asimilând rezultatele acesteia (de ex. cercetarea procesărilor informaţionale inconştiente)
A.P.A. (Asociaţia Psihologilor Americani) a fondat o societate numită Societatea pentru Ştiinţele
Psihologiei Clinice (Divizia XIII Secţiunea III A.P.A.), al cărei obiectiv este de a stimula relaţia
dintre cercetarea fundamentală şi practica clinică. De fapt, cred că începând din anii "90 putem
vorbi despre terapia cognitiv-comportamentală modernă, mai strâns relaţionată cu cercetarea
ştiinţifică fundamentală. O numesc terapie cognitiv-comportamentală modernă sau intervenţie
5
psihologică în practica clinică şi o văd ca pe o inginerie psihologică. Figurile importante ale aceste
orientări sunt: Ellis, Eysenck, Mandler, Stein, Salkovski, Clark.
RELAȚ IA PSIHOTERAPIEI CU DISCIPLINELE

COLATERALE
Psihoterapie versus medicină

Medicina este ştiinţa care vizează aspectul curativ şi profilactic al bolilor. Intervenţiile
medicale vizează mai ales modificări la nivelul organismului uman în vederea profilaxiei ş
tratamentului bolilor. Intervenţia psihoterapeutică urmăreşte modificarea unor aspecte psihologice
implicate în profilaxia şi tratamentul bolilor. Cum de cele mai multe ori factori somatici şi ce
psihologici se află în intercaţiune şi intervenţia medicală şi psihoterapeutică se pot combina în
scopul eficientizării profilaxiei şi tratamentului bolilor.
Psihoterapie versus psihologie

Psihoterapia (intervenţia psihologică în patologie şi în optimizarea subiecţilor uman
sănătoşi) este strâns legat de psihologie, psihoterapie fiind fundamentată de dezvoltările teoretico-
experimentale care aparţin psihologiei ştiinţifice.
Psihoterapie vs. consiliere psihologică

În unele țări ale lumii termenii de consiliere și psihoterapie sunt sinonimi. În România
asociațiile profesionale de psihoterapie oferă formare profesională atât pentru psihoterapeuți cât ș
pentru consilieri, viziunile asupra diferențelor între consiliere și psihoterapie fiind diferite în cadru
diverselor asociații profesionale: în timp ce unele consideră consilierea psihologică o treaptă
inferioară psihoterapiei (consilierul ocupându-se de probleme mai simple sau de aspecte care țin de
dezvoltarea personală, iar psihoterapeutul tratând inclusiv tulburări care țin de psihopatologie)
altele susțin că psihoterapia și consilierea sunt două discipline diferite. Colegiul Psihologilor din
România cere la ora actuala asociațiilor profesionale să definească programa de formare pentru
consilieri, pentru a diferenția astfel cele două sub-ramuri: psihoterapia și consilierea.
Consilierea psihologică se deosebește de psihoterapie prin faptul că, în vreme ce psihoterapeutu
practică intervenția psihologică sanogenă inclusiv în cazurile de tulburări psihice majore
6
consilierul psihologic încearcă să sprijine clientul în depășirea impasurilor inerente dezvoltări

personale. Consilierul și psihoterapeutul lucreaza atât individual cât și pentru optimizarea relațiilo
interpersonal (relațiile dintre copii și părinți, relațiile dintre soți,etc) și/sau autocunoaștere ș
dezvoltare personală.
Deși diferite sub aspectul conținutului (tipul de probleme abordate), consilierea psihologică ș
psihoterapia sunt similare sub aspectul procesului și al mecanismelor activate.
Consiliere psihologică
Consilierea psihologică este o intervenție specifică realizată:
(a) în scopul optimizării adaptării, cunoașterii de sine și dezvoltării personale și/sau;
(b) în scopul prevenirii apariției ori corijării tulburărilor emoționale, cognitive și de
comportament.
Așa cum consilierea juridică este specific juristului, consilierea medicală, medicului, etc.
consilierea psihologică este apanajul psihologului (David, 2006).
Consilierea psihologică se deosebește și de consilierea educațională școlară. În timp ce
consilierea educațională/școlară abordeză probleme de educație, formare școlară și carieră
consilierea psihologică presupune intervenția specialistului în optimizare vieții personale, a
relațiilor, sănătatea mintală și în ameliorarea problemelor psihologice, prin reglarea vieți
emoționale și a comportamentului (David, 2006).
Psihoterapie şi neurobiologie
Psihoterapia modifică factorii psihologici implicaţi în patologie; modificarea factorilo
psihologici este însoţită de o serie de manifestări biochimice. În acest context se afirmă că orice
psihoterapie este într-o ultimă analiză farmacoterapie. Această afirmaţie este susţinută de
următoarele argumente:
(1) psihoterapia afectează rata metabolismului cerebral;
(2) psihoterapia modifică metabolismul serotoninei;
(3) psihoterapia afectează activitatea glandei tiroide;
(4) psihoterapia determină creşterea plasticităţii cerebrale.
Mai detaliat: psihoterapia cognitiv-comportamentală determină modificări la nivelu
amigdalei, nucleii bazali şi hipocampus (prin tehnici comportamentale-condiţionare clasică ş
7
operantă) şi la nivelul neocortexului (lobul frontal) prin tehnicile cognitive (modificarea schemelor
cognitive). Psihoterapia dinamic-psihanalitică influenţează lateralizarea emisferică cerebrală ş
ariile subcorticale (modificarea reprezentărilor interpersonale încărcate afectiv). Psihoterapia
unamist-experienţiala influenţează activitatea sistemului nervos implicat în stările emoţionale
(hipotalamusus, sistemul limbic).
Adesea în practica clinică o combinaţie între intervenţia psihoterapeutică şi cea
farmacologică este de dorit sporinde-se astfel eficienţa actului terapeutic. Spre exemplu, în cazul
depresiei intervenţia farmacologică este însoţită de o reducere mai rapidă a simptomatologiei iar
intervenţia psihoterapeutică de o reducerea mai lentă dar cu recăderi mai puţine (o stabilitate mai
mare a efectului terapeutic); aşadar o combinaţiei a lor este de dorit.
CLASIFICAREA PSIHOTERAPIILOR
În funcție de obiectul intervenției, psihoterapia poate fi:

- individuală (obiectul intervenției este individul),
- în grup (obiectul intervenției este individul şi problemele lui inserat într-un grup
terapeutic care beneficiază de cadrul grupului terapeutic (ex.un subiect anxios într-un grup
terapeutic)
- de grup (obiectul intervenției este grupul ca întreg şi nu atât individul (ex. terapia de
cuplu, terapia de familie etc.).
Pentru simplificarea limbajului, sintagma „de grup” se utilizează adesea și cu referire la
psihoterapia „în grup”.
După durata desfășurării lor în timp psihoterapiile pot fi:
- de lungă durată (ex.psihanaliza, psihodrama)
- de scurtă durată (ex.psihoterapia cognitive-comportamentală)
Intervenția psihologică este ghidată de mecanismele presupuse a fi implicate în stările de

sănătate și boală. În funcție de aceste mecanisme, dar mai ales legat de ambiția a numeroș
psihologi/psihiatri de a deveni îmtemeietori de școalǎ, se pot descrie numeroase orientăr
(paradigme) psihoterapeutice, care, după felul abordǎrii, se pot clasifica în:
a) Activ-Directive:
8
1. tehnici de relaxare;
2. sugestia și hipnoza;
3. abordarea cognitiv-comportamentală;
4. abordarea umanist-existențial-experiențială;
5. psihoterapia adleriană.
În cadrul acestor orientări există diverse școli, fiecare cu particularități teoretico
procedurale specifice. Se estimează (Bergin și Garfield, 1994) că există aproximativ 200 de școli de
psihoterapie (după unii autori chiar 250 – Dafinoiu, 2003) și peste 600 de tehnici de intervenție.
b) Holistice, orientate către:

- subiect - ca entitate complexă și irepetabilă, trăitoare într-un univers infinit, dar într-un
ambient microsocial cu o specificitate unică;
- dezvǎluirea conflictelor intrapsihice și reducera lor - în scopul obținerii unei mai bune
adaptări și, în acest fel, a stării de echilibru psihic.
În această categorie se încadrează:
1. abordările dinamice (freudiană, junghiană);
2. abordarea non-directivǎ - Carl Rogers;
3. abordarea abreactivă (care dezvoltă tehnici verbale de stimulare a dezvăluirii de sine în
vederea depǎșirii blocajelor ce stau la baza dezorganizărilor psihice generate de sentimente

și atitudini negative de vinovăție, frustrare, ură, revoltă etc. - aceastǎ metodǎ reprezintă o
perfecționare, pe baza unui paradigme teoretice mai avansate, a abordării rogersien).
ORIENTĂRI PSIHOTERAPEUTICE ACTUALE
În prezent există trei mari orientări psihoterapeutice:
(1) Orientarea cognitiv-comportamentală

(2) Orientarea dinamic-psihanalitică
(3) Orientarea unamist-experienţială (incluzând şi orientarea ericksoniană).
Tendinţa în psihoterapia modernă este de a integra aceste trei mari orientări psihoterapeutice
în scopul unui demers unitar în psihoterapie.
9
Modelul CCBS (modelul nivelelor cognitiv, comportamental, biologic, subiectiv)
Nivelul cognitiv se referă la procesările informaţionale şi la conţinutul acestora. Există două

tipuri de procesări informaţionale: conştiente şi inconştiente. Procesările informaţionale conştiente
se referă la conştientizarea şi verbalizarea conţinutului mental şi a procesărilor informaţionale
Procesările informaţionale inconştiente se referă la faptul că nu putem verbaliza conţinutul mental ş
procesările informaţionale şi că nu suntem conştienţi de existenţa acestora. Nivelul cognitiv
determină calitatea nivelului subiectiv.
Nivelul comportamental se referă la ceea ce în psihologie este denumit comportament
operant. Comportamentul operant este reprezentat în special de comportamentele motorii învăţate
aflate sub control voluntar.
Nivelul biologic se referă la toate modificările ce au loc în organismul nostru la nivel

fiziologic şi anatomic. Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ generează intensitatea
stării noastre subiective.
Nivelul subiectiv se referă la trăirile subiectului şi la descrierile pe care subiectul le face
propriei stări: pozitivă, negativă sau neutră. Mai mult, acesta se referă la etichetele verbale ale stări
emoţionale (ex. "mă simt anxios/dezamăgit/ruşinat" etc.).
În abordările integrative sunt utilizate trei tipuri de tehnici: cognitiv-comportamentale

dinamic-psihanalitice şi umanist-experienţiale, toate fiind interpretate din punctul de vedere a
perspectivei cognitiv-comportamentale.
Terapiile dinamic-psihanalitice
Sunt în oarecare grad eficiente, deoarece:
- relaţia terapeutică reduce intensitatea distresului la începutul terapiei şi apoi generează nevroza de
transfer; aceasta este o prerechizită pentru modificarea mecanismelor dezadaptative de coping;
- interpretarea oferită pacientului îi sugerează în mod indirect necesitatea modificării (ex, în lumina
interpretării oferite, subiectul înţelege că stilul său cognitiv şi mecanismele sale de coping sunt
justificate pentru perioada vieţii sale când era copil, dar nu sunt justificate pentru perioada de adult)
Oricum, aceste tehnici au câteva dezavantaje:
- durează o perioadă lungă de timp;
10
- sunt utile doar pentru indivizi aparţinând claselor sociale superioară şi medie, cu un înalt nivel
educaţional;
- sunt utile doar în caz de tulburări mai puţin severe.
Terapiile umanist-experienţiale
Sunt în oarecare grad eficiente pentru că:
- relaţia terapeutică este caracterizată prin empatie, congruenţă, acceptare necondiţionată, astfel
încât reduce starea de distres, oferind pacientului posibilitatea de a descoperi noi experienţe,
- reduce starea de distress, amorsând o stare subiectivă pozitivă şi de asemenea stimulând pacientul
să-şi discrimineze şi să-şi înţeleagă simptomatologia
Dezavantajele acesor tehnici sunt:
- nu este sigur că tehnicile umaniste vor modifica calea respectivă pentru a influenţa tulburarea;
- nu sunt foarte ecologice; în viaţa reală, pacientul va fi abordat mai degrabă direct decât indirect;
- sunt folositoare doar pentru începutul terapiei;
- pentru alte critici vezi terapiile dinamice.
CONDIȚ II PENTRU DESFĂȘ URAREA CORECTĂ ȘI

EFICIENTĂ A PSIHOTERAPIEI
Aceasta problema a pornit de la disputa dintre psihoterapiile de lunga durata, de profunzime
mai ales cele de tip psihanalitic, si psihoterapiile scurte, centrate pe simptom. Psihoterapeutii de
orientare comportamentala isi pun problema unor criterii care sa ateste eficienta unor interventii.
Criteriul fundamental este ameliorarea sau chiar disparitia simptomelor. Conditiile care
eficientizeaza psihoterapia au în vedere relația client-terapeut, strategia sau metoda terapeutica
aplicata si experienta terapeutului.
Factorii care tin de relatia client-terapeut:
 Intelegerea si intalnirea clientului pe terenul sau
 Abordarea terapeutica trebuie sa fie unica pentru fiecare relatie in parte
11
 Terapeutul va investiga cu ajutorul interviului clinic problemele clientului, va investiga care

este modalitatea senzoriala dominanta cu care proceseaza clientul (vizuala, auditiva
kinestezica), gandirea, maniera in care clientul pune problemele
 Terapeutul terbuie sa accepte realitatea pe care o prezinta clientul, chiar daca aceasta nu
corespunde convingerilor sale. Terapeutul trebuie chiar sa mimeze faptul ca este convins de
realitatile clientului. Acesta empatizare are si efecte negative: terapetul nu va putea empatiza cu
violenta, ura sau actele antisociale. Este necesar ca terapeutul sa se autoprotejeze si sa
empatizeze doar in plan cognitiv, imaginandu-si ca-si priveste clientul printr-un fel de telescop.
 Terapeutul nu trebuie sa limiteze alegerile clientului. Atuci cand clientii se percep
pe ei insisi intr-un mod care limiteaza terapia, terapeutul va trebui sa schimbe cu abilitate
aceasta atitudine si sa-i conduca la solutii terapeutice pe care sa le descopere singuri (e x:
comunicarea obiectivelor imaginare nerealiste: clientii se prezinta la psihoterapie cu
obiective insuficient precizate, si de cele mai multe ori nerealiste).
 Motivarea clientilor in directia schimbarii: terapeutul trebuie sa puna accent pe
aspectele deosebite, sa acorde clientului intariri pentru comportamentele dezirabile si sa ignore
pe cat posibil aspectele si problemele negative.
 Ajutarea clientilor sa-si mareasca repertoriul de abilitati pentru rezolvarea de probleme
(ex:tehnici de management al stresului, tehnici de optimizare a functionarii unor procese si
functii psihice, abilitati de ascultare, formarea unor deprinderi comportamentale asertive).

Funcția simptomului in cadrul sistemului de interactiune in care este implicat
•
clientul: este valabil mai ales in cazul terapiei de familie. Foarte frecveant, simptomul
unui membru al familiei reprezinata o metafora pentru un alt tip de comportament sau
actiune (ex: anorexia unei tinere sau crizele de astm bronșic ale unui copil constituie
simptome cu rolul de a mentine parintii impreuna). Pentru ca terapia sa fie cat ma
eficienta, terapeutul va terbui sa intreprinda efortul de a-l ajuta pe client sa mentina
achizitiile acumulate in terapie (prin feedback, prin solicitarea acestuia sa-s
monitorizeze trairile, prin feedback social (de la cunoscuti)).
 Identificarea corectă a problemei: clientii isi exprima solicitarile in termeni foarte vagi =>
terapeutul trebuie sa ghiceasca ceeea ce ar trebui sa faca mai departe. In astfelde cazuri exista o
intrebare magica “cum ai dori sa arate viata ta atunci cand problema ta ar fi rezolvata?”
terapeutul trebuie sa-l ajute pe client sa-si aprecieze obiectivele si sa adauge intrebar
12
suplimentare pentru clarificarea lor. Dupa ce va reusi sa-si clarifice obiectivele, terapeutul le va
repeta prin parafazare pentru a fi sigur ca a inteles problema. Dupa ce s-au stabilit si negociat
aceste obiective, este indicat sa se stabileasca prioritatile. Nu putem lucra aupra tuturor
problemelor o data si rareori o persoana se poate prezenta la psihoterapie pentru o singura
problema. Este indicat sa se stabileasca si oniective partiale pentru fiecare sedinta de terapie
Aceste obiective intermediare sunt negociate cu clientul. Un terapeut eficient nu trebuie
saprelungeasca durata psihoterapiei peste o anumita limita in vederea intaririi beneficiilor
psihoterapiei sau de a transforma psihoterapia intr-o prietenie platita.
În general:
1. Vârsta: copiii şi adolescenţii sunt cei mai receptivi la psihoterapie, inclusiv la hipnoză
spre deosebire de persoanele de peste 40-50 de ani, care sunt mai refractare
2. Nivel cognitiv: extremele: superdotaţii şi cei subdotaţi nu se pretează la psihoterapie –
este necesar un ascendent asupra clientului (vezi observaţia personală de la hipnoză cu
“săru-mâna”)
3. Nivel de culturalitate: cu cât este copilul mai primitiv, cu atât este mai dificilă
colaborarea
4. Este necesar un diagnostic precis, pentru că există indicaţii şi contraindicaţii precise
ale psihoterapiilor. În general, alegerea metodei se face în principal după trei criterii:
a. după valenţele psihoterapeutului

b. după client (diagnostic, personalitate)
c. după timpul avut la dispoziţie
ANATOMIA ACTULUI PSIHOTERAPEUTIC
Actul psihoterapeutic trebuie să reprezinte un eveniment pentru pacient prin stilul adoptat de
către psihoterapeut. Se programează un număr de întâlniri, cu efect de restructurare şi fortificare a
eului, prin creşterea coeziunii psihicului. Se analizează trecutul, prezentul şi se stabilesc perspective
de viitor cu scopul restructurării vieţii psihice. Scopul este de a-i mări clientului (copil sau
adolescent) adaptabilitatea în familie, şcoală şi societate. Există mai multe condiţii pentru
desfăşurarea corectă a psihoterapiei:
13
5. Vârsta: copiii şi adolescenţii sunt cei mai receptivi la psihoterapie, inclusiv la hipnoză
spre deosebire de persoanele de peste 40-50 de ani, care sunt mai refractare
6. Nivel cognitiv: extremele: superdotaţii şi cei subdotaţi nu se pretează la psihoterapie –
este necesar un ascendent asupra clientului (vezi observaţia personală de la hipnoză cu
“săru-mâna”)
7. Nivel de culturalitate: cu cât este copilul mai primitiv, cu atât este mai dificilă
colaborarea
8. Este necesar un diagnostic precis, pentru că există indicaţii şi contraindicaţii precise
ale psihoterapiilor. În general, alegerea metodei se face în principal după trei criterii:
- după valenţele psihoterapeutului
- după client (diagnostic, personalitate)
- după timpul avut la dispoziţie
Orice intervenţie psihoterapeutică, indiferent de orientarea ei, conţine mai multe

componente: (a) diagnosticul şi evaluarea clinică, (b) conceptualizarea problemei, (c) relaţia
psihoterapeutică, (d) intervenţia psihoterapeutică şi (e) evaluarea rezultatelor.
Diagnosticul şi evaluarea clinică
Diagnosticul şi evaluarea clinică se poate face în două mari modalităţi.

Prima se referă la următoarea secvenţă: analiza nosologică prin care încercăm să încadrăm
bolnavul într-o anumită categorie de patologie, apoi particularizăm categoria printr-o evaluare
clinică centrată pe bolnavul din faţa noastră iar apoi ne focalizăm pe descompunerea în probleme
specifice a patologiei pacientului. Acest model este preferat de orientarea cognitiv
comportamentală.
A doua modalitate începe cu definirea problemelor cu care se confruntă pacientul, evaluarea
şi diagnosticul realizându-se pe parcursul intervenţiilor în problemele specifice. Diagnosticu
nosologic se face doar dacă se cere din punct de vedere administrativ (ex. fişă medicală). Acest
model este îmbrăţişat de psihoterapia cognitiv-comportamentală (şcoala lui Albert Ellis), orientarea
dinamic-psihanalitică şi orientarea umanist-experienţială.
14
Conceptualizarea (explicaţia) clinică
Conceptualizarea făcută simptomelor pacientului:

- stimulează nevoia de a modifica cogniţiile şi comportamentele dezadaptative;
- reduce simptomatologia pentru că : 1. pacientul îşi înţelege tulburarea, astfel încâ
anxietatea determinată de incontrolabilitatea şi neînţelegerea simptomelor este eliminată, 2
accentueză speranţele şi expectanţele de recuperare (efect placebo);
- este o prerechizită pentru schimbarea mecanismelor dezadaptative de coping, a cogniţiilor
şi interacţiunii cu mediul.
Explicaţia terapeutică este fundamentală în reducerea simptomatologiei. O explicaţie
inadecvată, negativă, poate amplifica simptomatologia sau o poate chiar genera (ex. dacă
modificările benigne ale ritmului cardiac survenite ca urmare a unui efort fizic sunt interpretate ca
semne ale unui iminent atac cardiac sau ale unei boli severe, treptat se va dezvolta un atac de
panică).
Caracteristicile esenţiale ale unei explicaţii terapeutice eficace sunt:
- gradul în care este acceptată de pacient;
- gradul în care conceptualizează teoretic problemele pacientului transformând
incomprehensibilul în comprehensibil;
- gradul în care sugerează existenţa unor tehnici de intervenţie legate de conceptualizarea
teoretică în reducerea simptomatologiei.
Există mai multe tipuri de conceptualizări psihoterapeutice: nosologice, funcţionaliste

dinamic-psihanalitice, umanist-experienţiale.
a.Explicaţia nosologică
Explicaţia nosologică conceptualizează problemele pacientului sub forma unui diagnostic
nosologic (depresie, anxietate etc.). Acest diagnostic nosologic joacă rolul unei explicaţi
terapeutice eficace dacă:
(1) este dat de o autoritate (terapeutul, medicul etc.);
(2) pacientului i se explică ce înseamnă categoria nosologică (ex.: depresia este o
tulburare/boală emoţională care implică factori psihici sau/şi biologici şi care vă face să nu puteţi
dormi, să nu aveţi poftă de mâncare etc.);
15
(3) pacientului i se dă a înţelege că având un nume pentru ce se întâmplă cu el (boala)

înseamnă că avem şi un tratament pentru boala respectivă.
Din punct de vedere logic, explicaţia nosologică este o tautologie fără valoare ştiinţifică -
depresia nu explică simptomele, ci este un termen care simbolizează tocmai simptomele respective
dacă se angajează depresia ca un mecanism explicativ al simptomatologiei, atunci se comite o
eroare de argumentare, numită în logică tautologie.
Cu toate că din punct de vedere ştiinţific această explicaţie nu are valoare terapeutică, ea
este uneori extrem de eficace, salvând pacientul de la alte explicaţii dezadaptative care ar putea să-
amplifice simptomatologia.
b.Explicaţia funcţională
Explicaţia funcţională are la bază observaţia că pacienţii îşi prezintă simptomatologia în
termeni globali, de trăsături de personalitate (ex.: sunt dezamăgit, trist, mă simt fără speranţe, mi se
face rău etc.), care nu au o realitate în sine, ci descriu anumite comportamente ale subiectului.
Numai comportamentele sunt obiective, observabile şi măsurabile.
Orice comportament este determinat de prelucrările informaţionale angrenate de stimuli ş
menţinute de consecinţele sale (întăriri pozitive, negative). Sarcina terapeutului este de a traduce
termenii globali ai pacienţilor în comportamente observabile şi măsurabile.
Ex. în depresie:
 stă mai mult în pat;
 plânge;
 mănâncă rar;
 nu vorbeşte la telefon cu prietenii;
 merge rar la şcoală;
După această etapă, pentru fiecare comportament se face analiza funcţională căutându-se
antecedentele (stimulii şi prelucrările informaţionale) şi consecinţele sale (întăriri pozitive

negative).
Conceptualizarea funcţională constă în a explica apariţia unui comportament prin
antecedentele sale şi prin consecinţele sale. Odată identificate, pentru a elimina comportamentul
respectiv, se elimină sau se modifică (prin tehnici specifice) antecedentele şi consecinţele sale
Odată modificat un comportament, se trece la următorul etc. până se elimină întregul spectru
16
comportamental etichetat prin depresie. Odată eliminate comportamentele, în fapt a fost eliminat
ceea ce subiectul numea depresie.
De cele mai multe ori conceptualizarea nosologică şi cea funcţională se fac împreună.
Explicaţia nosologică clarifică problemele de ansamblu ale pacientului, iar explicaţia funcţională
detaliază mecanismele implicate în problemele specifice ale pacientului.
c.Explicaţia dinamic-psihanalitică
Explicaţia dinamică presupune ca prerechizită realizarea unei relaţii terapeutice de tip
transferenţial. Întâi i se explică pacientului faptul că comportamentele sale faţă de terapeut (ex.
transferul), reprezintă o transpunere în prezent a unor capacităţi, stări afective din trecutul său
aceasta se realizează prin analiza materialului adunat în cursul psihoterapiei, prin compararea
pattern-urilor afective şi comportamentale din terapie cu cele relatate de pacient din trecutul său
Eventual se poate relata mecanismul explicativ al acestui transfer. Acest demers întăreşte credinţa
pacientului că vechile conflicte pot influenţa reacţii actuale evidente.
Această etapă poate genera reacţii puternice în care pacientul retrăieşte conflicte trecute
Retrăite în prezent cu ajutorul terapeutului, prin asistenţa şi prezenţa acestuia, ele vor fi rezolvate
Contribuie la rezolvare faptul că pacientul, adult fiind, are o altă perspectivă, alte modalităţi de
interpretare. Ulterior, prin acelaşi procedeu, se arată cum conflictul bazal a determinat în fapt
conflictul actual.
Psihanaliza clasică freudiană considera că interpretarea primită de pacient, dacă i-a redus
simptomatologia, este şi adevărată. Nu ştim, nu este important, dacă este adevărat faptul că
conflictul bazal explică conflictul actual. Important este că interpretarea pe care i-o dăm pacientului
îi oferă acestuia o istorie coerentă de viaţă, o alternativă la explicaţia dezadaptativă pe care acesta a
avut-o faţă de propria simptomatologie.
Interpretarea oferită este adaptativă deoarece:
(1) explică pacientului conflictul şi problemele actuale;
(2) explicaţia oferită face apel la trecutul său - or se știe că este extrem de probabil ca trecutul să
influenţeze prezentul deşi poate fi uşor asimilată - și e considerată de pacient ca adevărată;
(3) este greu de verificat şi de contrazis atât de pacient cât şi eventual de evenimentele din
prezent sau din inventarul pacientului, deoarece angajează fapte petrecute cu mulţi ani în
urmă; de aceea este bine să găsim un conflict bazal cât mai îndepărtat, pe care pacientul în
17
fapt de mulţi ani îl reconstruieşte în cursul terapiei (uneori îl construieşte total – false
memorii).
(4) interpretarea produce restructurări cognitive; pacientul înţelege că modul său de a reacţiona
la situaţii frustrante este infantil (era adecvat şi justificat într-o anumită etapă a vieţii sale
acum însă, ca adult, nu se justifică şi trebuie modificate). Aceasta va constitui premisa
asimilării unor pattern-uri cognitive şi comportamentale noi în cursul terapiei, care apoi vor
fi testate în condiţii ecologice.
d.Explicaţia umanist-experienţială
În acest caz terapeutul nu oferă propriu-zis o explicaţie pacientului. Dar prin reflectările
empatice structurate pe care le face, ajută pacientul să descopere mecanismele tulburărilor sale
Odată clarificate aceste mecanisme, pacientul, de cele mai multe ori singur, dar la nevoie şi ajutat
de terapeut, ştie şi poate elabora modalitatea eficace de rezolvare a simptomatologiei. Scurt spus, în
acest caz terapeutul oferă explicaţia indirect, dând impresia pacientului că a descoperit-o singur
ceea ce ar contribui la o mai mare acceptare a explicaţiei de către pacient.
În practica clinică explicaţia nosologică/funcţionalistă tinde să se impună deoarece salvează

timp, bani, energie iar eficienţa este comparabilă cu a celorlalte. La nevoie, pentru a demonstra
pacientului evoluţia istorică a mecanismelor presupuse a explica simptomatologia, ea poate f

dublată de o interpretare istorică. Aceasta însă nu se confundă cu explicaţia dinamic-psihanalitică ci
se construieşte pe baza datelor culese în interviul clinic. Explicaţia dinamică consumă prea mult
timp şi energie, fiind nepractică în condiţiile în care ţi se cere să fi eficient în timp scurt.
Explicaţia unamist-experienţială singură este o intreprindere temerară care are parte de
succes doar în condiţiile în care pacientul nu este grav afectat şi are răbdare să asculte reflectările
empatice ale terapeutului. Integrată însă în cadrul explicaţiei nosologic/funcţionale, poate spor
gradul de receptivitate al subiectului şi continuă în fapt relaţia empatic/colaborativă dintre pacient ş
terapeut.
Relaţia psihoterapeutică
18
Relaţia terapeutică este caracterizată ca o alianţă de lucru şi este descrisă ca o atitudine

caldă, colaborativă şi de încredere a pacientului faţă de terapeut, determinată de speranţa pacientului
că simptomatologia va fi eliminată şi de acceptarea necondiţionată a pacientului de către terapeut
Ea poate reduce anxietatea pacientului, ceea ce reduce, la rândul său simptomatologia, furnizând
clientului o nouă experienţă emoţională şi oportunitatea de a discrimina între trecut şi prezen
(Bergin & Garfield, 1994).
În cazul psihorapiei dinamic-psihanalitice relaţia terapeutică generează şi transferul; aceasta
este stimulată prin comportamentul terapeutului şi este foarte importantă pentru următoarea etapă a
tratamentului dinamic-psihanalitic.
În alte forme de terapie (ex. terapia cognitiv-comportamentală, terapia umanist
experienţială), alianţa de lucru nu generează transfer pentru că terapeutul menţine această "alianţă
printr-un comportament empatic, congruent şi colaborativ faţă de pacient.
Intervenţia psihoterapeutică
Tehnicile sunt strâns legate de explicaţia terapeutică şi vizează modificarea mecanismelor

etiopatogenetice responsabile de boală. În plus, ele pot elimina anxietatea de performanţă, crescând
autoeficacitatea pacientului. Aceasta, la rândul ei, este o prerechizită pentru schimbarea
mecanismelor dezadaptative de coping, a cogniţiilor şi interacţiunii cu mediul de către pacientul
însuşi.
Evaluarea rezultatelor
Evaluarea rezultatelor intervenţiei psihoterapeutice este importantă din cel puţin două
motive.
În primul rând ea oferă un feedback pozitiv psihoterapeutului şi pacientului referitor la
intervenţia psihoterapeutică (este ea eficace?, dacă nu, ce trebuie făcut? etc.).

În al doilea rând evaluarea este necesară activităţilor administrative din cadrul în care
psihoterapeutul îşi desfăşoară activitatea (ex. statistica intervenţiilor psihoterapeutice, a reuşitelor ş
eşecurilor într-o anumită perioadă de timp în cadrul unui spital).
În al treilea rând datele culese pot face obiectul unor analize ştiinţifice şi a publicării.
19
PSIHOTERAPIE INDIVIDUALĂ VS. PSIHOTERAPIE ÎN

GRUP
Construirea unui grup terapeutic în principiu (există mai multe variante) presupune
următoarele (grup în terapia cognitiv-comportamentală):
(a) subiectul trebuie să beneficieze de pe urma grupului şi grupul de pe urma subiectului;
(b) nu se introduc în grup subiecţi extrem de agresivi deoarece aceasta afectează dinamica
grupului; pentru subiecţii agresivi se organizează grupuri speciale;
(c) numărul membrilor grupului este între 6-8 membri; un număr prea mare de subiecţi po
afecta negativ dinamica grupului;
(d) pot fi inclusi subiecţi cu diverse probleme respectându-se doar grupele mari de vârstă
(copii, adolescenţi, adulţi).
Şedinţele de grup au loc de aproximativ două ori pe săptămână. O atenţie specială se acordă
şedinţelor iniţiale de construcţie a grupului. Exerciţiile de încălzire şi de familiarizare a subiecţilor
în grup sunt foarte importante.
Terapeutul trebuie să fie atent să stimuleze toţi membri grupului: încurajează pe cei tăcuţi
“struneşte” pe cei prea vorbăreţi şi intruzivi etc. Numărul mediu de şedinţe de grup este de 25.
Psihoterapia de grup spre deosebire de cea individuală actionează prin alte mecanisme
Dacă în psihoterapia individuală factorii principali ai reuşitei sunt: o relaţie terapeutică eficientă, un
diagnostic şi o conceptualizare clinică corecte şi tehnici eficace de intervenţie în psihoterapia de
grup factorii reuşitei sunt:
(a) accesul la un număr mai mare de informaţie terapeutică;
(b) instalarea speranţei; văzând că unii membri ai grupului au reuşit subiectu
înţelege că şi el poate reuşi;
(c) învăţarea prin modelare şi imitaţie;
(d) suportul social al grupului;
(e) universalitatea; problema pe care o are nu îl vizează doar pe el ci apare şi la alţ
subiecţi.
Adesea o combinaţie între psihoterapia individuală şi de grup este extrem de eficace
Oricum psihoterapia individuală este indicată în cazuri mai severe, iar psihoterapia de grup în cazuri
mai puţin severe adesea cu rol educativ şi profilactic (dificultăţi de relaţionare interpersonală, lipsa
20
asertivităţii etc.). Ca regulă generală înainte de psihoterapia de grup este indicată o psihoterapie
individuală.
Orientarea cognitiv-comportamentală şi umanist-experienţială şi-au dezvoltat tehnici care
funcţionează bine atât la nivel individual cât şi la nivel de grup. În schimb orientarea dinamic-
psihanalitică este mai mult focalizată pe psihoterapia individuală.
Una dintre metodele cele mai cunoscute de psihoterapie în grup, asemanatoare teatrului, este
psihodrama, J.L.Moreno, unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup, fiind și întemeietoru
acesteia. În conceptia lui despre om si viață individul, grupurile si societățile sunt considerate
entități cu potențial de schimbare. Punctul de pornire al conceptiei moreniene este ideea că în
fiecare om există un potential creativ, care însă stă la dispoziție numai limitat. Psihodrama
favorizează descoperirea si activarea acestui potential. Ea abordează personalitatea din punctul de
vedere al specificitătii individuale, cât si al integrării acesteia în structurile sociale. Bazele teoretice
ale psihodramei servesc la explicarea dezvoltării indivizilor, a grupurilor si a sistemelor sociale,
precum si a tulburărilor acestora.
Cu posibilitățile ei creative, bazate pe joc, psihodrama crează condițiile evocării unor
situatii de viață, cu scopul deschiderii de noi perspective în autocunoaștere și dezvoltare.
Cu ajutorul metodelor specifice ale psihodramei pot fi experiențiate si făcute transformabile
cele mai diferite situații de viață.
In grupul de psihodramă persoana are posibilitatea de a se exprima și de a pune în scenă

diferite aspecte ale vieții sale, fiecare devine pe rând client și "terapeut", în sensul că prin discuțiile
și activitatea grupului fiecare se constituie în agent terapeutic pentru celalat. Omul devine un
"actor" care interpretează propria viață, cu ajutorul unui scenariu pe care îl realizează pe moment
cu ajutorul psihoterapeutului - psihodramatician.
Prin metodele sale de lucru - dublul, inversiunea de rol, oglinda, solilocviul, sociometria -
grupul de psihodramă faciliteaza schimbarea, aduce soluții pentru probleme, într-un mod
experiențial.
In general la grupul de psihodramă participă între 3 - 12 persoane, antrenate de
psihoterapeut într-o secvență de activități, creând o realitate psihologică.
21
TEHNICI DE INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ
În practica psihoterapeutică există un eclectism la nivel de tehnici (se pot folosi tehnici
diverse); acelaşi eclectism nu este însă încurajat la nivel teoretic unde se acceptă acele teorii care au
o susţinere experimentală. Tendința este de a utiliza o varietate de tehnici conceptualizate însă în
cadrul teoreti oferit de teoriile învăţării (orientarea cognitiv-comportamentală).
Tehnicile pot fi utilizate individual sau în grup. Utilizarea lor în grup nu angajează
modificări semnificative. Modificările intervin mai ales în organizarea grupului.
A. Tehnici dinamic-psihanalitice - individuale şi de grup
Tehnicle dinamic-psihanalitice au ca scop conştientizarea unor conţinuturi informaţionale

inconştiente, considerate răspunzătoare de manifestările psihopatologiece şi psihosomatice
Conştientizarea acestor manifestări şi modificarea semnificaţiei lor duce la remiterea
simptomatologiei.
Tehnica interpretării viselor

Tehnica se aplică în cazul în care un vis repetitiv anxietizează pacientul sau în cazul în care
se urmăreşte obţinerea de informaţii suplimentare (dacă pacientul declară că nu îi vine nimic în
minte prin asociaţii libere de la teme discutate în terapie se trece la analiza viselor pe care acesta le
are) pentru a construi o interpretare dinamică.
Eficienţa tehnicii depinde nu de valoarea de adevăr a interpretării, ci de plauzibilitatea şi
gradul acceptării ei de către pacient. Altfel spus, un vis care se repetă anxietând pacientul este
incomprehensibil. Această incoprehensibilitate, impredictibilitate şi sentimentul lipsei de control pe
care îl experenţiază subiectul în raport cu apariţia şi semnificaţia visului, generează anxietate
anticipativă care menţine şi perpetuează visul respectiv în diverse variante. Învingerea anxietăţii
anticipative şi în consecinţă reducerea frecvenţei repetării visului se face prin oferirea unui mit
terapeutic, în forma interpretării visului. Sigur, în unele cazuri, interpretarea poate fi adevărată dar
nu acest lucru este important în terapie, ci caracterul de coerenţă şi predictibilitate pe care aceasta îl
dă pacientului.
22
Tehnica asociaţiilor libere

Pacientului i se cere să spună tot ce îi vine în minte atunci când terapeutul va pronunţa
numele temei de interes. Se precizează ca este necesar ca pacientul să spună totul fie că este logic
fie că nu este logic, orice îi vine în minte. Tema o stabileşte terapeutul în funcţie de domeniul în
care doreşte să afle mai multe informaţii pe care el le consideră relevante pentru simptomatologie
(ex. relaţia cu mama).
B. Tehnici umanist-experienţiale - individuale şi de grup
Tehnicile umanist-experienţiale urmăresc asigurarea unui cadru psihoterapeutic facilitator ş

suportiv în care pacientul îşi poate găsi spontaneitatea şi libertatea facilitând astfel dezvoltarea
personală, capacitatea de a-şi rezolva problemele cu impact favorabil asupra remiteri
psihopatologiei.
Vezi tehnicile de construcţie a relaţiei psihoterapeutice caracterizată prin empatie, acceptare
necondiţionată şi congruenţă (cursul de psihologie clinică) şi tehnicile de psihodramă (seminarul de
psihologie clinică).
Tehnica jocului de rol în condiţii ecologice

În acest caz se realizează un contract cu pacientul în care se precizează că acesta timp de o
săptămână trebuie să se comporte conform unui rol prescris de terapeut. Terapeutul va prescrie un
rol pentru pacient care este opus modului său cotidian de a se comporta.
Acest lucru are două consecinţe pozitive pentru demersul terapeutic.
În primul rând, va apare o disonanţă cognitivă între comportamentul nou şi credinţele
anterioare ale subiectului, or, cercetările de psihologie socială (Festinger, 1957) au arătat că în caz
de disonanţă neforţată normele se schimbă pentru a fi congruente cu comportamnetul. Se modifică
astfel cogniţiile dezadaptative ale pacientului; modificarea este însă indirectă, terapeutul ajutându-
pe pacient să înţeleagă că există posibilităţi de soluţionare eficientă a problemelor sale.

În al doilea rând pacientul are posibilitatea de a se decentra de pe sistemul său anterior de
relaţionare cu mediul şi de a experienţia alte modalităţi de relaţionare. Contează foarte mult ca
terapeutul să creeze un scenariu realist, adaptativ, incompatibil cu cel vechi, pe care pacientul să-
accepte şi să-l implementeze experimental în viaţa cotidiană.
23
C. Tehnici cognitiv-comportamentale - individuale şi de grup
Tehnicile cognitiv-comportamentale urmăresc modificare cogniţiilor şi comportamentelor

care susţin simptomatologia subiectului.
Tot în această categorie sunt incluse tehnicile de relaxare, de control al comportamentulu
respondent (învăţat prin condiţionare clasică) şi de control al respiraţiei.
1.1.Clasificarea tehnicilor cognitiv-comportamentale
(1) tehnici de restructurare cognitivă. Ele vizează modificarea cogniţiilor dezadaptative

Altfel spus, problema psihologică generatoare de distres rezidă în modul eronat în care subiectu
interpretează situaţiile din realitate, interpretare care intră în discrepanţă cu aşteptările şi dorinţele
subiectului. Tehnicile de restructurare cognitivă modifică modul în care subiectul interpretează
realitatea reducând discrepanţa cognitivă şi în consecinţă distresul.
(2) tehnica rezolvării de probleme şi antrenamentul asertiv . Ele urmăresc modificarea
situaţiilor generatoare de discrepanţă cognitivă din realitatea externă (ex. relaţiile interpersonale). În
acest caz problema psihologică sau discrepanţa cognitivă rezidă in faptul că subiectul nu are
abilităţile necesare rezolvării unor situaţii din realitate pentru a le adapta expectanţelor ş
necesităţilor lui, aceasta generând o discrepanţă cognitivă între ce aşteaptă subiectul şi ce se
întâmplă în realitate. Tehnica rezolvării de probleme şi antrenamentul asertiv învaţă subiectul cum
să controleze situaţiile din realitate, eliminând discrepanţa cognitivă şi distresul asociat acesteia.
(3) tehnica inoculării stresului (SIT-stress innoculation training). Ea vizează
modificarea mecanismelor de coping dezadaptativ emoţional. În acest caz, cauza situaţiei de distress
nu poate fi eliminată dar subiectul poate fi învăţat cum să se adapteze situaţiei respective diminuând
sau chiar eliminând stare neplăcută de distres. Aceasta se realizează prin eliminarea mecanismelor
de coping dezadaptative ce amplifică şi menţin starea de distres şi asimilarea unor mecanisme de

coping adaptative ce reduc distresul. În modificarea mecanismelor de coping sunt utilizate, pe lângă
tehnici specific, şi tehnicile de restructurare cognitivă, rezolvarea de probleme şi antrenamentu
asertiv, dar într-un context diferit. Astfel, tehnica restructurării cognitive vizează, în acest caz, nu
modul în care subiectul percepe realitatea externă ci modul eronat în care îşi percepe starea de
distres nemodificabilă.
24
Tehnica rezolvării de probleme şi antrenamentul asertiv vizează nu modul de control a

situaţiilor din realitatea externă,ci modul de control şi gestionare ale stării de distres.
1.2. Reguli de bază în intervenţia la nivel comportamental
Regula 1 precizează că orice comportament este determinat de antecedente (1. stimul

externi; 2. stimuli interni- modificări fiziologice, subiective; 3. prelucrări informaţionale) şi este
menţinut de consecinţele sale (1. întăriri pozitive; 2. întăriri negative; 3.pedepse). Pentru a modifica
un comportament, trebuie făcute modificări la nivelul antecedentelor şi consecinţelor acelu
comportament -orice comportament este determinat de procesări informaţionale amorsate de stimuli
externi sau interni şi este menţinut de consecinţele sale.
Regula 2 precizează că accelerarea sau decelerarea unui comportament este natural şi

automat însoţită de decelerarea respectiv accelerarea comportamentului opus (A*).
În terapie, însă, de multe ori se urmărește decelerarea unui comportament dezadaptativ (A
însoţită de accelerarea unui comportament adaptativ (B). Comportamentul adaptativ B trebuie să
aibă următoarele caracteristici (Catania şi Brigham, 1987):
• să fie incompatibil cu comportamentul dezadaptativ A
• să aducă aceleaşi beneficii cu comportamentul dezadaptativ A
• să fie adaptativ
Dacă am rămâne doar la tendinţa naturală de a accelera A* în loc de B, nu am respecta cu
certitudine decât prima condiţie a unei schimbări eficace de comportament (să fie incompatibil cu
A) ceea ce face ca intervenţia terapeutică să nu-şi aibă rostul.
Exemplu.
(1). comportamentul A: fumează
Acest comportament are următoarele beneficii: elimină anxietatea şi stresul, atrage atenţia şi
stima celorlalţi, etc.
(2). comportamentul A*: nu fumează
Acest comportament este incompatibil cu A, este adaptativ, dar nu are aceleaşi beneficii ca
A (ex. nu îi reduce anxietatea).
(3). comportamentul B: face sport, aleargă
25
Acest comportament este incompatibil cu A (este greu să alergi şi să fumezi în acelaşi timp), este
adaptativ, are aceleaşi beneficii ca şi A (reduce stresul şi anxietatea, atrage atenţia şi stima
celorlalţi).
1.3. Tehnici de control al comportamentului respondent
Aceste tehnici au fost elaborate de terapia comportamentală în scopul modificării efectelor

biologice (activarea SNV) ale stimulilor ţintă. Altfel spus, se modifică legătura între stimulu
condiţionat şi reacţia necondiţionată.
Tehnica flooding (tehnica epuizării sau a inhibiţiei de protecţie)
Ruperea legăturii între stimulul condiţionat (ex. stimulul fobic) şi reacţia necondiţionată
(reacţia anxioasă exprimată prin dominanţa simpaticului) se face pe baza inhibiţiei de stingere
Subiectul este expus stimulului fobic, fiind lăsat să experienţieze timp îndelungat starea de anxietate
până la apariţia inhibiţiei de stingere. Inhibiţia de stingere se referă la faptul că dacă stimulu
condiţionat nu este însoţit de stimulul necondiţionat treptat acesta nu mai deterimină răspunsul
condiţionat. Altfel spus, dacă stimulul fobic nu este însoţit de un stimul necondiţionat care
determină o reacţie de anxietate acesta treptat nu mai determină anxietate condiţionată (intensitate
anxietăţii se reduce treptat în cursul expunerii).
Există câteva variante ale acestei tehnici:
(1) stimulul anxiogen poate fi prezentat in vivo (real)-integral sau gradat
(2) stimulul anxiogen poate fi prezentat în imaginar -integral sau gradat.
Indicaţii: fobii de intensitate subclinică; timpul de expunere cât mai mare.
Contraindicaţii: cardiaci; nu se fac expuneri de scurtă durată.
Tehnica desensibilizării progresive

Ruperea legăturii între stimulul condiţionat (ex. stimul fobic) şi reacţia necondiţionată (ex
anxietatea) se face în baza inhibiţiei reciproce. Stimulului condiţionat i se ataşează un nou răspuns
(ex. relaxare) incompatibil cu reacţia anterioară (ex. anxietatea). Procedura presupune următoarele
etape:
(1). se identifică stimulul anxiogen (ex. înălţimea în cazul fobiei de înălţime);
26
(2). stimulul anxiogen este gradat (ex. gradaţia 1 etajul 1, gradaţia 2 etajul 2, etc.) astfe
încât evaluarea pe o scală de la 0(stimul neanxiogen) la 100 (stimul extrem de anxiogen) a fiecăre
gradaţii să nu depăşească cu mai mult de 5 puncte gradaţia imediat inferioară; Se fac aproximativ
15-20 de gradaţii începând de la gradaţia 0 până la 100 sau peste 100;
(3). subiectul este învăţat o tehnică de relaxare;
(4). subiectului i se prezintă, pe fondul stării de relaxare,în mod gradat, stimulul anxiogen in
vivo sau în imaginar. Se începe cu prima gradaţie (ex. etajul 1). Subiectul este expus timp de 10
secunde la acest stimul . Dacă reacţia anxioasă nu apare (evaluarea gradaţiei pe care o face subiectu
în această condiţie pe scala de la 0 la 100 este 0 sau mai mică decât 5) se trece la gradaţia 2. Dacă
apare reacţia anxioasă, atunci se efectuează următorul algoritm:
(a) se repetă prezentarea gradaţiei 1 pe fondul de relaxare. Dacă nu apare reacţia
anxioasă, atunci se trece la gradaţia 2. Dacă apare reacţia anxioasă, atunci se trece la (b);
(b) se prezintă pe fondul de relaxare gradaţia 1 timp de 20 secunde. Dacă nu apare
reacţia anxioasă, atunci se trece la gradaţia 2. Dacă apare reacţia anxioasă, atunci se trece la (c);
(c) gradaţia 1 se descompune în alte componente mai puţin anxiogene (ex. gradaţia 1a
parter, gradaţia 1b urc treptele către etajul 1 etc.);
(d) se prezintă gradaţia 1a şi algoritmul se reia.
Indicaţii: fobii clinice extrem de intense.
Dacă desensibilizarea se realizează în imaginar, treptat, spre sfârşitul terapiei, ea trebuie

transpusă in vivo. Există o diferenţă cam de 5 situaţii din cele ierarhizate între expunerea în vivo ş
expunerea în imaginar, expunerea în imaginar devansând aşadar expunerea în vivo cu 5 situaţii.
Tehnica expunerii gradate

Ruperea legăturii între stimulul condiţionat şi reacţia necondiţionată se realizează prin
inhibiţie de stingere. Mai precis, stimulul anxiogen este prezentat gradat la o intensitate extrem de
slabă, el neputând declanşa răspunsul necondiţionat. Repetând această procedură, stimulul fobic îşi
pierde valoarea de stimul condiţionat. O variantă a acestei tehnici este tehnica modelării, în care
subiectul este expus la stimulul fobic gradat şi indirect, observând involuntar comportamentul
terapeutului (de abordare gradată) faţă de stimulul fobic. Pacientul urmează şi imită
comportamentul gradat al terapeutului faţă de stimulul fobic.
Indicaţii: terapia copilului.
27
1.4. Tehnici de control al respiraţiei
Tehnica expunerii interoceptive

Se cere pacientului să respire adânc şi cu frecvenţă mare pe gură timp de 1-2 minute. Acest
exerciţiu va duce la apariţia hiperventilaţiei şi în consecinţă la declanşarea unor simptome
asemănătoare celor declanşate în crizele anxioase (ex. leşin, ameţeală, ritm cardiac crescut etc.).
Indicaţii: Tehnica este utilă în modificările cognitive din atacul de panică, când pacientul
trebuie convins că, crizele sale sunt declanşate prin mecanismul hiperventilaţiei şi nu se datorează
unei boli grave, incurabile şi incontrolabile.
Tehnica de control al respiraţiei.
Pacientul este învăţat să respire uşor şi lent pe nas (3-4 secunde inspiraţia, 4 secunde
expiraţia).
Indicaţii: Tehnica este utilă când dorim să învăţăm pacientul să prevină şi să controleze
hiperventilaţia.
1.5. Tehnici ericksoniene - individuale şi de grup
Tehnicile ericksoniene urmăresc accelerarea răspunsurilor adaptative şi reducerea rezistenţe

şi a răspunsurilor dezadaptative.
Tehnici de accelerare a răspunsurilor adaptative

Tehnica amorsajului. Pentru a facilita un comportament sau o interpretare terapeutu
amorsează anterior reprezentarea mentală a comportamentului sau a informaţiilor utilizate în
interpretare. Exemplu: înainte de a efectua o tehnică de relaxare pacientul este întrebat de momentel
plăcute de relaxare pe care le-a experienţiat anzterior.
Tehnica imersiei în scenariu. Pentru a facilia un anumit comportament, pacientului nu i se

cere doar să facă un anumit comportament dar i se dă şi o justificare plauzibilă pentru acel
comportament.
Tehnica justificării efortului. Pacientul este implicat în sarcini extrem de dificile, mai
dificile decât ar fi nevoie în mod real. Cercetările arată că cu cât efortul angajat în sarcină este ma
mare cu atât subiecţii se simt mai ataşaţi şi mai implicaţi în sarcină.
28
Tehnici de minimizare a rezistenţei

Tehnica paradoxului. Porneşte de la ideea că dacă se încercă blocarea unui comportamen
pozitiv atunci acesta îşi creşte frecvenţa. Daca subiectului care suferă de o depresie uşoară i se cere
să experienţieze o depresie severă atunci este posibil ca acesta să nu mai experienţieze
simptomatologie depresivă.
Tehnici de stimulare a controlului. Pacientul este învăţat cum să-şi exagereze
simptomatologia. Observând că aceasta este sub controlul său înseamnă că o poate controla şi în
sensul reducerii. Desigur aici intervin şi mecanismele descrise în cazul tehniclor paradoxale.
Tehnica reinterpretării. Orice manifestare în cadrul psihoterapeutic este interpretată ca fiind
favorizantă pentru psihoterapie. Exemplu: dacă pacinetul cască în cursul psihoterapiei i se spune că
este pregătit pentru relaxare sau că este relaxat, nu că este plictisit.
1.6. Tehnici de relaxare
Induc modificări la nivel biologic prin modificarea balanţei neurovegetative în sensu

echilibrării acesteia şi scăderii dominanţei sistemului nervos vegetativ simpatic. Acest fapt este
benefic în sensul că reduce parametrii psihofiziologici ai stresului şi anxietăţii cu impact pozitiv
asupra tratamentului tulburărilor psihosomatice şi recuperării după stres şi anxietate (Catania ş
Brigham, 1987).
Cele mai utilizate tehnici de relaxare sunt:
• trainingul (antrenamentul) autogen
• relaxarea progresivă Jacobson
• tehnica biofeedback
• hipnoza (vezi partea a doua a lucrării)
Antrenamentul autogen
Starea autogenă se obţine printr-un antrenament de câteva luni în cursul cărora se efectuează
următoarele exerciţii:
(1). exerciţiul bazal prin care se obţine starea de relaxare;
• introducere (1-2 şedinţe)
29
• exerciţiul greutăţii (2-3 şedinţe)

• exerciţiul căldurii (2-3 şedinţe)
• exerciţiul cardiac (2 şedinţe)
•
exerciţiul respirator (1 şedinţă)

• exerciţiul plexului solar (1 şedinţă)
• exerciţiul răcelii frunţii (2 şedinţe)
(2). exerciţiul prin care se induc modificări somatice;
(3). exerciţiul prin care se induc modificări psihice;
(4). exerciţiul meditaţiei.
Exemple de exerciții:
Exerciţiul bazal prin care se obţine starea de relaxare:
Introducere: se prezintă tehnica, istoricul ei, aplicaţiile acesteia, se alege poziţia confortabilă
(cele mai indicate: culcat pe spate sau într-un fotoliu comod) apoi într-o ambianţă liniştită se spune:
• acum te rog să închizi uşor ochii şi să respiri adânc de 2-3 ori,
• începi să fii calm şi relaxat,
• la început, încercând să te relaxezi, s-ar putea să-ţi vină în minte mai multe gândur
decât erau înainte; lasă-le să treacă, cum vin aşa pleacă,
• o linişte plăcută te cuprinde,
• eşti tot mai calm şi mai relaxat.
Exerciţiul greutăţii
Acum te concentrezi uşor asupra mâinii drepte (sau stângi în funcţie de braţul dominant -se
începe cu braţul dominant).
Mâna dreaptă începe să devină mai grea.
Mâna dreaptă este mai grea.
O greutate plăcută cuprinde mâna dreaptă.
Mâna dreaptă este grea.
Mâna dreaptă este grea ca plumbul.
Mâna dreaptă este grea ca un braţ de statuie.
Mâna dreaptă grea. (repetă de 5-20 ori).
(Identic pentru mâna stângă).
30
Braţele sunt grele, grele ca plumbul, ca nişte braţe de statuie. (repetă de 5-20 ori).
Acum te concentrezi uşor asupra picioarelor.
Picioarele încep să devină mai grele.
Picioarele sunt mai grele.
O greutate plăcută cuprinde picioarele.
Picioarele sunt grele.
Picioarele sunt grele ca plumbul.
Picioarele sunt grele ca nişte picioare de statuie.
Picioarele grele. (repetă de 5-20 ori).
Întregul corp este greu.
Greu ca plumbul.
Sunt calm, relaxat.
întregul corp este greu ca plumbul.
Sunt calm, relaxat.
Exerciţiul căldurii
Mâna dreaptă începe să devină mai caldă.
Mâna dreaptă este mai caldă.
O căldură plăcută cuprinde mâna dreaptă.
Mâna dreaptă este caldă.

Mâna dreaptă caldă. (repetă de 5-20 ori).
(Identic pentru mâna stângă).
Braţele sunt calde. (repetă de 5-20 ori).
Picioarele încep să devină mai calde.
Picioarele sunt mai calde.
O căldură plăcută cuprinde picioarele.
Picioarele sunt calde.
Sunt calm, relaxat.
Întregul corp este greu ca plumbul.
Braţele şi picioarele sunt calde.
O linişte plăcută mă cuprinde.
Sunt calm, relaxat.
31
Exerciţiul cardiac
Inima bate liniştit şi ritmic. (repetă de 5-20 ori).
Exerciţiul respiraţiei
Respiraţia este adâncă şi liniştită. (repetă de 5-20 ori).
Exerciţiul plexului solar
Plexul solar este mai cald.
O căldură plăcută cuprinde plexul solar.
Plexul solar este cald. (repetă de 5-20 ori).
Exerciţiul frunţii
O răcoare plăcută cuprinde fruntea.
Fruntea este răcoroasă. (repetă de 5-20 ori).
Sunt calm, relaxat.
O linişte plăcută m-a cuprins.
Orice senzaţie neplăcută a dispărut.
Sunt calm, relaxat.
Exerciţiul de anulare a stării autogene
Respir adânc, liniştit.
Mă simt refăcut ca după un somn lung, odihnitor.
Deschid uşor ochii, mă trezesc.

Mişc braţele şi picioarele.
Mecanismul antrenamentului autogen

Poziţia aleasă, închiderea ochilor şi condiţiile de mediu induc în mod natural, prin
mecanisme fiziologice specifice, o stare de relaxare musculară. Ex. lipsa stimulării proprioceptive
intense (prin poziţia aleasă) şi a stimulărilor din mediu (prin închiderea ochilor şi organizarea
mediului) reduc activitatea formaţiunii reticulate şi gradul de stimulare pe care aceasta îl exercită
asupra scoarţei cerebrale. În consecinţă, tonusul muscular se reduce şi muşchii se relaxează.
Pe acest fond se exercită ulterior formule verbale specifice. Acestea îndeplinesc două
funcţii:
(1) se asociază cu starea de relaxare naturală indusă prin mecanismele amintite anterior; prin
asocieri repetate se ajunge să se poată declanşa ulterior rapid starea de relaxare ca urmare a
32
conexiunii puternice existente la nivel cortical, formate prin exerciţiu, între formulele verbale şi
starea de relaxare musculară. Altfel spus, ulterior subiectul îşi generează prin formule verbale
relaxarea musculară.
(2) în primele şedinţe ale trainingului autogen, formulele verbale joacă de asemenea rolul
unor atribuţii eronate. Mai precis, subiectul interpretează subiectiv senzaţiile musculare ca o stare
de relaxare etichetată de formule verbale. Această etapă este esenţială în învăţarea trainingulu
autogen, deoarece ea învinge anxietatea de performanţă care ar rezulta în cazul în care subiectul nu
ar simţi în scurt timp, la nivel subiectiv, senzaţiile sugerate. Mai mult, această anxietate de
performanţă ar împiedica realizarea relaxării.
Relaxarea progresivă Jacobson
Este o metodă de relaxare iniţiată de Jacobson. Ea constă în alternarea relaxării şi tensionării

principalelor grupe de muşchi până la eliminarea contracţiilor musculare şi obţinerea relaxării.
1. Introducere: se prezintă principiile tehnicii, istoricul, aplicaţiile ei; se alege o poziţie
confortabilă într-un fotoliu sau culcat pe spate.
2. Acum închide uşor ochii şi respiră adânc de trei ori.
3. Strânge puternic pumnul drept astfel încât să simţi tensiune în mână şi antebraţ, ţine aşa
observă ce simţi, bine, acum relaxează.

4. Repetă 3.
5. Repetă 3 şi 4 pentru pumnul stâng.
6. Strânge puternic pumnul drept şi îndoaie antebraţul astfel încât să simţi tensiune în
antebraţ şi biceps, ţine aşa, observă ce simţi, acum relaxează.
7. Repetă 6.
8. Repetă 6 şi 7 pentru mâna stângă.
9. Acum repetă simultan 7 şi 8.
10. Strânge puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţi tensiune în jurul ochilor şi
a frunţii, ţine aşa, observă ce simţi, bine, relaxează.
11. Repetă 10.
12. Strânge puternic maxilarul, ridică bărbia astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi
observă ce simţi, bine, acum relaxează.
33
13. Repetă simultan 10 şi 12.

14. Împinge puternic pieptul în faţă şi trage umerii în spate, astfel încât să simţi tensiune în
muşchii spatelui, ţine aşa, foarte bine, acum relaxează.
15. Repetă 14 şi în plus trage abdomenul asfel încât să simţi încordaţi muşchii abdomenului,
ţine aşa, observă ce simţi, bine, acum relaxează.
16. Repeţi 15.
17. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13 şi 15.
18. Ridici degetele de la picioare astfel încât să simţi o puternică tensiune în gamba şi
coapsa dreaptă, ţine aşa, bine, acum relaxează.
19. Repetă 18.
20. Repetă 18, 19 pentru piciorul stâng.
21. Repetă 20 şi 19 simultan.
22. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13, 15 şi 21.
Fiecare exerciţiu durează aproximativ 20-30 de minute.
1. Practicaţi cei 22 de paşi cel puţin de 3 ori în decursul a 2 zile.
2. Practicaţi paşii 1, 9, 17, 22 de ce puţin 3 ori în decursul a 2 zile.
3. Practicaţi paşii 1 şi 22 de ce puţin 3 ori în decursul unei zile.
Mecanismul relaxării progresive Jacobson
Prin tehnica relaxării progresive Jacobson, subiectul învaţă să operaţionalizeze conceptele

de relaxare şi tensiune. Ulterior, ca urmare a exerciţiilor repetate, se întăreşte conexiunea între
eticheta lingvistică de relaxare şi starea efectivă pe care aceasta o defineşte, subiectul reuşind astfel
să-şi controleze lingvistic şi voluntar relaxarea musculară.
Tehnica biofeedback
Biofeedback-ul este o metodă dezvoltată din anii ‘60 în Statele Unite. Sintetic prezentată
tehnica presupune utilizarea unor instalaţii electronice pentru detectarea şi amplificarea uno
procese fiziologice inconştiente (ex. conductanţa electrică a pielii, pulsul, ritmul cardiac, undele alfa
cerebrale, etc.). Semnalul fiziologic- transformat cu ajutorul acestor instalaţii electronice în stimul
auditiv sau vizual-, este prezentat subiectului, care astfel conştientizează indirect (cu ajutorul
34
semnalului vizual sau auditiv) procesele fiziologice inconştiente respective. Aceasta constituie
premisa controlului pe care subiectul îl poate dobândi asupra proceselor fiziologice inconştiente.
Pe scurt spus, biofeedback-ul este o tehnică prin care ajungem să controlăm funcţiile
biologice interne ale organismului. În comparaţie cu tehnicile de relaxare amintite mai sus
biofeedback-ul realizează o mai mare discriminare a proceselor fiziologice inconştiente. Spre
exemplu, în trainingul autogen şi în relaxarea progresivă Jacobson subiectul discriminează numa
între starea de relaxare versus starea de tensiune. Aceste stări presupun modificări specifice ale
proceselor fiziologice (ex. starea de relaxare presupune reducerea ritmului cardiac, reducerea
conductanţei electrice a pielii, apariţia undelor alfa, etc.), dar subiectul nu conştientizează şi nu
controlează modificarea fiziologică specifică (ex. reducerea ritmului cardiac), ci doar o stare de
ansamblu (ex. starea de relaxare) care presupune uneori implicit starea fiziologică specifică.
Această diferenţă între tehnicile prezentate nu are importanţă dacă scopul pe care îl urmărim
este inducerea unei stări generale de relaxare.
Consecinţa însă este alta dacă urmărim modificarea specifică a unor parametri fiziologici
inconştienţi, cum se întâmplă în cazul unor tulburări psihosomatice-ţintă (ex. reducerea tensiunii
arteriale în cazul hipertensiunii). În acest ultim caz, utilizarea tehnicii biofeedback pentru
modificarea parametrului fiziologic-ţintă în opoziţie cu utilizarea unei tehnici de relaxare ce
determină o modificare globală a tuturor parametrilor fiziologici se exprimă într-o eficientizare a
modificării parametrului fiziologic de interes atât sub aspectul vitezei, cât şi al stabilităţii ş
intensităţii. Si în cazul tehnicii biofeedback, modificând un parametru fiziologic (ex. reducând
ritmul cardiac), influenţăm şi parametrii altor procese fiziologice (ex. reducerea tensiunii arteriale
dar tehnica se focalizează în principal pe parametrul care ne interesează, cu consecinţele pozitive
amintite mai sus.
Procedură:
Şedinţa 1. Introducere. Se urmăreşte: (a) justificarea faţă de subiect a utilizării tehnici
biofeedback raportată la problema pe care urmărim să o rezolvăm; (b) operaţionalizarea termenilo
de relaxare şi tensiune; (c) prezentarea tehnicii biofeedback ca tehnică de relaxare şi/sau de
modificare a unor parametri specifici: istoric, evoluţie, procedură, eficienţă; (d) prezentarea
instalaţiei şi a aparaturii: este important ca subiectul să manipuleze aparatul pentru a se familiariza
cu el; (e) alegerea funcţiei fiziologice specifice care va face obiectul controlului prin tehnica
biofeedback. Dacă scopul este inducerea unei stări de relaxare este indicat ca subiectul să fie
35
determinat indirect să opteze pentru modificarea pulsului (deoarece este o funcţie mai uşo
controlabilă comparativ cu undele alfa sau cu conductanţa electrică a pielii, corespunde cu miturile
subiectului referitoare la ceea ce înseamnă relaxare şi nu implică o stare de anxietate care s-ar
genera în cazul în care am încerca să modificăm funcţiile strâns legate de un organ vital -ex.
modificarea ritmului cardiac). Optăm pentru o modificare a oricărui parametru fiziologic, în cazu
în care condiţiile şi boala pacientului o cer.
Şedinţa 2. Se începe exerciţiul propriu-zis într-o ambianţă liniştită, cu lumină difuză şi după
ce pacientul îşi alege o poziţie confortabilă încercând să se relaxeze. Uneori este indusă o relaxare
prealabilă de către terapeut, treptat pacientul învăţând cu ajutorul tehnicii biofeedback să şi-o
inducă singur. Pe măsură ce apar modificările dorite (ex. reducerea intensităţii sunetului în cască pe
măsura reducerii frecvenţei pulsului), terapeutul administrează întăriri pacientului (ex. “Da”
“Bine”, “Excelent”, “Continuă” sau semne non-verbale de încurajare), efectele biofeedback-ulu
fiind condiţionate în fapt de binecunoscuta lege a efectului - un comportament urmat de o
consecinţă pozitivă tinde să-şi crească frecvenţa. Treptat întăririle sunt administrate de pacient
(autoîntăriri), pentru ca apoi să funcţioneze ca întărire tocmai apariţia în diverse grade a efectului
dorit (ex. reducerea intensităţii sunetului).
Când subiectul reuşeşte să-şi controleze voluntar funcţia internă în aceste condiţii, se trece
în şedinţele următoare la încercarea de a controla această funcţie în condiţii mai ecologice
trecându-se prin următoarele gradaţii:

aceleaşi condiţii ca mai sus, dar cu ochii deschişi;
aceleaşi condiţii ca mai sus dar fără aparat;
într-o cameră bine luminată, cu aparat;
într-o cameră bine luminată, fără aparat;
într-o cameră bine luminată, în prezenţa a 2-3 persoane, cu aparat;
într-o cameră bine luminată, în prezenţa mai multor persoane, fără aparat.
În condiţiile în care exerciţiile se desfăşoară fără aparat, înregistrarea modificării se
realizează ulterior efectuării exerciţiului. Ori de câte ori o fază nu funcţionează, ne întoarcem la faza
anterioară pe care o stabilizăm şi încercăm apoi să abordăm din nou, în mod gradat, faza la care au
existat probleme. Între şedinţele terapeutice, este indicat ca pacientul să exerseze singur acasă cel
puţin de două ori pe zi în faza de învăţare.
36
Ulterior, după ce subiectul a învăţat tehnica, frecvenţa exerciţiilor se poate reduce, cu

condiţia ca tehnica să fie efectiv practicată pentru modificări fiziologice specifice sau generale.
Mecanismul biofeedback-ului
Prin tehnica biofeedback, subiectul învaţă să operaţionalizeze conceptul de relaxare şi/sau
de modificare a unui parametru specific (ex. apariţia ritmului alfa). Ulterior, ca urmare a exerciţiilor
repetate, se întăreşte conexiunea între eticheta lingvistică de relaxare şi/sau modificare specifică ş
starea efectivă pe care acestea o definesc, subiectul reuşind astfel să-şi controleze lingvistic ş
voluntar relaxarea musculară şi/sau modificarea specifică.
Tehnica biofeedback este favorizată de următoarele premise:
- de cele mai multe ori o funcţie internă a organismului nu este liniară, ea variind continuu între
anumite limite; în momentul în care terapeutul observă o variaţie a funcţiei în sensul urmărit, va
administra întăririle care conform legii efectului vor duce la creşterea frecvenţei modificării dorite.
- poziţia aleasă, închiderea ochilor şi condiţiile de mediu induc în mod natural, prin mecanisme
fiziologice specifice, o stare de relaxare musculară. Exemplu: lipsa stimulării proprioceptive intense
(prin poziţia aleasă) şi a stimulărilor din mediu (prin închiderea ochilor şi organizarea mediului)
reduc activitatea formaţiunii reticulate şi gradul de stimulare pe care aceasta îl exercită asupra
scoarţei cerebrale. În consecinţă, tonusul muscular se reduce şi muşchii se relaxează.
- cînd, după mai multe încercări, modificarea dorită nu apare sau nu se menţine nici măcar un timp
scurt, terapeutul poate schimba uşor (în sensul dorit şi aşteptat de subiect) şi intenţionat valoarea
parametrului conştientizabil (ex. sunet) prin care funcţia internă se exprimă. Aceasta duce la
scăderea anxietăţii de performanţă a subiectului, care se presupune că interfera cu apariţia
modificării dorite. Mai mult, pentru a stimula apariţia modificării dorite, terapeutul poate da
pacientului sugestii asemănătoare celor din cadrul trainingului autogen; nu este însă indicat a se
abuza de aceste formule, deoarece astfel se elimină unul dintre aspectele fundamentale ale
biofeedback-ului, şi anume acela care conferă individului sentimentul de independenţă ş
autocontrol, cu efecte benefice asupra eficientei terapiei.
Tehnica biofeedback este indicată în special atunci când se dorește modificarea
preponderent a unui proces fiziologic-ţintă. De asemenea, este indicată în cazul subiecţilor cu o
pregătire tehnică, în ştiinţele exacte.
37
Concluzie. Tehnicile de relaxare propuse se constituie în metode eficace de intervenţie nu

doar pentru remiterea simptomelor generate de o situaţie anxiogenă şi/sau stresantă, ci şi pentru
prevenirea acestora şi îmbunătăţirea performanţelor subiecţilor în situaţii în care starea de relaxare
este un factor ce poate creşte eficienţa (ex. performanţe sportive - tir cu arcul, etc).
Cercetările actuale se focalizează în special pe circumscrierea profilului psihologic a
subiecţilor care pot obţine beneficii printr-o tehnică sau alta, precum şi asupra modului în care
tehnicile pot fi combinate în scopul creşterii eficienţei lor (în special trainingul autogen cu
biofeedback-ul, relaxarea progresivă cu biofeedback-ul, hipnoza cu fiecare dintre ele).
Hipnoza şi terapia sugestivă
Puţine teme atrag în psihologie în măsura în care o face hipnoza. Cauzele acestui interes
sunt multiple. Hipnoza fascinează prin neobişnuitul său şi nu ştim dacă ceea ce atrage este interesul
de a-i descifra taina sau dorinţa de a te lăsa furat de ea. (Gheorghiu, 1977).
Este cunoscut faptul că cercetările experimentale moderne sunt expresia a două paradigme
aflate fundamental în opoziţie:
(1) paradigma clasică sau a transei având ca reprezentanţi de marcă pe Hilgard, Erickson
Spiegel şi Edmonston;
(2) paradigma cognitiv-comportamentală de inspiraţie socială, având ca reprezentanţi pe

Barber, Spanos, Wagstaff, Lynn, Kirsch şi Gorassini.
În cărţile noi despre hipnoză (anii ‘90) găsim tratate şi prezentate aproximativ aceleaşi
tehnici şi proceduri ca acum 20-30 de ani, progresul fiind deci infim.
Hipnoza nu este considerată astăzi un domeniu major de interes în cercetarea ştiinţifică
mondială. În SUA şi Marea Britanie ea nu este văzută ca o întreprindere serioasă. Cauzele sun
naivitatea, ambiguitatea şi uneori comicul conceptelor utilizate în paradigma clasică, fără valenţe
euristice pe de o parte şi dogmatismul teoretico-metodologic behaviorist care limitează încă
abordarea cognitiv-comportamentală pe de altă parte. Se face simţită astfel necesitatea une
perspective noi asupra hipnozei care să depăşească impasul în care s-a ajuns şi care să revitalizeze
activitatea de cercetare fundamentală şi aplicativă în domeniu integrând însă asumpţiile valide ale
paradigmelor anterioare.
38
Paradigma clasică în studiul hipnozei

Paradigma clasică a generat atât teorii şi orientări ştiinţifice asupra hipnozei, fundamentate
experimental, (ex. teoria neodisociaţionistă - Hilgard) cât şi teorii şi orientări naive situate în
apropierea simţului comun, fără o bază experimentală riguroasă (ex. orientarea New Age cu
implicaţii asupra hipnozei).
Cu toată această diversitate se poate evidenţia un nucleu comun de asumpţii teoretico
metodologice proprii acestei paradigme:
*0 prin procedura de inducţie hipnotică se induce o stare de transă hipnotică numită şi hipnoză
neutrală (Edmonston, 1981) sau transă A (Barber, 1969). Înţelegem prin transa A o stare de
conştiinţă caracterizată prin faptul că subiectul “rupe” legătura cu mediul înconjurător
comportamentul este experienţiat ca involuntar, atenţia se concentrează pe un stimul intern sau
extern iar la nivel fiziologic apare o stare de relaxare;
*1 transa hipnotică are diferite nivele de adâncime care pot fi evaluate cu diverse scale de
hipnotizabilitate (ex. scala Barber, Scalele Stanford: A, B, C sau de grup, etc.);
*2 pe fondul transei A se fac sugestii hipnotice specifice generându-se fenomenele hipnotice ţintă (ex
catalepsia braţului). Transa A este considerată o condiţie absolut necesară pentru producerea
fenomenelor hipnotice ţintă. Ea poate fi interpretată ca un fenomen hipnotic “difuz” care urmează şi
este indus de procedura de inducţie hipnotică, şi care precede, condiţionează şi explică apariţia
fenomenelor hipnotice ţintă;

*3 realizarea fenomenelor hipnotice depinde de nivelul de adâncime a transei; unele necesită ca o
condiţie prealabilă pentru apariţia lor doar un nivel superficial de adâncime a transei (ex. catalepsia
braţului), altele presupun un nivel profund de adâncime a transei (ex. amnezia posthipnotică);
*4 hipnotizabilitatea este o trăsătură relativ stabilă de personalitate, fiind greu şi puţin modificabilă
prin tehnici şi exerciţii specifice (ex. biofeedback, deprivare senzorială etc.).
Figura 2 prezentată în continuare ilustrează această perspectivă.
Teoria dominantă din cadrul acestei paradigme este teoria neodisociaţionistă (teoria
observatorului ascuns - Hilgard, 1965, 1973). Ea îşi are rădăcinile în cercetările lui Janet (1925)
asupra fenomenelor de disociere. În această teorie se afirmă că prin procedura de inducţie hipnotică
se induce o stare de transă caracterizată printr-o disociere a conştiinţei. Adică unele sisteme de
prelucrare a informaţiei se separă de procesorul central - conştiinţa - funcţionând automat ş
independent. Această capacitate de disociere este stabilă pentru fiecare subiect în parte, neputând f
39
modificată prin diverse proceduri (ex. biofeedback, relaxare, etc.) decât într-o măsură extrem de
mică. Disocierea conştiinţei indusă prin proceduri de inducţie hipnotică este condiţia absolu
necesară pentru producerea fenomenelor hipnotice.
Această perspectivă asupra hipnozei a fost criticată serios de programul cognitiv
comportamental iniţiat de Barber (1969, 1979). Ca urmare a acestui fapt, impactul ei asupra
cercetării fundamentale şi asupra hipnozei experimentale a fost drastic redus. Cu toate acestea, ea
domină în practica clinică şi juridică, deoarece prin tehnicile şi procedurile riguroase şi sofisticate
pe care le presupune, hipnoza se constituie într-un “pretext” şi “ritual” cu funcţie terapeutică. Altfe
spus, nu tehnica în sine este eficientă, ci semnificaţia şi funcţia care i se atribuie de către pacient
tehnicii este fundamentală.
Paradigma cognitiv-comportamentală în studiul hipnozei

Programul de cercetare asupra hipnozei iniţiat de Barber (1969) s-a derulat pe parcursul a
două etape: 1) etapa de negare şi invalidare a rezultatelor teoretico-experimentale obţinute până la
el, caracterizată printr-o poziţie behavioristă radicală; 2) etapa de construcţie a unei noi paradigme
de orientare cognitiv-comportamentală, îmbogăţită ulterior prin cercetările lui Spanos (1971) şi
Wagstaff (1981) cu elemente de psihologie socială.
În etapa de negare, Barber aduce următoarele argumente pentru a discredita rezultatele
teoretico-experimentale obţinute în studiul hipnozei până la el:

*5 explicaţia tautologică a fenomenelor hipnotice în paradigma clasică şi, în consecinţă, lipsa
suportului logic pentru astfel de explicaţie. Se afirmă (Barber) că hipnoza este o stare de transă iar
fenomenele hipnotice apar ca urmare a faptului că subiectul se află în stare de transă. În acelaşi timp
însă, continuă autorul, starea de transă este evaluată şi identificată prin producerea fenomenelor
hipnotice.
*6 existenţa unor variabile mascate în studiile anterioare. Spre exemplu, procedura de inducţie
hipnotică are o structură ce cuprinde următorii factori: (1) situaţia este definită de subiect ca
hipnoză; (2) sugestiile vizează inducerea greutătii, închiderea ochilor, somnul; (3) subiectului i se
spune ca îi va fi uşor să răspundă la sugestii; (4) subiectul este motivat să realizeze sugestiile.
*7 studiile anterioare utilizau design-uri experimentale în care acelaşi lot de subiecţi era examinat în
stare de veghe şi sub hipnoză pentru a se înregistra eventualele diferenţe. Dar este posibil ca sub
hipnoză subiecţii să se comporte diferit decât în starea de veghe deoarece cred că hipnotizatorul
40
aşteaptă acest lucru de la ei. În consecinţă, studiile asupra hipnozei trebuie să se realizeze pe
eşantioane independente de subiecţi, nu pe eşantioane paralele în care acelaşi lot de subiecţi este
testat în pretest şi posttest;
*8 multe rezultate obţinute anterior nu au putut fi reproduse utilizându-se o metodologie
experimentală riguroasă sau dacă s-au obţinut, amplitudinea lor (exprimată în mărimea efectului ş
prag de semnificaţie) a fost mult mai redusă comparativ cu exagerările anterioare;
*9 fenomenele hipnotice pot fi produse utilizându-se sarcina de supramotivare cu aceeaşi eficienţă ca
şi în cazul utilizării procedurii de inducţie hipnotică.
Deşi unele critici sunt exagerate şi nefondate (Gauld, 1992), în ansamblu ele sunt valide şi
se menţin, pregătind drumul pentru o schimbare de paradigmă.
În concluzie, deşi paradigma cognitiv-comportamentală în studiul hipnozei a reuşit în foarte

scurt timp să penetreze acest domeniu, ea nu a putut să se impună definitiv în competiţia cu
paradigma clasică, în acest moment ele coexistând paşnic. Această coexistenţă paşnică paradoxală a
două paradigme aflate fundamental în opoziţie este posibilă deoarece ele şi-au epuizat potenţialu
creativ şi valenţele euristice, nemaireprezentând una pentru cealaltă un pericol.
HIPNOTERAPIA PROPRIU-ZISĂ
Hipnoterapia este hipnoza utilizată în tratamentul diverselor afecţiuni psihice, somatice ş

psihosomatice (Holdevici, 1996).
Hipnoza este un termen care descrie următoarea situaţie din realitate: un subiect numi
hipnotizator îi sugerează altui subiect numit subiect hipnotizat modificări la nivel, subiectiv
cognitiv, comportamental şi biologic/fiziologic. Sugestiile se pot face:
(1) în stare de veghe, fără a se obţine un rezultat evident (doar 1/6 dintre subiecţi obţin un scor mare
la scalele de sugestibilitate în aceste condiţii);
(2) pe fondul transei A, după procedeele de inducţie hipnotică, generându-se transa B şi fenomenele
hipnotice ţintă; sau
(3) după sarcina de supramotivare, generându-se transa B şi fenomenele hipnotice ţintă.
Altfel spus, hipnoza este o tehnică prin care se induc modificări subiective, cognitive
comportamentale şi fiziologice ţintă numite fenomene hipnotice prin sugestii posthipnotice ş
41
tehnici specifice unele modificări cognitive, comportamentale şi fiziologice din cursul hipnozei se
menţin şi după anularea stării de transă (ex. restructurările cognitiv-comportamentale). Aceasta are
implicaţii pozitive pentru psihoterapie. Mai mult, prin sugestii posthipnotice se pot induce în starea
de veghe modificări subiective, cognitive, comportamentale şi fiziologice adaptative, chiar dacă
acestea nu au fost produse în stare de transă (ex. emoţii, pattern-uri comportamentale, etc.);
Hipnoza, prin modificările la nivelele subiectiv, cognitiv, comportamental ş
biologic/fiziologic pe care le induce, se constituie în tehnică de intervenţie psihoterapeutică prin ea
însăşi.
Moficările la nivel subiectiv se referă la trăirile subiectului aflat în starea de transă
operaţionalizate prin descrierile pe care subiectul le angajează stării sale subiective (ex. mă sim
calm, relaxat, etc.). Nivelul subiectiv este o variabilă dependentă a interacţiunii celorlalte tre
nivele: cognitiv, comportamental şi biologic.
Modificările la nivel subiectiv în hipnoză se constituie în experienţe de viaţă noi pentru
subiect, au un rol stimulativ asupra stimei pacientului faţă de propria persoană, a speranţei de
rezolvare a problemelor pentru care hipnoza a fost angajată, a expectanţelor de vindecare şi prin
aceastea un rol catalizator asupra procesului terapeutic.
Modificările la nivel cognitiv sunt reprezentate de modificări ale senzaţiilor şi percepţiilor
(halucinaţii hipnotice, iluzii, anestezie şi analgezie, etc.), ale memoriei (hipermnezie, amnezie
hipnotică, etc.), ale gândirii (logica transei, modificări ale cunoştinţelor, etc.), ale limbajului şi
imaginaţiei (vis hipnotic, etc.).
ex. - regresia în vârstă, visul hipnotic pot ajuta pacientul să îşi genereze o istorie coerentă de viaţă
cu implicaţii în reducerea simptomatologiei
- amnezia posthipnotică pentru informaţii traumatizante poate reduce diconfortul emoţional pe
termen scurt sau în situaţiile de criză, până când se rezolvă problema prin tehnici de psihoterapie
mai adecvate
Modificările la nivel cognitiv ne permit să sperăm în utilizarea hipnozei ca:
(a) tehnică de restructurări cognitiv-comportamentale în psihologia clinică şi psihoterapie
(ex. terapia anxietăţii, depresiei, etc.);
(b) tehnică de anestezie şi analgezie, induse prin mecanisme cognitive în intervenţiile
medicale acolo unde anestezia prin substanţe chimice este ineficientă sau imposibil de aplicat;
42
(c) tehnică de ameliorare a capacităţii mnezice cu implicaţii în psihoterapie şi practica

juridică (memoria martorilor).
Modificările la nivel comportamental se caracterizează prin faptul că prin hipnoză putem
produce orice comportament al subiectului din starea de veghe. În acest caz însă, comportamentu
este experienţiat de acesta ca fiind automat, involuntar, declanşat de sugestiile hipnotizatorului şi nu
generat voluntar.
Modificările comportamentale sporesc încrederea pacientului în eficacitatea unor sugesti
posthipnotice, ameliorând astfel integrarea lui ecologică.
Abordarea experimentală a modificărilor comportamentale din hipnoză trebuie să ia în
considerare cercetările cognitive asupra atenţiei, controlului şi prelucrărilor automate de informaţie
În cazul multor pacienţi simptomatologia este întreţinută printr-un cerc vicios în care cauza
şi simptomatologia îşi schimbă locul continuu.
În aceste cazuri sugestiile posthipnotice pot sparge cercurile vicioase reducând
simptomatologia şi apoi, în combinaţie cu alte tehnici, eliminând-o. Mecanismul este următorul:
- subiectul realizează faptul că el poate executa orice sugestie dată lui de către
hipnotizator în cursul hipnozei;
- sugestia posthipnotică vizează declanşarea unui comportament a cărui realizare este
împiedicată de anxietatea anticipatorie sau de performanţă;
- sugestia posthipnotică fiind dată de către hipnotizator în cursul hipnozei, elimină în

fapt tocmai anxietatea de performanţă crescând eficacitatea individuală a pacientului.
Modificările la nivel fiziologic sunt induse prin starea de relaxare sau arousal (activare) fiziologic
(în cazul inducerii hipnotice a unor stări emoţionale sau în cazul hipnozei activ/alerte). Cercetările
arată că nu există pattern-uri şi modificări neurofiziologice specifice hipnozei.
Atunci când se constituie în stări de relaxare sunt utile în tratamentul anxietăţii şi a
tulburărilor psihosomatice, iar prin inducerea unui arousal fiziologic, contribuie la realizarea unor
tehnici de inoculare a stresului, cu implicaţii psihoterapeutice.
Hipnoza, în măsura în care este bazată pe o relaţie de colaborare şi nu de autoritate extremă
între pacient şi terapeut şi este transformată spre sfârşitul şedinţelor de psihoterapie în autohipnoză
ea nu produce o dependenţă mai mare decât alte tehnici psihoterapeutice.
Tehnica hipnotică în sine nu este eficientă sau neeficientă, eficienţa ei depinzând de
valoarea şi cunoştinţele celui care o utilizează.
43
Valoarea pragmatică a hipnozei trebuie văzută cu realism şi ca derivând din modificările pe

care ea le induce dincolo de dorinţele şi aşteptările nerealiste ale omului modal vizavi de “miracolu
hipnozei” sau de scepticismul nejustificat izvorât, de cele mai multe ori, din ignoranţă ş
necunoaştere, al omului de ştiinţă sau al practicianului.
2. HIPNOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
Componente ale abordării cognitiv-comportamentale moderne asupra hipnozei
(1) Procedura de inducţie hipnotică -cu următoarele componente:

*10 începutul inducţiei; Se asigură un mediu liniştit şi securizant, ferit pe cât posibil de
zgomote, o poziţie confortabilă pentru subiect, sugestii securizante şi de inducere a calmului;
*11 concentrarea atenţiei; se poate face pe un stimul intern (ex. respiraţia subiectului, propriile
senzaţii corporale-ex. relaxarea, etc.) sau pe un stimul extern (ex. punct luminos, obiect, etc.);
*12 relaxarea corporală; se face prin sugestii specifice şi se regăseşte în majoritatea
procedurilor de inducţie hipnotică (alte tehnici hipnotice se bazează nu pe relaxare, ci pe
declanşarea unui arousal fiziologic);
*13 adâncirea transei A; se face prin sugestii specifice în scopul creşterii eficienţei sugestiilor
ţintă;
*14 evaluarea adâncimii transei prin scale de hipnotizabilitate standardizate pentru cercetarea
experimentală sau prin forme prescurtate ale acestora şi itemi specifici pentru practica clinică;
*15 tehnici de hipnoterapie în tulburări specifice sau cercetare experimentală;
*16 procedura de anulare a stării de transă; Se insistă asupra faptului că orice sugestie dată sub
hipnoză (exceptând sugestiile posthipnotice) trebuie anulată în cursul acestei proceduri;
*17 discuţii; Se insistă asupra experienţelor pe care le-a trăit subiectul, rolului lor diagnostic ş
de tratament iar apoi se programează şedinţele următoare.
Diferenţele majore între diversele tehnici de inducţie hipnotică constau nu în structura
acestora, ci în conţinutul lor.
(2) Atitudinea pozitivă spre hipnoză, motivaţia de a fi hipnotizat şi stimularea capacităţilor
imagistice ale subiectului se realizează prin sarcina de supramotivare.
44
(3) Sugestia este o componentă fundamentală a acestei perspective astfel că ea este abordată
detaliat în cele ce urmează. Sugestia o definim ca un stimul ce urmăreşte declanşarea unui răspuns
(comportamentul A) cognitiv, comportamental şi/sau fiziologic prin amorsarea unor procese
informaţionale ţintă. Pentru ca un stimul să fie considerat sugestiv, trebuie să existe posibilitatea
subiectului de a nu declanşa răspunsul sugerat (comportamentul B) iar costurile răspunsului sugera
A şi al răspunsului opus B să fie comparabile. Mai mult, pentru a considera un stimul -sugestie şi un
răspuns -răspuns sugerat, trebuie îndeplinite mai multe constrângeri. Răspunsul sugerat să fie
involuntar şi conştientizat în momentul execuţiei, subiectul comportându-se “ca şi cum” în
contextul dat aceasta ar fi singura posibilitate de răspuns. Dacă răspunsul este voluntar şi conştient
atunci vorbim despre simulare şi complianţă. Dacă răspunsul este involuntar şi inconştient, atunci
subiectul nu are opţiunea alternativei, deci nu discutăm despre sugestie şi sugestibilitate. Extinzând
această idee, prelucrările inconştiente de informaţie (ex. în procesul de atribuire, evaluare etc.) nu
trebuie incluse în domeniul sugestiei şi sugestibilităţii, modul lor de funcţionare excluzând din star
opţiunea alternativei şi posibilitatea subiectului de a se comporta “ca şi cum” doar răspunsul sugerat
este posibil.
Dacă aceste constrângeri nu sunt satisfăcute, nu putem vorbi despre sugestie, ci eventua
despre comandă, constrângere sau cerere. În funcţie de tipul de sugestie, avem trei tipuri de
sugestibilitate (sugestibilitatea este eticheta lingvistică pentru răspunsul vizat de stimulul sugestiv):
(1) sugestibilitate motorie (primară) -când stimulul sugestiv urmăreşte direct sau indirect
declanşarea unui răspuns motor;
(2) sugestibilitate senzorială (secundară) -când stimulul sugestiv urmăreşte direct sau
indirect declanşarea unui răspuns senzorial şi fiziologic;
(3) sugestibilitatea cognitivă (terţiară) -când stimulul sugestiv vizează declanşarea une
modificări la nivel cognitiv (ex. memorie, gândire); în acest caz dacă stimulul sugestiv apre sub
forme unei întrebări sugestiv-cognitive, se numeşte sugestibilitate interogativă;
(4) sugestibilitatea de tip placebo; În acest caz apar un agent chimic inactiv sau nespecific
determină modificări la nivel biologic asemănătoare celor determinate de un agent chimic activ sau
specific. Mecanismul presupus aici este cel al expectanţelor pe care le are subiectul vizavi de
acţiunea agentului chimic;
(5) sugestibilitatea de tip hipnotic. Ea se referă la evaluarea sugestibilităţii după o procedură
de inducţie hipnotică. Sugestiile hipnotice se clasifică în trei categorii: (1) sugestii de inducţie şi
45
deinducţie hipnotică; (2) sugestii date în cadrul hipnozei pentru evaluarea hipnotizabilităţii sau în
scop terapeutic şi (3) sugestii posthipnotice.
Cele mai studiate tipuri de sugestibilitate sunt: sugestibilitatea motorie directă
sugestibilitatea senzorială indirectă, sugestibilitatea placebo, sugestibilitatea hipnotică ş
sugestibilitatea interogativă. Cercetările au arătat ferm următoarele:
*18 aceste tipuri de sugestibilitate nu corelează între ele;
*19 cu hipnotizabilitatea cel mai puternic corelează sugestibilitatea motorie directă.
Sugestia/sugestiile stimul, pentru a fi eficace, trebuie să îndeplinească o serie de
constrângeri:
(1) să fie simplă şi concisă
Corect: Mâna dreaptă este grea.
Incorect. Partea de sus a corpului şi capul este grea şi relaxată ca o bucată de plumb sau ca o
bară de fier.
(2) să fie repetată
* simplu: Braţul drept e greu. Braţul drept e greu.
* parafrazat: Braţul drept e greu, o greutate plăcută cuprinde braţul drept, braţul drept e greu
ca de plumb.
* sinonim: Braţul drept e greu, braţul drept e ca de plumb.
(3) să fie credibilă şi dezirabilă

Corect: O energie plăcută şi reconfortantă te cuprinde... Te simţi tot mai refăcut... tot ma
energizat şi puternic.
Incorect: O energie plăcută te cuprinde. Te simţi puternic, tot mai puternic... eşti cel mai
puternic om.
(4) să fie încadrată temporal: ex.: “acum”, “în scurt timp”, “când voi ajunge la 10” etc.
Corect: Eşti calm, relaxat (implicit acum). Când voi ajunge la 10 vei fi într-o stare adâncă de
relaxare.
Incorect: Vei fi calm şi relaxat. Vei fi într-o stare adâncă de relaxare.
(5) pe cât posibil să nu fie ambiguă
Corect: Mâine la concurs vei alerga ca o căprioară, vei alerga la maximum capacităţii tale,
vei da tot ce poţi.
Incorect: Mâine la concurs vei alerga ca o căprioară.
46
(6) pe cât posibil sugestia să fie bine ţintită, să vizeze o problemă şi nu două sau tre
simultan
Corect: Braţul drept este greu. Respiraţia este adâncă, liniştită.
Incorect: Braţul drept şi picioarele sunt grele, iar respiraţia şi relaxarea sunt adânci ş
liniştitoare.
(7) dacă problema ţintă vizată de sugestie este prea complexă, atunci ea se sparge în
probleme mai simple
Corect: Mâine la concurs vei fi în formă ... vei alerga la maximum capacităţii tale... orice
sentiment neplăcut de anxietate va dispărea.
Incorect: Mâine la concurs vei fi cel mai bun.
(8) să fie formulate în termeni pozitivi
Corect: Sunt calm, relaxat.
Alerg din ce în ce mai mult.
Fumez din ce în ce mai puţin.
Incorect: Nu mai sunt tensionat.
Fac sport, nu fumez.
(9) la începutul inducţiei, sugestiile care vizează relaxarea să nu amorseze gânduri sau
imagini prea bogate sau prea vii; acestea pot fi uneori anxiogene, interferând cu relaxarea
(10) pe parcursul inducţiei, sugestiile să fie dublate de conţinut imagistic care le poate
potenţa efectul
Indicat: Imaginează-ţi realmente cum braţul drept e rigid ca o bară de oţel.
Contraindicat: Braţul e rigid.
(11) sugestiile să fie formulate cu o voce hipnotică. O voce hipnotică se caracterizează prin
faptul că:
*20 este monotonă sau ritmică, uşor mai gravă decât vocea pe care o folosim în mod normal;
*21 distorsionează uşor cuvintele importante: “Eşti tot mai caaalm şi relaxaaat”;
*22 accelerează uşor ritmul la sugestiile ţintă;
*23 este un raport adecvat între un ritm continuu (susţinut prin operaţii logice: şi, sau) şi pauze
(necesare pentru a da ocazia apariţiei raspunsului sugerat)
(12) sugestiile pot fi directe sau indirecte
Directe: Braţul drept e greu, braţul drept coboară uşor jos, tot mai jos.
47
Indirecte: - Imaginează-ţi că pe braţul drept ţi se aşează un dicţionar şi mai greu

Braţului îi este greu să susţină dicţionarul şi coboară uşor în jos.
- în cazul utilizării metaforelor
(13) să fie aplicate în condiţii favorizante
Efectul stimulului-sugestie este mai eficace dacă acţionează într-un context mai puţin
structurat, ambiguu, care nu impune constrângeri, dar nici nu favorizează evident răspunsul sugerat.
În ansamblu, tehnicile hipnotice pot fi de două feluri:
(1) predominant autoritare: folosesc predominant sugestii directe, o voce ritmată şi mai
autoritară, tehnică indicată la subiecţii care se supun autorităţii, caută autoritatea ca mijloc de
protecţie şi respectă autoritatea în viaţa cotidiană (ex. militari, profesori, părinţi, leaderi, etc.)
utilizată în hipnoza individuală şi nu de grup.
(2) predominant de colaborare: foloseşte sugestii directe sau indirecte, o voce monotonă
multă imagerie, indicată subiecţilor creativi şi cu multă imaginaţie, care doresc să-şi depăşească
continuu propriile limite.
In concluzie, mizăm pe faptul că această perspectivă cognitiv-comportamentală asupra
hipnozei va genera aplicaţii de anvergură în practica clinică şi în încercarea de a stimula
performanţele subiecţilor umani.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală presupune tehnici de intervenţie la nivel cognitiv

comportamental şi fiziologic. Eficienţa acestor tehnici poate creşte dacă sunt asociate cu tehnica
hipnotică (David, 1998).
Intervenţiile la nivel cognitiv
Unele tehnici de modificare la nivel cognitiv: blochează influenţa informaţiilor false asupra
comportamentului (ex. oferirea informaţiilor alternative, restructurarea globală etc.) şi favorizează
astfel procesul de asimilare a cogniţiilor adaptative. Alte tehnici favorizează procesul de asimilare
a cogniţiilor adaptative prin repetarea acestora (a cogniţiilor) un timp îndelungat. Deşi eficiente la
nivel experimental unele sunt mai greu de implementat în practică. Aceasta deoarece ele creează un
sentiment de penibilitate şi de neverosimil.
Exemple. (1) Tehnica repetiţiei: Repetă de 10-20-30-40 de ori:”Sunt cel puţin la fel de
valoros ca ceilalţi” sau (2) Tehnica restructurării globale-vezi cap.2 “Uite, hai să presupunem că eşt
48
o persoană nouă, uităm toate trăsăturile pe care le-ai avut înainte şi îţi formezi o nouă personalitate
caracterizată prin-se enumera aspectele pozitive- ...”.
Totuşi, aplicate sub hipnoză, în contextul special creat de aceasta, aceste tehnici par ma
verosimile şi acceptabile, nefiind cu mult mai ciudate ca alte lucruri care se întâmplă sub hipnoză.
Intervenţiile la nivel comportamental
Înainte de a implementa in vivo un anumit comportament, el poate fi experimentat sau
simulat în imaginar sub hipnoză. Se pot identifica astfel consecinţele pozitive ale realizării lui
creşte sentimentul de autoeficacitate al subiectului, se anticipă eventualele piedici şi modul de
depăşire a lor, se elimină anxietatea de performanţă.
Intervenţille la nivel fiziologic
În acest caz hipnoza poate fi folosită în locul tehnicilor de relaxare, cu avantajele ş
dezavantajele pe care aceasta le aduce. Mai mult, flooding-ul şi desensibilizarea progresivă în
imaginar pot fi realizate mai eficient pe fondul hipnozei, deoarece:
*24 relaxarea este mai adâncă şi mai rapidă;
*25 imaginile sunt mai vii şi mai clare.
Trebuie însă să se aibă în vedere şi să se elimine dezavantajele pe care utilizarea hipnozei ca
tehnică de relaxare le-ar putea aduce.
PSIHANALIZA ȘI PSIHOTERAPIA PSIHANALITICĂ
PSIHANALIZA (Sigmund FREUD, 1856 – 1936)
Teoria lui Freud a făcut faţă de-a lungul timpului la numeroase contestaţii, încercări de
desfiinţare, rectificări şi completări. Cu toate acestea lectura operei sale lasă impresia unui nive
profund de înţelegere a fiinţei umane, dintr-un punct de vedere nu numai psihologic, ci şi unul ma
larg, al omului interesat de studiul naturii în general. Ceea ce a stârnit cea mai mare controversă de-
a lungul timpului a fost tocmai încercarea de stabili nişte concepte care să surprindă cele observate
de el şi să le definească. Ceea ce rămâne sunt însă fenomenele psihice observate de el cu un mare
grad de generalitate şi, deci, utile pentru cei care vor să înţeleagă mai bine fiinţa umană.
Termenul de psihanaliză desemnează:

o teorie a psihicului
49
o metodă de investigaţie a psihicului

o metodă psihoterapeutică.
Ca teorie a psihicului psihanaliza este un ansamblu de teorii psihologice şi psihopatologice

elaborate pe baza datelor şi observaţiilor oferite de investigaţia psihanalitică şi de psihoterapia
psihanalitică
Ca metodă de investigaţie a psihicului psihanaliza pune în evidenţă semnificaţia inconştientă a
cuvintelor, acţiunilor şi a produselor imaginaţiei (vise, fantasme, delir). Principalele tehnici utilizate
pentru a realiza acest lucru sunt tehnica asociaţiei libere şi cea a interpretării.
Ca metodă de psihoterapie psihanaliza constă în “interpretarea controlată” a defenselor, rezistenţe
şi transferului, terapeutul conducând clientul spre clarificare (insight).
Prin insight înţelegem conştientizarea datelor, faptelor şi evenimentelor “refulate” în cursu
istoriei individului. Acest lucru se realizează prin metoda cathardică.
Este foarte important să facem distincţie între psihanaliză şi psihoterapia psihanalitică.
Psihanaliza este metoda psihanalitică clasică, propusă de Sigmund Freud. Ea se bazează
mai ales pe interpretare şi se concentrează asupra relaţiei terapeutice. Psihoterapia psihanalitică
este fondată pe principiile psihanalizei, dar renunţă la exigenţele şi stringenţa ei (J. Laplanche
1994).
Teoria psihanalitică
Psihanaliza este în acelaşi timp o teorie psihologică asupra dinamicii naturii umane, o
metodă de cercetare şi o abordare terapeutică (Watson, citate de Holdevici, 1996).
Teoria psihanalitică are la bază o serie de postulate:
Viaţa psihică a omului este profund influenţată, iar uneori determinată de pulsiun
inconştiente şi temeri asociate, subiacent.
Comportamentul uman este orientat spre gratificarea unor pulsiuni determinate biologic
(gratificare de natură autoprotectoare) în concordanţă cu înclinaţiile instinctuale spre
autoconservare.
Libidoul este supus unor influenţe civilizate şi, prin “sublimare”, este exprimat prin
sentimente superioare (iubire, altruism, prietenie, etc.).
50
Dezvoltarea personalităţii se face în conformitate cu influenţa parentalităţii, a mediului

familial în care copilul trăieşte.
Reacţiile psihice sunt determinate conform principiului cauzalităţii, care însă nu operează în
mod particular, pentru fiecare cauză răspunsurile fiind supradeterminate, constituind o cale finală
comună a unor cauze convergente.
Pe parcursul evoluţiei sale profesionale, Sigmund Freud a avut două teorii asupra aparatulu
psihic.
Prima teorie a lui Freud asupra aparatului psihic al cărei adept a fost în perioada 1887-1920
susţinea existenţa a trei instanţe ale psihicului uman:
inconştientul
preconştientul
conştientul
Conştientul este funcţia sistemului percepţie-conştiinţă. Sistemul percepţie – conştiinţă este situa
la periferia aparatului psihic, primind informaţii atât din lumea exterioară, cât şi din lumea
interioară (senzaţiile de plăcere – neplăcere şi reviviscenţele mnezice). Din punct de vedere
funcţional, sistemul percepţie-conştiină se opune sistemelor de urme mnezice care constituie
inconştientul sau preconştientul. La nivelul lui, nici o excitaţie nu lasă urme durabile. Din punct de
vedere economic, el se caracterizează prin faptul că dispune de o energie care se mişcă liber şi care
se poate suprainvesti într-un anumit element (mecanismul atenţiei).
Preconştientul cuprinde acele conţinuturi inconştiente care rămân accesibile conştiinţei (cunoştinţe
şi amintiri neactualizate). El este separat de sistemul inconştient prin cenzură, care nu permite
conţinuturilor şi proceselor inconştiente să treacă în preconştient fără să sufere transformări. La
celălalt pol, el comandă accesul la conştiinţă şi la motricitate.
Conştientul şi preconştientul sunt guvernate de procesul secundar, adică de principiu
realităţii.
Inconştientul cuprinde conţinuturile refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemul preconştient –
conştient. Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor, în special dorinţe din copilărie
Conţinuturile inconştiente sunt puternic investite cu energie pulsională şi încearcă să se întoarcă în
conştiinţă. Însă ele nu pot avea acces la sistemul preconştient-conştient decât după ce au fost supuse
deformării cenzurii.
51
Inconştientul este guvernat de procesul primar, adică de principiul plăcerii.

Calea “regală” a descoperirii inconştientului este, conform teoriei lui Freud, interpretarea
viselor. Alte căi sunt reprezentate de interpretarea lapsusurilor sau a actelor ratate.
A doua teorie a lui Freud asupra aparatului psihic

După 1920, Freud şi-a schimbat optica asupra structurii aparatului psihic.
El vorbeşte acum despre trei instanţe ale personalităţii:
Sinele (Id-ul)
Eul (Ego-ul)
Supraeul (Superego-ul)
Realitatea psihologică freudiană începe cu lumea, plină de obiecte. Printre acestea, există un
obiect foarte special: organismul.
Organismul este special prin faptul că acţionează pentru a supravieţui şi a se reproduce. E
este ghidat spre aceste finalităţi de nevoile sale: foamea, setea, evitarea durerii şi sexul.
O parte foarte importantă a organismului este sistemul nervos, care are ca principală
caracteristică sensibilitatea faţă de nevoile organismului. La naştere, acest sistem nervos reprezintă
puţin mai mult decât cel al oricărui alt animal, un “it” (engl.) sau un “id” (germ.).
Sistemul nervos, ca id, traduce nevoile organismului în forţe motivaţionale denumite
instincte sau dorinţe.

Această trecere de la nevoie la dorinţă este denumită de Freud proces primar.
Sinele (Id)
Sinele (Id) reprezintă instanţa biologică a aparatului psihic, polul pulsional al personalităţii
Conţinuturile sale (pulsiuni, tendinţe, trebinţe şi emoţii), expresii psihice ale pulsiunilor, sunt
inconştiente. Unele dintre conţinuturi sunt moştenite sau înăscute, iar altele refulate sau dobândite.
Din punct de vedere economic, sinele este rezervorul primar al energiei psihice. El nu
acoperă ansamblul psihismului inconştient. Din punct de vedere dinamic, sinele intră în conflict cu
eul şi supraeul, care reprezintă diferenţierile sale.
Sinele nu poate suporta creşterea energiei psihice, punând organismul în tensiune. El joacă
un rol adaptativ, prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea psihică, asigurând astfel echilibrul
liniştea şi adaptarea organismului.
52
Pentru a realiza acest lucru sinele recurge la două procese:

- acţiunea reflexă – reacţii automate, înăscute şi rapid operante în reducerea tensiunii;
- procesul primar – reacţie psihologică complexă, care caută să determine diminuarea
tensiunii sau obţinerea gratificaţiei în plan imaginativ şi simbolic; acest lucru se
realizează printr-un procedeu imaginativ-substitutiv (realizarea unei imagini care
întruchipează obiectul dorit sau activitate onirică-halucinatorie); prin acest procedeu se
obţine satisfacţie imaginativă.
Sinele funcţionează după principiul plăcerii, prin care se înţelege cerinţa de a rezolva
imediat nevoile. Imaginaţi-vă copului nou-născut care plânge cât poate de tare, fără să ştie exact ce
vrea. În viziunea freudiană nou-născutul este id-ul pur.
Eul (Ego-ul)
Există însă şi partea conştientă a minţii noastre, care este legată de lume prin simţuri. În
timpul primului an de viaţă, datorită acestei conectări, o parte a id-ului devine eu, adică ego.
De aceea spunem că Eul (Ego-ul) este acea parte a sinelui care a fost modificată sub
influenţa directă a lumii exterioare, prin mijlocirea sistemului percepţie – conştiinţă.
El relaţionează organismul cu realitatea şi caută obiecte pentru a satisface dorinţele pe care
id-ul le crează pentru a reprezenta nevoile organismului. Această activitate de rezolvare de
problemei poartă numele de proces secundar.

Eul are rol de mediator între sine şi supraeu, de reprezentant al intereselor totalităţii
persoanei.
Deşi eul are rădăcini în inconştient, are posibilitatea să se înalţe la lumina conştiinţei, să se
orienteze raţional şi adecvat în realitate şi să încerce să asigure satisfacţia reală şi autentică a
trebuinţelor Id-ului (Laplanche, 1994). El are de asemenea forţa de a reprima şi amâna tendinţele
instinctive ale Id-ului.
Eul funcţionează după principiul realităţii şi acţionează cu ajutorul procesului secundar
reprezentat de gândirea realistă, capabilă să formuleze planuri şi să le testeze pentru a le verifica
funcţionalitatea şi eficacitatea. Privit din acest unghi, putem spune despre ego că este executorul
psihismului.
Principiul realităţii spune: “ai grijă de o nevoie imediat ce găseşti obiectul potrivit”.
53
Ego-ul continuă planurile şi scopurile Id-ului şi le deplasează din planul intenţionalităţii în

acela al realităţii.
Cu alte cuvinte, Ego-ul este o instanţă mediatoare între exigenţele persoanei şi cele ale lumii
exterioare, o forţă organizatoare şi integratoare şi un instrument al Superego-ului în reprimarea
pulsiunilor indezirabile ale Id-ului.
Din punct de vedere dinamic, în conflictul nevrotic, eul reprezintă polul defensiv a
personalităţii, deoarece pune în joc mecanismele de apărare (refularea, regresia, raţionalizarea
intelectualizarea, negarea, generalizarea, etc.).
În raport cu prima teorie a personalităţii, eul este mai cuprinzător decât sistemu
preconştient – conştient, deoarece mecanismele de apărare sunt în mare parte inconştiente.
Superego (Supraeul)
Pe măsură ce ego-ul se luptă pentru a menţine id-ul şi, de fapt organismul, fericit, el
întâlneşte o multitudine de obstacole în lune. Uneori întâlneşte obiecte care îl ajută în a-şi atinge
scopurile. Ego-ul înregistrează toate aceste obstacole şi obiecte care l-au ajutat, dar mai ales
recompensele şi pedepsele pe care le-a primit de la două dintre cele mai influente obiecte din lume
pentru un copil: mama şi tata.
Această înregistrare a lucrurilor ce trebuiesc evitate şi a strategiilor ce trebuiesc adoptate
devine superego. El nu se formează înainte de vârsta de 7 ani, iar la unii oameni nu este niciodată
complet.
Superego (Supraeul) este acea instanţă a personalităţii care are rol de judecător sau de
cenzor în raport cu eul. Există două aspecte ale supraeului:
Conştiinţa – este o interanalizare a pedepselor şi avertizărilor.
Ego-ul ideal – derivă din recompensele şi din modelele pozitive prezentate copilului.
Conştiinţa şi ego-ul ideal îşi comunică cerinţele către ego prin sentimente ca mândrie
ruşine, vină. Este purtătorul regulilor sociale şi al normelor morale. Rolurile lui sunt conştiinţa
morală, autoobservarea şi formarea idealurilor. El se constituie din interiorizarea exigenţelor ş
interdicţiilor parentale. Este achiziţia cea mai importantă a individului.
Superego-ul îndeplineşte următoarele funcţii (Laplanche, 1994):
- refulează impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă şi se
manifestă sub o formă agresivă;
54
- obligă Ego-ul la substituirea scopurilor realiste prin altele, superioare, morale şi umanitare;
- împinge Ego-ul în lupta spre perfecţiune.
PSIHOTERAPIA PSIHANALITICĂ
Psihopatologia psihanalitică
Spre deosebire de psihopatologia psihiatrică, care reprezintă o abordare descriptivă a tulburărilor
psihice, încercând să clasifice simptomele după diferite criterii, psihanaliza oferă un tablou care
integrează ansamblul fenomenelor psihopatologice într-o perspectivă unificatoare, în care entităţile
clinice sunt determinate de structuri psihice şi de moduri de funcţionare psihică specifice.
Esenţa psihopatologiei psihanalitice constă în ideea că fenomenele psihopatologice ş

vindecarea lor trebuie înţelese în termeni de transformare şi descoperire a semnificaţiei lo
inconştiente.
Cadrul de referinţă este constituit de: principiul realităţii şi principiul plăcerii, pulsiunea de
viaţă şi cea de moarte, nivelele şi instanţele psihice, deplasarea energiei psihice în cadrul sistemului
psihic, mecanismele de apărare şi procesele de restructurare.
Simptomul are un sens şi este strâns legat de viaţa psihică a pacientului. În cursu
tratamentului se va încerca descoperirea acestui sens şi asocierea lui cu istoria subiectului.
Nevrozele
Nevrozele reprezintă o categorie nosografică al cărei specific îl constituie prezenţa unor
simptome pe care subiectul le resimte ca fiind străine şi care sunt expresia conflictului dintre Eu ş
tendinţele sexuale ale Sinelui. În geneza nevrozelor, conflictul intrapsihic este fundamental, dar
insuficient pentru a explica declanşarea şi persistenţa bolii.
Declanşarea presupune frustrare determinată fie de condiţiile externe, fie de interdicţiile
interne. De asemenea este necesar un anumit raport între forţele ce intră în conflict, ceea ce se
manifestă prin incapacitatea de a renunţa la satisfacţie şi incapacitatea de a găsi o satisfacţie
substitutivă.
Eul refulează tendinţele ce nu corespund exigenţelor sale şi le barează accesul la conştiinţă
iar energia pulsională caută alte căi de descărcare. Una dintre ele, patogenă, este întoarcerea la
55
modalităţi anterioare de satisfacere, deci regresia la puncte de fixaţie din fazele anterioare de
dezvoltare. Va apărea astfel un simptom ca satisfacţie sexuală substitutivă. Dacă simptomul devine
o parte a personalităţii subiectului, avem de-a face cu aşa-numitele caractere nevrotice.
În geneza tulburării de tip nevrotic, joacă un rol important şi factori constituţionali ce ţin de
caracteristicile pulsionale: plasticitatea şi mobilitatea libidoului.
Simptomul în perspectiva teoriei psihanalitice

Contrar psihiatriei, psihanaliza nu descrie simptomele pentru a le încadra în tablour
diagnostice. Pentru psihanaliză, simptomul are un sens şi este strâns legat de viaţa psihică a
pacientului. În cursul tratamentului se va încerca descoperirea acestui sens şi asocierea lui cu istoria
subiectului. Vindecarea presupune, dincolo de dispariţia simptomelor, rezolvarea conflictelo
inconştiente, astfel încât să dispară capacitatea de a forma noi simptome.
Simptomul este definit ca un proces patologic care modifică o funcţie sau creează un nou
mod de funcţionare psihică. Simptomul este substitutul unei satisfacţii pulsionale care nu a avut loc
pentru că refularea a transformat plăcerea aşteptată în neplăcere. Simptomul provine deci direct din
însăşi mişcarea pulsională supusă refulării.
Din punct de vedere economic el reprezintă un alt mod de descărcare, substitutiv. Refularea
va împiedica convertirea pulsiunii în exterior, în acţiune.
Deşi simptomul reprezintă o soluţie de compromis găsită inconştient de Eu, el va acţiona

independent de Eu, care îl va resimţi ca străin.
Semnificaţia unui simptom nu poate fi descoperită direct, de asemenea nici structura
psihopatologică subiacentă nu poate fi specificată imediat.
Forma simptomului ne poate da însă indicii asupra acestei structuri.
Există mai multe forme de simptome:
- somatice - pot apărea în: isteria de conversie ca urmare a convertirii tensiunii psihice în
plan somatic, energia libidinală transformându-se în energie somatică;
afecţiunile psihosomatice. Diferenţierea dintre aceste categorii nu va fi făcută cu
uşurinţă, fiind necesară o analiză amănunţită;
- obsesionale - simbolizează fie interzicerea dorinţei, fie satisfacerea ei, fie ambele
succesiv. Tensiunea psihică se descarcă în plan ideatic sau sub formă de acte
compulsive;
56
- de tip anxios - presupun descărcarea energiei libidinale sub forma angoasei anticipatori
sau a atacurilor de panică. Într-un stadiu mai avansat al nevrozei, angoasa este legată de
un anumit obiect, şi astfel apare fobia.
Tehnica psihanalitică
Tehnica psihanalitică a evoluat pe măsura acumulării experienţei clinice şi dezvoltări
bazelor teoretice.
Iniţial, Freud considera că la baza tulburărilor psihice ar sta o stare similară une
„intoxicări” a psihismului, datorită nedescărcării tensiunilor, şi prin urmare, a acumulării acestora.
Obiectivul principal al terapiei era deci favorizarea descărcării acestor tensiuni, prin
exprimarea verbală a conflictelor psihice, facilitată de starea de transă hipnotică şi de sugestiile date
de medic.
Experienţa terapeutică i-a dovedit însă lui Freud că dispariţia simptomelor era temporară.
El ajunge la concluzia că este mai eficient ca pacientul să se exprime în stare de veghe
spunând ceea ce îi vine în favoarea unei noi tehnici pe care Freud o numeşte iniţial psihoanaliză.
Prin tratamentul psihanalitic se vizează nu doar dispariţia simptomelor, ci o transformare a
întregii personalităţi a subiectului.
Simpla dispariţie a simptomelor nu este sinonimă cu vindecarea.
Se consideră că simptomele nu reprezintă decât expresia manifestă a unui conflic

inconştient şi doar aducerea acestuia în plan conştient şi soluţionarea sa va asigura o vindecare de
durată.
Dacă acest obiectiv nu este atins, deşi simptomele pot dispărea, va persista capacitatea de a
genera noi simptome.
Prin tehnica asocierii libere, se asigură restabilirea legăturii dintre elementele psihice
separate prin punerea în funcţiune a mecanismelor de apărare şi, în final, descoperirea unui lanţ
cauzal inconştient.
Schimbările determinate de o cură psihanalitică nu se rezumă la vindecarea în sensu
dispariţiei simptomelor, ci la a-l apropia pe subiect de el însuşi, de a-l face să acţioneze mai liber, să
îşi descopere sau redescopere potenţialul creativ.
Coordonatele principale ale tehnicii psihanalitice sunt:
1. Cadrul
57
2. Asocierea liberă
3. Interpretarea
4. Rezistenţele
5. Transferul
6. Contratransferul
1. Cadrul
Se referă la ambianţa în care trebuie să se desfăşoare şedinţele de psihanaliză.
Există anumite cerinţe ce sunt respectate pentru a favoriza evidenţierea conţinuturilor inconştiente
ale subiectului.
Este vorba despre durata strictă a şedinţelor (45 de minute), frecvenţa lor, ora fixă de
începere şi terminare a lor, atitudinea de neutralitate binevoitoare a terapeutului.
Psihanaliza presupune iniţial un proces de cunoaştere a nevoilor interne ale pacientului, a
tentativelor acestuia de a le satisface, de cunoaştere a conflictelor emoţionale ale pacientului ş
modalităţile pe care subiectul le-a găsit pentru a le rezolva.
Este important ca Eul să fie suficient de autonom, adică de diferenţiat faţă de Sine şi de
Supraeu, astfel încât să poată îndeplini funcţiile de detaşare şi observare a propriilor trăiri.
Tehnica psihanalitică este astfel concepută încât să permită obţinerea acestor informaţii.
De aici, decurge frecvenţa şedinţelor, de 3 sau 4 ori pe săptămână timp de 45 de minute.

La Freud durata unei şedinţe era de 50 de minute, iar experienţa a demonstrat că durata
necesară pentru caprocesul psihanalitic să fie eficient este în jur de 45 de minute.
Şedinţele au deci o durată şi o frecvenţă strictă, odată stabilit cadrul.
Este nevoie de un anumit timp ca gândurile pacientului să apară şi să poată fi exprimate, cu
pauze şi divagări, este nevoie de un anumit timp pentru a înţelege ce este dincolo de cuvinte şi a
formula interpretări.
Durata fixă, cu alte cuvinte încheierea şedinţei după un interval strict, îi dovedeşte
pacientului că nu este privilegiat nici un conţinut psihic în mod special.
În cadru intră şi atitudinea terapeutului, de „neutralitate binevoitoare” faţă de pacient.
Neutralitatea are rolul de a reduce cât mai mult posibil influenţa personalităţii şi valorilor
terapeutului asupra sentimentelor, trăirilor şi atitudinilor pacientului în scopul de a pune în evidenţă
elementele psihice inconştiente ale celui din urmă, realitatea sa psihică.
58
Psihanaliza propriu-zisă presupune ca pacientul să fie alungit pe divan, astfel încâ

psihanalistul să nu intre în câmpul său vizual.
Avantajele acestei poziţii sunt că el va avea o mai mare libertate în gândire şi exprimare şi
totodată, vor fi favorizate proiecţiile conţinuturilor inconştiente asupra terapeutului şi cadrului
regresia şi transferul.
2. Asocierea liberă
Se referă la exprimarea de către pacient a tuturor gândurilor care îi vin în minte, fără o
analiză critică.
Asocierea liberă poate porni şi de la un element dat, o anumită reprezentare, un anumi
cuvânt.
Pe baza acestei metode, se descoperă lanţurile asociative care duc la complexele
inconştiente ale pacientului.
Este esenţial să nu existe o selecţie voluntară a gândurilor, care ar fi expresia apărărilor
subiectului.
Prin asociere liberă psihanalistul are acces la scopurile şi fantasmele inconştiente ale
pacientului şi i le relevă acestuia prin interpretările pe care i le oferă.
Tehnica asocierii libere are la origine faptul că la baza simptomelor nu este acea cauză pe
care el le-ar putea-o atribui conştient şi raţional, ci este vorba de o serie de evenimente şi trăir
complexe, în mare parte inconştiente, de modul în care personalitatea în ansamblul ei s-a adaptat la
diferite situaţii de viaţă şi de dificultăţile apărute în relaţionare.
3. Interpretarea
Reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl dă pacientului la asocierile libere ale acestuia.
Ea are rolul de a-l ajuta pe pacient să se înţeleagă.
Există o anumită ierarhie în conţinutul interpretărilor. Astfel, sunt abordate mai întâ
apărările, apoi conţinuturile inconştiente. Ceea ce este la suprafaţă trebuie interpretat înainte de a
interpreta conţinuturile mai profunde. Apărările se pot manifesta sub formă de rezistenţe dacă
terapeutul face interpretări inadecvate.
59
Freud a considerat iniţial rezistenţele drept obstacole în calea procesului terapeutic. Ulterior
a recunoscut însă în ele modalităţi de cunoaştere a personalităţii subiectului, ele dându-ne indicii
asupra apărărilor puse în funcţiune de către subiect.
Dacă apărările sunt rezolvate, se poate trece la interpretări mai profunde. Însă, o interpretare
profundă dată prea devreme poate avea drept efect creşterea rezistenţelor şi blocarea travaliulu
analitic sau îl poate face pe pacient să simtă că este presat de analist.
Interpretarea mai profundă se referă la conflictele neconştientizate ale pacientului, oferindu-
i astfel o imagine mai clară asupra personalităţii sale.
Psihanaliza nu mai vizează actualmente doar trecerea conţinuturilor inconştiente în
conştiinţă, ci are ca scop înlăturarea blocajelor din dezvoltarea subiectului prin ridicarea apărărilo
şi producerea de schimbări la nivelul Eului şi Supraeului.
În interpretare se abordează mai întâi diferitele afecte implicate, ajutând pacientul să
conştientizeze mai întâi conflictul intrapsihic, abia apoi fantasmele sau tendinţele de care acesta se
apără.
Interpretarea în aici şi acum a fantasmelor, afectelor, conflictelor din prezent, care se referă
la psihanalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă un aspect important al curei analitice.
Deseori, conflictele din trecut se manifestă în acest mod, mai degrabă decât prin amintiri din trecut.
Terapeutul trebuie să sesizeze acest fapt, să înţeleagă sentimentele actuale ale pacientului şi
prin interpretări adecvate, să îl ajute să şi le exprime. Abia apoi pacientul poate face o legătură cu
evenimentele trecute.
Dacă interpretările se axează preponderent pe trecut, făcând abstracţie de trăirile prezente
şide rezistenţele pacientului, există riscul ca pacientul să evite tot ceea ce este dureros în viaţa sa
actuală, precum şi ceea ce este transferenţial, refugiindu-se în trecut.
Nu orice resimte pacientul faţă de analist şi psihanaliză este o repetare a trecutului
Conflictele actualizate în timpul curei analitice pot reprezenta exprimarea unor nevoi interne legate
de evoluţia sa actuală. Interpretările legate de trecut pot avea rolul de a reconstrui evoluţia sa din
acea perioadă, de a-l face să înţeleagă din perspectiva unui adult evenimentele pe care le-a trăit.
4. Rezistenţele
Freud a descris rezistenţele ca pe atitudini de opoziţie ale pacientului faţă de interpretările
oferite de terapeut. Aceste atitudini pot deveni un obstacol dacă nu sunt, la rândul lor, înţelese şi
60
interpretate. Ele reprezintă o parte esenţială a procesului psihanalitic, care nu trebuie trecută cu
vederea, ci supusă interpretării.
Rezistenţa este rezultatul punerii în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiectului şi
este de natură inconştientă. Din acest motiv, ea nu trebuie considerată ca o opoziţie voită ş
conştientă din partea pacientului, iar abordarea ei directă, fără interpretare, este ineficientă, putând
avea ca efect un blocaj în procesul terapeutic.
Iniţial Freud a încercat să-l facă pe pacient să depăşească rezistenţele prin insistenţă şi
sugestie sau a considerat că ele sunt doar un obstacol în calea terapiei, obstacol ce trebuie evitat.
Ulterior el a descoperit semnificaţia rezistenţei ca mecanism de apărare şi cale de cunoaştere
a mecanismelor inconştiente ce au dus la formarea simptomelor.
Ea şi-a căpătat astfel un rol în evoluţia procesului terapeutic.
Înainte de a aborda conţinuturile inconştiente, trebuie supuse interpretării rezistenţele.
Rezistenţele reprezintă un material esenţial ce trebuie supus interpretării, descoperind astfe
cauzele pentru care au apărut.
Eul este cel care pune în funcţiune rezistenţele pentru a reuşi să menţină refularea
conţinuturilor inconştiente.
Orice manifestare poate fi indiciul unei rezistenţe: cantonarea în prezent, refugierea în
trecut, lipsa oricărei investiri afective a terapeutului, ca şi o suprainvestire a acestuia, plictiseala
trecerea la act.
Analiza rezistenţelor este unul din aspectele esenţiale ale procesului psihanalitic pentru că
de lichidarea acestora depinde evoluţia şi continuarea tratamentului.
O rezistenţă nedetectată la timp şi neinterpretată poate duce la întreruperea sau blocarea
procesului psihanalitic.
5. Transferul
Reprezintă întreaga gamă de idei şi sentimente pe care subiectul le are faţă de terapeut.
Prin transfer se actualizează dorinţele inconştiente, precum şi legăturile afective infantile ale
pacientului, fiind asociate cu cadrul psihanalitic şi cu persoana psihanalistului.
Tendinţa de a transfera nu apare doar în situaţia psihanalitică, ci ea se poate manifesta în
orice situaţie de viaţă şi relaţie.
61
Cadrul psihanalitic este astfel conceput, încât pacientul să aibă cât mai puţine informaţi
privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile sale, astfel încât ceea ce resimte faţă de acesta să
furnizeze indicii despre conţinuturile şi conflictele inconştiente ale pacientului.
În tehnica psihanalitică transferul este unul din principalele instrumente prin care avem
acces la inconştient. Ca atare, este esenţial ca transferul să fie cât mai net pus în evidenţă şi utiliza
sistematic.
Transferul poate deveni unul din obstacolele procesului terapeutic, însă este totodată calea
spre vindecare, fiind, după Freud, „terenul pe care trebuie obţinută victoria”, pentru că prin el se
manifestă conflictele inconştiente din trecut.
Pe măsură ce procesul terapeutic avansează, aceste conţinuturi se vor organiza în ceea ce
Freud numea nevroză de transfer. Mai precis, simptomele vor dispărea din viaţa pacientului, fiind
legate doar de persoana terapeutului şi apărând doar în cadrul terapiei. Acesta reprezintă motivul
pentru care dispariţia simptomelor nu constituie un indiciu al încheierii terapiei.
Iniţial psihanalistul este văzut şi resimţit ca fiind, pe de o parte, asemenea persoanelor
semnificative din trecutul pacientului, pe de altă parte, este văzut ca o persoană reală cu care se
poate crea o alianţă terapeutică.
În finalul curei, când pacientul are o altă imagine de sine, îl vede pe terapeut cu alţi ochi, ca
fiind o persoană cu propria personalitate.
Freud consideră transferul şi în special organizarea manifestărilor transferenţiale în nevroză

de transfer, ca fiind punctul nodal al tratamentului psihanalitic.
Nevroza de transfer va concentra simptomele în cadrul psihanalizei, înlocuind nevroza
iniţială, vindecarea realizându-se prin rezolvarea nevrozei de transfer. Este esenţial însă ca pe baza
acestei nevroze de transfer să se ajungă la nevroza infantilă, iar subiectul să găsească alte soluţii
mai mature de a rezolva conflictele inconştiente.
Sarcina procesului psihanalitic este de a realiza dezinvestirea realităţii psihice cu efecte
patogene, prin intermediul actualizării şi exteriorizării conflictelor legate de cerinţele pulsionale în
cadrul fenomenelor transferenţiale.
6. Contratransferul
Se referă la reacţiile terapeutului faţă de pacient, la tendinţa de identificare cu acesta. Este
vorba în principal dereacţiile inconştiente ale terapeutului. Analistul încearcă să instituie un cadru
62
analitic cât mai neutru, cât mai lipsit de accente personale, pe care pacientul îl poate popula cu
propria sa lume internă, conferindu-i un rol şi analistului în această lume. Însă neutralitatea nu se
referă şi la ceea ce resimte analistul în situaţia analitică. El reacţionează afectiv la ceea ce pacientu
tinde inconştient să actualizeze în analiza sa, fantasme şi trăiri. Prin urmare, unul din instrumentele
de cunoaştere a pacientului este şi ceea ce resimte analistul, propriile sale trăiri, emoţii, vise
suscitate de acesta.
Identificarea empatică cu pacientul este utilă pentru a-l înţelege, dar pentru a cunoaşte ceea
ce ţine de conţinuturile inconştiente ale acestuia, este necesară din partea terapeutului o atitudine
obiectivă de observare şi analizare a propriilor trăiri legate de pacient.
Atenţia liber flotantă a analistului

Presupune ca acesta să tolereze gândurile şi sentimentele ce apar în timpul şedinţei. El
trebuie însă să analizeze motivele pentru care acestea au apărut într-un moment anume al şedinţei.
Iniţial, Freud a considerat, ca şi în cazul rezistenţelor, că trăirile analistului sunt motiv de blocaj în
procesul terapeutic. El considera că unul dintre scopurile analizei personale a terapeutului ar f
dezvoltarea capacităţii acestuia de a fi cât mai neutru, ca o oglindă faţă de trăirile pacientului.
Pentru o cură psihanalitică cât mai eficientă, care viza „purificarea psihanalitică” a
terapeutului, manifestările contratransferenţiale ar fi trebuit să lipsească complet.
Freud relevă totuşi că inconştientul analistului reprezintă un instrument cu ajutorul căruia

acesta ar putea interpreta manifestările inconştientului celorlalţi. Acesta devine în tehnica
psihanalitică contemporană un principal instrument de cunoaştere şi o bază în interpretările oferite
pacientului. Atitudinea negativă faţă de contratransfer ar avea ca efect o atitudine rigidă a
terapeutului, o lipsă de naturaleţe şi autenticitate a relaţiei.
O serie de psihanalişti (Fenichel, Heimann, Balint) au relevat laturile pozitive şi rolul
semnificativ al contratransferului în cura analitică.
Toate aceste elemente tehnice au drept finalitate o bună înţelegere a dinamicii, topicii ş
economiei psihice a pacientului, astfel încât acesta să se simtă înţeles din punct de vedere
emoţional.
Psihanalistul trebuie să dea dovadă de flexibilitate, ţinând cont de structura psihică a
pacientului, de caracteristicile şi limitele sale. El nu va lucra identic cu toţi pacienţii săi, ci trebuie
să adapteze elementele tehnice astfel încât să se realizeze o alianţă terapeutică.
63
Procesul psihanalitic evoluează prin trecerea de la un insight la altul având ca rezultat o ma

mare conştientizare a propriilor dorinţe şi temeri. Va apărea astfel o schimbare în economia psihică
a pacientului, în raportul de forţe dintre diferitele instanţe, el devenind mai tolerant faţă de dorinţele
sale.
Simultan se produc şi schimbări în structura sa psihică prin scăderea rigidităţii Supraeului ş
a interdicţiilor impuse de acesta. Se va debloca în acest fel o anumită cantitate de energie care va
putea fi folosită în activităţi adaptative. Fixaţiile vor fi depăşite, trecându-se la stadii de dezvoltare
afectivă mai avansate.
Tehnici dinamic-psihanalitice
Au ca scop conştientizarea unor conţinuturi informaţionale inconştiente, considerate

răspunzătoare de manifestările psihopatologice şi psihosomatice. Conştientizarea acesto
manifestări şi modificarea semnificaţiei lor duce la remiterea simptomatologiei.
Tehnica interpretării viselor
Tehnica se aplică în cazul în care un vis repetitiv anxietizează pacientul sau în cazul în care
se urmăreşte obţinerea de informaţii suplimentare (dacă pacientul declară că nu îi vine nimic în

minte prin asociaţii libere de la teme discutate în terapie se trece la analiza viselor pe care acesta le
are) pentru a construi o interpretare dinamică.
Există mai multe tipuri de vise:
1. Vise infantile - motivele frustrate pe parcursul zilei apar în vis (activităţi din timpul zilei)
2. Vise simbolice (logice şi ilogice)
logice - acţiune cu o anumită structură
ilogice – acţiune nestructurată
3. Vise de angoasă- exprimarea unor pulsiuni bazale sexuale şi agresive
Obiectul interpretării terapeutice îl fac visele simbolice şi de angoasă .
Tehnica interpretării viselor angajează următorul algoritm:
64
Pacientul este pus să îşi povestească visul. Terapeutul notează temele visului, evenimentele
în ordinea prezentată de pacient. De asemenea, este atent la emoţiile experienţiate de pacient în
cursul povestirii şi legătura lor cu temele expuse, relaţiile spaţiale care pot semnifica relaţi
interpersonale. Pornind de la evenimentele relatate (conţinutul manifest), pacientul este rugat să
facă asociaţii libere adunându-se treptat un volum mare de informaţii (conţinut latent). Pe baza
materialului obţinut, terapeutul oferă o interpretare a visului şi/sau a repetării sale ce pune în
legătură în fapt conţinutul manifest cu conţinutul latent.
Eficienţa tehnicii depinde nu de valoarea de adevăr a interpretării, ci de plauzibilitatea şi
gradul acceptării ei de către pacient. Altfel spus, un vis care se repetă anxientizând pacientul este
incomprehensibil.
Această incoprehensibilitate, impredictibilitate şi sentimentul lipsei de control pe care îl
experienţiază subiectul în raport cu apariţia şi semnificaţia visului, generează anxietate anticipativă
care în fapt menţine şi perpetuează visul respectiv în diverse variante.
Învingerea anxietăţii anticipative şi în consecinţă reducerea frecvenţei repetării visului se
face prin oferirea unui mit terapeutic, în forma interpretării visului.
Sigur, în unele cazuri, interpretarea poate fi adevărată dar nu acest lucru este important în
terapie, ci caracterul de coerenţă şi predictibilitate pe care aceasta îl dă pacientului.
Teoria visului
În primele pagini ale lucrării sale intitulate "Noi conferinţe de introducere în psihanaliză"
datată 6 decembrie 1932, Sigmund Freud afirmă că teoria visului "ocupă un loc special în istoria
psihanalizei şi marchează o turnantă. Începînd cu ea psihanaliza a făcut pasul de la procedeu
psihoterapeutic la psihologie a profunzimilor."
Teoria visului este aspectul cel mai caracteristic şi singular al ştiinţei psihanalitice, "ceva ce
nu are egal în restul ştiinţei noastre, o porţiune de pămînt nou, sustras credinţelor populare şi
misticii" (versiunea franceză: "Nouvelles conferences d'introduction a la psychanalyse", Gallimard
1984).
Analiza viselor în psihanaliză oferă posibilitatea să descifrăm misterul afecţiunilo
nevrotice, în speţă isteria, şi, în al doilea rînd, deschide calea spre inconştient.
A devenit celebră expresia lui Freud : visul este via regia [calea regală] spre inconştient.
65
Primele mari intuiţii legate de vis au fost materializate în anul 1895 cînd Freud consideră că
a descoperit misterul viselor. Este vorba de celebrul vis al injecţiei Irmei, analizat aproape comple
de Freud şi publicat în paginile monumentalei sale lucrări "Interpretarea viselor" (1900).
Visul este abordat în maniera care va deveni specifică pentru practicienii psihanalizei: cu
ajutorul asociaţiilor visătorului.
Analiza visului (vezi detaliile în cartea citată) scoate la iveală sentimentele de vinovăţie ale
lui Freud faţă de Irma, una din tinerele sale paciente, a cărei tratament nu a adus rezultatele
scontate.
Freud se apără de aceste sentimente negative aruncînd vina, în vis, asupra pacienta însăşi
care, chipurile, nu ar fi fost o pacientă docilă şi ascultătoare, sau asupra unuia din confraţii săi, dr
Otto, care s-ar fi făcut vinovat de o intervenţie medicală neglijentă (o injecţie cu o seringă
infectată).
După analiza visului său care se dovedeşte a fi cît se poate de coerent, Freud declară pe
bună dreptate: "visul nu este ceva lipsit de sens, nu este o absurditate şi, spre a ni-l explica, nu este
necesar să presupunem că o parte din tezaurul nostru de reprezentări doarme, în timp ce o parte
începe a se trezi.
Este un fenomen psihic în întreaga accepţiune a termenului şi de fapt este împlinirea unei
dorinţe.
Visul, prin urmare, se cere integrat în suita actelor psihice inteligibile din starea de veghe
activitatea spirituală care îl structurează este o activitatea extrem de complexă."
Această afirmaţie exprimă de fapt o mare deschidere spre activitatea psihicului abisal şi mai
ales, credinţa în determinismul psihic, în ideea că toate faptele psihice au semnificaţie, sens, şi se
conectează la activitatea diurnă, chiar dacă într-o manieră mai puţin vizibilă.
Contrar opiniei generale a lumii ştiinţifice a epocii sale, pentru Freud visul este o activitate
psihică coerentă, care poate face obiectul unei analize profunde.
Visul injecţiei Irmei

În cursul verii anului 1895 Freud povesteşte că a tratat psihanalitic o tânătă doamnă care
facea parte din cercul sau de prieteni.
Datotită relaţiilor de prietenie care au interferat cu tratamentul, reuşita acestuia a fost doar
parţială, în sensul că pacientei i-a dispărut anxietatea isterică, dar nu şi toate simptomele somatice.
66
Freud spune că pe atunci nu era prea sigur privind criteriile rezolvării definitive a unui caz
de isterie şi i-a recomandat tinerei o soluţie care acesteia i s-a părut inadmisibilă. Apoi, datorita
vacanţei de vară, au întrerupt tratamentul într-un climat de divergenţă.
Într-o zi în timpul vacanţei, Freud a fost vizitat de un tânăr coleg, Otto, care se întâlnise cu
Irma şi cu familia ei undeva la ţară, unde aceştia îşi petreceau vacanţa.
El l-a întrebat pe Otto cum se simte Irma, iar acesta i-a răspuns “Îi merge mai bine, dar nu
cu totul bine”.
Freud a fost supărat de cuvintele prietenului său şi mai ales de tonul cu care acesta le-a
rostit. A perceput în ele reproşul de a-i fi promis prea mult pacientei şi le-a atribuit influenţei
exercitate asupra lui Otto de rudele Irmei, care nu priviseră niciodată cu ochi buni tratamentul lu
Freud.
Noaptea (23/24 iulie 1895) Freud a avut următorul vis:
Un hol vast – o mulţime de invitaţi pe care îi întâmpinam. – Printre ei Irma, pe care o iau imediat mai de-o parte, ca
să-i reproşez, drept răspuns la o recentă scrisoare a ei, că nu a acceptat încă “soluţia” ce-i propusăsem.
Îi spun: Dacă mai ai dureri, este de fapt din cauza ta.
Îmi răspunde: De-ai şti cât de mult mă dor gâtul, stomacul şi burta, - mă râcâie nu alta.
Mă îngrozesc şi o privesc atent. Arată palidă şi buhăită; mă întreb dacă nu cumva am pierdut din vedere vreun
simptom organic. O trag lângă fereastră şi îi examinez gâtul. Ea manifestă o oarecare împotrivire, ca femeile care au
proteză dentară. Gândesc în sine-mi totuşi că ea nu are nevoie de aşa ceva.
Atunci deschide gura mare şi constat, în derapta, existenţa unei pete mari, albe, iar în cealaltă parte observ nişte
formaţiuni neobişnuite, contorsionate, având în mod vădit aspect de cornete nazale, iar pe ele întinse cruste alb-
cenuşii.
Alarmat, îl chem pe doctorul M., care, la rândul-i, examinează bolnava şi atestă cele văzute de mine...
Doctroul M. arată cu totul altfel decât de obicei; este foarte gălbejit, şchioapătă, nu are barbă...
Acum şi amicul Otto stă lângă Irma, iar amicul Leopold o percutează cu degetele pe deasupra corsajului şi spune: Are
o matitate la baza plămânului stâng şi, de asemenea, îmi atrage atenţia asupra unei zone cutanate cu infiltraţii, la
nivelul umărului stâng (ceea ce şi eu simt ca dânsul, în pofida faptului că e îmbrăcat).
M. spune: E, fără îndoială, o infecţie, dar nu face nimic, va interveni şi o dezinterie şi toxina se va elimina... Aflăm, de
asemenea, într-o clipă, de unde i se trage infecţia.
Amicul meu Otto i-a făcut nu demult, într-o zi când ea nu se simţea bine, o injecţie cu un preparat de propil
propilen... acid propionic... trimetilamină (a cărui formulă o văd înaintea ochilor, imprimată cu caractere groase)..
Asemenea injecţii nu sunt uşor de făcut... Şi pesemne nici seringa nu era curată.
În general putem clasifica astfel visele:
67
vise simbolice
vise compensatorii
vise legate de starea de sãnãtate
vise care vizeazã rezolvarea problemelor
vise telepatice
vise premonitorii
vise lucide
cosmaruri
1.VISELE SIMBOLICE
Personajele care apar in vis sunt adesea proiectii ale dorintelor care salasluiesc in noi si care
reprezinta psihismul nostru, lumea trairilor noastre interioare (credintele, atitudinile, temerile, etc.)
Aceste personaje pot fi oameni necunoscuti sau pot fi persoane reale din anturajul nostru. Cand in
vis apar personaje cunoscute, care fac parte din cercul de relatii prezente in viata noastra, acestea au
o semnificatie foarte particulară. Astfel, in functie de subiectul visului, calitatile sau defectele pe
care noi le atribuim celor care compun sfera relatilor noastre concrete ( rude, prieteni, cunoscuti
etc.) sunt de fapt trasaturi de caracter care ne apartin noua insine. Se produce astfel o proiectie
asupra altora a propriilor noastre trairi pe care nu le constientizam in viata de zi cu zi, sau nu vrem
sa ni le recunoastem.
Diferitele personaje care ne populeaza visele nu sunt altceva decat simboluri care exprima
realitati deja existente in lumea psihismului nostru. Cu totii gazduim in fiinta noastra un "copi
speriat ", un "parinte exigent ", un " profesor critic ", etc., o lunga lista de roluri pe care le jucam
de-a lungul vietii. Aceste roluri sunt proiectate in vis si interpretate de personaje simbolice cu
scopul de a ne arata noua insine diversele aspecte ale fiintei noastre care trebuiesc avute in vedere
pentru a fi analizate si ameliorate. Fiecare personaj din vis devine astfel un simbol al unei stari de
spirit, al unei credinte sau tendinte. Subconstientul nostru regizeaza in fiecare noapte o piesa care
are scopul de a ne introduce in atmosfera populata de rolurile noastre din viata si de a ne revela
propria existenta cu conflictele si problematicile ei. Este vorba, in final, de rolurile pe care noi le
jucam in viata, dar care, in vis, sunt interpretate si atribuite celor care pentru noi au o semnificatie
particulara.
68
Actorii din vis sunt purtatorii simbolici ai mesajului pe care subconstientul cauta sa ni-l transmita
pentru a ne revela pe noi, noua insine.
2. VISELE COMPENSATORII
Visele de compensatie sunt vise care " ne permit " sa comitem acte pe care nu indraznim sa
le facem in stare de veghe, sau pur si simplu nu avem posibilitatea de a le realiza.
Sunt vise de defulare, de multe ori cu tenta sexuala.
3. VISE LEGATE DE STAREA DE SÃNÃTATE
Din astfel de vise putem afla ce stari emotionale stau la baza indispozitiilor noastre.
Puterea mintii este atat de mare incat atunci cand nutrim ganduri negative (manie, invidie
razbunare, gelozie, suparare, ingrijorare, frica, etc ) acestea influenteaza corpul in mod subtil
generand atitudini negative care afecteaza deci planul fizic.
Visele din aceasta categorie au rolul de a ne pune in garda, de a ne alerta sau avertiza asupra
pericolului de dereglare a armoniei interioare care poate pune in cauza buna functionare a
organismului, deci sanatatea noastra.
De asemenea, putem primi informatii, in vis, despre o indispozitie fiziologica sau chiar
imbolnavirea unui organ.
Este bine ca, analizand mesajul visului, sa luam masuri urgente pentru corijarea atitudini
noastre mentale in vederea prezervarii sau, dupa caz, ameliorarii starii de sanatate.
4. VISE CARE VIZEAZÃ REZOLVAREA PROBLEMELOR
Problemele care ne afecteaza in timpul zilei ies la iveala noaptea, in vis, din adancu
subconstientului. Acesta ofera solutii pe care noi nu le-am imaginat in stare de veghe.
Sunt bine cunoscute exemplele unor mari personalitati din lumea stiintei sau artelor, care
datoreaza succesul realizarilor de exceptie, "sfaturilor" pe care le-au primit in vis. Secventele din
vis nu sunt aleatorii.
69
Prima scena este subiectul principal al conflictului, fiecare scenă generind o alta pana la cea
finala care aduce adesea solutia sau ne arata un drum, o cale de urmat pentru a gasi rezolvarea
problemei respective.
5 - VISE TELEPATICE
In visele telepatice actiunea care se deruleaza poate fi o punere in scena a unei situatii reale
care se petrece efectiv in chiar momentul in care are loc visul.
Poate fi vorba despre un eveniment care se petrece la mare distanta ( poate chiar pe cealalta
parte a globului ) sau in viata unei alte persoane.
Este o perceptie pe care o avem in astral despre o actiune care se desfasoara in lumea
fizica.Se mai poate ca perceptia pe care o avem sa nu se refere la un fapt, o actiune concreta ci la
trairile ( frici, bucurii, etc. ) unei alte persoane care ni se transmit in mod telepathic.
E bine sa interpretam acest gen de vise din ambele puncte de vedere.
6 - VISE PREMONITORII
Acestea reprezinta informatii sau intamplari care se petrec in vis inainte ca ele sa se
manifeste in realitate in lumea exterioara.De multe ori aceste vise exprima doar tendinta pe care ar
urma-o evenimentele vietii reale daca ele ar urma cursul lor din viata curenta.Subconstientul nostru
capteaza evenimente, fapte, vibratii, tendinte si le interpreteaza fara ca constientul nostru sa poata
interveni.
Visul aduce toate acestea la suprafata.De retinut ca pe un factor extrem de important : noi
putem influenta in mod constient cursul evenimentelor dar daca NU o facem, atunci "premonitia" se
realizeaza.
Aceasta schimbare a cursului evenimentelor presupune o atitudine de transformare
interioara, de motivatie si actiune. Idealurile, valorile, scopurile, telul nostru in viata sunt subiectele
favorite ale viselor din aceasta categorie. Ele ne arata valorile noastre reale, cele care ne fac cu
adevarat fericiti, care ne aduc cu adevarat armonie si echilibru launtric.
70
Daca in realitate ducem o viata pe care in adancul nostru o respingem, visele ne vor arata
acest lucru, invitandu-ne sa luam masurile necesare pentru a fi in armonie cu adevarata noastra
fiinta. Ele ne vor arata distanta dintre aspiratii si posibilitati.
7. VISE LUCIDE
Acestea reprezinta o categorie foarte speciala de vise. Sunt vise in care stim ca visam si
putem sa schimbam prin vointa cursul visului. Astfel in loc sa asistam ca spectatori ai propriulu
nostru film din vis, devenim regizorii acestuia. Acest tip de vise ne releva capacitatile corpulu
nostru astral. În acest tip de vise putem calatori oriunde, depasi limitele materiei si folosi vointa
pentru a actiona fara limitari. In lumea astrala intalnim exact aceeasi situatie ca in lumea realitati
fizice.
Acolo exista, de asemenea, grade diferite de dezvoltare, de traire spirituala si putem intaln
nivele mai inalte sau mai joase de evolutie. Putem realiza contacte cu alte suflete si schimba mesaje
asa cum o facem in lumea "reala" fizica.
8.COSMARURI
Cosmarurile care se repeta reprezinta ultima solutie pe care o are subconstientul de a ne

arata ca ceva ce nu reusim sa intrezarim in noi insine trebuie revelat si inteles.
In acest caz actiunea este mult mai importanta decat trairile si emotiile asociate acesteia.
Visul – realizare a unei dorinţe
Conform teoriei lui Freud, visul ar fi o realizare deghizata, mascata a unei dorinte refulate,
reprimate.
El are un continut manifest, constituit din datele explicite apartinand visatorului ( imagini
sentimente, idei, impresii, pe care visatorul si le aminteste la trezire) si continutul latent, ansamblu
de informatii inconstiente care sunt la originea visului si la care nu avem acces decat ca rezultat al
interpretarii psihanalitice a visului. De fapt este acelasi continut care se exprima de maniera
diferita.
71
Interpretarea psihanalitica a visului ar consta tocmai in restituirea dorintei refulate. Ceea ce

Freud numeste cenzura este un fel de instanta superioara care are privilegiul de a permite
constiintei accesul la anumite tendinte ale subiectului in cauza.
Anumite vise insa, par a nu se supune modelului propus de Freud. Astfel este cazul viselor
angoasante, a cosmarurilor, pe care el le trateaza ca pe tulburari mentale precum fobia sau nevroza,
considerand ca emotia resimtita poate sa nu fie in raport cu contextul intrinsec al elementelor
onirice.
Visul apare ca un fel de rebus, un cumul de semne codificate si nu ca o insiruire de imagini
independente.Trama onirica, cantitatea impresionanta de asociatii care apar in imaginile prezente in
vis, este subordonata catorva idei fundamentale, ganduri de baza.
Visul este o forma de gandire distincta de cea din starea de veghe constienta, care are rolu
de a sustrage cenzurii elementele visate. El este considerat un fel de substitut al unei scene infantile
modificate prin transfer si actualizate in prezent. Este vorba despre o regresie care imbraca ma
multe forme si expresii, de la pasajul de la o instanta psihica spre o alta, la "retrairea" unei satisfactii
din trecut si pana la exprimarea unei "expresivitati primitive".
Doua procese intra in joc:
- procesul primar care este legat de functionarea inconstientului ce tinde spre mentinerea s
afirmarea "identitatii de perceptie"
- procesul secundar caracteristic constientului care tinde spre "identitatea de gandire".
Tehnica asociaţiilor libere

Pacientului i se cere să spună tot ce îi vine în minte atunci când terapeutul va pronunţa
numele temei de interes.
Se precizează ca este necesar ca pacientul să spună totul fie că este logic fie că nu este logic
trebuie să spună orice îi vine în minte.
Tema o stabileşte terapeutul în funcţie de domeniul în care doreşte să afle mai multe
informaţii pe care el le consideră relevante pentru simptomatologie (ex. relaţia cu mama).
PSIHOTERAPIILE EXPERIENȚ IALE
72
Specialiștii în terapie experențială critică terapiile dinamice și pe cele comportamentale

considerând că acestea ar transforma individul în automat. Demersul experențial pune accentul pe
valorificarea disponibilităților umane și are ca obiectiv contracararea alienării (înstrăinării)
Această psihoterapie este dedicată depășirii experiențelor umane obișnuite, fiind orientată pe
găsirea unui sens al vieții.
Omul este considerat ca o entitate activă autoformativă, cu un potențial psihic latent.
Tehnicile sunt de autoperfecționare, axate mai putin pe vindecare, simptom sau boală.
Scopul terapiei constăîin conștientizarea de către client a propriului eu sau atingerea unu
nivel superior de conștiință.
Experiențialiștii pun accent pe autodeterminare, creativitate, autencititatea ființei umane
pe demersul de integrare corporal-spirituală. La baza acetsi orintări se află filosofia europeană
precum și experiența unor culturi orientale.
Tulburarile psihopatologice sunt considerate expresii ale scăderii potențialului uman sau a
pierderii legăturii cu eul. Această pierdere a unității nu este datorată unor conflicte inconștiente, c
pierderii sensului existenței și blocării posibilității de manifestre a eu-lui. Astfel,
 nevroza devine o expresie a disperării existențiale datorate înstrăinarii eu-lui de el însuși
 anxietatea este teama omului de a se confrunta cu limitele sale (moartea, sentimentul
neputinței)
Idealul psihoterapiei este crearea omului spontan, autentic, activ și creativ. Terapia pune
accent pe trăirea emoțiilor și trăirilor indiviaduale. Această trăire este mai curand un proces afectiv
decat unul cognitiv. Schimbarea terapeutică rezultă în procesul trăirii experienței și practic prin
înțelegera unor semnificații profunde a experiențelor de viață.
Una dintre ideile de bază ale acestei teorii este: orice organism are în el tendința înnascută
de a-și dezvolta calitățile la nivelul optim, de a tinde spre sănătate și perfecțiune (Rogers).
Relaț ia terapeutică este una umană, mutuală, încărcată afectiv, în cadrul căreia fiecare dintre ce
doi parteneri încearcă în mod sincer și deschis să comunice prin mijloace verbale sau nonverbale
Terapeutul nu intră în relație ca specilaist, ci mai ales ca ființă umană. Relația nu este de tip
părinte-copil, profesor-elev, ci o relație echilibrată, cum ar fi cea dintre prieteni sau soți.
73
In cadrul orientării experiențiale există curente terapeutice diferite. Acestea nu se bazează

neapărat pe o tehnică anume, ci pe integrarea ființei umane (experențialiștii afirmă că celelalte
terapii fac abuz de tehnici). Sunt școli care pun accentul pe comunicarea verbală, altele pe tehnicile
non-verbale trăirea unor senzații corporale, concentrări asupra respirației, asupra posturilo
corporale etc.
Printre cele mai cunoscute tehnici experențiale se află:
 tehnica imaginației dirijate
 tehnica dialogului mutual
 tehnici de relaxare musculară (relaxarea nu este centrată pe scop)
 tehnici orientate pe controlul respirației
 tehnici de gimnastică, masaj, presopunctură.
Pentru atingerea obiectivului (unirea trupului cu mintea și spiritul), terapeutul utilizează
tehnici de meditație prin care se urmărește transcederea ego-ului individual și contopirea lui cu
conștiința universală. Se utilizează exerciții de concentrare a atenției, de dezvoltare a voinței.
Orientarea experiențială cuprinde 3 direcții:
 filosofică: are la baza filosofia existențialistă europeană, tehnica utilizată fiind cea a
dialogului mutual (în special)
 psihosomatică: pune accentul pe concentrarea asupra senzațiilor corporale; ca și tehnici
folosește gestaltterapia, somatoanaliza, analiza bioenergetică etc.

 spirituală: apropiata de cea religioasă, pune accentul pe experiența transcedentală. Aceasta
direcție urmărește atingerea unor nivele superioare de conștiință; ca tehnici utilizează
relaxarea, meditația, antrenamentul voinței, meditația transcedentală.
TERAPIA CENTRATĂ PE CLIENT

Cea mai cunoscută variantă de terapie este cea centrată pe client (Carl Rogers). E
înlocuieste denumirea de pacient cu cea de client (clientul respinge ideea de pasivitate). Rogers era
încrezator in fortele naturale de vindecare și considera terapia ca un proces de îndepertare a
constrângerilor. Constrângerile își au originea în solicitările nerealiste pe care și le impun oameni
atunci cand își impun să nu mai trăiasca un anumit gen de sentimente (ex: ostilitate). Negând că pot
nutri sentimente urâte, oamenii nu mai sunt conștienți de natura reacțiilor lor, pierzând astfe
contactul cu experiența autentică, iar rezultatul este un nivel de integrare psihică scăzută.
74
Obiectivul principal al terapiei rogersiene este învățarea clientului să se accepte pe sine

Terapeutul stabilește un astfel de climat în cadrul căruia clientul se simte acceptat necondiționat
înteles și valorizat ca persoană. El se simte liber să-și exploreze gandurile și sentimentele reale, sa
si accepte ura, furia, resentimentele. Pe măsură ce conceptul de sine devine mai actual, oamenii
încep sa fie mai toleranți cu ei insisi, mai deschisi, mai integrați.
In cadrul acestui sistem terapeutic dirijarea procesului terapeutic nu este sarcina
terapeutului. Acetsa nu dă răspunsuri, nu face interpretări, nu sesizeaza prezența conflictelo
inconștiente și nu intervine activ în terapie. El doar ascultă cu atenție, cu atitudinea de acceptare a
ceea ce spune clientul, întrerupând doar pentru a reformula (reformulările nu trebuie să conțină
evaluari, terapeutul doar parafrazand). Asfel, clientul își conștientizează mai bine trăirile ș
emoțiile.
Psihoterapia nondirectivă se deosebește de alte abordări prin aceea că:

1) Se acordă o mai mare autonomie și independență subiectului, considerându-se că acesta are
o capacitate spontană de evoluție
2) Se pune un accent mai mare pe factorii de natură emotională decât pe cei de natură
intelectuală.
3) Se acordă o mai mare atenție evenimentelor actuale decat celor din istoria vieții clientului
4) Terapia este privită ca o experiență evolutivă
Conditiile relatiei terapeutice nondirective (dupa Rogers)

a) terapeutul trebuie să se conducă dupa principiul că individul aflat in terapie e
responsabil pentru el insusi și este de dorit să-și asume această resposabilitate
b) terapeutul trebuie să fie de acord cu faptul că clientul are in interiorul său o
puternică dorința de a deveni matur, adaptat social, independent și productiv
c) terapeutul trebuie sa creeeze o atmosfera calda și permisivă, în care individul are
dreptul să-și exprime orice fel de atitudine, sentiment, gând, indiferent cât de
neacceptabile, absurde sau contradictorii ar fi acestea
d) terapeutul nu pune în cadrul cabinetului limite în ceea ce privește atitudinile, ci doa
în ce privește comportamentul
75
e) terapeutul utilizează doar astfel de tehnici care să-l conduca pe client la î nțelegerea
propriilor sale atitudini și stări emoționale și să-l conducă la autoaccentuarea acestora
Acest lucru se realizează printr-o atitudine încarcată afectiv și prin clarificarea atitudinilo
clientului.
Terapiile nondirective se aplică urmatoarelor categorii de subiecți:

- subiecții cu reacții anxioase datorate stresului
- adolescenții cu tulaburări de adaptare sau comportament
- clienții cu afecțiuni somatice invalidante
- psihotici aflați în remisiune
GESTALTTERAPIA
Gestalt terapia face parte din grupul psihoterapiilor experientiale, de tip umanist. Acestea au
la baza filozofia existențialistă preocupată de trăirea și devenirea ființei umane. Demersu
experiential reprezintă o valorificare a disponibilităților ființei umane, o realizare a universalități
sale, și are drept obiectiv contracararea alienarii.
Scopul pshioterapiei îl reprezintă conștientizarea maximală a propriului eu sau atingerea
unui nivel superior de conștiință, prin care omul să devină conștient de semnificația lumii sale
interne și externe și, in acelasi timp, capabil să o construiască.
Gestalt-teoria sau psihologia formei a fost elaborată în Germania, în secolul al XIX-lea, sub
impulsul lui Wertheimer, al lui Kohler si al lui Koffka. In realitate “Gestalt-ul” este mult mai
complex decat teoria formei, ceva ce nici un cuvant nu-l traduce exact in nici o limba. In limba
germana verbul gestalten inseamna “a pune in forma, a da o structura cu sens”. Rezultatul numit
Gestalt este o forma structurala, completa, care pentru noi capata sens.
Gestalt–teoria are la baza legile perceptiei: astfel o totalitate (ex.figura umana) nu poate f
redusa la suma stimulilor perceputi. Apa este alceva decat combinatia de oxigen si hidrogen,o
simfonie este alceva decat o succesiune de note muzicale. Constatam astfel ca intregul este diferi
de suma partilor sale.
O parte ce apartine unui intreg este altceva decat aceeasi parte izolata sau inclusa in al
intreg, intrucat dobandeste proprietatile specifice in functie de locul si de functia sa in fiecare dintre
76
ele. Pentru a intelege un comportament sau o situatie este important nu numai sa le analizam, ci mai
ales sa avem o viziune sintetica asupra lor, sa le percepem intr-un ansamblu mai vast al contextului
global, sa avem o privire nu doar punctuala, ci una mai larga: contextul este adesea mai semnificativ
decat textul.
Gestalt terapia este o terapie fenomenologic-existentiala fondata de Fritz si Laura Perls prin
anii ’40. Ii invata pe terapeuti si pacienti metoda fenomenologica a starii de awarness (prezenta
atentie extinsa, constiinta extinsa), in care a percepe, a simti si a actiona sunt distincte de a
interpreta si a te eschiva in atitudini preexistente. Explicatiile si interpretarile sunt considerate ma
putin valide decat ceea ce este perceput si simtit direct. In gestalt terapie pacientul si terapeutu
dialogheaza, adica isi comunica fiecare perspectiva lui fenomenologica. Diferentele dintre
perspective- devin tinta experimentarii si a dialogului continuu. Scopul pentru clienti este de a
deveni constienti pentru ceea ce fac,de cum fac un anumit lucru,de cum se pot schimba si totodata
de a invata sa se accepte si sa se valorizeze pe ei insisi.
Gestalt-terapia se axeaza mult mai mult pe proces (ce se intampla) decat pe continut (ce sa
discutat). Accentul se pune mai degraba ce s-a facut, gandit si simtit intr-un anumit moment deca
pe ceea ce a fost, ar fi putut sa fie sau ar fi trebuit sa fie.
In Gestalt terapie pacientul invata sa-si foloseasca la maxim simturile interne si externe
pentru a deveni responsabil de sine si pentru a se autosustine. Gestalt terapia ajuta pacientul sa
regaseasca cheia propriei stari/conditii/dispozitii si sa fie prezent in procesul de constientizare.

Gestalt terapia urmareste sa inteleaga situatia prin intermediul prezentei active, vindecatoare
a terapeutului si a clientului intr-o relatie bazata pa un contact autentic. In Gestalt terapie se
foloseste in mod activ experienta imediata a pacientului.
Gestalt inseamna ‘forma’, ‘structura’. Gestalt-terapia utilizeaza schimbarea de perspectiva
in modul de a privi figura si fondul. Tot ceea ce credem ca vedem nu exista decat in viziunea celu
care priveste: sunt proiectii, ceea ce numim in limbajul curent ‘realitate’, plecand de la aspectu
sensibil care cade pe retina si pe care-l numim ‘real’.
Sigla Gestalt - (realitatea exterioara) :
77
În figura de mai sus se poate vedea un desen, o vaza (sau 2 vaze suprapuse), o clepsidră
piciorul unei mese de gradină, ori 2 profiluri față în față (sau 4 profiluri) = "realitatea" interioară
proiectata pe realitatea exterioara.
Gestalt isi gaseste originalitatea mai ales in mijloacele terapeutice: centrare constanta pe
trezirea constiintei sentimentelor si corpului si punerea in actiune a noi comportamente in vederea
reducerii rezistentelor care reprezinta un obstacol pentru contact.
La fel se intampla cand ne indragostim la prima vedere. Credem ca intalnim idealul de
femeie pe care-l avem in mintea noastra. Ne ‘indragostim’ de masca pe care o atribuim celuilalt. La
sfarsitul lunii de miere, cand incepe adevarata viata in doi, cade masca: "Tu nu esti cea care
credeam ".
Această abordare existenţialistă are la bază premisa că „oamenii trebuie să-şi găseasă
propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii"
Fără conştientizare, clientul nu posedă instrumentele necesare pentru schimbarea personalităţii
Fiind în legătură cu experienţa sa subiectivă şi cu realitatea, persoana devine unitară şi întreagă
Devenind conştient, clientul va putea să-şi organizeze propria existenţă într-o manieră plină de sens
După I. Mitrofan (1999), terapeuţii gestaltişti „caută să declanşeze în clienţi capacitatea de a
deveni observatori conştienţi în prezent ai propriilor lor trăiri şi experienţe trecute, readuse pe scena
prezentului şi reexperimentate pentru a deveni comprehensibile". Scopul final este obţinerea
con¬ştiinţei depline, experienţa conflictelor interne, rezolvarea dihotomiilor prin integrarea lor ş
aplecarea asupra impasului care stă în calea completării acţiunilor neterminate.
In viziunea lui Perls,oamenii poartă cu ei în viaţă o serie de conflicte şi traume nerezolvate
Sentimentele neexprimate de teamă, durere, vină,anxietate aduse în cadrul unor noi relaţii. Nu
putem să evoluăm decât dacă vom putea să ne încheim afacerile noastre mai vechi.
78
Terapeutul gestaltist se va concentra pe sentimentele clientului său, conştientizarea de

moment, mesajele corpului, energia, evitarea şi blocajele în conştientizare. Clienţii sunt ajutaţi să
înveţe să-şi folosescă simţurile deplin, să fie atenţi la mesajele limbajului nonverbal, mai ales cele
legate de mesajele corpului. O mare parte din gândirea noastră este o modalitate de a evita
sentimentele şi de aceea, accentul se pune pe simţirea directă, pe experienţa lui „aici şi acum"
Postura, mişcările, gesturile, vocea, ezitările unui client spun o întreagă istorie. „Adevărata
comunicare stă în spatele cuvintelor" (Perls, 1969).
De asemenea, terapeutul gestaltist se concentrează pe diferite aspecte de limbaj, cum ar fi
vorbirea impersonală care înlocuieşte personalizarea; ambiguitatea lui „poate", „un fel de"
„posibil", „probabil", „se pare că", „bănuiesc" sunt înlocuite cu afirmaţii clare şi directe; „trebuie"
„este necesar să" reprezintă expresii care neagă responsabilitatea personală şi sunt înlocuite cu „eu
vreau să", „eu doresc să", „eu aleg să". în acest mod, clientul va fi ajutat să-şi câştige libertatea
alegerilor şi responsabilitatea.
Cel mai important aspect al terapiei este relaţia dintre terapeut şi client. Se consideră că din
interacţiunea terapeutică, clientul învaţă despre el însuşi şi va fi capabil să se schimbe. "A veni în
întâmpinare" şi „a intra în rezonanţă" cu clientul sunt două atribute de bază în activitatea
terapeutului gestaltist. In acest demers, nu atât tehnicile şi strategiile terapeutice sunt importante, cât
atitudinile şi comportamentul terapeutului manifestate în relaţie cu clientul său.
PSIHOTERAPIA FAMILIEI
Principii de bază în psihoterapia familiei
Civilizaţia modernă, urbană şi industrială, conferă familiei în principal două roluri:

- protectia psihosocială a membrilor săi
- acomodarea la mediul cultural şi transmiterea culturii respective
În această societate modernă omul nu poate supravieţui decât dacă dispune de două
capacităţi esenţiale:
- aceea de a-şi forma aptitudini de înaltă specializare
79
- aceea de a se adapta rapid la schimbările constante de pe scena socio-economică

Societatea urbană industrială a pătruns în familie şi a preluat o serie de atribuţii care pe
timpuri erau considerate sarcini familiare: tinerii sunt educaţi în şcoli şi prin mass-media, poziţia
socială a femeii s-a îmbunătăţit considerabil, ambii soţi aspiră la o carieră.
Omul însă aderă în continuare la o serie de valori ce ţin de o altă epocă: îşi delimitează clar
graniţele dintre familia sa şi mediul extrafamilial, aspiră la un mariaj “până la adânci bătrâneţi”, etc
(S. Ariel, 1993).
Societatea noastră este într-un stadiu de tranziţie, iar familia, care se acomodează
întotdeauna cu societatea, se schimbă şi ea. Însă, din cauza dificultăţilor de tranziţie, sarcina
psihosocială cea mai importantă a familiei – de a-şi întreţine membrii – a devenit acum ma
importantă ca niciodată şi, în acelaşi timp, parcă mai dificilă ca oricând.
Psihoterapia familiei este o formă de psihoterapie care implică toţi membrii familiei
nucleare (de bază) sau ai familiei extinse. Acest demers este condus de un psihoterapeut sau de o
echipă de terapeuţi. De cele mai multe ori această echipă este compusă dintr-un bărbat şi o femeie
fapt necesar pentru a trata problemele legate de sexul participanţilor şi pentru a servi drept modele
pentru membrii familiei.
Deşi unele forme de psihoterapie de familie se bazează pe principii psihodinamice sau
behavioriste, cea mai mare parte a abordărilor au la bază teoria sistemelor familiale. Această
abordare priveşte familia ca pe un întreg şi pune un mai mare accent în terapie pe patternurile de
relaţionare şi comunicare dintre membrii familiei decât pe tratamentul separat al simptomelor
fiecărui individ.
Psihoterapiile de familie au început să se dezvolte la puţin timp după cel de-al doilea războ
mondial. Psihiatrii care tratau pacienţi schizofrenici au observat că familiile acestora comunicau
într-un mod neadecvat şi, în acelaşi timp, simptomele pacientului erau cu atât mai intense cu cât
nivelul tensiunii dintre părinţii lui era mai mare.
Aceste observaţii au dus la ideea de a considera familia ca pe un sistem care are reguli
interne proprii, patternuri de funcţionare şi o foarte mare rezistenţă la schimbare.
Terapeuţii au început să trateze familiile pacienţilor lor schizofrenici ca pe un întreg
renunţând astfel la tratamentul spitalizat individual al acestora. Rezultatul a fost că, într-un număr
80
însemnat de cazuri, membrul familiei care suferea de schizofrenie manifesta o reducere

semnificativă a simptomelor atunci când “pacientul” era întregul sistem familial.
Ulterior, această abordare a fost aplicată şi la familii care prezentau alte probleme.
Psihoterapia de familie este recomandată în următoarele situaţii:
- Tratamentul unui membru al familiei care suferă de schizofrenie sau personalitate
multiplă. În aceste cazuri terapia îi ajută pe ceilalţi membri ai familiei să înţeleagă
tulburarea şi să sprijine schimbarea psihologică a persoanei bolnave.
- Familiile cu probleme între generaţii. Aici intră familiile în care părinţii şi bunici
locuiesc în aceeaşi casă sau copiii daţi spre îngrijire la bunici.
- Familiile care deviază de la normele sociale – au probleme legate de atitudinile
judicative ale membrilor societăţii.
- Familiile ai căror membri aparţin unor culturi, religii sau rase diferite.
- Familiile care transformă pe unul dintre membrii lor în ţap ispăşitor şi solicită terapie
individuală pentru acesta.
- Familiile în care problemele pacientului identificat par a fi legate inexplicabil de
probleme cu alţi membri ai familiei.
- Familiile cu dificultăţi de adaptare.
Psihoterapia de familie nu este recomandată în următoarele situaţii:
- Familiile în care unul sau ambii părinţi sunt psihotici sau au fost diagnosticaţi cu
tulburare de personalitate paranoidă sau antisocială.
- Familiile ale căror valori culturale sau religioase sunt opuse sau suspicioase faţă de
psihoterapie.
- Familiile cu membri care nu pot participa la şedinţele de terapie datorită unor boli sau
limitări de natură fizică.
- Familiile care au membri cu o structură de personalitate foarte rigidă. În aceste cazur
persoanele respective riscă declanşarea unei crize emoţionale sau psihologice.
- Familiile ai căror membri nu se pot întâlni regulat pentru tratament.
- Familiile instabile sau pe punctul de a se despărţi.
Psihoterapia de familie este un tratament de scurtă durată (câteva luni), centrată pe
rezolvarea unor probleme specifice. În cazul familiilor ce prezintă disfuncţionalităţi severe
restructurarea acestora se face pe termen lung.
81
Toţi membrii familiei şi terapeutul (sau terapeuţii dacă sunt doi) sunt prezenţi la toate
şedinţele.
Rolul terapeuţilor este de a analiza procesul interacţiunii şi comunicării familiei ca un
întreg. Ei trebuie să fie obiectivi, adică să nu ia partea niciunui membru al familiei.
Comentariile şi remarcile pe care le fac terapeuţii au rolul de a ajuta membrii familiei să
devină conştienţi de paternurile şi structurile disfuncţionale ale sistemului familial.
De asemenea, ei modelează comportamente noi, pe care membrii familiei urmează să le
preia şi să le utilizeze în interacţiunile dintre ei în timpul şedinţelor terapeutice.
Teroia sistemelor familiale

Terapia de familie se bazează pe teroia sistemelor familiale, care priveşte familia ca pe un
organism viu, mai mult decât suma membrilor săi.
Teoria sistemelor este utilizată pentru a evalua membrii familiei în funcţie de poziţia şi de
rolul pe care îl are fiecare în cadrul sistemului familial.
Problemele sunt tratate prin schimbarea modului în care sistemul funcţionează şi nu prin
încercarea de a trata un singur membru al familiei.
Teoria sistemelor familiale se bazează pe o serie de concepte:
1. Pacientul identificat – este membrul familiei care prezintă simptomul deranjant ce a adus
familia la tratament. Acest concept este utilizat de terapeut pentru a împiedica familia să-
transforme pe acesta în ţap ispăşitor şi astfel să evite problemele ce există în restul sistemului
familial.
2. Homeostazia – prin acest concept se înţelege faptul că sistemul familial caută să-şi menţină de-a
lungul timpului organizarea şi funcţionarea cu care este obişnuit. Terapeutul poate utiliza conceptul
de homeostază pentru a explica de ce un anumit simptom al familiei a ieşit la suprafaţă la un anumi
moment, de ce un anumit membru a devenit pacient identificat şi ce este posibil să se întâmple
atunci când familia va începe să se schimbe.
3. Câmpul familiei extinse – se referă la familia nucleară, plus reţeaua de bunici şi alţi membri ai
familiei extinse. Acest concept este utilizat de terapeut pentru a explica transmiterea
intergeneraţională a atitudinilor, problemelor şi comportamentelor.
82
4. Diferenţierea – se referă la capacitatea fiecărui membru al familiei să-şi păstreze identitatea de

sine şi în acelaşi timp să rămână conectat emoţional la familie. Acesta este unul dintre criteriile de
identificare a unei familii sănătoase.
5. Relaţiile triunghiulare – teoria sistemelor familiale susţine ideea că relaţiile în interiorul unei
familii sunt de obicei triunghiulare.
De fiecare dată când două persoane ale sistemului familial au probleme una cu cealaltă, ei
vor include în triunghi un al treilea membru cu scopul de a-şi stabiliza propria lor relaţie.
Triunghiurile din interiorul unui sistem familial de regulă interacţionează între ele astfel
încât menţin homeostaza familiei.
Cele mai obişnuite triunghiuri familiale includ: un copil şi părinţii săi, doi copii şi un
părinte, un părinte, un copil şi un bunic sau soţul, soţia şi un cumnat.
Salvador Minuchin (1991)

Psihologul american Salvador Minuchin (1991) descrie familia ca pe un sistem care
operează într-un context social specific şi are trei componente:
- structura familiei este aceea a unui sistem socio-cultural deschis şi în transformare;
- familia se dezvoltă continuu, trece printr-un număr de stadii ce necesită restructurare;
- familia se adaptează la circumstanţele schimbătoare pentru a-şi menţine continuitatea ş
pentru a favoriza creşterea psihologică a membrilor săi.

Minuchin consideră că orice familie are o structură precisă, care este constituită dintr-un set
invizibil de cerinţe funcţionale ce au rolul de a organiza modalităţile prin care interacţionează
membrii familiei.
O familie este un sistem ce operează prin patternuri tranzacţionale. Cu alte cuvinte
patternurile de tranzacţie repetitive stabilesc pentru fiecare membru al familiei unde, când şi cu cine
să se relaţioneze. Ele reglementează comportamentul membrilor familiei.
Aceste patternuri tranzacţionale sunt menţinute de două sisteme de constrângere.
- Primul sistem implică regulile universale ce guvernează organizarea familiei: ierarhia
puterii în familie (parinţii şi copiii având nivele diferite de autoritate), complementaritatea
funcţiilor (soţul şi soţia care acceptă interdependenţa şi funcţionează ca o echipă), etc.
83
- Al doilea sistem de constrângere este idiosincratic şi cuprinde expectaţiile mutuale ale

fiecărui membru al familiei. Aceste expectaţii sunt construite după ani de negocier
implicite sau explicite între membrii familiei.
Sistemul familial îşi îndeplineşte funcţiile prin subsistemele sale. Aceste subsisteme din
interiorul familiei sunt: indivizii, diadele (soţ-soţie, mamă-copil), membrii de acelaşi sex, membri
cu aceleaşi interese, etc. Fiecare individ aparţine mai multor subsisteme, în care are nivele diferite
de putere şi intră în relaţii diferite şi complementare. Astfel, spre exemplu, în prezenţa tatălui
copilul trebuie să se comporte ca un fiu şi să cedeze din puterea pe care o deţine în relaţia sa cu
fratele mai mic.
Sholmo Ariel consideră că disfuncţiile familiale au la bază două tipuri de erori în

procesarea informaţiei la nivelul familiei:
Erori ale cantităţii
Erori ale relevanţei
În cazul erorilor cantităţii se furnizează sau se primeşte o cantitate prea mică sau prea mare
de informaţie. Astfel, sistemul de procesare a informaţiei fie este supraîncărcat, fie nu dispune de
cantitatea minimă necesară de informaţie pentru a funcţiona adecvat. Spre exemplu, un copil îi cere
tatălui său să-l ajute în problemele pe care le întâmpină la şcoală. Când însă tatăl îl chestionează
asupra naturii acestor probleme, copilul răspunde evaziv şi nu intră în detalii (furnizează o cantitate
insuficientă de informaţii). Acest fapt îl împiedică pe tată să-i furnizeze tipul de ajutor la care
copilul se aşteaptă din partea lui.
În cazul erorilor relevanţei membrii familiei nu iau în consideraţie informaţii relevante sau
primesc deliberat informaţii irelevante şi confuzionale.
Autorul consideră că simptomele unui individ sunt cel puţin în parte explicate de
disfuncţiuni în sistemul familial din care face parte persoana respectivă.
Simptomele patologice ale unui copil pot face parte dintr-un plan disfuncţional construit de
acesta pentru a îndeplini un scop anume.
Un copil poate manifesta un comportament provocativ pentru a-şi forţa mama să-
stabilească o serie de limite.
De cele mai multe ori familia este trimisă la un terapeut specializat în psihoterapie de
familie de către medicul pediatru. În SUA s-a estimat că nu mai puţin de 50% dintre cazurile
84
prezentate la medicii pediatri se datorează problemelor de dezvoltare ale copiilor care afectează
întreaga familie.
Unii medici chiar utilizează liste de simptome pentru a măsura necesitatea unei terapii de
familie.
Diagnosticul pe care îl face psihoterapeutul de familie cuprinde interviurile individuale ale
membrilor familiei, inclusiv copiii şi ale membrilor simptomatici semnificativi ce fac parte din
familia extinsă.
Acest proces îi permite terapeutului să afle cum vede fiecare membru al familiei problema şi
să-şi formeze primele impresii referitoare la funcţionarea sistemului familial.
Terapeutul este interesat în special de nivelul şi tipurile de emoţii exprimate, de patternurile
de dominanţă şi supunere, de rolurile jucate de membrii familiei, stilurile comunicaţionale ş
locaţiile triunghiurilor emoţionale. De asemenea, terapeutul va observa dacă aceste patternuri sunt
rigide sau relativ flexibile.
Diagnosticul presupune desenarea unei diagrame care cuprinde persoanele semnificative ş
evenimentele din istoria familială, notaţii privind istoria medicală şi trăsăturile principale de
personalitate ale fiecărui membru al familiei. Această diagramă ajută la descoperirea patternurilor
intergeneraţionale de comportament, alegerilor maritale, alianţelor şi conflictelor din interioru
familiei, existenţei secretelor de familie, precum şi alte informaţii care pot avea darul de a arunca
lumină asupra situaţiei prezente a familiei.

Principalul risc în terapia de familie este legat de posibilitatea descătuşării mecanismelor
rigide de apărare ale personalităţii indivizilor şi de despărţirea cuplurilor a căror legătură era fragilă
la începutul terapiei. De asemenea, terapia de familie intensivă poate fi o încercare dificilă pentru
membrii psihotici ai familiei.
Rezultatele pozitive includ: insight, creşterea diferenţierii dintre membrii individuali ai familiei
îmbunătăţirea comunicării în interiorul familiei, eliminarea patternurilor de comportamen
disfuncţionale care erau iniţial automatizate, rezolvarea problemei care a determinat iniţial familia
să apeleze la ajutor terapeutic.
Psihoterapia familiei cu copilul

În procesul timpuriu de socializare, familia modelează şi programează atât comportamentu
copilului, cât şi identitatea acestuia.
85
Identitatea unui individ are două elemente: sentimentul apartenenţei şi sentimentul de a f

separat.
Sentimentul de apartenenţă se formează prin acomodarea copilului la grupul familial.
Sentimentul de separare şi individuaţie apare prin participarea în diferite subsisteme
familiale, în diferite contexte familiale şi în grupuri extrafamiliale.
Copilul şi familia cresc împreună. Acomodarea familiei la nevoile copilului delimitează
zone de autonomie pe care copilul le percepe ca experienţe de separare.
Grupul fratern este primul laborator social în care copiii pot trăi relaţiile cu egalii. Fraţi
învaţă împreună cum să coopereze, cum să negocieze, cum să se ajute între ei, cum să-şi facă
prieteni şi aliaţi şi cum să primească recunoaştere.
Când copilul ia contact cu grupul de aceeaşi vârstă extrafamilial, de regulă la debutul şcolar,
el încearcă să opereze pe baza regulilor învăţate în grupul fratern.
Când învaţă moduri alternative de relaţionare, copilul încearcă să le introducă şi să le
experimenteze şi în familie. Dacă graniţele dintre familie şi mediul extrafamilial sunt rigide, copilul
va avea dificultăţi de integrare în colectivul clasei.
Copiii singuri la părinţi dezvoltă o capacitate mai mare de acomodare la lumea adultă însă
în acelaşi timp, manifestă dificultate în dezvoltarea autonomiei şi a capacităţii de a coopera, de a
intra în competiţie cu alţii şi de a împărţi.
Cel mai bun lucru pe care un terapeut ar trebui să-l facă, indiferent de orienterea sa teoretică,
este să implice familia copilului în tratament. De foarte multe ori se întâmplă ca o tulburare psihică
la copil să fie generată de o structurare patologică a relaţiilor în familie.
Nivele ale interacţiunilor familiale patologice

Cloe Madanes (1988) vorbeşte despre patru nivele ale interacţiunilor familiale patologice
şi problemele psihice ce apar la fiecare nivel:
Dominare şi control
A fi iubit
A iubi şi a proteja
A regreta şi a uita
Dominare şi control
86
La cel mai scazut nivel, oamenii sunt motivaţi de dorinţa de a se domina unii pe alţii, fiind
interesaţi să se lupte pentru dominarea şi controlul vieţii celorlalţi membri din familie.
Scopul fiecarui individ este de a-i domina pe ceilalţi pentru propriul beneficiu.
Problemele psihice tipice ce pot aparea la acest nivel sunt delicvenţa, abuzul de substanţe
problemele comportamentale, comportamentul bizar.
A fi iubit
La acest nivel oamenii sunt motivaţi de dorinţa de a fi iubiţi.
Membrii familiei se implică într-o luptpă acerbă în căutare de iubire care poate duce la
voilenţă asupra propriei persoane. Spre exemplu, un copil poate să caute situaţiile în care este
pedepsit numai pentru a obţine atenţia părinţilor, chiar şi una de tip negativ.
Problemele psihice tipice sunt simptomele psihosomatice, depresia, anxietatea, fobiile
tulburările instinctului alimentar şi singurătatea.
A iubi şi a proteja
La acest nivel oamenii sunt motivaţi de dorinţa de a-i iubi şi a-i proteja pe alţii.
Această dorinţă de a iubi şi a proteja poate genera calităţi nobile cum sunt compasiunea,
generozitatea, blândeţea, dar poate genera şi dominare, comportament intrusiv şi violenţa
(justificate de către autor în numele iubirii). În această categorie intră părintele care îl pedepseşte pe
copil pentru binele acestuia.
Situaţia poate fi însă mult mai complexă: copilul poate să-l distragă pe părinte de la
problemele lui, dezvoltând temeri fără motiv sau atacându-i fără motiv pe cei din jurul său
Părintele, îngrijorat din cauza acestui comportament, îşi va lăsa pentru un timp problemele la o
parte pentru a avea grijă de copil.
Copilul, aranjând indirect această turnură, îi oferă dragoste şi protecţie părintelui cu preţul
sacrificiului său. Această dragoste este însă voilentă faţă de părinte, deoarece îl manipulează, iar
rezultatul este că principalul sentiment trăit de întreaga familie este disperarea. Principalele
probleme psihice ce apar la acest nivel sunt ameninţările şi tentativele de suicid, abuzul ş
neglijarea, vina, obsesiile.
A regreta şi a uita
87
La acest nivel principalul scop al membrilor familiei este de a regreta şi a uita.

Acest nivel apare în familiile în care membrii şi-au provocat unii altora traume şi violenţă.
Problemele psihice principale sunt incestul, abuzul sexual şi actele sadice.
APLICAȚ II PRACTICE ÎN PSIHOTERAPIE
Tehnicile de intervenţie psihoterapeutică particularizate în cadrul unor tulburări psihice ş

psihosomatice, grupate în pachete de intervenţie psihoterapeutică (care au susţinere experimentală
pot fi prezentate astfel:
1. Delir, demenţă, amnezie, tulburări cognitive şi tulburări psihice datorate unor condiţi
medicale
Pachetul de intervenţie psihoterapeutică:
Tehnici cognitiv-comportamentale-cu rol educativ şi pentru optimizarea memoriei;
Tehnici umanist-experienţiale-cu rol suportiv;
Tehnici dinamic-psihanalitice-reducerea mecanismelor defensive asociate tulburărilor.
2. Tulburări legate de consumul de substanţe

Pachetul de intervenţie psihoterapeutică:
Tehnici umanist-experienţiale-cu rol suportiv;
Tehnici cognitiv - comportamentale - controlul comportamentului dezadaptativ
restructurarea cogniţiilor dezadaptative, inducerea relaxării pentru a contracara anxietatea de
performanţă asociată tratamentului;
Hipnoterapie-sugestii directe şi indirecte vizând reducerea consumului de substanţe.
3. Schizofrenia şi alte tulburări psihotice

Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale-cu rol educativ (încadrarea în grupul social), prevenirea
recăderilor, reducerea delirului şi halucinaţiilor care nu cedează la medicaţie, creşterea complianţe
la tratament, reducerea simptomatologiei negative;
88
Hipnoterapia-întărirea eului.
4. Tulburări afective
Tehnici cognitiv-comportamentale-modificarea comportamentelor şi cogniţiilo
dezadaptative, rol educativ;
Tehnici dinamic-psihanalitice-reducerea simptomatologiei depresive.
5. Tulburările de anxietate
Tehnici cognitiv-comportamentale-modificarea comportamentelor şi cogniţiilor
dezadaptative, inducerea relaxării.
6. Tulburările somatoforme şi durerea

Tehnici cognitiv-comportamentale-modificarea cogniţiilor dezadaptative (interpretările
eronate ale semnalelor coprorale);
Hipnoterapia-sugestii vizând reducerea durerii.
7. Tulburările factice
Pachetul de intervenţie: nu există încă tehnici eficiente de intervenţie psihoterapeutică. Asistenţa
psihologică vizezază mai ales personalul medical şi grupul primar al bolnavului care sunt incluşi în
programe educaţionale cu referire la boală pentru o relaţionare mai eficientă cu bolnavul.
8. Tulburări disociative
Tehnici dinamic-psihanalitice-integrarea aspectelor conştiente şi a celor inconştiente;
Hipnoterapia-sugestii vizând reducerea disocierii.
9. Tulburări sexuale şi de identitate sexuală

89
Tehnici cognitiv-comportamentale-controlului anxietăţii de performanţă asociată

tulburărilor, rol educativ, modificarea comportamentelor dezadaptative.
10. Tulburări de alimentaţie

Tehnici cognitiv-comportamnetale-controlul comportamentelor dezadaptative, a cogniţiilor
iraţionale, controlul anxieatăţii de performanţă asociată tulburărilor, întărirea eului.
11. Tulburări de somn

Tehnici cognitiv-comportamentale-controlul anxietăţii asociată tulburării, eliminarea
comportamentelor dezadaptative.
12. Tulburări ale impulsului

Tehnici cognitiv-comportamentale-reducerea tensiunii asociate tulburării, controlu
comportamentelor dezadaptative.
13. Tulburări de adaptare

Tehnici cognitiv-comportamentale de control al stresului şi consecinţelor acestuia.
14. Tulburări de personalitate

Tehnici cognitiv-comportamentale-modificare comportamentelor şi cogniţiilor care susţin
manifestări dezadaptative şi relativ stabile, adaptarea la situaţii problematice;
Tehnici dinamic-psihanalitice-eliminarea conflictelor care susţin manifestări dezadaptative;
Tehnici umanist-experienţiale-favorizarea exprimării libere şi a dezvoltării personale.
15. Stresul şi tulburările psihosomatice

90
Tehnici cognitiv-comportamnetale-controlul cogniţiilor dezadaptative implicate în stress

reducerii dezechilibrului balanţei vegetative, reducerea anxietăţii asociate tulburărilor
psihosomatice;
Tehnici dinamic-psihanalitice-eliminarea mecanismelor defensive şi rezolvarea conflictelor
implicate în tulburările psihosomatice.
16. Tulburările clinice ale copilului şi adolescentului

Pachetul de intervenţie: intervenţiile utilizează tehnicile descrise în cazul psihoterapie
adultului care au fost însă adaptate particularizăţilor de vârstă
17. Alte condiţii clinice

Tulburările somatice. Factorii psihologici intervin în etiogeneza tulburărilor somatice
favorizând dezvoltarea sau menţinerea bolilor. Intervenţia psihoterapeutică urmăreşte modificarea
acestor factori cu impact favorabil asupra stării de sănătate. Domeniile majore unde intervenţia
psihoterapeutică s-a dovedit eficace sunt: oncologia (psihooncologia), imunologia
(psihoneoroimunologia), nefrologia (psihonefrologia).
Asistenţa psihologică în chirirgie. Controlul factorilor psihologici preoperator, perioperator
şi postoperator contribuie pozitiv la pregătirea bolnavului, desfăşurarea intervenţiei chirurgicale ş
starea de recuperare a bolnavului (ex. reducerea anxietăţii, durerii, consumului de medicamente

etc.)
18. Probleme de cuplu şi familie; terapia grupului mic

Tehnici cognitiv-comportamentale: de comunicare şi negociere eficientă, tehnica
contractului; analiza sistemică şi a relaţiilor interpersonale (tehnici de terapie interpersonală);
Tehnici umanist-experienţiale: tehnica jocului de rol în condiţii ecologice;
Tehnici dinamic-psihanalitice: tehnica interpretării relaţiilor transferenţiale şi a
mecanismelor defensive.
Durata în timp este foarte lungă, de luni de zile sau chiar ani. La adolescenţii necooperanţ
se poate aplica psihoterapia fără pacient. Din acest motiv, s-au căutat noi variante de abordare
psihoterapeutică a copilului, modificările vizând mai ales următoarele aspecte:
91
1. Deplasarea accentului pe psihoterapii de scurtă durată

2. Acordarea unei atenţii sporite conflictelor de natură conştientă şi rolului factorilor de
mediu în generarea şi întreţinerea tulburărilor psihice ale copilului şi adolescentului
3. Deplasarea atenţiei de la tratamentul individual al copilului spre psihoterapia de
familie, urmărindu-se interacţiunile şi comunicările dintre membri familiei
4. O preocuparea mai redusă în legătură cu interpretarea mecanismelor intrapsihice şi o
întărire a accentului asupra relaţiei copil – terapeut ca agent terapeutic de maximă
importanţă
Prin psihoterapiile de scurtă durată (hipnoza, psihoterapia cognitiv-comportamentală) se
realizează o focalizare clară a obiectivelor, stabilindu-se scopuri realiste pentru strategia terapeutică
psihoterapeutul bazându-se şi pe forţa curativă a familiei, ajutându-i pe membri acesteia să facă faţă
problemelor lor interne şi interpersonale.
PARTICULARITĂȚ I ALE PSIHOTERAPIEI LA COPII Ș I

ADOLESCENȚ I
Psihoterapia copilului şi adolescentului a luat un mare avânt prin apariţia psihanalizei şi

terapiei analitice, care consideră că tulburările psihice au la bază mecanisme de natură inconştientă
şi care pun accent pe realizarea “insight-ului” în ceea ce priveşte conflictele de natură inconştientă
Printre promotorii psihoterapiei analitice la copii menționăm: Anna Freud, Melanie Klein, Michae
Fordham.
Ca particularitate, la copii se utilizează desenul şi jocul, ca substitut al asociaţilor libere
utilizate la adulţi. Accentul cade doar pe ceea ce se petrece în timpul şedinţei de analiză, terapeutu
refuzând să se ocupe de problemele pe care le are copilul în restul timpului şi evitând să ia contact
cu părinţi sau cu alţi membri ai familiei copilului. Acest mod de abordare consumă foarte mult timp
(3-5-10 ani) în varianta clasică şi porneşte de la prejudecata că orice tulburare psihică îşi are
rădăcinile în procesele intrapsihice.
Acesta este privit ca o “oglindă”, în care se reflectă familia lui, cu toate conflictele
inconştiente prezente.
O modalitate de abordare psihanalitică a copilului, dar şi a adolescentului este psihodrama
psihanalitică. Grupul de psihodramă este format din copilul sau adolescentul în cauză şi din 5-6
92
psihoterapeuţi psihanalişti. Frecvenţa şedinţelor este de una pe săptămână. Copilul propune sceneta
care trebuie jucată şi alege personajele, distribuind rolurile (uneori pacienţii (clienţii) îşi distribuie
un alt rol decât cel propriu, repartizând unui terapeut rolul lui. Există şi un terapeut principal pentru
fiecare copil sau adolescent care nu poate fi distribuit în scenetă, dar care poate interveni în “piesă”
introducând noi personaje şi putând să întrerupă piesa atunci când consideră oportun acest lucru
După plecarea copilului se recurge la interpretarea de către grupul de terapeuţi a celor derulate în
cursul şedinţei propriu-zise (ex. corida, la copilul agresiv, hiperkinetic de 8 ani). Această metodă
necesită însă mobilizarea unui mare număr de specialişti de înaltă calificare, iar durata în timp este
foarte lungă, de luni de zile sau chiar ani.
Prin psihoterapiile de scurtă durată (hipnoza, psihoterapia cognitiv-comportamentală) se realizează
o focalizare clară a obiectivelor, stabilindu-se scopuri realiste pentru strategia terapeutică
psihoterapeutul bazându-se şi pe forţa curativă a familiei, ajutându-i pe membri acesteia să facă faţă
problemelor lor interne şi interpersonale.
Rutter (1990), care este expert OMS în domeniul psihiatriei copilului şi adolescentului, a
făcut o metaanaliză cu privire la eficacitatea psihoterapiilor, ajungând la următoarele concluzii:
1. Există diferenţe semnificative între terapeuţi în ceea ce priveşte eficacitatea terapiei
2. Copiii cu caracteristici diferite de personalitate pot beneficia de forme diferite de
psihoterapie
3. Psihoterapeuţii entuziaşti şi implicaţi au mai mult succes decât cei neinteresaţi, sceptic
şi pesimişti
4. Terapeuţii care nu sunt calzi, empatici şi deschişi pot să-i facă pe pacienţii lor să se
simtă şi mai rău decât înainte
Psihoterapia copiilor şi adolescenţilor diferă de cea a adulţilor din mai multe puncte de
vedere. Una dintre diferenţe constă în însăşi natura copilăriei, copilul fiind comparat cu o “ţintă
mişcătoare”, fiind într-un permanent proces de schimbare. Acţiunile şi comportamentul său
constituie o rezultantă a stadiului său de dezvoltare, situaţiei familiare, influenţelor mediulu
ambiant şi caracteristicilor individuale.
Psihoterapeuţii care se ocupă de această perioadă de vârstă trebuie să cunoască foarte bine
sociologia copilăriei, psihologia developmentală, normele de conduită şi procesele familiale, înainte
de a intra în psihopatologia copilului şi în deprinderea tehnicilor psihoterapeutice. Psihoterapia
copilului este comparată cu abilitatea de a combina mai multe piese ale unui puzzle uriaş, fiind în
93
acelaşi timp ştiinţă şi artă şi necesitând talent înnăscut, disponibilitate şi creativitate din partea
psihoterapeutului în comunicarea cu copiii. Psihoterapeutul trebuie să înveţe anumite strategii ş
metode verbale şi nonverbale transpuse la nivelul de înţelegere a copiilor în suferinţă.
Cele mai multe forme de psihoterapie a copilului şi adolescentului se bazează pe metode
nonverbale şi nondirective, cum ar fi terapia prin joc sau artterapia, formele cognitive sau hipnoza
fiind mai puţin răspândite, dar în continuă creştere prin adaptarea la copii ale unor tehnici de la
adult. În prezent există aproximativ 230 de tehnici psihoterapeutice care pot fi aplicate la copii ş
adolescenţi (Kazdin, 1988). Dintre aceste tehnici, trebuie selecţionate acele forme care se potrivesc
cel mai bine cu cazurile concrete din practica curentă.
Pentru a asigura reuşita deplină a oricărei psihoterapii, la copii sunt necesare evaluăr
precise ale situaţiei copilului prin:
1. Obţinerea unor informaţii despre copil din mai multe surse:
- părinţi (pentru tulburări de tip “acting out” – neascultare, agresivitate, negativism
hiperactivitate, impulsivitate)
- educatori, profesori, învăţători – date privind raportarea copilului la normele
corespunzătoare vârstei cronologice (randament şcolar, intelectual, abilităţi sociale
de comunicare)
- direct de la copil – pentru înţelegerea emoţiilor sale, aprecierii stimei de sine
depresiei
- observaţia directă
2. Compararea acuzelor actuale cu comportamente considerate normale pentru vârsta
copilului
3. Evaluarea dacă tratamentul copilului trebuie iniţiat sau dacă sunt şanse ca problemele
să se rezolve de la sine (tabelul I)
4. Alegerea celui mai potrivit cadru terapeutic (tabelul II)
5. Alegerea celei mai bune tehnici pentru problemele prezentate de copil (tabelul III ş
IV)
În aplicarea oricărei forme de psihoterapie individuală cu copilul, terapeutul se poate orienta
după următoarele întrebări:
• Copilul cu probleme se află în stadiul de dezvoltare în care să fie posibilă terapia
verbală?
94
• Are copilul abilitatea să stea să asculte şi să se concentreze?

• Are copilul motivaţie pentru terapie sau trebuie aplicată o terapie prin joc, pentru a-i
capta atenţia şi motivaţia?
• Are copilul abilităţi verbale sau este mai performant în artă, muzică sau joc? (cazul
de Asperger – desene)
Tabelul I. Criterii comportamentale care determină nevoia de terapie

Comportament Necesitatea
terapiei
Corespunzător criteriilor de diagnostic pentru o boală (tulburare) – ICD-10, DA
DSM-IV
Conform normelor mediului cultural NU
Conform vârstei cronologice (ex. enurezis)
S-a ameliorat NU
NU
S-a agravat sau este stabil DA
Există riscuri pentru viitor DA
Are un prognostic bun DA
Există o mare motivaţie pentru schimbare DA
Este important pentru copil şi familie DA
A schimbat o situaţie anterioară DA
Se poate remite spontan NU
Tabelul II. Caracteristicile cadrului terapeutic

Cadru Tip de Vârsta copilului Problemele Obiective
intervenţie copilului
Grup parental Educativă Orice vârstă (în Dezvoltare Aport informaţii,
special cei mici) normală suport
Consiliere Educativă Orice vârstă (în Tulb. conduită Împărtăşirea de
parentală terapeutică special cei foarte neascultare abilităţi pentru
individuală mici şi adolescenţi) schimbare
Consilierea Educativă Şcolari Comportamen Dobândirea de
educatorilor t necontrolat abilităţi
Intervenţie şcolară Educativă Şcolari Sociale Modificarea
normelor,
interacţiunilor
Terapie familială Terapeutică Şcolari Comunicare Modificarea
95
comunicării, rolurile
Terapie de grup Terapeutică Preadolescenţi şi Orice Schimbarea
adolescenţi tulburare competenţelor, noi
abilităţi
Terapie individuală Terapeutică Vârsta grădiniţei şi Orice Schimbarea
peste această vârstă tulburare comportamentului,
gândirii şi emoţiilor
Tabelul III. Criterii de selecţie pentru psihoterapia individuală a copilului

Variabile Terapie nonverbală Terapie verbală
Vârstă < 7 ani Copilărie mijlocie, > 7 ani – adult
Nivel abilităţi cognitive Mai puţin avansate Abilităţi înalte
Tipul problemei Internalizare, Externalizare, subcontrol
supracontrol
Tabelul IV. Cele patru alternative în psihoterapia cognitiv-comportamentală a copilului

Direct Indirect
Terapie verbală Discuţii directe sau discuţii despre Comunicare reflectivă (discuţii
evenimente comportamentale şi despre alţii), biblioterapie
sentimente
Terapie nonverbală Utilizarea directă a jocului, artei, Utilizarea artei şi jocului fără o
constituind un model pentru referire directă
schimbare
În psihoterapia adolescentului trebuie neapărat implicată şi familia şi anturajul apropiat

inclusiv prietenii şi colegii (vezi psihoterapia fără pacient). Linia principală de acţiune a
psihoterapeutului la adolescent constă în promovarea în continuare a formării şi dezvoltări
personalităţii, atât prin eliminarea stagnării, regresiei, cât şi prin sprijinirea maturizării.
Deseori, adolescentul se prezintă la psihoterapeut cu sentimente manifeste de omnipotenţă
şi superioritate, încercând să se afirme ca un adult independent, ultimul lucru fiind acela de a admite
faptul că are nevoie de ajutor.
96
Poziţia psihoterapeutului în psihoterapia adolescentului este întrucâtva privilegiată, dar ş

fragilă, întrucât realizarea sa este dificilă în practică datorită riscului de rejecţie.
În general, adolescenții preferă psihoterapeuţii tineri, deoarece ascendenţa nu este prea
mare, fiind aproape “colegi de generaţie”, putându-i înţelege mai bine decât cei mai în vârstă.
Lipsa de experienţă de viaţă a adolescenţilor vine în ajutorul psihoterapeutului tânăr, de la
care aşteaptă răspunsuri clare, prompte, rapide, la numeroasele probleme care-i frământă
Teoretizările ştiinţifice îl dezamăgesc pe adolescent, iar retorica şi hiperverbalismul terapeutic îl fac
să zâmbească decent sau să caşte ostentativ.
La adolescenţii necooperanţi se poate aplica psihoterapia fără pacient. Din acest motiv, s
au căutat noi variante de abordare psihoterapeutică, modificările vizând mai ales următoarele
aspecte:
5. Deplasarea accentului pe psihoterapii de scurtă durată
6. Acordarea unei atenţii sporite conflictelor de natură conştientă şi rolului factorilor de
mediu în generarea şi întreţinerea tulburărilor psihice ale copilului şi adolescentului
7. Deplasarea atenţiei de la tratamentul individual al copilului spre psihoterapia de
familie, urmărindu-se interacţiunile şi comunicările dintre membri familiei
8. O preocuparea mai redusă în legătură cu interpretarea mecanismelor intrapsihice şi o
întărire a accentului asupra relaţiei copil – terapeut ca agent terapeutic de maximă
importanţă
A. DIFICULTĂȚ I ÎN DESFĂȘ URAREA PSIHOTERAPIEI COPILULUI ȘI

ADOLESCENTULUI
Indiferent de forma de terapie aplicată la copii poate exista o rată înaltă a succesului –
probabil şi datorită naturii tranzitorii a tulburărilor copilului. Cu toate acestea, pot să apară ş
numeroase abandonuri, regresii sau dificultăţi care se pot datora copilului, părinţilor sau
psihoterapeutului. Între motivele acestor dificultăți menționăm:

- faptul că pacientul copil nu apelează singur la terapie, fiind însoţit de părinţi sau educatori
este una dintre condiţiile care facilitează eşecul.
- neconcordanţa dintre părerea adultului care însoţeşte copilul la terapie şi necesitatea
obiectivă a acesteia – pe de o parte - şi ceea ce gândeşte copilul despre aceasta – pe de
altă parte.
97
- existența nepotrivirilor între expectaţiile şi dorinţele terapeutului şi ale părinţilor copilulu

(ex. când părinţii aşteaptă schimbări rapide, iar terapeutul urmăreşte schimbări mai
lente, graduale sau când părinţii vor să rezolve iniţial o problemă disruptivă a copilului
în timp ce terapeutul se concentrează pe tulburări cum ar fi anxietatea sau depresia).
- dificultatea terapeutului de a-şi adapta modul propriu de gândire tempoului, limbajului şi
sferei de interes a copilului.
PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ LA COPII ȘI

ADOLESCENȚ I
O metaanaliză efectuată pe 108 studii controlate a investigat tratamentele aplicate copiilor

arătând că rezultatele psihoterapiilor de factură cognitiv-comportamentală au fost superioare
tehnicilor non-comportamentale.
Termenul de psihoterapie cognitiv-comportamentală are mai multe sensuri. În cel restrâns
acoperă terapia cognitivă şi comportamentală clasică, iar în cel larg se referă la o perspectivă
cognitivă asupra întregii psihoterapii în măsura în care vizează modificarea comportamentului
modului de prelucrarea a informaţiei şi în care este trăită o situaţie traumatică. Unele tehnici
dinamice de orientare psihanalitică şi experienţială sunt reevaluate în lumină cognitiv
comportamentală.
Terapia cognitivă la copiii este o extensie a fundamentelor terapiei comportamentaliste
bazată pe teoria învăţării clasice, operante şi prin modelare în tratamentul tulburărilor psihiatrice
(Eysenck, 1959).
Multe dintre tehnicile cognitive utilizate la copiii şi adulţi se aseamănă cu cele utilizate în
terapia comportamentalistă. De exemplu, trainingul abilităţilor sociale este considerat actualmente o
strategie cognitivistă, dar îşi are rădăcinile adânci în terapia behavioristă, prin utilizarea modelelor
jocului de roluri, repetiţiei. La fel, relaxarea este o importantă tehnică în terapia cognitivă, deş
iniţial a fost pusă la punct de către Jacobson (1938) şi apoi dezvoltată de către Wolpe (1982), fiind
utilizată ca o parte a desensibilizării clasice din terapia comportamentalistă. Terapia expunerii a fos
dezvoltată de Marks ca o parte a condiţionării operante, care în terapia cognitivă a fost integrată ca
focusare pe propria expunere ca o condiţie necesară în imageria dificultăţilor (în special în învăţarea
de a-şi accepta emoţiile). Terapeuţii comportamentalişti n-au creat tehnici specifice pentru copiii, ci
doar le-au adaptat acestora.
98
Cea mai populară tehnică utilizată la copiii este derivată din învăţarea operantă şi prin
modelare fiind aplicabilă tulburărilor externalizate cum ar fi agresivitatea. Aplicarea metodelor
operante a inclus: utilizarea întăririlor pozitive şi negative, supracorecţia, contractele terapeutice
extincţia şi pedepsele.
Această tehnică, aplicată şi la adult, când este utilizată la copiii trebuie să fie clară
concretă şi uşor de înţeles şi enunţat de către copil.
Copiii sunt expuşi şi în mod natural unor tehnici bazate pe modelare ca parte a procesulu
de maturizare (de exemplu în rolurile sexului, abilităţile sociale, interacţiunile sociale).
Utilizarea “modellingului” în terapie este însoţită şi de alte tehnici ca “self-talk”-ul sau
întăririle, care s-au dovedit utile în cazul anxietăţii şi a stresului şi în învăţarea de se opri şi gândi
înainte de a acţiona. Tehnicile bazate pe condiţionarea clasică cum ar fi relaxarea şi desensibilizarea
(Wolpe, 1982) sunt mai dificil de aplicat la copiii, necesitând adaptări speciale sub forma imagerie
auto-instrucţiei, conciziei instrucţiunilor, ajutorului din partea părinţilor, jocului, picturii
bomboanelor şi jucăriilor care toate duc la creşterea motivaţiei copilului şi abilităţii acestuia de a se
relaxa.
Au fost obţinute rezultate promiţătoare prin aplicarea acestor tehnici în ceea ce priveşte
tratamentul tulburărilor de internalizare: fobiei şcolare, fobiei de zgomot, fobiei de WC, anxietăţi
de separare.
Tehnicile cognitive pentru copiii include şi următoarele strategii: trainingul autoinstrucţiei

strategii pentru autoconducere,, trainingul rezolvării problemelor, trainingul relaxării.
Terapia cognitivă a copilului îşi are rădăcinile atât în terapia comportamentalistă cât şi în
terapia cognitivă a adulţilor.
Bazele terapiei cognitive (TC) la copii ș i adolescenț i
TC se bazează pe teoria potrivit căreia trăirile afective şi comportamentul sunt determinate

de felul în care persoana îşi structurează lumea.
Cogniţiile unei persoane se bazează pe atitudini sau scheme dezvoltate pe baza unor
experienţe anterioare.
Cogniţiile sunt considerate ca cele mai importante legături în lanţul evenimentelor care duc
la tulburări comportamentale sau la disfuncţii psihologice.
99
Trei premize teoretice guvernează terapia cognitivă:

Prima: Gândurile, imaginaţia, perceptele şi alte cogniţii ale unei persoane se presupune că
îi afectează comportamentul. Acest lucru este în special valabil la copil, care nu-şi poate manifesta
gândirea raţională şi pentru cei pentru care sentimentele şi imaginile sunt la fel de importante ca ş
faptele.
Terapia cognitivă a copilului recunoaşte influenţele şi interdependenţa dintre factori
cognitivi, afectivi, sociali, developmentali, biologici şi comportamentali în etiologia şi remedierea
psihopatologiei (Powel şi col., 1991).
A doua premiză este că fiecare este participant activ la propria învăţare. Participarea
activă necesită mobilizarea motivaţiei copilului pentru a participa la terapie, cu scopul de a învăţa
un nou proces cognitiv care să-l înlocuiască pe cel vechi care era dezadaptativ sau lipsea.
A treia premiză: Se acceptă că utilitatea constructelor cognitive în efortul de modificare a
comportamentului trebuie demonstrat empiric.
Teoreticienii şi practicienii cognitiv-comportamentalişti se ghidează după câteva principii:
1. Procesele mediate cognitiv sunt cuprinse în învăţarea umană.
2. Gândurile, sentimentele (trăirile) şi comportamentele sunt intercorelate.
3. Activităţile cognitive ca şi expectaţiile, propriul bilanţ sunt importante în înţelegerea ş
predicţia psihopatologiei şi a schimbărilor psihoterapeutice.
4. Cogniţiile şi comportamentele sunt compatibile: procesele cognitive pot fi interpretate

sub forma unor paradigme comportamentale şi tehnicile cognitive pot fi combinate cu
proceduri comportamentaliste.
5. Sarcina terapeutului cognitivist-comportamentalist este de a colabora cu clientul în
scopul de a-i evalua şi a-i depista procesele cognitive şi comportamentele deficiente
sau distorsionate şi să desemneze noi experienţe de învăţare care să-i remedieze aceste
cogniţii, comportamente şi modele de trăire.
Terapia cognitivă a copilului îşi extrage o mare parte din ascendenţă de la teoria lui Bandura
referitoare la rolul expectaţiilor în orice învăţare şi a capacităţii expectaţiilor de a facilita succesul
terapiei. De asemenea, şi alţi teoreticieni au influenţat această formă de terapie la copiii, cum ar f
Ellis (terapia raţional emotivă), Beck, Meichenbaum, D’Zurilla (trainingul rezolvării problemelor).
Tratamentul cognitiv al copilului trebuie să se refere la învăţarea celor mai potrivite
abilităţi şi aplicarea celor mai adecvate tehnici.
100
Consideraţiile teoretice au dus la ipoteza că cel mai important moderator în eficacitatea

implementării teoriei cognitive la copiii este nivelul lor de dezvoltare cognitivă.
Cele mai bune rezultate se obţin la adolescenţi (între 13 – 18 ani) şi la preadolescenţi (11 –
13 ani) şi rezultate mai modeste – 50%. Succese la copiii mai mici (5 – 11 ani) (Durlak, 1991).
În ciuda acestor constatări, se consideră actualmente că orice copil, indiferent de vârstă
poate beneficia de terapia cognitiv-comportamentală, cu condiţia ca terapeutul să adopte terapia la
stilul cognitiv personal al copilului (Ronen 1992, Knele 1993). Copiii mai mari îşi pot dezvolta
strategii cognitive independent în timp ce cei mai mici au nevoie de terapeut să le dezvolte aceste
strategii.
Copiii cu un înalt nivel cognitiv pot adopta strategii generale şi abstracte în timp ce cei cu
un nivel modest au nevoie de strategii mai concrete.
Terapia cognitivă se adresează atât copilului cu tulburări externalizate (hiperactivitate
agresivitate, comportamente disruptive) cât şi cu tulburări internalizate (depresie, anxietate).
Copiii cu tulburări externalizate şi cu lipsă de autocontrol dovedesc dificultăţi în toleranţa
la frustrări, în întârzierea gratificaţiilor, menţinerea atenţiei asupra obiectului, sau utilizarea
abilităţilor de rezolvare a problemelor directe.
Copiii cu tulburări internalizate sau supracontrol care au abilităţile necesare dar sunt rău
folosite şi care percep greşit situaţiile sociale, pot beneficia cel mai bine de modalităţile terapeutice
non-verbale, în special cele de expunere şi experienţiale.

Kendall (1993) sugerează că în timp ce copiii introvertiţi sunt limitaţi de gândirea
distorsionată, cei extrovertiţi acţionează fără să gândească sau să-şi planifice acţiunile şi nu
procesează informaţiile în situaţiile în care gândirea le-ar putea fi benefică.
Terapeuţii cognitivişti afirmă că orice copil care este capabil să înveţe este un bun subiec
pentru terapia de tip cognitiv (Ronen, 1992).
Aplicarea tehnicilor cognitiv-comportamentale la copiii şi adolescenţi
Există o mare varietate de tehnici cognitiv-comportamentale pentru copiii care presupun

manipularea răspunsurilor comportamentale, cum ar fi: modellingul, repetiţia secvenţială ş
trainingul abilităţilor.
101
Scopul terapiei constă în modificarea distorsiunilor şi deficienţelor cognitive care

influenţează comportamentul.
Toate tehnicile cognitive intervin cu scopul de a influenţa gândirea. Aceste tehnic
identifică, testează realitatea şi corectează concepţiile distorsionate şi schemele (credinţele
disfuncţionale) care însoţesc aceste cogniţii.
Prin reevaluarea şi corectarea gândirii, clienţii învaţă să-şi stăpânească problemele ş
situaţiile.
Copiii sunt învăţaţi: să-şi monitorizeze gândurile negative automate (cogniţiile); să
recunoască legătura dintre cogniţie, trăire şi comportament; să examineze evidenţa pro şi contra
gândurilor automate; să substituie interpretările bazate pe realitate în locul celor bazale negative; ş
să înveţe să-şi identifice credinţele disfuncţionale care-l predispun la astfel de experienţe (Beck,
1979).
Un program de intervenţie poate include variate combinaţii de proceduri şi metode. Nu
există o formulă generalizată, cum ar fi metoda X pentru problema Y. Planificarea intervenţiei
terapeutice se bazează pe consideraţii individuale.
Un criteriu de decizie în ceea ce priveşte procedura de intervenţie este dacă problema
reprezintă un deficit sau un exces comportamental. General vorbind, sarcina terapeutului în
condiţiile unei probleme de deficit comportamental este (1) de a creşte puterea comportamentulu
particular (proceduri de creştere a răspunsului) sau de a a adăuga achiziţii sau noi patternuri de
comportament (proceduri de achiziţie a răspunsului); dacă este vorba de un exces în comportament
sarcina terapeutului este (2) de a elimina sau reduce puterea comportamentului (proceduri de
descreştere a răspunsului).
Părinţii adeseori se întreabă: “Cum pot să-l determin să facă X?” “Cum pot să-l fac să
continue comportamentul?” “Cum pot să-l opresc?”
Un copil care nu doarme suficient poate fi iritabil, nepoliticos. Un somn timpuriu poate
rezolva problema. Cererile directe pentru schimbare pot uneori să fie suficiente. Schimbările în
mediul fizic, schimbările în rutină sau responsabilităţi pot funcţiona în anumite circumstanţe
Metoda terapeutică va fi determinată de ţinta problemei. Nu se va folosi tehnica desensibilizării la o
persoană care chiuleşte de la şcoală, motivând plictiseala de la cursuri.
Problema nu apare numai la nivel de acţiune, dar şi în gândurile şi trăirile clientului.
Există două sarcini de bază în învăţare, des întâlnite în terapia copilului:
102
1. achiziţia, învăţarea comportamentului dorit, dezirabil (autocontrol, fluenţă verbală

abilităţi sociale, academice), acel comportament care este în deficit
2. reducerea răspunsului nedorit în repertoriul comportamental al copilului (agresiune
furt, ticuri faciale, anxietate, fobie, bulimie etc.) sau înlocuirea unui răspuns cu altu
(asertivitate în locul timidităţii).
Toate aceste sarcini pot fi realizate prin combinarea a patru tipuri majore de învăţare:
a. condiţionare clasică
b. condiţionare operantă
c. învăţare prin observare
d. învăţare cognitivă
Alegerea abordării terapeutice nu depinde numai de natura comportamentului ţintă sau
stimulii care îl menţin, dar şi de vârsta, maturitatea copilului, circumstanţele în care
comportamentul problemă se manifestă şi aspecte ale mediului.
MODELE DE CREȘ TERE A COMPORTAMENTULUI
Întărirea pozitivă
Aplicaţii:
a. când un nou comportament urmează să fie încorporat în repertoriul copilului
b. când puterea unui comportament achiziţionat descreşte
c. când scăderea puterii unui comportament particular are ca efect apariţia unui răspuns
indezirabil
Metodă:
Întărirea pozitivă implică prezentarea stimulilor (un obiect sau eveniment recompensă
imediat după comportament. Astfel, se va genera principiul conform căruia comportamentu
depinde de consecinţele sale.
Există patru clase de întăriri:

furnizate de alţii:
a. tangibile – întăriri materiale (dulciuri, bani, privilegii etc.)
b. intangibile/întăriri sociale (îmbrăţişări, zâmbete, încurajări)
furnizate de sine:
c. tangibile (activităţi lejere)
103
d. intangibile (apreciere de sine)

Atenţia adultului este o întărire secundară puternică. De fapt, copiii îi întăresc, de
asemenea, pe adulţi. Relaţia fericită părinte – copil rezultă din interacţiuni de întărire mutuală.
În cazul unui comportament complex, dificil de performat, este esenţial să recompensăm
copilul atât pentru încercare, cât şi pentru succes. Comportamentul specific trebuie recompensat,
aprobat şi nu copilul. Exemplu: mama spune “Mulţumesc pentru că l-ai lăsat pe fratele tău să se
joace alături de tine” şi nu “Eşti un băiat bun”.
Contingenţe:
Este de preferat a se stabili un contract cu copilul, verbal sau scris, iar expectanţele trebuie
explicate copilului, la fel ca şi obligaţiile reciproce.
Probabilitatea este o regulă care stipulează că o consecinţă particulară (recompensă
pedeapsă) urmează după performarea unui anumit tip de comportament specific.
Întrebări de control:
a. Regulile sunt clare?
b. Regulile sunt simple?
c. Copilul a înţeles regulile?
d. Părintele implementează regulile corect şi consistent?
Copilul trebuie încurajat să gândească asupra motivelor regulilor, astfel ca el să posede
standarde în funcţie de care îşi judecă propriul comportament.

Proceduri:
a. Oferiţi copilului o varietate de stimuli de întărire pentru a evita saţietatea. Uni
terapeuţi folosesc o listă de evenimente de întărire, care permite copilului să aleagă
întărirea.
b. Deprivarea. Exemplu: un copil însetat mai degrabă va performa o sarcină pentru un
pahar de limonadă, decât unul care tocmai a băut.
c. Profesorul îi poate spune mamei în faţa celorlalţi copiii cât de bine se descurcă copilu
(lauda în prezenţa altora).
Întărirea negativă
Procedura cunoscută ca întărire negativă constă în a-l face pe copil să se comporte într-un
anumit fel şi invers, în a-l opri să se comporte într-o manieră indezirabilă. Exemplu: “dacă nu spu
104
nu spui ‘te rog’ când ceri, soliciţi ceva, vei fi pălmuit”. Pălmuirea funcţionează ca o întărire
negativă.
Deşi întăririle pozitive şi negative sunt proceduri distinctive, ele servesc pentru a menţine
a creşte un comportament dezirabil. Procedurile de întărire negativă şi pozitivă generează patru
metode de abordare, instruire:
a. instruirea prin recompensă: “dacă te vei comporta astfel vei primi o recompensă”
b. instruirea prin privare: “dacă nu te vei comporta astfel, îţi voi retrage recompensa”
c. instruirea prin evadare: “dacă te vei comporta astfel, îţi voi retrage pedeapsa”
d. instruirea prin evitare: “dacă nu te vei comporta astfel, te voi pedepsi”
Tabelul de mai jos oferă o procedură de monitorizare care se foloseşte simultan cu alte
proceduri. Este utilă în clase speciale, pentru copiii cu dizabilităţi, pentru copiii hiperactivi, cu
retard şi cu probleme emoţionale.
Nume: Date:
Comportamente care Puncte Comportamente care Puncte pierdute
câştigă puncte câştigate pierd puncte
Luni
Marţi
Miercuri
Joi
Vineri
Sâmbătă
Duminică
Total:
Întărirea diferenţială
Proceduri:
a. instruire discriminativă: când dorim să învăţăm un copil să se comporte într-un anumi
mod în anumite condiţii, dar nu în altele, îl ajutăm să identifice, să diferenţieze

circumstanţele
b. aproximări succesive: întărirea aproximărilor spre un act corect. Stadiile succesive
până la comportamentul final sunt întărite, respectând anumite criterii riguroase
Numai cele mai bune aproximări sunt întărite, până în eventualitatea în care acţiunea
corectă este recompensată. Se începe cu o definiţie clară a ceea ce copilul trebuie să
105
înveţe să facă; apoi se întăreşte comportamentul dezirabil. Shoping-ul implică întărirea

diferenţială şi criterii de întărire. Pentru a încuraja copilul să se comporte într-un
anumit fel, în care foarte rar sau niciodată nu s-a comportat, terapeutul lucrează în paş
succesivi, astfel încât copilul se apropie tot mai mult de rezultatul final. Terapeutul
începe prin a recompensa schimbări abia vizibile în comportament.
Expunerea la modele potrivite

Proceduri: Modelarea – se oferă copilului oportunitatea de a observa o persoană care este
semnificativă sau interesantă pentru copil pentru a performa un nou sau dorit pattern de
comportament.
Aplicaţii:
Modelarea poate fi folosită pentru a schimba o largă varietate de comportamente, în cel

puţin trei astfel de situaţii:
a. dobândirea unor noi pattern-uri de comportament
b. întărirea sau slăbirea răspunsurilor deja prezente în repertoriul comportamental a
copilului prin observarea unor modele, care demostrează comportamente potrivite
c. inhibarea fricii de învăţare, prin observarea absenţei fricii modelului în prezenţa
stimulului fobogen
Unele modele exercită o mai mare influenţă decât altele. Este absolut necesar să se
identifice persoane semnificative ca model. Comportamentul lor va fi imitat mai degrabă din cauza
prestigiului. Sinceritatea este un alt factor important. Terapeutul poate facilita imitarea prin
evidenţierea ariilor comune cu modelul. Un comportament este mai probabil a fi modelat dacă
complexitatea nu este prea mare, sau dacă nu este prea rapid prezentat pentru a fi asimilat.
Bandura (1973) oferă anumiţi paşi de achiziţie prin modelare:
1. stabileşte condiţiile care menţin comportamentul deviant
2. învaţă agenţii schimbării (ex. părinţii), natura schimbării pentru a produce rezultatu
dorit în termeni de comportament al copilului
3. învaţă agenţii schimbării să modeleze comportamente aprobate social
4. este necesară supervizarea copilului în performarea acestor comportamente
5. lărgeşte gama de comportamente relevante
6. oferă copilului feed-back legat de performanţa lui
106
7. generalizează noua achiziţie, prin recompense în contexte diferite
Îndepărtarea condiţiilor care interferează cu comportamentul dezirabil

Procedura: îndepărtarea sau reducerea stimulilor aversivi. O asemenea strategie duce la
creşterea comportamentului dezirabil.
Controlul stimulilor
Părinţii se plâng adesea de faptul că copilul lor “nu vrea să asculte” sau “ştie să facă asta,
dar nu vrea să facă”. Copilul posedă repertoriul comportamental, dar nu-l va performa.
Procedura:
a. Indicaţia: profesorul indică în sensul informării copiilor asupra răspunsului (ex
concentrarea asupra sarcinii).
b. Înlănţuirea: este utilizată atunci când clientul performează răspunsuri simple, dar nu le
combină.
c. Îndemnarea/sugerearea: antrenarea clientului (folosind indicaţii verbale şi nonverbale)
să performeze un comportament solicitat. Se prezintă un induciu al comportamentulu
dorit într-un mod care creşte probabilitatea apariţiei comportamentului.
METODE DE REDUCERE / STINGERE A COMPORTAMENTULUI
Când un comportament particular apare cu o rată mare (frecvenţă excesivă), cu surplus de

intensitate sau când un răspuns este emis în condiţii inadecvate, sarcina terapeutului este de a aduce
comportamentul în limitele acceptate social. Spre deosebire de copilul cu un deficit comportamental
care trebuie să înveţe un răspuns care nu este în repertoriul său, un copil cu un exces
comportamental trebuie să înveţe să modifice răspunsul existent.
Pentru a facilita acest lucru, terapeutul are la dispoziţie o varietate de tehnici pe care le
poate folosi singure sau în combinaţie.
Metode:
1. Stingerea: copilul nu primeşte nici o recompensă pentru comportamentul indezirabil, cu alte
cuvinte se opreşte întărirea de genul aprobării, atenţiei. Succesul stingerii constă în eliminarea
comportamentului din repertoriul copilului. Este procedura prin care întărirea care urma
comportamentului operant este discontinuă.
107
Copilul poate încerca să recâştinge întărirea pierdută şi astfel poate să se facă mai rău
înainte de a se face mai bine. Părinţii trebuie avertizaţi de această posibilitate, de accea ei trebuie să
persevereze cu programul suficient de mult pentru a obţine rezultate.
Istoria întăririi copilului este importantă.
2. Saţietatea: copilul este lăsat să performeze un comportament indezirabil până se plictiseşte.
3. Schimbarea stimulilor.
Unele răspunsuri par să apară numai când anumite condiţii specifice sunt prezente. Dacă
copilul, de exemplu, vorbeşte cu colegul de bancă, profesorul poate schimba contextul fizic în care
are loc convorbirea, mutând banca din proximitatea spaţială.
4. Pedeapsa.
Pedeapsa poate fi eficientă în controlul comportamentului. Depinde de interpretarea
termenului “pedeapsă”. Atât retragerea întăririi pozitive, cât şi aplicarea unor stimuli aversivi tind
să descrească apariţia comportamentului problemă.
Stimulii aversivi trebuie să aibă intensitate moderată, fiind administraţi imediat după
comportamentul inadecvat. Problema este că pedeapsa pare să fie înţeleasă în termeni de lovire,
rănire. Pedeapsa severă tinde să refuleze comportamentul mai degrabă decât să-l stingă. Predicţia
este că acel comportament va reapărea.
Pedeapsa nu trebuie să fie intensă sau fizică. Părinţii pot retrage aprobarea sau privilegii
copiilor.
Cercetările atenţionează asupra pedepsei fizice la copiii. Comportamentul agresiv a
adultului (ca parte a pedepsei) poate oferi un model indezirabil pentru copil. Comportamentul
agresiv poate genera răspunsuri emoţional maladaptative, cum ar fi frică, tensiune, retragere
frustrare. Pedeapsa în mod direct nu determină formarea unui răspuns dezirabil, nici nu elimină
comportamentul inadecvat. O persoană care foloseşte frecvent pedeapsa poate stimula activităţi
evitative (cum ar fi fobia socială). Becher (1971) considera că pedeapsa folosită uman şi adecvat
poate fi eficientă în modficiarea comportamentului. Pentru ca pedeapsa să fie eficeintă, ea trebuie:
- să aibă intensitate moderată
- să i se explice copilului pedeapsa
- să urmeze imediat după comportamentul indezirabil
108
- să fie aplicată de o singură persoană

- să fie consistentă
- în timp ce copilul este pedepsit pentru un comportament negativ, trebuie întărit un
comportament pozitiv
- să se bazeze pe retragerea întăririi
- copilul nu trebuie ameninţat cu pedeapsa
- să fie în acord cu gravitatea pedepsei
5. Time-out la întărirea pozitivă

Această procedură permite sancţionarea comportamentului nedorit prin retragerea întării
Time-out este o perioadă de timp în care copilul este împiedicat să performeze comportamentul
problematic, în situaţia în care a fost întărit pozitiv în trecut.
Este cunoscut faptul că, indiferent de situaţia tehnică dată time-out, copilul o integrează ca
pedeapsă. T.O determină noi comportamente rebele: plâns, ţipăt.
Pentru copiii tineri perioada de time-out poate fi cuprinsă între 3-5 minute, pentru cei de 8
ani perioada este mai lungă. 10-15 minute reprezintă maximum de durată dezirabilă. 10 minute de
time-out este tipic pentru situaţii de clasă.
6. CostulOrăspunsului
altă tehnică întâlnită este costul răspunsului. Adesea părinţii îşi reţin dragostea
aprobarea, privilegiile oferite copiilor când aceştia sunt “neastâmpăraţi”. Aceasta este o utilizare
informală a RC. Retragerea întăririi reprezintă “costul” răspunsului dezadaptativ. Costu
răspunsului poate fi folosit doar în situaţii în care se folosea întărirea în cantităţi măsurabile
Metoda este folosită în termeni de pierdere a punctelor şi privilegiilor.
Costul răspunsului este o modalitate de încurajare a self-managementului; copilul devine
conştient de recompense şi pierderea acestora. Această metodă va fi folosită moderat pentru a evita
efectele secundare, cum ar fi mânia sau evitarea comportamentului şi trebuie suplimentată cu alte
tehnici menite să întărească răspunsul adecvat.
7. Supracorecţia
Este o formă mai îndepărtată a costului răspunsului şi penalizării. Supracorecţia permite
combinarea întăririi pozitive şi controlului aversiv, fiind folosită pentru a descuraja comportamentul
109
neadecvat. Exemplu: un copil care a furat şi a stricat jucăria altui copil este obligat să
economisească bani pentru a o înlocui, dar de asemenea pentru a cumpăra un dar în semn de regret.
8. Întărirea pozitivă: promovarea unui comportament alternativ

Proceduri:
a. Întărirea unui comportament incompatibil (RIB- reinforcement of incompatible
behaviour): întărirea unui comportament care este inconsistent cu actul indezirabil. Cu
alte cuvinte, RIB presupune oprirea copilului în performarea unui anumi
comportament, întărind deliberat un comportament competitiv. Întărirea, care este
crucială pentru achiziţia comportamentului, este de asemenea folositoare pentru
eliminarea răspunsului nedorit.
b. Întărirea diferenţială a altor comportamente (DOR – differential reinforcement of

other behaviour) este o procedură simplă, implicând întărirea oricărui comportament
în afara comportamentului ţintă – comportamente agresive, hiperactive, injurioase.
9. Antrenarea abilităţilor
Proceduri:
a. Repetarea comportamentului
Mulţi copiii, datorită experienţelor de viaţă tragice sau deprivate, lipsiţi de experienţele
necesare, trebuie să-şi dezvolte mecanisme de adaptare.
Metoda de lucru:
1. demonstrează abilitatea
2. solicită copilului să practice abilitatea (se foloseşte jocul de rol, poate chiar să fie
necesar un model)
3. asigură feed-back atât pentru o performanţă acurată, cât şi inacurată (mijloace video –
pentru a evalua eficacitatea propriei performanţe)
4. tema de casă (repetarea comportamentului într-un mediu securizant). Se întăreşte astfe

automonitorizarea abilităţilor. Evaluarea trece treptat de la terapeut la client.
b. Antrenarea abilităţilor sociale: antrenarea copilului într-un repertoriu al abilităţilor
acceptate social.
Temele includ îmbunătăţirea observaţiei, judecată acurată, abilităţi de comunicare verbală
nonverbală, tehnici asertive de comportament.
110
Metoda de lucru: jocul de rol. Astfel, un copil timid poate acoperi acest deficit prin
training asertiv. O altă aplicaţie poate fi învăţarea relaţionării cu persoane de celălalt sex, cu
profesori, părinţi, autorităţi.
10. Eliminarea emoţiilor disfuncţionale

Comportamentul emoţional poate fi controlat de diferiţi stimuli. Pentru a elimina răspunsu
emoţional dezaptativ este necesară expunerea repetată la stimuli ameninţători.
Proceduri:
a. Expunerea graduală la stimuli aversivi: presupune expunerea graduală a copilului la
situaţii aversive, folosind:
1. Graduarea stimulilor imaginari (o ierarhie a situaţiilor de frică, prezentată într-o
formă imaginară)
2. Graduarea stimulilor din viaţa reală (o ierarhie a fricii, bazată pe situaţii actuale)
Copilul va fi expus când:
- Este antrenat în obţinerea unui răspuns opus anxietăţii: relaxare (în prezenţa une
persoane de încredere)
- se simte confortabil, dar nu neapărat după training de relaxare. Copilul poate f
întărit pentru fiecare încercare soldată cu succes.
Aceste metode sunt folosite în cazul comportamentelor evitante (cum ar fi frica).
Metoda de lucru:
Metodele activ-participative presupun o abordare graduală la indici care provoacă
anxietatea.
Procedurile asociativ-pasive includ tehnici de desensibilizare, evidenţiind răspunsurile
opuse anxietăţii la stimuli semnificativi (relaxare).
Hatzenbuchler şi Schroeder (1979) subliniază faptul că aceste două tipuri de
desensibilizare nu sunt două căi distincte de abordare a fricii, dar sunt cele mai bine construite ca
două procese pe un continuum în ceea ce priveşte expunerea graduală a stimulilor aversivi.
b. Desensibilizarea activ-participativă: copilul este ajutat să vină în întâmpinarea fricii în
situaţii particulare prin expunerea gradată la situaţii care generează frica, în timp ce el este
recompensat sau se simte confortabil sau în siguranţă – probabil în prezenţa unei persoane
suportive.
111
Puterea desensibilizării (la adulţi) este mărită de expunerea “in vivo” (expunerea în viaţa
reală); ea se combină cu modelarea, devenind o tehnică mult mai eficientă.
c. Desensibilizarea sistematică – asociativ-pasivă: presupune o apropiere graduală (în timp
ce fizic/mental persoana este relaxată) la stimuli (situaţii/obiecte) care provoacă frica. În această
procedură, expunerea la situaţii care generează frică (în scene imaginate) progresează în paşi mici
construind “o ierarhie a fricii”.
d. Relaxarea: copilul este învăţat să se relaxeze în situaţii în care devine frustrat, agitat,
furios. Relaxarea are avantajul că poate fi învăţată ca oricare altă abilitate. Rolul precis al relaxării
ca ingredient terapeutic, atât singură, cât şi ca parte a programului de desensibilizare sistematică, în
special cu referire la copiii este în prezent sub semnul întrebării.
e. Inundarea – tehnica flooding – presupune punerea copilului în contact cu itemul ce
mai înalt al ierarhiei şi păstrarea contactului până în momentul în care frica este eliminată. Esenţială
în această tehnică este confruntarea susţinută cu stimuli aversivi, atât în viaţa reală, cât şi imaginar
În ciuda eficienţei evidente a acestei abordări, etica folosirii ei la copiii este sub semnul întrebării.
Copiii pot chiar să nu înţeleagă implicaţiile metodei.
f. Evitarea: se prezintă copilului simultan situaţia care trebuie evitată (sau reprezentarea ei)
şi condiţii aversive (sau reprezentări ale acestora). Scopul acestei proceduri este opus cele
anterioare, în sensul în care se doreşte reducerea, nu încurajarea comportamentului, deoarece
obiectul/situaţia este una indezirabilă. Cu alte cuvinte, tendinţele evitante se construiesc

Comportamentul este asociat cu consecinţe aversive – imaginate sau reale.
11. Modelarea
Proceduri:
a. Modelarea – este cea mai utilizată tehnică şi cea mai eficientă pentru reducerea fricii la
copiii. Modelarea poate fi combinată cu alte proceduri, de pildă modelarea combinată cu
desensibilizarea, poate fi foarte eficientă în tratarea fobiilor. În cazul modelării, intervenţia
terapeutică se va direcţiona spre relaţia dintre condiţiile antecedente şi comportamentul devian
şi/sau dintre comportamentul problemă şi consecinţele sale.
b. Modelarea simbolică – un excelent exemplu al acestei proceduri este furnizat de
Melamed şi Siegel (1975). Ei au folosit modelarea simbolică pentru a pregăti psihologic copii
112
pentru intervenţia chirurgicală. Copiii vizionau un film de 16 minute în care un copil învăţa tehnic
de a face faţă situaţiei şi a preîntâmpina propria frică.
c. Modelarea actuală: un exemplu este reducerea agresiunii prin expunerea copiilor la
modele care demonstrează modalităţi alternative de a face faţă situaţiei provocative; aceste modele
vor fi mai degrabă imitate, dacă consecinţele pentru model sunt recompensările, decât absenţa
recompensei sau consecinţe aversive.
Modelarea simbolică poate fi eficientă în pregătirea copiilor pentru intervenţii dentare
chirurgicale, prin reducerea fricii situaţionale.
Lang şi Jakubowski (1976) oferă câteva elemente de modelare în trainingul asertivităţii:
1. selectează modele de acelaşi sex cu copilul şi care prezintă similarităţi din mai multe
puncte de vedere
2. demonstrează nu numai comportamentul asertiv, dar şi rezultatul acţiunii în termeni de
întărire
3. oferă scene de modelare scurte (3 minute)
4. împarte comportamentul asertiv în părţi mai uşor de asmilat, de reamintit pentru
observator
5. subliniază anumite aspecte cheie ale comportamentului asertiv (include povestioare
care orientează atenţia observatorului)
6. include anumite metode a a-l ajuta pe observator să-şi dezvolte propriul cod pentru
modelarea secvenţelor de comportament (ex.: achiziţionează punctul de vedere al
altora, înainte de a-ţi forma punctul tău de vedere)
7. alocă o perioadă de practică – pentru adaptarea personală la acţiunile modelate.
d. Modelarea camuflată: încurajarea copilului să-şi imagineze un model care face faţă une
situaţii de frică.
12. Jocul de rol

Proceduri:
a. Jocul de rol: presupune joc de rol pe o situaţie – problemă cu copilul (un eveniment
care provoacă frica, o confruntare provocativă).
Jocul de rol este o tehnică eficientă pentru învăţarea unor noi abilităţi. Copilul va performa
un rol care nu îi aparţine.
113
b. Jocul de rol fixat: copilul va performa un pattern de comportament, un rol negocia

(fixat, specific). Această metodă îi ajută pe acei clienţi cu stimă de sine scăzută, copii
persecutaţi sau izolaţi social. Kelly vorbeşte de această metodă ca fiind o sofisticată
formă cognitiv-comportamentală de repetare a comportamentului.
ÎNVĂȚ ARE COGNITIVĂ Ș I CONTROL
Comportamentul nu este întotdeauna predictibil la surse de influenţă externă. Factor

cognitivi determină, în parte, ceea ce noi observăm, simţim. Învăţarea cognitivă este un termen
generic de învăţare folosind judecata, raţionamentul, imaginaţia, abilităţi conceptuale, perceptuale
O asemenea învăţare face apel la imagini, simboluri, concepte, reguli. Procesul cognitiv implicat în
învăţare induce procesul atenţional, encodarea informaţiei, reţinerea şi recuperarea informaţiei în

memorie, postularea unor ipoteze, evaluarea lor, raţionament inductiv, deductiv. Această categorie
de învăţare a fost realizată în formularea comportamentală a devianţei şi astfel a crescut interesul în
ceea ce priveşte trainingul copiilor în rezolvarea de probleme (Meichenbaum şi Goodman, 1971,
Urbain şi Rendall, 1980) şi în controlul cognitiv. Kendall explică faptul că copiii eşuează în
angajarea în activităţi de procesare a informaţiei.
O raţiune pentru această metodă este prezentată succint de D’Zurilla şi Goldfied (1971)
ceea ce noi vedem din punct de vedere clinic ca fiind “comportament anormal” sau “tulburare
emoţională” poate fi înţeles ca un comportament ineficient, în care individul nu este în stare să
rezolve anumite probleme situaţionale, iar încercările sale inadecvate se soldează cu efecte
indezirabile, cum ar fi anxietatea, depresia, inclusiv crearea problemelor adiţionale.
Multe din procedurile terapeutice nu sunt potrivite pentru copiii. Cu toate acestea, cei tiner
pot fi învăţaţi să gândească raţional, tehnici de inoculare a stresului şi strategii de rezolvare a
problemelor.
Proceduri:
a. Restructurarea cognitivă: copilul este învăţat să reevalueze potenţialul evenimentelor
stresante, astfel încât să trateze problema dintr-o perspectivă mult mai realistă. Aceasta implică
modificări în organizarea experienţei. Ceea ce i se spune copilului despre experienţa sa poate
modifica comportamentul. De exemplu, cauza unui comportament poate fi atribuită unor forţe
114
externe, dincolo de controlul lui, sau altele asupra cărora deţine controlul suprem (atribuirea
eşecului). Restructurarea cognitivă are eficacitate maximă asupra depresiei, sentimentulu
neajutorării, comportamentului evitant şi reducerea anxietăţii.
Metoda restructurării cognitive (Ellis, 1962) încurajează indivizii să vorbească despre
experienţele trecute implicând evenimente generatoare de frică. Ideile iraţionale sunt expuse ş
provocate. Tinerii sunt încurajaţi să atribuie frica unor condiţii interne mai degrabă decât uno
evenimente externe.
b. A spune stop gândurilor
Unii copiii prezintă o ruminaţie neconstructivă recurentă. A spune stop gândurilor îl poate
ajuta pe copil să-şi controleze ideile intruzive, obsesive.
Metoda:
Copilul este învăţat să identifice gândurile negative, se opreşte în a se gândi asupra lor, se
concentrează pe o sarcină curentă. Obţinerea controlului poate fi demonstrată prin solicitarea
clientului de a verbaliza gândurile negative, după care se pune “stop gândurilor”. Tipic, verbalizarea
lor va fi întreruptă. Această procedură se repetă până la însuşirea patternului de gândire întreruptă.
Terapia Raţional Emoţională a lui Ellis susţine că ideile iraţionale stau la baza tulburărilor
emoţionale:
- este mai uşor să eviţi decât să faci faţă dificultăţilor vieţii
- o persoană trebuie să fie competentă, inteligentă

- dacă nu ai control asupra emoţiilor, nu poţi simţi anumite lucruri
c. Rezolvarea de probleme: presupune selectarea situaţiei problematice; se dau exemple de
reacţii diferite la aceste situaţii şi se identifică consecinţele generate de aceste situaţii.
Goldfried şi Davison (1976) enumeră cinci stadii în rezolvarea de probleme:
a. orientarea: monitorizarea circumstanţelor în care a apărut problema (jurnalul de
gânduri şi trăiri)
b. formularea problemei: definirea tuturor aspectelor problemei (problemă, conflicte
bariere)
c. generarea de alternative: soluţii posibile, în termeni de 1) strategii generale şi 2) tehnic
specifice de implementare
d. luarea deciziei (alegerea celei mai bune alternative)
115
e. verificarea (monitorizarea consecinţelor acţiunii; în ce măsură rezultatul aştepta

coincide cu rezultatul real)
Modelul “I can do” simplifică reţinerea paşilor în rezolvarea problemelor:
1. I – incident
2. C – consequence
3. A – alternative
4. N – narrow
5. D – do it!
6. O – outcomes
TRAININGUL AUTOCONTROLULUI
Proceduri:
a. Automanagement
Cele mai multe programe de automanagement combină tehnici care implică stabilirea
standardelor, automonitorizare, autoevaluare, autoîntărire. Înainte ca un copil să fie învăţat să se
autoîntărească pentru un pattern comportamental, el trebuie învăţat să evalueze corec
comportamentul. Înainte de a fi încurajat să evalueze propriul comportament, el trebuie învăţat să
folosească anumite standarde. El, de asemenea, trebuie învăţat să monitorizeze acura
comportamentul. De exemplu, copilul va învăţa să “citească” propria trăire (mânie, ostilitate) şi să o
treacă în tabel. Dacă el loveşte un alt copil îşi va evalua comportamentul ca fiind antisocial şi se va
pedepsi. Dacă bătaia încetează, el se va întări pentru autocontrol.
Automonitorizare:
1. copilul îşi va ţine un jurnal al evenimentelor/ situaţiilor în mediul natural
2. el va nota situaţia, ce s-a întâmplat, ce a spus, ce a făcut
3. cum s-a simţit (confortabil – inconfortabil)
4. cât de satisfăcut a fost
5. ce ar face acum diferit
6. se înregistrează orice comentariu: cum s-a simţit, ce a gândit
b. Autocontrolul condiţiilor antecedente: de exemplu, pentru o adolescentă cu probleme
(bulimică) se poate stabili ca regulă să nu mănânce nicăieri în afara propriei locuinţe, la masă, la ore
116
fixe. Pentru a evita stimulii legaţi de mâncare, hrană, pe cât posibil se evită bucătăria şi se solicită
celorlalţi să nu mănânce în prezenţa ei.
Model
Schneider de intervenţie
şi Robin cognitiv-comportamentală
(1976) prezintă prin constând într-o
o tehnică de autocontrol la copiii,
povestioară despre un băieţel. “Acestui băieţel nu-i plăcea să meargă la şcoală. În ciuda încercărilor
sale de a evitaautocontrol la copiii şiintra
problemele, întotdeauna adolescenţi (Ronen,De1997)
într-o dificultate. exemplu, s-a enervat la un
moment dat şi a rupt toate hârtiile din clasă. Într-o zi, Micul Turtle a întâlnit o broască ţestoasă. ‘Să-
Restructurare
ţi spun un secret’,Redefinire
a spus bătrâna broască, ‘nu-ţi dai seama căcognitivă
porţi toate răspunsurile cu tine?
Micul Turtle nu înţelegea. ‘De aceea ai o carapace. Te poţi ascunde în carapacea ta, poţi avea un
momentI de linişte şiModificarea
îţi vei da seama ce poţi dezadaptative
concepţiilor să faci. Aşa că, data viitoare când te vei enerva, întră în
carapacea ta’. Astfel Micul Trutle şi-a amintit ce i-a spus broasca: mâinile aproape de corp, capul se
sprijină de bărbie pe piept, se relaxează pentru un timp…”
În acest
Analiză
fel copilul
raţională
învaţă noi reacţii la mânie, frustrare. Această tehnică se combină cu
Acceptarea
responsabilităţii
învăţarea anumitor tehnici de relaxare.
II ProceduraÎnţelegerea
a fost testată de Schneider şi Robin în învăţarea autocontrolului la copii
problemei
hiperactivi.
Dezvoltarea
Dezvoltarea
Ronen a propussenzitivităţii
în 1995 un model de intervenţie cognitiv-comportamentală
senzitivităţii lacu elemente
în general
terapeutice educative pentru a consolida autocontrolul copiilor custimuli specifici
tulburări de externalizare sau de
internalizare. Demersul terapeutic cuprinde 5 faze, fiecare dintre acestea contribuind la dobândirea
autocontrolului
III asupra comportamentului
Creşterea dezadaptativ.
percepţiei stimulilor interni
Aceste faze sunt următoarele:
I. ModificareaAutocontrol
concepţiilorfizic
dezadaptative: Obiectivul primei faze este de cognitiv
Autocontrol a-l învăţa pe copil că
problema lui este un comportament care depinde de el şi care poate fi schimbat dacă copilul învaţă
acest lucru. Modificarea concepţiilor greşite se face prin redefinire şi prin restructurare cognitivă
IV Dezvoltarea autocontrolului
Se folosesc întrebări socratice şi exemple paradoxale pentru a-l ajuta pe copil să înţeleagă că
problema lui nu este o chestiune de neşansă sau de boală ci că este mai degrabă în funcţie de
motivaţia şi de puterea voinţei
Monitorizare, lui.
evaluare,
Încredere în sine
menţinere şi generalizare
V ELIMINAREA PROBLEMEI
117
http://slide pdf.c om/re a de r/full/note -de -c urs-psihote ra pie -ua m
Modelul de intervenţie în cinci faze
117/135
II. Înţelegerea problemei

Pentru înţelegerea problemei i se vorbeşte copilului în a doua fază, despre conexiunea
dintre creierul şi corpul său şi despre comportamentul problematic, utilizând analogia raţională ş
ajutându-l pe copil să-şi accepte responsabilitatea. Se pot utiliza în acest sens materiale scrise
planşe cu corpul uman, desene şi discuţii.
III. Creşterea percepţiei stimulilor interni. A treia fază este focalizată pe dezvoltarea
sensibilităţii în general şi a stimulilor interni care se referă la problema particulară. Acest lucru se
poate îndeplini prin “ascultarea propriului corp”, încercarea de a se concentra pe ce şi cum simte în
cazul sensizivităţii generale şi asupra parametrilor interni în ceea ce priveşte problema specifică a
copilului. Se pot utiliza modelele de relaxare, concentrare a atenţiei şi monitorizare.
IV. Dezvoltarea auto-controlului se poate face învăţându-l pe copil tehnicile de modificare a

comportamentelor sale automate cu unele mediate. Copilul este antrenat prin exerciţii fizice (ex. să
continue să fugă în ciuda oboselii) sau prin exerciţii emoţionale (ex. să-şi amâne gratificaţia)
Tehnicile includ auto-monitorizarea, auto-evaluarea, auto-întărirea, rezolvarea problemei ş
imaginaţia.
V. Eliminarea problemei. Problema se atenuează şi apoi dispare prin creşterea încrederii în sine
monitorizare, evaluare, menţinere şi generalizare.
Fiecare dintre cele cinci faze este o combinaţie a trei componente: învăţare, practicare şi
aplicaţie.
Învăţarea constă în atenţionarea copilului asupra concepţiilor sale greşite, gândurilor sale
mediate şi nemediate (automate) şi în deprinderea unor tehnici de modificare a conduitei.
Practicarea include exerciţiile care sunt demarate în cadrul intervenţiei la care se adaugă şi
temele de casă de îndeplinit. Practica este direcţionată pe ajutorarea copilului să folosească tehnicile
de autocontrol în diferitele sfere ale vieţii sale, cum ar fi învăţarea de a identifica gândurile şi stările
sale emoţionale, de a monitoriza, înregistra, evalua şi folosi vorbirea cu sine şi autoîntărirea.
Aplicaţia integrează noile abilităţi dobândite prin practicare şi învăţare cu scopu
procesului de schimbare a comportamentului deviant. Sarcina terapeutului este de a-l învăţa pe copi
118
cum să-şi câştige abilităţile de a se schimba, fiind un supervizor al acestuia în procesul de

autoajutare. Deci nu trebuie să i se răpească copilului rolul activ în terapie.
Ronen şi colaboratorii (1992) au făcut un studiu de evaluarea rezultatelor prin utilizarea
acestui model terapeutic la 77 de copiii între 7½ - 12 ani care prezentau enurezis nocturn
remarcând o ameliorare imediată a evoluţiei afecţiunii şi un declin al enurezisului, o rată scăzută a
abandonurilor survenite în timpul terapiei şi o incidenţă redusă a recăderilor. Într-un studiu ma
recent, tot al lui Ronen (1995) acesta a găsit o corelaţie între creşterea abilităţilor cognitive (în speţă
a auto-controlului) şi scăderea episoadelor euretice. Succesul modelului remarcat de studiile citate
în legătură cu enurezisul este cu atât mai interesant datorită faptului că odată cu deprinderea auto-
controlului asupra contracţiei vezicii urinare, copiii au deprins generalizarea acestuia asupra altor
sfere din viaţa lor de zi cu zi, cum ar fi neascultarea.
APLICAȚ II CLINICE ALE PSIHOTERAPIEI LA COPII Ș I

ADOLESCENȚ I
1. Aplicaţie clinică în terapia enurezisului nocturn (Ronen, 1997)

Ben, un copil de 10 ani, cu diagnosticul “enurezis primar nocturn cu o frecvenţă de 6-7
nopţi ‘umede’/săptămână”. Nici părinţii, nici cei trei fraţi ai săi mai mici nu au suferit de enurezis
cu toate acestea unchiul său patern a avut enurezis până la 13 ani.
Pentru Ben era a treia încercare de intervenţie terapeutică pentru controlul sfincterian
uretral. Precedente s-au desfăşurat la 7 ani (când s-a încercat metoda “bell and pad”, la care s-a
renunţat datorită faptului că părinţii au afirmat că el nu auzea soneria şi la 9 ani, când s-a
administrat Tofranil cu rezultate favorabile doar pe perioada administrării medicamentului şi cu
recădere după întreruperea medicaţiei.
Evaluare
Aplicarea celor 5 stadii ale evaluării cazului
Stadiul 1. Care este sursa informaţiei?
S-au folosit datele luate atât de la părinţi cât şi de la copil. După părerea părinţilor şi a
profesorilor, Ben era considerat ca un foarte bun elev, care avea mulţi prieteni şi care se înţelegea
bine cu membri familiei sale. Deci Ben nu avea şi alte probleme.
119
Stadiul 2. Este problema o componentă a comportamentului normal?

Deşi enurezisul este la copiii mici un comportament normal, având în vedere vârsta lui Ben
de 10 ani este considerat ca fiind deviant faţă de normele sociale, de vârstă şi de stadiu de
dezvoltare, deci apare necesitatea învăţării copilului să-şi elimine problema.
Stadiul 3. Are copilul într-adevăr nevoie de tratament?
Răspunsul este pozitiv deoarece, după cum s-a arătat, din toate punctele de vedere
comportamentul său este deviant. În plus, enurezisul prezintă riscuri şi pentru viitorul său şi pentru
socializarea sa, fiind necesară prevenţia unor situaţii neplăcute care s-ar putea produce când va fi
invitat de prieteni în excursie, care implică dormitul în altă parte. De asemenea, este necesară
prevenţia dezvoltării neîncrederii în forţele proprii, care-i vor putea influenţa şi alte domenii ale
vieţii sale. Modificându-i controlul vezical se poate schimba funcţionalitatea sa socială ş
emoţională. Prognosticul este foarte bun pentru enurezis, fiind raportate în literatură numerose
cazuri de vindecare, iar Ben dovedea o puternică motivaţie de schimbare.
Faptul că n-au apărut ameliorări ale eurezei până la 10 ani indică faptul că probabilitatea
vindecării spontane fără nici o intervenţie este foarte scăzută. Această etapă a evaluării indică
nevoia iniţierii terapiei.
Stadiul 4. Alegerea cadrului terapeutic. Întrebarea referitoare la cine va trebui tratat este simplu de
rezolvat din analiza datelor problemei. Se pare că părinţii se înţelegeau bine cu copilul, ei erau
capabili să-l susţină în încercarea lui de a prelua responsabilitatea propriei schimbări. Dec
evaluarea indică necesitatea intervenţiei asupra copilului printr-un tratament individual, care va
include şi întâlniri (şedinţe) ocazionale şi cu părinţii, cu scopul de a-i discuta progresele în
deprinderea unor noi abilităţi.
Stadiul 5. Evaluarea felului de autocontrol necesar.
Analiza abilităţilor copilului de autocontrol a arătat deficienţe în două privinţe şi anume
redresarea şi reformarea. Cea mai semnificativă deficienţă era însă auto-controlul redresiv. Ben nu
ştia cum să se controleze sau cum să schimbe deznădejdea şi neajutorarea sa în sursă de energie
pentru schimbare. El avea nevoie să înveţe cum să utilizeze vorbirea cu sine, autoevaluarea pentru
a-şi controla auto-eficacitatea şi pentru a-şi dezvolta abilitatea de a folosi gândirea mediată cu
scopul controlului vezical. Autocontrolul reformativ putea să funcţioneze prin stabilirea
expectanţelor şi planificarea pe termen lung a schimbării.
120
Intervenţia terapeutică
S-a intervenit asupra eurezei lui Ben prin modelul de auto-control. Terapia s-a desfăşurat
într-o clinică particulară, urmând următoarele faze: primul contact, intervenţia, finalul şi urmărirea
în timp. Copilul şi părinţii au venit la clinică o dată pe săptămână pentru şedinţe de câte 45 de
minute în faza de intervenţie şi o dată pe lună în faza de urmărire.
Faza de intervenţie a constat în 11 şedinţe săptămânale de câte 45 minute, aplicându-se de
fiecare dată următoarele patru proceduri:
1. Raportul copilului. Şedinţele începeau cu raportul lui Ben asupra săptămânii precedente
Îşi prezenta “hărţile” (calendarul) zilnice şi notiţele legate de îndeplinirea temelor de casă şi aveau
loc discuţii asupra dificultăţilor întâmpinate. Se punea accent pe exprimarea sentimentelor şi ideilor
sale legate de progresul său.
2. Întocmirea graficului. Terapeutul, împreună cu copilul, completau graficul în raport cu
rapoartele zilnice. Pe baza graficului se discutau şi temele săptămânii viitoare.
3. Prezentarea unei noi teme. După ce graficul era întocmit, terapeutul prezenta copilului o
nouă bază de discuţie (ex. noul stadiul al modelului sau un alt aspect al stadiului trecut). Terapeutul
îi explica lui Ben semnificaţia fiecărui aspect, dându-i exemple din viaţa de zi cu zi.
4. Teme de casă. La fiecare şedinţă Ben primea câte o nouă temă de casă, care cuprindea
completarea unei evidenţe zilnice şi aplicarea unei noi teme acasă sau la şcoală. Terapeutul discuta
cu Ben posibilele dificultăţi cu care se putea confrunta şi soluţiile de ieşire din acestea.
Stadiul 1: Modificarea concepţiilor dezadaptative legate de enurezis.
Obiectivul acestui stadiu a fost de a-l învăţa pe copil:
a. că enureza este un comportament care poate fi modificat ca orice alt lucru sau
comportament;
b. că schimbarea depinde de copil. Auto-evaluările lui Ben în care era propusă rata
progresului era comparată cu actuala rată a enurezei, reflectând auto-percepţia şi auto
eficacitatea.
El percepea enureza ca pe ceva în afara controlului său, ceva care apărea pentru că “îi
scapă” sa că “nu simţea când făcea pipi” sau că “era bolnav”. Ben se percepea ca pe o victimă
neajutorată a unor forţe superioare.
Schimbarea concepţiilor dezadaptative a fost făcută prin redefinirea procesului enuretic ca
pe un comportament care poate fi controlat şi prin restructurarea cognitivă a gândurilor ş
121
concepţiilor legate de credinţele personale. În acest stadiu, s-au utilizat întrebările socratice şi
exemplele paradoxale cu scopul de a-l ajuta pe Ben să înţeleagă că “udarea patului” nu este dată de
neşansă sau de boală, ci că este în funcţie de motivaţia sa şi de puterea voinţei.
Scopul următoarei conversaţii a fost de a-i schimba lui Ben concepţiile greşite legate de
interpretarea lui că în timpul somnului nu poţi să simţi nimic şi că nici un comportament din timpu
nopţii nu poate fi controlat.
T: De ce crezi c-ai udat patul noaptea?
B: Pentru că n-am simţit nimic în timpul somnului.
T: Hai să scăpăm de asta. De câte ori ai căzut din pat?
B: Niciodată.
T: Cum aşa? Nu-i aşa că te mişti în pat în timp ce dormi?
B: Când închid ochii şi ajung la marginea patului, uneori mă întorc pe partea cealaltă.
T: Aha! Hai să vedem şi altceva. Ţi se întâmplă câteodată în timpul iernii să-ţi cadă
plapuma de pe tine?
B: Sigur!
T: Şi ce faci atunci?
B: Mă trezesc puţin şi mă acopăr.
T: Vezi, chiar dacă eşti adormit există unele lucruri pe care le simţi: marginea patului
simţi frig. Deşi dormi, poţi simţi unele lucruri.

B: Aşa este.
Stadiul 2: Înţelegerea procesului enuretic
Obiectivul stadiului 2 a fost de a-l învăţa pe copil despre procesul enuretic şi despre
conexiunea dintre vezica urinară, creier şi comportamentul final (golirea vezicii).
Copiii pot să-şi schimbe comportamentul cu mai multă uşurinţă dacă ei înţeleg cum să o
facă şi cum sunt afectaţi de diferitele acţiuni.
În acest stadiu Ben a învăţat despre procesul care culminează cu micţiunea: cum lichidele
umplu vezica urinară cauzând o presiune neplăcută care se transmite la creier şi felul în care creierul
dă comada “valvei” vezicii să se deschidă şi să lase urina să curgă, făcând astfel să dispară
presiunea neplăcută. Informaţiile sunt prelucrate de creier care este responsabil pentru fiecare din
comportamentele noastre şi pentru legătura cu corpul. Ben a învăţat şi diferenţa dintre comenzile
automate nemediate şi cele mediate.
122
În acest stadiu s-a aplicat analiza raţională a problemei, utilizând materiale scrise, imagin
cu corpul omenesc şi s-a dat ajutor copilului să-şi accepte responsabilitatea procesului de învăţare a
schimbării comenzii creierului.
Ben a fost învăţat să practice identificarea gândurilor automate şi să-şi utilizeze vorbirea cu
sine, auto înregistrarea cu scopul schimbării gândirii nemediate cu cea mediată.
Au fost utilizate unele obiecte cum ar fi o pungă de plastic care a fost umplută cu apă, care
să arate cum se umple vezica. De asemenea, a fost desenată vezica şi creierul. Au fost date şi alte
exemple de răspunsuri automate care pot fi modificate, prin învăţarea de către Ben a dialogulu
interior cu scopul de a se autocunoaşte.
El a fost susţinut să identifice şi alte gânduri automate pe care le avea (ex. legate de
comportamentul disruptiv din clasă sau de a nu-şi face temele acasă) şi de a le transforma în gânduri
mediate. El a fost îndemnat să încerce să-şi modifice răspunsul automat sub forma enurezei cu
autocontrolul sau cu trezirea.
Stadiul 3: Creşterea autocontrolului vezical
Obiectivul stadiului 3 a fost de a creşte receptivitatea copilului la variaţiile presiuni
vezicale şi de a creşte capacitatea funcţională a vezicii urinare.
Stimulii interni, deşi sunt dificil de identificat, au un mare impact asupra
comportamentului la fel ca şi stimulii externi.
Creşterea senzitivităţii la stimulii interni este un pas important în controlul propriulu

comportament, datorită faptului că este utilă în identificarea precoce a senzaţiilor, emoţiilor ş
comportamentelor. Totodată, creşterea senzitivităţii pentru stimulii interni ajută şi la schimbarea
procesării nemediate a informaţiei cu cea mediată.
Există o corelaţie funcţională între capacitatea (volumul) vezical şi enureză. O vezică mică
se umple repede şi semnalele emise sunt mai puţin clare decât cele emise de o vezică mai mare. În
acest stadiu, se creşte senzitivitatea la stimuli în general (ex. sesizarea senzaţiei de foame, sete
oboseală etc) şi senzaţiile vezicale în special.
Ben a fost solicitat să descrie senzaţiile în general (ex. bătăile inimii, palpitaţiile din
stomac, recepţia zgomotelor) şi presiunea din vezica urinară. Au fost efectuate exerciţii de control a
retenţiei cu scopul de a creşte capacitatea funcţională a vezicii şi de a creşte senzitivitatea la stimulii
interni. El a fost îndrumat să practice micţiunea mai rară în timpul zilei şi să se concentreze asupra
senzaţiilor concomitente. Părinţii au fost instruiţi să-l întrebe pe Ben “Te-ai dus la WC?” “Ce a
123
simţit?” şi “Ce ai simţit în corpul tău atunci?” Ben a învăţat să identifice senzaţiile fizice specifice
apărute când nu mai poate reţine urina şi trebuie să urineze.
Stadiul 4: Dezvoltarea auto-controlului
Obiectivul stadiului 4 a fost învăţarea de către copil a tehnicii autocontrolului pentru
eliminarea enurezisului.
Ben a fost instruit să-şi controleze emoţiile, gândurile şi comportamentul prin utilizarea
auto-monitorizării şi evaluarea auto-instrucţiei şi autoîntărirea, imageria şi tehnicile de rezolvare a
problemei.
S-au exersat metode de autocontrol a activităţilor cotidiene (ex. să se oprească din vorbit
când vrea să zică ceva, să se oprească din joc, din strigat sau din băut când îi este sete, sau din
mâncat când îi este foame). Ben a fost instruit să continue exerciţiile şi când se simte obosit sau
când experimentează alte dificultăţi. El a învăţat că pe măsură ce creşte încrederea cresc şi şansele
de succes.
Următorul dialog este preluat de la a V-a şedinţă terapeutică cu Ben. În primele patru
şedinţe Ben a învăţat să-şi identifice concepţiile eronate, să înţeleagă comportamentul său, să-şi
crească senzitivitatea la stimuli interni.
În acest punct a apărut o ameliorare a enurezie, a cărei frecvenţă a scăzut de la 7 nopţi la 2-
3 nopţi/săptămână, şi a mers chiar şi într-o excursie cu colegii de clasă, dormind la un motel. Scopul
şedinţei a fost de a-i prezenta lui Ben tehnica de autocontrol.

T: Ai avut succese în scăderea nopţilor umede. Cu toate acestea, au mai fost şi nopţ
umede. Cum îţi explici asta?
B: N-am putut să mă opresc să nu ud patul.
T: Ai spus că nu te poţi controla. Este oare aşa în toate cazurile din perioada parcursă?
B: Da.
T: Acum trei săptămâni ai fost în excursie cu clasa, ai udat patul acolo?
B: Ce, eşti nebun? Aceasta m-ar fi făcut să mă simt penibil.
T: Deci cum ai reuşit?
B: Am încercat din greu şi am reuşit!
T: Exact! Vezi, atunci când gândeşti că este foarte important pentru tine, tu te poţi
controla. Acum imaginează-ţi că-şi promit că părinţii tăi îţi vor cumpăra câinele pe care ţi-l doreşt
aşa de mult, dacă nu mai uzi patul. Ai vrea să reuşeşti?
124
B: Sigur că da!
T: Vezi, atunci când ceva este important pentru tine sau dacă ceva te sperie (ex. prieteni
tăi vor afla că uzi patul noaptea) sau dacă doreşti să câştigi ceva (un câine), depui mai mare efort cu
scopul de a rămâne uscat patul. Nu crezi că asta înseamnă că ai putea să-şi controlezi enureza dacă
situaţia este atât de importantă?
B: Poate. Nu ştiu.
T: Imaginează-ţi că fiecare noapte din următoarea săptămână în care-ţi vei dori să primeşti
câinele va fi uscată şi că vei depune un şi mai mare efort atâta cât poţi tu?
B: Voi încerca.
Stadiul 5: Eliminarea enurezei: Menţinerea şi generalizarea rezultatului

Stadiul 5 nu este independent dar este atins prin utilizarea auto-înregistrării, auto-evaluării
şi auto-întăririi cu creşterea treptată a încrederii în sine. Regresiile pot apare uneori datorită faptului
că în cazul unei recidive există tendinţa de a-şi pierde încrederea în capacitatea de control a
situaţiei. În acest stadiu Ben a fost sfătuit să considere fiecare caz de udare a patului ca pe ceva
accidental, nu ca pe ceva disperat şi grav, care poate apare din cauza scăderii eforturilor sale. Pentru
menţinerea rezultatelor el a continuat să monitorizeze şi să raporteze terapeutului când va opr
graduat antrenamentul controlului retenţiei, dar cu menţinerea orei devreme de culcare şi a
interdicţiei consumului de lichide înainte de a se pune la culcare.

Generalizarea rezultatului care a fost favorabil s-a făcut prin aplicarea metode
autocontrolului de către Ben şi în acele sfere cum ar fi conduita sa la şcoală, faţă de prieteni sau în
familie.
Şedinţele de urmărire la 1, 2 şi 4 luni după terminarea terapiei au indicat un succes deplin
în managementul programului de auto-schimbare a enurezei şi în generalizarea lui.
Neapariţia recăderilor după 4 luni au indicat posibilitatea ca acest copil să-şi fi achiziţiona
abilităţile de autocontrol pe care le aplica şi pe care era capabil să le menţină.
2. Psihoterapia cognitiv-comportamentală în fobia şcolară
125
Dificultatea sau incapacitatea copilului sau adolescentului de a se duce la şcoală este

numită fobie şcolară, anxietate de separare sau refuz şcolar.
Dacă anxietatea de separare poate fi codificată conform DSM III R şi DSM IV, fobia
şcolară nu se regăseşte în aceste clasificări.
Trebuie diferenţiate cele două tipuri de tulburări, mai ales că fobicul are unele elemente
comune cu anxiosul.
Fobia şcolară afectează 1% dintre copiii care încep şcoala şi 5% dintre copiii care apelează
la cabinetele de specialitate din domeniul NPI. Există 3 momente de risc maxim în cursu
şcolarizării: 1) intrarea în clasa I-a, 2) trecerea din clasele primare la gimnaziu şi 3) la finele celor 8
clase obligatorii.
Tablou clinic
Fobia şcolară se manifestă la început prin formularea unor critici şi comentarii negative
legate de şcoală. Copilul devine progresiv reticent la frecventarea şcolii şi va refuza să părăsească
casa. Apar semne de anxietate care pot evolua până la panică dacă copilul este constrâns să meargă
la şcoală. Anxietatea se poate traduce prin tulburări neuro-vegetative, cum ar fi pierderea apetitului,
greţuri, vărsături, cefalee, dureri abdominale. Aceste reacţii survin înaintea plecării de acasă sau la
ajungerea la şcoală. Pot exista trei explicaţii ale aceste tulburări: 1) frică de situaţiile şcolare, 2)
frică de a părăsi casa şi în special mama şi 3) debutul unei depresii infantile. În general, copilul se
percepe diferit de ceilalţi şi inadecvat să facă faţă situaţiilor şcolare. Este important să se elimine
rapid fobia şcolară, altfel copilul riscă să dezvolte probleme ca agorafobia, fobia socială, dificultăţ
de adaptare la serviciu etc.
Evaluare, diagnostic şi analiza funcţională

Kearny şi Silverman (1990) au identificat patru categorii de pacienţi care suferă de fobie
şcolară:
1. Evitare şi frică faţă de situaţii specifice şcolii. Copilul dezvoltă anxietate legată de
profesori, anturajul şcolar, de gimnaziu, colegi (agresivi, taxă de protecţie).
2. Evitarea situaţiilor sociale. Copilul se simte complexat şi inadecvat faţă de grupul de
copiii şi îi este teamă că va fi rejectat. Alţii se tem de situaţiile sociale pe care le
implică evaluarea cunoştinţelor, sau obligaţia de a vorbi în faţa clasei, sau de a executa
126
exerciţii fizice în faţa altora. Mulţi se tem de evaluările negative din partea profesorilor
şi colegilor şi nu ştiu să se adapteze în cazul în care aud astfel de remarci.
3. Încercarea de a atrage atenţia sau existenţa unei anxietăţi de separare. Copilul va
prezenta crize pentru a nu părăsi casa.
4. Avantajele care rezidă din rămânerea în casă. Trebuie evaluate beneficiile secundare
produse de refuzul şcolar: de a se juca toată ziua, de a putea dormi oricât, de a privi la
TV, să-şi însoţească mama în oraş, să facă plimbări cu maşina. Aceste avantaje pot
constitui agenţi de întărire şi de menţinere a evitării şcolii.
Analiza funcţională va cuprinde următoarele elemente:
1. Identificarea comportamentelor necorespunzătoare
2. Precizarea stimulilor generatori de anxietate
3. Identificarea elementelor ce menţin îndepărtarea copilului de şcoală
4. Modificarea acestora
La fiecare şedinţă terapeutică, terapeutul îi va cere copilului să-şi coteze pe o scală de la 0 la
10 nivelul anxietăţii resimţite în cazul evocării reîntoarcerii la şcoală.
O altă metodă este cea de a număra verbalizările negative şi pozitive pe care copilul le
emite spontan în preziua şcolii. Această evaluare se face de la primele întâlniri şi este realizată de
către părinţi. Pe măsura derulării tratamentului, verbalizările negative trebuie să diminue
considerabil în favoarea verbalizărilor pozitive.
Tratament
Intervenţia va preconiza reîntoarcerea cât mai grabnică la şcoală pentru a preîntâmpina
consecinţele refuzului şcolar. Două axe privilegiate vor ghida articularea mijloacelor terapeutice
expunerea la stimuli fobogeni şi îndepărtarea sistematică de casă sau de mamă. Se poate schematiza
în patru paşi terapia:
1. Învăţarea de către copil a unei tehnici de relaxare
2. Desensibilizarea sistematică in vivo sau in vitro
3. Restrângerea beneficiilor secundare care-l fac pe copil să rămână acasă
4. Recompensarea copilului pentru timpul petrecut la şcoală
Cei mai mulţi terapeuţi recomandă începerea terapiei printr-o tehnică de relaxare de tip
Jacobson sau Schultz. Relaxarea are ca obiect diminuarea anxietăţii resimţite legate de stimulii
127
fobogeni şi face să diminue până la dispariţie manifestările neurovegetative cauzate de această

tensiune. Este important ca pe parcursul perioadei de relaxare (între 15 – 30 minute) să i se atragă
atenţia copilului asupra segmentelor de corp aflate sub tensiune şi să fie felicitat pentru nivelul de
destindere atins. Pacientul este apoi invitat să practice zilnic exerciţiile acasă. Componenta
principală a terapiei este expunerea sistematică la stimuli fobogeni prin desensibilizare sistematică
care se face via imagerie, fie prin expunere in vivo în mediul natural. Copilul îşi va imagina fiecare
etapă încercând să rămână calm şi relaxat. Acest lucru va induce reacţii afective pozitive. În timpu
reprezentării mentale a unui item din ierarhie, dacă copilul resimte anxietate va ridica un deget iar
terapeutul va relua itemul până în momentul în care anxietatea va dispare. Dacă un prim item nu va
mai suscita anxietate, se va repeta procedeul cu un al doilea item. Dacă se utilizează expunerea in
vivo, relaxarea nu va fi asociată cu stăpânirea fiecărei situaţii asumate progresiv.
Copilul este mai departe invitat să se întoarcă la şcoală prin îndepărtarea treptată a fiecărei
etape anxiogene în prealabil identificată.
Adesea, părintele sau terapeutul îl va însoţi pe copil în acest demers.
Profesorii vor fi informaţi de procesul terapeutic în curs şi vor fi cooptaţi, pe cât posibil, în
acest demers. Încă din timpul primelor tentative de reinserţie, se va stabili un sistem de recompense
De fiecare dată când copilul va merge la voluntar la şcoală, se va putea plasa o stea pe o tablă, care
prin adunare va duce la o distracţie specială în week-end. Acest lucru va face mersul la şcoală
atractiv. În acelaşi timp, părinţii vor fi atenţi să nu întărească copilul în dorinţa lui de a rămâne
acasă. Terapeutul va identifica cu părinţii, de obicei cu mama, ceea ce copilul face atunci când
rămâne acasă. Se va preciza ceea ce-i face copilului plăcere şi i se vor interzice treptat acele lucruri
(ex. să se uite la TV, să meargă cu mama în oraş). În unele cazuri, fără să-şi dea seama, mama poate
întări comportamentele neadecvate ale copilului, făcându-i pe plac şi ignorând aspectele care-i plac
copilului la şcoală.
Unele cazuri de fobie şcolară prezintă un deficit în privinţa abilităţilor şcolare. Cu ajutoru
jocului de roluri, terapeutul încearcă să analizeze interacţiunile cu colegii de clasă. Copilul va învăţa
să reacţioneze criticilor negative ale profesorilor, răspunzând tachinărilor colegilor şi refuzând să
îndeplinească o cerinţă excesivă.
128
Rezultate
Există puţine studii sigure care verifică eficacitatea metodei, dar în literatură se găsesc exemple
clinice ilustrând succesul terapiei.
3. Psihoterapia cognitiv-comportamentală în fobiile simple
Pe parcursul vieţii, 12,5% din populaţia generală prezintă o fobie simplă. 67% dintre acestea
apar la sexul feminin. Cele mai frecvente fobii sunt cele simple – 7%, urmate de agorafobie şi
atacuri de panică - 4% şi de fobiile sociale – 2%.
Cele mai frecvente fobii simple: de insecte, şoareci, reptile, apă şi de animale periculoase
sau nu. Conform DSM-III R şi DSM-IV, fobiile simple aparţin fricilor iraţionale. Subiecţii cu fobii
prezintă paloare, transpiraţie, tahicardie, blocarea respiraţiei în momentul în care se apropie de

situaţia “periculoasă”. Cogniţiile catastrofice anticipează penibil situaţia. O reprezentare mentală a
situaţiei sau vederea ei la TV sau chiar cuvântul auzit întâmplător poate antrena răspunsul emoţiona
evident. Pacientul va evita situaţiile fobogene şi-şi va organiza situaţia în aşa fel încât să nu
reîntâlnească aceşti stimuli. Tocmai în aceasta constă gravitatea clinică a fobiei. Evitarea menţine
simptomele.
Evaluare, diagnostic şi analiză funcţională

Se poate utiliza chestionaul compozit pentru frică a lui Marks şi Mathews.
Anamneza va preciza antecedentele îndepărtate care au precedat declanşarea fobiei şi va
căuta episoadele evocând condiţionarea clasică şi acele experienţe traumatice conştiente, dintre care
unele au fost uitate.
Factorii declanşatori se trec pe o listă de situaţii care provoacă răspunsul anxios şi de
evitare, cerând subiectului să le clasifice cu un punctaj între 0 – 100. De asemenea, se notează
existenţa unor persoane şi obiecte contrafobice care permit înfruntarea situaţiilor. Se notează ş
anticipările anxioase, gândurile catastrofice care apar de fiecare dată când subiectul e obligat să se
confrunte cu situaţia fobogenă.
129
Tratament
Se efectuează în general în 12 şedinţe dacă este vorba de o fobie simplă izolată. Cazurile
complexe la care se asociază agorafobia, fobia socială şi depresia fac ca fobia simplă să treacă pe un
plan secundar.
Se începe prin a explica subiectului principiul expunerii prelungite şi repetate la situaţiile
anxiogene reale (experiment in vivo), care este elementul activ cel mai important în toate tehnicile
descrise în tratamentul fobiilor. El vizează instaurarea habituării răspunsurilor emoţionale ş
extincţia comportamentelor de evitare.
Desensibilizarea sistematică
Este cea mai cunoscută metodă de terapie a fobiilor. Subiectul este pentru început relaxat şi
i se prezintă stimuli ierarhizaţi din ce în ce mai intenşi via imaginaţie. Se începe prin învăţarea une
metode de relaxare (Schultz sau Jacobson). Diferitele faze de expunere sunt făcute progresiv, sub
relaxare, pe baza chestionarului întocmit de subiect (pe scala de la 0 la 100).
Terapeutul îl face pe copil sau adolescent să-şi imagineze, sugerându-i verbal scenele
provocatoare de anxietate, pornind de la cel mai jos nivel de anxietate. Anxietatea este redusă prin
inducţia simultană a relaxării. Dacă o imagine este mai anxiogenă, pacientul va semnala prin
ridicarea degetului şi va fi dirijat spre o imagine mai puţin anxiogenă. Desensibilizarea va decurge
în 5 – 10 şedinţe şi va fi încheiată când anxietatea reprezentărilor anxiogene apare tolerabilă. La

finalul fiecărei şedinţe pacientul este invitat să înfrunte realitatea situaţiilor pentru care s-a făcu
desensibilizarea.
Desensibilizarea in vivo
Este o metodă care s-a dovedit la fel de eficace ca precedenta, în care subiectul relaxat se
confruntă în realitate cu situaţiile fobogene.
Expunerea graduală in vivo

Este tehnica actuală cea mai utilizată: ea reprezintă calea finală comună a tuturo
tratamentelor pentru fobii. Subiectul care este relaxat înfruntă realitatea (pe etape progresive)
Terapeutul poate la început să însoţească subiectul şi să-l prevină asupra situaţiei (modeling
participativ), dar va trebui să-l lase rapid să se autonomizeze.
130
Este esenţial să i se permită pacientului să se expună situaţiei fobogene cu scopul de a se habitua

familiariza.
Caz clinic: Pacienta Carmen, de 12 ani, elevă cu o fobie de stomatolog. Când este dusă la
stomatologie prezintă reacţii emoţionale intense: crize de anxietate, refuzul frezei, blocaju
maxilarelor, rămânând cu gura încleştată ca gest de protecţie. Ea a avut o extracţie foarte dureroasă
în urmă cu un an, după care a rămas cu această fobie.
Analiza funcţională efectuată pentru a izola situaţiile cele mai anxiogene de la dentist, după
scala de la 0 la 100, a arătat următoarele scoruri:
100 – lucrul cu freza
90 – folosirea aspiratorului
90 – jetul de aer
90 – detrartrarea
70 – aşezarea pe scaunul de stomatologie
60 – auzul frezei din camera alăturată în timpul lucrului la un alt pacient
40 – vederea instrumentelor stomatologice
20 – intrarea în sala de aşteptare
10 – a fi în prejma unei intervenţii dentare
Pacienta a fost tratată printr-o şedinţă de relaxare progresivă de tip Jacobson, pe care apoi a
practicat-o zilnic cu ajutorul unei casete înregistrate. S-au efectuat 10 şedinţe terapeutice până în
momentul prezentării la stomatologie. Şedinţele au constat în: relaxare de 5 minute urmată de
prezentarea de către psihoterapeut a scenelor pe care pacienta trebuie să şi le imagineze cu lux de
amănunte (sunet, senzaţii fizice, vibraţii legate de trecerea frezei). Expunerea imaginară a fost
treptat prelungită până la 20 minute, timp în care anxietatea evaluată la 8 a scăzut la 2.
Apoi a repetat în fiecare zi aceste şedinţe acasă. Apoi a fost pus la punct un program de
expunere in vivo cu dentistul în care a privit instrumentarul, s-a aşezat pe fotoliul stomatologic, a
auzit zgomotele prin intermediul uşii deschise. În final, după două luni de terapie, a putut suporta
freza şi s-a putut duce la stomatolog fără anxietate. Rezultatele sau menţinut şi la 6 şi la 12 luni de
urmărire a cazului.
131
Expunerea nu trebuie să fie impusă de terapeut şi nici să aibă un ritm prea rapid pentru a nu
descuraja pacientul. Trebuie făcută o negociere între terapeut şi pacient la fiecare şedinţă. Fiecare
progres trebuie întărit prin aprobare, deoarece reprezintă un efort important din partea pacientului.
O fobie simplă poate fi legată de o experienţă traumatică accesibilă imediat la analiza
funcţională.
Se vor face apoi câteva şedinţe care confirmă rolul important al acestui episod, şi se va
retrăi în imaginar scena traumatizantă cu acordul clientului.
Se va prezenta verbal situaţia anxiogenă până în momentul în care anxietatea atinge un
maxim, după care se va stinge progresiv (implozie).
Evenimentul traumatic poate să reapară în timpul şedinţelor de expunere în imaginaţie. În
acest caz, cu acordul pacientului, se aplică tehnica imploziei (îi cerem clientului să-şi reprezinte
situaţia traumatică la maximă intensitate a anxietăţii până când aceasta descreşte şi se instalează
habituarea). În alte cazuri, fobiile simple sunt legate de sisteme iraţionale de gândire sau credinţe
legate de pericol.
În acest caz este utilă modificarea informaţiilor eronate întreţinute de client înainte de
expunere.
În unele fobii de sânge sau plăgi este de preferat să-l educăm pe client să-şi contracte
musculatura pentru a confrunta situaţia. În acest fel se realizează o creştere a tensiunii arteriale şi se
previne o sincopă vaso-vagală.

Rezultate
Fobiile simple sunt relativ simplu de tratat. 90% se ameliorează în mare măsură sau chiar
se vindecă după metodele de expunere.
Desensibilizarea sistematică, modeling-ul de participare şi expunere in vivo sunt foarte
eficace (Cottraux, 1990). Se pare că psihoterapia este mult mai eficace decât tranchilizantele sau
antidepresivele. Deci terapia cognitiv-comportamentală pare cea mai redutabilă metodă de
tratament a fobiilor simple. Trebuie subliniat şi faptul că dor o mică proporţie a celor cu fobii
simple consultă terapeutul, de obicei cei cu forme invalidante.
Exemple de scale de evaluare a fobiei simple:
1. Caută o cifră pe scala următoare care să reflecte cuantificarea fricii de situaţia
specifică:
0 1 2 3 4 5 6 7 8
132
Nu evită Evită
http://slide pdf.c om/re a de r/full/note -de -c urs-psihote ra pie -ua m
Evită Evită Evită
132/135
deloc puţin frecvent foarte frecvent întotdeauna
2. Găseşte o cifră care arată cât de tare suferi în situaţia fobogenă:
0 1 2 3 4 5 6 7 8
3. Evaluează cât de tare de jenează fobia:
0
Nu suferă 1 2
Suferă 3 4
Suferă 5 6
Suferă 7 8
Suferă
FORMAREA
deloc Ș Ipuţin
FUNCȚ IILE PSIHOTERAPEUTULUI
moderat mult foarte mult
Fără fobie Puţin a început să se Jenantă

Psihoterapia în România Foarte
afirme incepand cu anul Extrem
1993, odata cu înfiintarea
jenantă net jenantă de jenantă
la Spitalul Gataia (lânga Timisoara) a Asociatiei Române de Psihoterapie, asociație națională
"umbrela" reunind, la acea data, peste 100 de psihiatri si psihologi cu practica psihoterapeutica
îndelungata, multi dintre ei ca autodidacti, iar altii cu aspiratii la psihoterapie. Printre intiatorii
acestui demers catre legitimizarea unei profesii distincte de cea de psihiatru sau psiholog
recunoscute cu multe zeci de ani inainte în Europa sau America, dar urgisite la noi, s-au aflat Prof
Mircea Lazarescu, regretatul dr. Radu Ricman, alti colegi mai tineri. ARP devine membra a
Asociatiei Europene de Psihoterapie (Viena) in 1995 si singurul for acreditat de aceasta pentru
acordarea Certificatului European de Psihoterapeut (2003), dupa reorganizarea sa sub numele de
Federatia Romana de Psihoterapie (2000).
La nivel european, in tarile cu veche traditie si practica (ex. Germania, Franta, Italia
Letonia, Malta, Olanda, Austria, Finlanda si Marea Britanie), profesia de psihoterapeut este
reglementata distinct fata de cea de medic sau psiholog. Alte tari din Spatiul Economic European
sunt in curs sau, cel putin, au in vedere prin demersurile Asociatiilor Nationale Umbrela
promovarea unei Legi Nationale privind profesia de psihoterapeut.
Odata cu dobandirea statutului de membra a Uniunii Europene, la 1 ianuarie 2007, devine
legitima si in Romania aparitia unor reglementari competente si responsabile, nediscriminative

propuse de FRP- corpul profesional reprezentativ la nivel national si inaintate in 2006 Camere
Deputatilor a Parlamentului sub forma unui Proiect de Lege care vine sa armonizeze si sa puna in
concordanta legislatia romaneasca cu cea europeana.
Potrivit Declaratiei de la Strasbourg asupra psihoterapiei (21 octombrie 1990), in
conformitate cu scopurile Organizatiei Mondiale a Sanatatii, cu acordul de nediscriminare valid in
133
cadrul UE in legatura cu libera circulatie si mobilitate a persoanelor si serviciilor in Spatiu

Economic European, s-a convenit asupra urmatoarelor:
1. Psihoterapia este o disciplina stiintifica independenta, a carei practica reprezinta o profesie
independenta si liberala;
2. Formarea (training-ul) in psihoterapie se desfasoara la un inalt nivel stiintific si de calificare
presupunand: teorie, experienta personala si practica sub supervizare;
3. Accesul la formare (training) este asigurat si se face prin variate calificari preliminare, in mod
particular in stiintele socio-umane;
4. Multiplicitatea metodelor de psihoterapie este asigurata si garantata.
Potrivit aceleiași declarații, formarea psihoterapeutului presupune:

(1). O pregătire teoretică - asigurată de curicula universitara a facultăţilor de psihologie.
(2). Formare într-o formă specifică de psihoterapie - profesorii care fac formarea trebuie să fie
psihoterapeuţi formatori acreditaţi în acea formă de psihoterapie.
(3). Practică cu caz. Cursanţi trebuie să fie angajaţi într-o instituţie a Ministerului Sănătăţii
Ministerului Educaţiei Naţionale sau în organizaţii guvernamentale sau nonguvernamentale unde
oferă servicii de consiliere psihologică şi psihoterapie.
(4). Supervizarea - se face de psihoterapeuţi acreditaţi în acea formă de psihoterapie.
Această schemă generală de formare în psihoterapie ia o formă specifică în funcţie de

programul de formare al fiecărei şcoli de psihoterapie.
Psihoterapeutul îndeplineşte mai multe funcţii:

(1) Diagnostic psihologic şi evaluare clinică; se referă la identificare factorilor psihologici implicaţ
în problema în care se cere intervenţie psihoterapeutică;
(2) Consiliere psihologică şi intervenţie psihoterapeutică; se referă la controlul factorilo
psihologici în boală şi în optimizarea subiecţilor umani sănătoşi;
(3) Cercetare; se referă la investigarea rolului factorilor psihologici în sănătate şi boală;
(4) Educaţie.
134
BIBLIOGAFIE SELECTIVĂ
1. Dafinoiu, I. (2000) Elemente de psihoterapie integrativa. Ed.Polirom, Iași

2. Dafinoiu, I., Vargha JL. Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici. Ed.Polirom, Iași
3. Day J. (1998): Vizualizarea creativă împreună cu copii, Teora, Bucureşti
4. David, D (2006). Psihologie clinică şi psihoterapie. Fundamente. Editura Polirom, Iași
5. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom, Iași
6. Goldberg B. (2000): Tehnici de autohipnoză, Editura Teora, Bucureşti
7. Holdevici, I. (1996). Elemente de psihoterapie. Editura All, Bucureşti
8. Karen O, Kohen D.P. (1996): Hypnosis and hypnotherapy with children, Third Edition, The
Guildford Press, N.Y.
9. Martin H (1981): Behavioral Treatment of Problem Children
10. Nelson-Jones R (2006) Theory and Counselling and Therapy Sage Publications
11. Ronen T. (1997): Cognitive Developmental Therapy with Children, John Wiley and Sons, N.Y.
12. Leahy RL şi Holland SJ (2010) Planuri de tratament și intervenții pentru depresie și anxietate
Ed.ASCR
13. Udolf R. (1995): Handbook of Hypnosis for Professionals, Second Edition, Jason Aronson Inc
New Jeresy
14. Yalom ID (2008) Tratat de psihoterapie de grup – teorie și practică. Ed.Trei, București

Note de Curs Psihoterapie Uam

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs Psihoterapie Uam

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5/16/2018 Note de Curs Psihote ra pie - UAM - slide pdf.

http://slide pdf.c om/re a de r/full/note -de -c urs-psihote ra pie -ua m 1/135

Stadiul 5: Eliminarea enurezei: Menţinerea şi generalizarea rezultatului....................................................................125

psihologie, dintre practică și teorie. Este o modalitate de tratament cuprinzător, deliberat ș

comportamente disfuncționale (FRP- Federația Română de Psihoterapie) și reechilibrarea prin

psihoterapeut cu formare de specialitate, având scopul de a ajuta un client (pacient) privitor la

psihoterapeutică vizează și modificarea factorilor psihologici care predispun la îmbolnăvire

psihoterapia transpersonală (Stanislav Grof),

În psihoterapie se utilizează o gamă largă de tehnici (sugestie, restructurare cognitivă

- dezvoltării cercetării fundamentale în psihologia experimentală şi maturizării behaviorismului;

RELAȚ IA PSIHOTERAPIEI CU DISCIPLINELE

Psihoterapie versus medicină

Psihoterapie versus psihologie

Psihoterapie vs. consiliere psihologică

consilierul psihologic încearcă să sprijine clientul în depășirea impasurilor inerente dezvoltări

psihoterapia sunt similare sub aspectul procesului și al mecanismelor activate.

emoționale și a comportamentului (David, 2006).

În funcție de obiectul intervenției, psihoterapia poate fi:

Intervenția psihologică este ghidată de mecanismele presupuse a fi implicate în stările de

b) Holistice, orientate către:

vederea depǎșirii blocajelor ce stau la baza dezorganizărilor psihice generate de sentimente

perfecționare, pe baza unui paradigme teoretice mai avansate, a abordării rogersien).

ORIENTĂRI PSIHOTERAPEUTICE ACTUALE

În prezent există trei mari orientări psihoterapeutice:

(1) Orientarea cognitiv-comportamentală

Modelul CCBS (modelul nivelelor cognitiv, comportamental, biologic, subiectiv)

Nivelul cognitiv se referă la procesările informaţionale şi la conţinutul acestora. Există două

Nivelul biologic se referă la toate modificările ce au loc în organismul nostru la nivel

În abordările integrative sunt utilizate trei tipuri de tehnici: cognitiv-comportamentale

CONDIȚ II PENTRU DESFĂȘ URAREA CORECTĂ ȘI

 Terapeutul va investiga cu ajutorul interviului clinic problemele clientului, va investiga care

functii psihice, abilitati de ascultare, formarea unor deprinderi comportamentale asertive).

a. după valenţele psihoterapeutului

ANATOMIA ACTULUI PSIHOTERAPEUTIC

Orice intervenţie psihoterapeutică, indiferent de orientarea ei, conţine mai multe

Diagnosticul şi evaluarea clinică

Diagnosticul şi evaluarea clinică se poate face în două mari modalităţi.

Conceptualizarea (explicaţia) clinică

Conceptualizarea făcută simptomelor pacientului:

Există mai multe tipuri de conceptualizări psihoterapeutice: nosologice, funcţionaliste

(3) pacientului i se dă a înţelege că având un nume pentru ce se întâmplă cu el (boala)

antecedentele (stimulii şi prelucrările informaţionale) şi consecinţele sale (întăriri pozitive

În practica clinică explicaţia nosologică/funcţionalistă tinde să se impună deoarece salvează

pacientului evoluţia istorică a mecanismelor presupuse a explica simptomatologia, ea poate f

Relaţia terapeutică este caracterizată ca o alianţă de lucru şi este descrisă ca o atitudine

Tehnicile sunt strâns legate de explicaţia terapeutică şi vizează modificarea mecanismelor

intervenţia psihoterapeutică (este ea eficace?, dacă nu, ce trebuie făcut? etc.).

PSIHOTERAPIE INDIVIDUALĂ VS. PSIHOTERAPIE ÎN

In grupul de psihodramă persoana are posibilitatea de a se exprima și de a pune în scenă

TEHNICI DE INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ

A. Tehnici dinamic-psihanalitice - individuale şi de grup

Tehnicle dinamic-psihanalitice au ca scop conştientizarea unor conţinuturi informaţionale

Tehnica interpretării viselor

Tehnica asociaţiilor libere

B. Tehnici umanist-experienţiale - individuale şi de grup

Tehnicile umanist-experienţiale urmăresc asigurarea unui cadru psihoterapeutic facilitator ş

Tehnica jocului de rol în condiţii ecologice

pe pacient să înţeleagă că există posibilităţi de soluţionare eficientă a problemelor sale.

C. Tehnici cognitiv-comportamentale - individuale şi de grup

Tehnicile cognitiv-comportamentale urmăresc modificare cogniţiilor şi comportamentelor

1.1.Clasificarea tehnicilor cognitiv-comportamentale

(1) tehnici de restructurare cognitivă. Ele vizează modificarea cogniţiilor dezadaptative

de coping dezadaptative ce amplifică şi menţin starea de distres şi asimilarea unor mecanisme de