Introducere in Psihologie - SYLABUS de CURS - 2019-2020

2019-2020
Nivel Licenta, Anul I,

Semestrul I
Universitatea din Craiova
Facultatea de Științe Sociale

Departamentul de Sociologie, Filosofie și
Asistență Socială
Specializările FILOSOFIE și ASISTENȚĂ SOCIALĂ
DISCIPLINA: INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE
SYLLABUS CURS 1
1
Prin curs a se înțelege cursuri și seminarii. Avand in vedere ca planul de invatamant prevede sustinerea de seminarii la
fiecare curs, putem organiza seminarii pentru fiecare curs parcurs din tematica.
1
Introducere în psihologie ÷ Sylllabus curs 2019-2020
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE
SYLLABUS CURS
SAPTAMANA 1. INTRODUCERE. PERPSEPCTIVE ÎN PSIHOLOGIE 7

Ce este psihologia?
Apariția psihologiei ca știință
Perpsective în psihologie
SEMINAR 1
Prezentarea temelor care vor fi abordate la seminar și a bibliografiei.
SAPTAMÂNA 2. METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE 15
Experimentul
Observaţia şi sondajul
Studiul de caz
SEMINAR 2
Etica cercetării în psihologie
SAPTAMÂNILE 3-4. PROCESE PSIHICE SENZORIALE 25
SENZAȚIILE:
Definirea şi caracterizarea generala a senzaţiilor;
Analizatorul — structură şi funcţie; Principalele tipuri de senzaţii;
PERCEPȚIA:
Definirea și caracterizarea percepției;
Rolul activităţii, al limbajului şi experienţei anterioare în procesul percepţiei;
Teoria gestaltistă a percepției; Percepţia spaţială; Percepţia mişcării; Iluziile perceptive.
SEMINARIILE 3-4
Aplicații pentru seminar
1. Rolul activităţii, al limbajului şi experienţei anterioare în procesul percepţiei:
Cortul şi ursul
2. Investigarea apărării perceptive
3. Percepția subliminală
4. Iluziile perceptive.
PROCESE COGNITIVE SUPERIOARE
SAPTAMÂNA 5. MEMORIA 41
2
Definire și caracterizare generală

Caracteristicile memoriei
Formele memoriei
Uitarea
SEMINAR 5
1.Memoria inteligibilă
2.Memoria constructivă
3. Viața fără memorie. Memoria – normal și patologic.
Discuție critică: Amnezia Cazul lui Clive Wearing
SĂPTĂMÂNA 6: GÂNDIREA 51
Caracterizarea gândirii
Operaţiile generale ale gândirii
Noțiunile (conceptele) și formarea lor
Rezolvarea problemelor
SEMINAR 6
1.Universalitatea formării prototipurilor.
2. Rezolvarea problemelor.
SAPTAMÂNA 7. COMUNICAREA ȘI LIMBAJUL 61
Conceptul de comunicare; Tipuri de comunicare umană
Limbajul şi gândirea; Funcţiile limbajului; Formele limbajului
SEMINAR 7
Limbajul nonverbal: vizionarea și analiza detaliată a documentarului
„The Secrets of Body Language”.
SAPTAMÂNA 8. IMAGINAŢIA 70
Formele imaginaţiei
SEMINAR 8
Teorii asupra visului
Semnificația și interpretarea viselor la Sigmund Freud
C. G. Jung şi teoria viselor arhetipale.
PROCESE REGLATORII
SAPTAMÂNA 9. 82
MOTIVAȚIA: Definirea şi funcţiile motivaţiei;
Modalităţi şi structuri ale motivaţiei; Formele motivației
AFECTIVITATEA: Procesele afective: definiţie şi caracterizare;
Particularităţile proceselor affective; Formele afectivității
SEMINAR 9
3
Universalitatea emoțiilor.
Expresivitatea emoțională. Cum putem citi gândurile oamenilor din gesturile lor?
Aplicații ale teoriei lui Paul Ekman.
SAPTAMÂNA 10. 96
VOINȚA: definiție și caracteristici; Fazele actului voluntar;
ATENȚIA: definire și caracterizare; Formele atenției.
SEMINAR 10
Testarea atenției.
SISTEMUL DE PERSONALITATE 104
SAPTAMÂNA 11. PERSONALITATEA.
TEORII ALE PERSONALITĂŢII
Personalitatea: definiție și caracterizare generală
Teorii ale personalității
SAPTAMÂNA 12. TEMPERAMENTUL –
LATURA DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂȚII 111
Definiție si caracterizare generală
Tipologii temperamentale
SEMINAR 12
Teste pentru identificarea temperamentului după tipologia lui Jung și a școlii olandeze.
SAPTAMÂNILE 13-14. 120
APTITUDINILE. INTELIGENȚA. CARACTERUL.
Aptitudinile: definiţie si caracterizare
Inteligenţa ca aptitudine general; Teorii asupra inteligenței ; Măsurarea inteligenței
Caracterul: Definiţie şi caracterizare
Analiza structurală a caracterului
SEMINARIILE 13-14
Aplicarea unor teste de inteligență și de personaitate.
Aplicaţii ale teoriei inteligenţei emoţionale.
4
PREZENTARE SYLABUS
Obiectivele disciplinei
Obiectivul general al disciplinei: Cunoașterea de către studenți a noțiunilor și temelor
fundamentale ale psihologiei în vederea completării cunoștințelor din sfera ștințelor sociale dar
cursul își propune în același timp formarea unei personalităţi autonome şi creative în vederea
dezvoltării libere şi armonioase a persoanei.
Obiectivele specifice:
● Utilizarea conceptelor specifice psihologiei pentru organizarea demersurilor de
cunoaştere şi explicare a unor fapte, evenimente, procese din viaţa reală
● Aplicarea cunoştinţelor psihologiei în rezolvarea unor situaţii – problemă, precum şi în
analizarea posibilităţilor personale de dezvoltare
● Analizarea posibilităţilor de dezvoltare personală din perspectiva cunoştinţelor de
psihologie;
● Caracterizarea profilului unui participant responsabil şi eficient la luarea deciziilor în
comunitate;
● Manifestarea unor comportamente prosociale necesare participării la rezolvarea
problemelor comunităţii.
Competenţe specifice acumulate

Competențe profesionale:
● Utilizarea adecvată în comunicarea profesională a conceptelor, teoriilor şi metodelor de
bază specifice Psihologiei;
● Explicarea şi interpretarea fenomenelor psihologice, utilizând adecvat concepte şi teorii
de bază din domeniu;
● Construirea de modele tipice domeniului psihologie, aplicând principalele abordări
teoretice şi experimentale;
● Elaborarea de interpretări psihologice ale comportamentului şi ale proceselor mentale la
diferite niveluri: celular, individual, de grup şi cultural ;
Competențe transversale:
● Exercitarea sarcinilor profesionale conform principiilor deontologice specifice în
exercitarea profesiei;
● Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă multidisciplinară pe diverse paliere
ierarhice;
● Autoevaluarea nevoilor de formare continuă în vederea adaptării competenţelor
profesionale la dinamica contextului social.
5
. ORGANIZAREA CURSULUI. TEMATICA. METODA DE EVALUARE
T
E
M Nota finală de la curs va fi compusă din:
A
T - 70% nota examen final: examenul va consta într-o probă orală ce va conține
I
întrebări din tematica de la curs și seminar.
C
A
.
- 20% evaluare pe parcursul semestrului
M Evaluarea pe parcurs constă într-o probă scrisă care se va desfășura între săptămâna 6
E și săptămâna 8
T
O - 10% activitate la curs și seminar:
D
10% din nota finală este reprezentată de participarea ACTIVĂ dezvoltată și
A
manifestată de student pe parcursul orele de curs și seminar.
D La finalul fiecărui curs/seminar profesorul va puncta activitatea celor care au avut
E cotributii active și semnificatie pe parcursul orelor de curs/seminar.
E - Nota finala se rotunjeste

V
A
L
U
A
R
E
6
SAPTAMANA 1
SAPTAMANA 1. INTRODUCERE. PERPSEPCTIVE ÎN PSIHOLOGIE
Ce este psihologia?
Ce este psihologia?
Psihologia se află peste tot în jurul nostru. Psihologia ne ajută să înţelegem fiinţa
umană: ce anume ne face să funcţionăm şi de ce acţionăm într-un anume fel. Oamenii îşi
modelează cea mai mare parte a experienţei în timpul vieţii, indiferent că acest lucru se
întâmplă acasă, la şcoală, la serviciu sau în timpul liber. Şi într-un anumit fel, cu toţii
suntem psihologi. Cu toţii facem psihologie: când conversăm cu o altă persoană; când
decidem dacă un anumit stil de îmbrăcăminte ni se potriveşte sau când luăm o decizie
despre care ştim că îi va afecta pe cei din jurul nostru. (Hayes, Orrell, 2010, ix)
În prezent, nimeni nu-şi poate per mite să nu ştie psihologie pentru că aceasta este
implicată în orice situaţie de viaţă. De exemplu: în ce fel este influenţat modul în care vă
creşteţi şi educaţi copiii de modul în care părinţii v-au crescut şi educat pe dumneavoastră?
Care este cea mai eficientă metodă de a înlătura dependenţa de droguri? Se pot reaminti
mai în detaliu experienţele din copilărie în stare de hipnoză? Se poate evita eroarea umană
într-o uzină nucleară prin perfecţionarea instrumentelor? Este eficientă psihoterapia în
tratamentul depresiei? Se poate îmbunătăţi capacitatea de învăţare prin folosirea
medicamentelor care facilitează transmiterea neuronală? Psihologii caută răspunsuri la
aceste întrebări, precum şi la încă multe altele. (Atkinson, 2002, 3)
Cu toate acestea, Nicky Hayes și Sue Orrell susțin că, deşi în viaţa cotidiană
utilizăm un fel de psihologie, o facem ca nişte amatori, învăţând din experienţă şi din
imitarea altor persoane, fără a fi cu adevărat conştienţi de ceea ce se petrece. Cunoaştinţele
noastre cotidiene sunt intuitive şi, adesea, îndreptate înspre noi înşine. Iar acest lucru are
raţiunile sale: este vorba despre o tehnică de supravieţuire, care ne ajută să facem faţă în
7
lume. Totuşi, acest lucru mai implică şi faptul că deseori putem greşi sau, pur şi simplu,
proceda incorect.
Studierea psihologiei este destul de diferită. Psihologii sunt interesaţi să înveţe
despre mintea omenească, dar ei ştiu cât de uşor este să fii indus în eroare în privinţa
certitudinii asupra unor lucruri care nu sunt de fapt adevărate. Astfel, psihologia presupune
multă investigare, întreprinsă cu foarte multă grijă şi multă atenţie şi o verificare a
lucrurilor pe căi diferite, pentru a fi siguri de ceea ce afirmăm. Acest tip de investigare
trebuie să se desfăşoare în mod sistematic şi ştiinţific. (Hayes, Orrell, 2010, ix)
Dar ce este, totuși psihologia? Definirea psihologiei ca ştiinţă pare a fi destul de
simplă. Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi
însuşirilor psihice verificabile. Dar simplitatea este aparentă, deoarece e foarte greu de
lămurit ce se înţelege prin fenomen psihic şi mai ales ce este un fenomen psihic. Viaţa
sufletească e încă un mare mister pe care filosofii îl discută de milenii. Dar nici în ce
priveşte manifestările ei nu există un acord. încă şi astăzi obiectul psihologiei este subiect
de controverse. De aceea, mulţi psihologi, ca de pildă P. Greco, susţin că nu poate fi vorba
de un obiect unitar al psihologiei, întrucât există de fapt mai multe psihologii. Şi cu toate
acestea, în mod vag, implicit, toţi ştim pe care manifestări le numim psihice. (Cosmovici,
1996, 13)
Aristotel, în lucrarea sa Despre suflet făcut primele referiri consistente asupra
psihicului. Termenul de psihologie datează din secolul al XVI-lea și era folosit pentru a
desemna „acea cunoaștere care se referă la suflet. Cu toate acestea, termenul s-a difuzat
într-o concepție modernă începând abia cu secolul al XVIII-lea datorită lui Christian Wolf,
care descriind așa numitele calități ale intelectului, l-a utilizat în cartea sa Psychologia
Rationalis.
În secolul XIX, sub influenţa filosofiei pozitiviste a lui Auguste Comte (1798-
1857) şi a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos ştiinţele exacte bazate pe observaţie
şi experiment. Progresul unor investigaţii efectuate de fiziologi şi fizicieni a dus la
introducerea metodelor exacte şi în studiul psihicului.
Remarcăm mai întâi o serie de cercetări efectuate asupra creierului. P. Flourens
(1794-1867) a utilizat pe scară largă procedeul ablaţiunilor : extirparea unor porţiuni din
creierul unor animale şi observarea efectului ei (de exemplu, extirparea unor porţiuni din
creierul mic duce la imposibilitatea menţinerii echilibrului). Apoi I. Secenov (1829-1905) a
putut demonstra experimental existenţa unei funcţii inhibitorii a creierului. P. Broca,
8
observând un bolnav de afazie (pierderea capacităţii de vorbire) şi creierul acestuia după

deces, a găsit o mare leziune în circumvoluţiunea a IlI-a frontală, stabilind existenţa acolo a
unui centru al vorbirii (1861). W Weber şi T. Fechner au studiat raporturile existente între
intensitatea unor i umili şi senzaţiile corespunzătoare.
Influenţat de toate aceste cercetări, filosoful german W. Wundt a publicat în anii
1873-1874 cartea Principii de psihologie fiziologică, iar în 1879 a inaugurat, la Leipzig,
primul laborator de psihologie experimentală care a avut un enorm succes. Aici şi-au lăcut
ucenicia numeroşi tineri din toate ţările civilizate care, întorşi la ei acasă, au înfiinţat
laboratoare de psihologie. Din acest motiv, anul 1879 este considerat a fi anul naşterii
psihologiei ştiinţifice.
Atunci s-au înmulţit cercetările pur psihologice tipărite la început în revistele de
filosofic, in 1889 a avut loc deja primul congres de psihologie.
Primul român care a lucrat în laboratorul lui W. Wundt şi şi-a susţinut doctoratul
cu o teză de psihologie a fost Ed. Gruber (în 1893). Acesta, întorcându-se la Iaşi, a înfiinţat
cel dintâi laborator de psihologie experimentală în cadrul universităţii ieşene (M. Bejat, pp.
153-182). Din păcate, după numai un an, E. Gruber s-a îmbolnăvit grav şi s-a sfârşit din
viaţă, laboratorul rămânând în părăsire. (Cosmovici, 1996, 16-17)
Observăm că atât definirea psihologiei cât și identificarea obiectului ei de studiu

depinde de perspectiva psihologică avută în vedere.
În primii 50 de ani ai existenţei sale, psihologia era organizată ca disciplină
separată, grupată în şcoli distincte din punctul de vedere al ideilor legate de ceea ce este şi
de ceea ce ar trebui să studieze psihologia. Psihologii aveau tendinţa să se identifice ca
structuralişti, funcţionalişti, behaviorişti, psihanalişti sau gestaltişti. La ora actuală,
psihologii şi-au dat seama că problemele pe care şi le-au pus nu pot fi rezolvate cu un
singur set de idei şi metode şi au acceptat să ia în considerare căi diferite, pentru a ajunge
la o înţelegere completă a funcţionării psihologice. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 29)
Deşi nu mai există şcoli, în cadrul fiecărui domeniu al psihologiei se pot observa
diferite abordări în studiul fenomenului psihologic, iar unele idei ale şcolilor timpurii
continuă să influenţeze multe dintre abordările moderne.
Cele cinci abordări majore în psihologie, care vor fi prezentate în continuare, sunt
abordarea fiziologică (biologică), psihanalitică, behavioristă (sau teoria învăţării),
cognitivă şi umanistă. Aceste abordări se suprapun în anumite privinţe şi nu ar trebui
9
considerate părţi separate, concurente, ale cunoaşterii şi ale teoriei. Ele sunt mai degrabă
metode şi perspective complementare ale înţelegerii funcţionării psihologice. (Malim,
Birch, Wadeley, 1999, 30)
Abordarea biologică cercetează modul în care procesele fiziologice interne şi
structura genetică ne influenţează comportamentul. Totuşi, oamenii nu sunt roboţi
biologici: biologicul din noi este destinat să ne permită să acţionăm eficient în lumea reală.
Prin urmare, psihologii aparţinând acestei orientări sunt interesaţi de interacţiunile dintre
mediul înconjurător şi fiziologia noastră internă şi de modul în care aceste interacţiuni ne
influenţează experienţa. (Hayes, Orrell, 2010, xi)
Psihologii care preferă abordarea fiziologică consideră biologia un mijloc de
descriere şi de explicare a funcţionării psihologice. Comportamentul nostru, ceea ce simţim
şi ceea ce gândim sunt presupuse a fi legate de constituţia noastră fiziologică. De exemplu,
se pare că schizofrenia ar fi în primul rând o consecinţă a disfuncţiilor proceselor
biochimice cerebrale. Câteva dintre denumirile date cercetătorilor care aparţin acestui tip
de abordare sunt biopsiholog, neuropsiholog, psihobiolog şi psiholog fiziolog. (Malim,
Abordarea psihanalitică s-a născut din teoria lui Freud asupra inconştientului.
Termenul „psihanaliză“ se referă atât la o formă de terapie, cât şi la o teorie a compor-
tamentului şi a minţii umane.
Principiul de bază promovat de teoria freudiană este acela că cea mai mare parte a
comportamentului uman este determinat de procese inconştiente, prin acestea înţe-
legându-se ansamblul credinţelor, temerilor şi dorinţelor care, deşi inconştiente, ne
influenţează totuşi comportamentul. Freud afirma că multe dintre pulsiunile care sunt
interzise sau pedepsite de către părinţi sau societate în timpul copilăriei sunt derivate din
instincte, fiecare om având aceste instincte încă de la naştere şi exteriorizân- du-le în
timpul vieţii. Prin interzicerea lor, ele pur şi simplu sunt forţate să iasă din conştiinţă şi să
ajungă în inconştient, de unde afectează visele, determină lapsusurile, manierismele,
tulburările emoţionale (simptome ale unor afecţiuni psihice), precum şi comportamentele
aprobate social (cum ar fi activităţile artistice sau literare).
Freud consideră că toate acţiunile umane au o cauză care rămâne adesea necon-
ştientizată, iar natura umană are conotaţii negative: omul este condus, ca şi animalele, de
instincte (în special instinctul sexual şi agresivitatea) şi se află într-o permanentă luptă
împotriva societăţii, care încearcă să controleze aceste impulsuri. Deşi unii psihologi nu au
fost de acord în totalitate cu afirmaţiile lui Freud, este general acceptat faptul că oamenii
10
nu sunt pe deplin conştienţi de unele aspecte importante ale personalităţii lor. (Atkinson,
2002, 12)
Ca terapie, psihanaliza este frecvent folosită în tratamentul nevrozelor şi, uneori,
în tratamentul tulburărilor tară specificitate nevrotică. Psihanaliştii văd conflictele ca
apărând în partea inconştientă a personalităţii. De aceea, scopul psihanalizei este să
exploreze inconştientul individului pentru a înţelege dinamica acestui comportament
anormal. In timpul tratamentului, individul este încurajat să retrăiască evenimente
traumatice şi sentimente din timpul copilăriei, să le exprime într-un context securizant şi să
le readucă, lipsite de anxietate, în inconştient.
În psihanaliza clasică, terapia implică transferul - dislocarea gândurilor, a
sentimentelor clientului şi proiecţia lor asupra analistului, asocierea liberă - în care
clientul spune orice gând care îi trece prin minte, indiferent de cât de trivial sau de
irelevant ar putea părea, analiza visului - care implică interpretarea de către analist a
conţinutului viselor clientului. Deşi aparent simplu, procesul psihanalitic este dificil şi
necesită mult timp.
Multe dintre ideile originale ale lui Freud au fost adaptate şi modificate de către
teoreticienii continuatori ai psihanalizei, cunoscuţi sub denumirea de post-freudieni (Anna
Freud, Melanie Klein, Erik Erikson). În cea mai mare parte din lucrările lor, ei au fost
interesaţi în primul rând de problemele clinice şi de tratamentul tulburărilor mentale.
(Malim, Birch, Wadeley, 1999, 34-35)
Abordarea behavioristă (comportamentală), examinează modul în care mediul
înconjurător ne afectează comportamentul. Behavioriştii sunt interesaţi de învăţare şi
deprinderi, şi consideră deseori că psihologii ar trebui să studieze doar comportamentul, nu
şi gândurile şi experienţele, deoarece comportamentul este singurul aspect pe care ceilalţi
oameni îl pot vedea cu adevărat.
Observăm că, în timp ce atenţia psihologilor fiziologi este orientată predominant
asupra geneticii şi a configuraţiei biologice a individului, behavioriştii sau teoreticienii
învăţării sunt interesaţi de influenţa mediului. Ei optează pentru ignorarea mecanismelor
interne care acţionează în organism. Întrebările cărora li se caută răspuns sunt: în ce
condiţii poate apărea un anumit comportament? Care pot fi efectele diferiţilor stimuli
asupra comportamentului? Cum este influenţat comportamentul de consecinţele sale?
Astfel de întrebări sunt relevante pentru perspectiva behavioristă conform căreia fiinţele
umane sunt modelate prin interacţiunile constante cu mediul. În termeni mai simpli,
învăţarea şi experienţa determină apariţia unui anumit tip de persoană.
11
Abordarea behavioristă a funcţionării psihologice îşi are originea în activitatea

asociaţioniştilor Ivan Pavlov şi Edward Thorndike şi a behavioriştilor timpurii John
Watson şi Clark Hull, toţi studiind învăţarea sub forma condiţionării. Pavlov a studiat
condiţionarea răspunsurilor reflexe sau condiţionarea clasică, în timp ce Thorndike a fost
interesat de condiţionarea comportamentului voluntar, adică de condiţionarea operantă,
cercetată ulterior de către B.F.Skinner. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 40)
Abordarea cognitivă, care se referă la studiul proceselor noastre mentale.
Psihologii cognitivişti consideră că, dacă vrem să înţelegem de ce oamenii acţionează într-
un anumit fel, este necesar să înţelegem felul în care gândesc, memorează şi argumentează.
Ei sunt interesaţi de modul în care noi interpretăm şi dăm un sens lumii din jurul nostru.
(Hayes, Orrell, 2010, x)
Observăm că abordarea cognitivă contrastează puternic atât cu psihanaliza, care
pune accentul pe importanţa inconştientului, cât şi cu behaviorismul, care se centrează pe
legătura dintre comportamente şi evenimentele externe. Psihologii cognitivişti consideră
că, pentru a înţelege pe deplin comportamentul, trebuie să studiem evenimentele interioare
ale unei persoane. Aceste evenimente interne, adeseori numite mediatori, întrucât se petrec
între stimulare şi apariţia comportamentului, includ percepţia, procesele gândirii ca
rezolvare de probleme, memoria şi limbajul. Spre deosebire de psihanaliză şi de
behaviorism, abordarea cognitivistă nu susţine o singură teorie şi nu există un teoretician
care să fi avut o influenţă similară cu cea a lui Freud în psihanaliză sau a lui Skinner în
cazul behaviorismului. Psihologii cognitivişti au în comun o abordare care subliniază
importanţa studierii proceselor mentale care ne afectează comportamentul şi ne fac capabili
să înţelegem lumea din jurul nostru. De aceea, ei îşi pun întrebări cum sunt cele care
urmează: Cum ne aducem aminte? De ce uităm? Ce strategii folosim în rezolvarea
problemelor? Care este relaţia dintre gândire şi limbaj? Cum formăm concepte? Opinia
generală existentă afirmă că procesele cognitive nu operează aleator, ci în mod organizat şi
sistematic. De aceea, mintea umană este adeseori comparată cu un calculator, iar fiinţele
umane sunt considerate procesoare de informaţie care preiau informaţia din lumea
exterioară, o codifică şi o interpretează, o depozitează şi o refolosesc. (Malim, Birch,
Wadeley, 1999, 40)
Abordarea umanistă sau fenomenologică, se concentrează mai degrabă pe
experienţa individului, decât pe cea a oamenilor în general. Psihologii umanişti sunt
preocupaţi în special de dezvoltarea personală şi de experienţa subiectivă a oamenilor. Ei
consideră fiecare individ ca fiind unic şi sunt interesaţi în a-i ajuta pe oameni să se
12
descopere şi să-şi utilizeze potenţialul lor specific. (Hayes, Orrell, 2010, xi) Această
abordare s-a dezvoltat ca reacţie la caracterul mecanicist al altor concepţii psihologice;
psihologii de orientare fenomenologică nu acceptă ipoteza conform căreia stimulii externi
deţin controlul comportamentului (behaviorismul), ideea de procesare a informaţiei în
cadrul percepţiei şi memoriei (cognitivismul) sau de determinare inconştientă
(psihanaliza). (Atkinson, 2002, 12)
Perspectiva umanistă este o perspectivă optimistă. Ea consideră că oamenii luptă
să îşi atingă propriul potenţial - să atingă maximul creşterii personale, în cadrul propriilor
limite. Doi dintre cei mai importanţi exponenţi ai abordării umaniste sunt Cari Rogers şi
Abraham Maslow.
Carl Rogers a fost psiholog clinician şi, ca şi Freud, multe dintre concluziile sale
au fost formulate în urma activităţii desfăşurate cu persoane afectate de tulburări
emoţionale. Teoria lui Rogers asupra personalităţii umane porneşte de la premisa că
oamenii sunt fundamental buni. Fiecare individ este unic şi are o nevoie bazală, primară,
de imagine pozitivă; cu alte cuvinte, de respectul şi admiraţia celorlalţi. în opinia lui
Rogers, toţi oamenii se nasc cu o tendinţă spre realizarea de sine, motiv care ne face să
creştem şi să ne dezvoltăm ca fiinţe umane sănătoase şi mature. Ca şi Rogers, Abraham
Maslow consideră că ingredientele necesare unei stări de bine psihologic sunt conştiinţa de
sine şi capacitatea de a ajunge la o înţelegere cu sinele propriu. De asemenea, pentru
amândoi, fiinţele umane luptă pentru realizarea propriului potenţial - pentru a atinge
nivelul maxim al creşterii personale, în cadrul dat de limitările individuale. Dar, în vreme
ce Rogers accentuează importanţa conceptului de sine, Maslow este interesat în primul
rând de motivele care îi impulsionează pe oameni. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 49-51)
În intenția de a depăși perspectivele abordate putem defini psihologia ca fiind
studiul științific al comportamentului și al proceselor psihice. Obiectul de studiu al
psihologiei cuprinde, deci, atât comportamentul exterior, observabil, cât și viața lăuntrică a
omului; împreună aceste două aspecte ale vieții omului alcătuiesc conduita.
Întrebări și aplicații
1. Idetificați câteva deosebiri între psihologia științifică și psihologia simțului
comun.
2. Identificați câteva dintre problemele concrete cu care se ocupă psihologia.
3. Identificați principalele momente ale evoluției psihologiei ca știință.
4. Descrieţi pe scurt câteva dintre temele care îi preocupă pe psihologii fiziologi.
5. Care este principalul scop al psihanalizei ca terapie?
13
6. Care sunt principalele avantaje şi limite ale abordării psihanalitice?

7. În conformitate cu punctul de vedere behaviorist, care este cea mai importantă
influenţă în producerea comportamentului?
8. Enumeraţi cele mai importante diferenţe dintre abordarea umanistă şi celelalte
abordări.
9. Descrieţi pe scurt principalele aspecte ale teoriei lui Rogers despre
personalitatea umană.
10. Pe baza abordărilor studiate încercați să dați o definiție a psihologiei.
SEMINAR 1
Prezentarea temelor care vor fi abordate la seminar și a bibliografiei.
Bibliografie minimală
Cosmovici, A. (1996). Psihologie generala, Iasi: Editura Polirom, pp.13-25.

Malim, T., Birch, A., Wadeley, A. (1999) Perspective în psihologie, București:
Editura Tehnică, pp.29-58.
Hayes, N. Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie, București: Editura All,
pp.456-470.
Bibliografie suplimentară
Neculau, A. (coord.), (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Iași: Editura

Polirom
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Istoric și metode.
București: Editura Humanitas
Reuchlin, M. (1999). Psihologie generală. București: Editura Științifică
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie, Iași: Editura Polirom.
14
SAPTAMÂNA 2
SAPTAMÂNA 2. METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE
Experimentul
Studiul de caz
Cercetarea psihologică îmbracă forme diferite care depind de ceea ce se dorește a

se descoperi și de tipul de resurse disponibile. Există mai multe metode prin care pot fi
testate ipotezele în psihologie: prin experimente, prin observație, prin studii de caz, prin
interviuri și prin sondaje. Fiecare dintre acestea au propriile avantaje și dezavantaje.
Experimentul
Constă în izolarea şi modificarea intenţionată a unui factor - denumit variabila

independentă (VI) - astfel încât să poată observa şi măsura efectul pe care acest lucru îl are
asupra unui alt factor - variabila dependentă (VD) - în condiţiile în care nu există nici o
influenţă din partea altor variabile exterioare. Variabila independentă poate fi modificată în
mai multe feluri şi se pot face mai multe măsurări ale variabilei dependente.
În funcţie de locul în care se desfăşoară, experimentele pot fi: de laborator, de
teren şi naturale. În cele ce urmează, vom analiza câte un exemplu din fiecare categorie.
Experimentul de laborator
Experimentul de laborator este montat într-un mediu ale cărui componente sunt
strict controlate. De exemplu, Eckhard Hess (1958) a condus un studiu de etologie,
urmărind felul în care se realizează imprintingul la bobocii de raţă. Aceştia erau crescuţi în
incubator şi primul lucru văzut de ei era modelul unei raţe de plastic aşezată pe o masa
rotitoare. Bobocii au imitat modelul şi au început să reproducă mişcarea circulară a
acestuia. În acest fel, Hess a identificat perioadele critice de după naştere, când este cel mai
probabil ca expunerea la model să ducă la formarea imprintingului. Timpul cât bobocii au
fost expuşi modelului a fost strict controlat şi s-a urmărit producerea imprintingului.
Variabila independentă a fost, în acest caz, momentul în care bobocii au fost pentru prima
oară expuşi modelului, iar variabila dependentă a fost reprezentată de punctul până la care
15
ei şi-au imitat „mama“. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 123-124)

Experimentul de teren
Acest experiment nu se mai desfăşoară în laborator, ci pe teren; adică, în lumea
reală. Un exemplu este cercetarea efectuată de Tinbergen şi Perdeck (1950) asupra
comportamentului animal. Albatroşii îşi clădesc cuiburile pe sol, pe stânci sau pe orice alt
teren din apropierea ţărmului. „Părinţii“ caută hrana fie în mare, fie în grămezile de resturi
de pe ţărm. Când se întorc la cuib, ei rămân aproape de pui, cu ciocurile îndreptate spre sol.
Puiul ciuguleşte ciocul părintelui care este astfel stimulat să regurgiteze, ceea ce permite
hrănirea puiului. Lui Tinbergen şi colegilor săi le-a fost relativ uşor să se apropie de pui şi
să afle care este stimulul - similar celui natural - care declanşează reflexul respectiv. Au
fost încercaţi mai mulţi stimuli: reproduceri tridimensionale ale unui cap de albatros,
decupaje din carton şi chiar o vergea roşie subţire. S-a descoperit astfel că nu conta cât de
mult se apropia stimulul artificial de caracteristicile celui real, ci doar dacă acesta
reproducea o anumită caracteristică, şi anume pata roşie de pe cioc. Orice machetă având
această caracteristică s-a dovedit un stimul eficient. În acest caz, VI a fost stimulul
prezentat puiului, iar VD a fost răspunsul acestuia (ciugulitul). Cel mai important aspect
al experimentului de teren este faptul că se desfăşoară în mediul natural - în acest caz, puii
se aflau în cuiburile lor. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 124-125)
Experimentul natural
Un experiment natural este montat în mediul natural al participanţilor, iar

modificările variabilei independente survin mai degrabă în mod natural, decât provocate de
către experimentator. Aproape că se poate spune că nici nu este un experiment, întrucât
experimentatorul nu modifică VI, ci doar ţine seama de modificările acesteia, apărute în
mod natural. Să presupunem că dorim să aflăm dacă femeile au tendinţa de a fi mai
conformiste decât bărbaţii. Se poate emite ipoteza că, atunci când conduc un autoturism,
ele vor respecta în mai mare măsură decât bărbaţii semnalizările rutiere. Ca urmare, vom
observa comportamentul tuturor conducătorilor auto, femei şi bărbaţi, la o anumită
intersecţie, urmărind numărul celor care îşi continuă drumul atunci când se aprinde lumina
galbenă a semaforului. Aceasta este o situaţie naturală, pe care cercetătorii nu o pot
influenţa. VI este reprezentată de sexul conducătorilor, iar VD - conformarea sau
neconformarea lor la semnalul respectiv. Cercetătorii nu modifică VI, ci doar ţin seama de
modificările ei care apar in mod natural - se observă care este sexul conducătorilor.
(Malim, Birch, Wadeley, 1999, 125)
16
Observaţia este metoda alternativă la care se apelează atunci când intervenţia

experimentală asupra variabilei independente apare ca indezirabilă sau imposibil de
aplicat.
Într-o primă etapă, observaţia furnizează şi date pe baza cărora se pot elabora
ipoteze, testate mai apoi prin mijloace experimentale. Este evident că, în acest fel, se
renunţă la ideea unui control foarte strict şi nu se mai poate stabili o cauzalitate foarte
strictă - adică, ceea ce reprezintă principalele avantaje ale modelului experimental - dar
adeseori acest model nu poate fi folosit datorită unor considerente de ordin etic sau practic.
De exemplu, din punct de vedere etic, o intervenţie asupra felului în care mama se
comportă cu copilul său, poate fi considerată ca indezirabilă. La fel poate fi şi un
experiment privind efectul pe care îl are asupra elevilor atitudinea profesorului. În acest
caz, este mai potrivit să se studieze diferitele atitudini ale profesorului şi comportamentul
elevilor, aşa cum apar ele în mod natural, decât să se încerce manipularea lor. (Malim,
Observaţia controlată
Observaţia directă poate fi efectuată în laborator, în condiţii strict controlate, caz

în care se preiau o parte din avantajele, dar şi din dezavantajele experimentului. Cea mai
importantă diferenţă constă în faptul că variabilele nu sunt manipulate în mod deliberat.
Cercetătorul se rezumă doar la a observa şi a nota caracteristicile situaţiei. În cercetările
efectuate asupra somnului, în condiţii de laborator, participanţii dorm în mod natural, dar
cu electrozi montaţi pe pielea capului pentru a înregistra activitatea corticală prin inter-
mediul encefalogramei. Şi în acest caz, condiţiile sunt strict controlate.
Observaţia naturală
O alternativă este şi cea în care participanţii nu mai sunt plasaţi într-un mediu
controlat, ci sunt studiaţi în mediul lor natural. În acest fel sunt preîntâmpinate o serie de
distorsiuni caracteristice studiului de laborator. Deşi controlul nu mai este atât de strict,
acest lucru nu reprezintă un inconvenient major. Mary Ainsworth şi Sylvia Bell, au urmărit
relaţia dintre reacţia mamei la plânsul copilului şi schimbările care se produc în pattern-ul
de plâns al acestuia. Au fost observaţi zilnic, timp de 4 ore, la diferite intervale de timp, pe
durata primului an de viaţă, 26 copii, aflaţi la ei acasă - adică, în mediul lor natural.
Variabilele independente au fost promptitudinea cu care mama reacţionează la plânsul
17
copilului şi tipul de reacţie - copilul este luat în braţe sau legănat. Variabila dependentă a
fost durata plânsului. S-a observat că, în primele 3 luni de viaţă, copiii sunt predispuşi să
plângă mai mult atunci când sunt singuri şi mai puţin atunci când mama este în apropiere
sau îi ţine în braţe (Ainsworth şi Bell, 1969).
Observaţia participativă
Observaţia participativă este o variantă a observaţiei naturale, cu deosebirea că
cercetătorii fac parte din grupul ţinut sub observaţie. Într-un studiu asupra relaţiilor sociale
dintr-un gimnaziu, David Hargreaves a devenit el însuşi, pentru un an, membru al corpului
profesoral. În acest fel, el a putut să observe atât atitudinile şi comportamentul elevilor, cât
şi atitudinile şi comportamentul profesorilor (Hargreaves, 1967). Un alt exemplu este cel al
lui Whyte (1955) care a intrat într-o bandă italiană din Boston şi a participat la toate
acţiunile acesteia, inclusiv jocuri de noroc sau manevre politice obscure.
Sondajul presupune formularea unei serii de întrebări, alcătuind un chestionar pe
care îl aplică unui lot de participanţi, lot considerat ca reprezentativ pentru populaţia
studiată. Chestionarul poate fi structurat, oferind răspunsuri fixe alternative, care sunt apoi
colectate şi analizate, sau poate fi deschis, oferindu-le participanţilor posibilitatea de a se
exprima cu propriile lor cuvinte.
Studiul de caz
Spre deosebire de metodele de mai sus, studiul de caz se bazează predominant pe

analiza calitativă a datelor, adică mai mult pe descrierile verbale realizate de către
participanţi, decât pe analiza lor matematică. Ceea ce nu înseamnă însă că măsurarea
numerică a anumitor caracteristici este total exclusă, ci doar că cele mai multe dintre datele
colectate sunt mai degrabă descrieri decât măsurări.
Exemple de studii de caz
Freud
Freud este, poate, cel mai cunoscut cercetător care a apelat la metoda studiului de
caz. Metoda preferată de el, ca şi de întreaga mişcare psihanalitică, presupune compilarea
istoriilor detaliate ale cazurilor tratate. Teoria sa cu privire la natura personalităţii se
bazează pe aceste istorii de caz.
Cazul Micului Hans este ilustrativ. Hans era fiul unui medic, prieten cu Freud,
foarte interesat de cercetările acestuia. Hans dezvoltase o fobie faţă de cai: el se temea să
nu fie muşcat de un cal, fapt ce îi facea viaţa destul de grea într-o epocă la care caii puteau
fi întâlniţi foarte des pe străzi. Interpretarea pe care Freud a dat-o în acest caz a fost că
18
fobia se datora dorinţei incestuoase faţă de mamă, dorinţă dezvoltată în inconştient. În

acelaşi timp, Hans se temea că tatăl său ar putea afla şi, drept pedeapsă, l-ar putea castra.
La nivel conştient, această teamă era trăită sub forma fricii de cai - simbol al tatălui - şi de
a nu fi muşcat de aceştia - simbol al castrării. Deşi detaliile erau evidente, explicaţia era
mascată. De exemplu, Hans se temea mai ales de caii albi cu botul negru şi care purtau
apărătoare pentru ochi. El chiar spusese o dată: „Tata, ești aşa de frumos şi de alb“. În plus,
tatăl lui Hans avea mustaţă, purta uneori ochelari şi, atunci când se jucau împreună, tatăl
era întotdeauna calul pe care Hans îl încăleca. Toate aceste „date“, studiate cu grijă, au fost
folosite atât pentru a explica fobia lui Hans, cât şi în cadrul mai larg al teoriei psihanalitice,
conform căreia, pentru băieţi, în stadiul falic, caracteristic este complexul lui Oedip
(denumire dată după eroul mitologic care, fară să ştie, îşi omoară tatăl şi apoi se căsătoreşte
cu propria sa mamă).
Gregory şi Wallace (1963)
Un alt exemplu în care a fost folosit studiul de caz este studiul lui Gregory. El
descrie cazul unui bărbat (S.B.), născut orb şi care începe să vadă la maturitate. Sunt
descrise în detaliu efectele nou-dobânditei abilităţi vizuale asupra percepţiilor intermodale.
Până în momentul în care îşi redobândise vederea, el percepuse obiectele pe cale
predominant tactilă, motiv pentru care reorientarea vizuală a percepţiei a fost extrem de
dificilă. În studiul său, Gregory abordează şi problemele emoţionale legate de această
schimbare. Atât timp cât fusese lipsit de vedere, S.B. trăia ca pe o satisfacţie personală
faptul că reuşea să traverseze strada neînsoţit. Dar, dipă ce fusese operat şi işi redobândise
vederea, S.B. era atât de speriat de trafic încât nu mai putea să traverseze strada neînsoţit.
El nu şi-a mai putut redobândi niciodată întreaga abilitate şi a murit, trei ani nai târziu,
afectat de o depresie profundă. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 136-138)
Întrebări și aplcații
1. Definiţi, pe scurt, următorii termeni: variabilă independentă, variabilă

dependentă, variabilă exterioară.
2. Care sunt principalele diferenţe dintre experiment şi observaţie, în psihologie?
3. Caracterizaţi metoda studiului de caz şi daţi un exemplu în care a fost aplicată
această metodă.
4. Identificați avantajele și dezavantajele principalelor metode de cercetare
psihologică.
19
SEMINAR 2
Apicație pentru seminar: etica cercetării în psihologie
Cercetarea psihologică realizată pe subiecţi umani ridică o serie de probleme de

etică. Avem dreptul de a realiza astfel de experienţe? Desigur, întrucât subiecţii se oferă
voluntar, dar cu toate acestea ei pot fi victimele unei păcăleli din partea
experimentatorului, căci scenariul este trucat. Este permis să fie înşelaţi astfel subiecţii?
Potrivit codurilor deontologice cercetătorii care lucrează cu subiecţi umani trebuie să-i
informeze pe aceştia cu privire la natura experimentului. Însă, rezultatul cercetării mai
poate fi obiectiv? La aceste întrebări încearcă să răspundă regulile deontologice şi totodată
încearcă să definească marja de liberate oferită psihologului.
Subiectul voluntar
Ca o măsură de protejare contra abuzurilor, cercetarea psihologică a fost limitată

la subiecţii voluntari. De unde erau recrutați subiecţii voluntari? În funcţie de ramura
psihologiei vizată, subiecţii erau recrutaţi din rândul sportivilor amatori de provocări,
precum speologii sau candidaţii la zborurile spaţiale, studenţii la psihologie, în special cei
care aveau de realizat lucrări practice. În cazul cercetării realizate pe copii, voluntariatul se
extinde la nivelul părinţilor. De asemenea, există situaţii în care subiecţii trebuie să fie
fiinţe cu care comunicarea este minimală (subiecţi handicapaţi sau cu deficienţe), iar aici
voluntariatul din partea lor nu este posibil. Astfel, voluntariatul nu este o noţiune atât de
simplă. Se complică şi prin eşantionare. De fapt, subiecţii care se prezintă voluntar
reprezintă autoselecţia unui grup particular, ei nu reprezintă un eşantion ales la întâmplare
din cadrul unei populaţii. (Parot, Richelle, 1995, 289-290).
Atunci când cercetarea presupune izolarea subiectului pentru o perioadă mai
lungă de timp (câteva luni) sau ţinerea lor în condiţii speciale, se are de-a face cu subiecţi
excepţionali. Pentru această activitate, subiecţii sunt remuneraţi cu sume mai degrabă
simbolice, ceea ce face ca recrutarea să se realizeze din rândul unei anumite categorii de
populaţie. Este puțin probabil ca o persoana cu o slujbă bine plătită, foarte ocupată, să se
ofere ca voluntar într-o astfel de cercetare. Totodată, voluntariatul oferă şi posibilitatea
subiectului, ca atunci când consideră că nu mai poate face faţă stresului sau neplăcerilor
situaţiei, să renunţe la contractul cu cercetătorul.
20
Subiectul informat
Adevăratul voluntariat presupune ca subiectul, care este complet informat cu

privire la natura şi scopurile experimentului, la consecinţele ce decurg din acesta, să fie în
măsură să aleagă. În multe din situaţiile experimentale, un subiect bine informat devine un
colaborator al cercetătorului şi contribuie la validarea datelor sale. Există însă şi situaţii în
care această informare completă poate anula experimentul deoarece ar fi împiedicată
obţinerea unor date obiective, neinfluenţate. Spre exemplu, cum spuneau Françoise Parot şi
Marc Richelle, în experimente curente asupra memoriei sau atenţiei, este frecventă
expunerea subiectului la stimulări pe care el nu le percepe în mod conştient, sau cărora nu
le acordă atenţie, pentru punerea în evidenţă cu precizie a efectului acestor „ademeniri”
asupra memoriei sau detectării ulterioare a stimulilor identici sau apropiaţi. Se înţelege de
la sine că experimentul acesta nu are niciun sens dacă i se explică dinainte subiectului, ceea
ce-l conduce să acorde atenţie tocmai acelui lucru pe care vrem să-l ignore. Într-o situaţie
de genul acesta informarea subiectului se face post experimentului. (Parot, Richelle,
1995,292)
Exemple de cercetări îndoielnice din punct de vedere etic
În discuţii privind aspectele etice ale experimentelor, cel mai des citate sunt
cercetarea efectuată de Stanley Milgram (1974) privind supunerea faţă de autoritate
(Milgram, 1973, 62-77; Milgtam, 1974) şi cea realizată de Philip Zimbardo (1971) cu
privire la simularea condiţiilor din închisoare. (Zimbardo, 2009)
Experimentele lui Milgram au urmărit în ce măsură oamenii se supun autorităţii,
drept pentru care participanţii voluntari au fost selecţionaţi şi testaţi individual. Prin
prezentarea iniţială ei au fost lăsaţi să creadă că în timpul experimentului vor administra
şocuri electrice de intensitate crescătoare unei persoane aflate într-o altă cameră, în afara
câmpului lor vizual. Pe măsură ce intensitatea şocurilor creştea, persoana respectivă gemea
tot mai tare, sugerând o durere tot mai intensă, până ce la un moment dat se aşterne o
tăcere ameninţătoare. În realitate, cea de-a doua persoană simula, iar şocurile nu erau reale.
(Malim, Birch, Wadeley, 1999, 218) Milgram a fost surprins să constate că 65% dintre
participanţi erau dispuşi să continue aplicarea şocurilor electrice chiar şi după ce acestea
atinseseră intensitatea maximă, iar dincolo nu mai exista răspuns din partea celei de-a doua
persoane. Cu toate acestea, în rândul participanţilor au existat nemulţumiri cu privire la
experiment, având în vedere reacţiile acestora care mergeau de la un râs nervos la explozii
necontrolate. După terminarea experimentului Milgram s-a străduit să le prezinte
21
participanţilor şi cea de-a doua persoană pentru ca participanţii să fie convinşi că nu au

făcut niciun rău nimănui. Au existat interviuri cu aceştia post – experimentale pentru ca
participanţii să fie asiguraţi că reacţiile lor au fost normale. De asemenea, monitorizarea
subiecţilor s-a realizat pentru o vreme de la experiment, în vederea urmării efectelor
acestuia pe termen lung. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 218)
Philip Zimbardo a intenţionat să conducă un studiu de două săptămâni, urmărind
factorii sociali şi situaţionali care influenţează reacţiile indivizilor în condiţiile vieţii de
închisoare. Voluntarilor, bărbaţi tineri, li s-u distribuit în mod aleator roluri de deţinut sau
de gardian, urmând ca experimentul să se desfăşoare în subsolul Universităţii Stanford.
Niciunul dintre participanţi nu a fost instruit înainte în mod special pentru rolul primit, iar
participarea la studiu a fost remunerată cu 15$ pe zi. Evenimentele din închisoare au fost
continuu monitorizate, însă în foarte scurt timp deţinuţii au încercat să declanşeze o
rebeliune care a fost repede înăbușită de gardieni. După aceea, deţinuţii au devenit tot mai
apatici, iar gardienii tot mai agresivi. În mai puţin de 36 de ore unul din prizonieri a fost
eliberat pentru că nu-şi mai putea controla plânsul, avea accese de furie, gândirea îi era
dezordonată şi se instalase o depresie severă. În următoarele zile au fost eliberaţi şi alţi
deţinuţi care prezentau diferite simptome ale stresului. După numai 6 zile, Zimbardo s-a
văzut nevoit să oprească experimentul ca urmare a efectelor pe care acesta le avea asupra
participanţilor. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 219)
Ambele experimente au fost apoi contestate din punct de vedere etic. Deşi,
Milgram şi-a luat o serie de măsuri de precauţie cercetarea sa a continuat să fie atacată. La
fel s-a întâmplat şi în cazul cercetării lui Zimbardo, care a fost nevoit la rândul său să-şi
apere cercetarea în faţa acuzelor privind carenţele etice existente. În general, când pe
marginea unui studiu se iscă discuţii este foarte important ca mai întâi să se analizeze
riscurile la care au fost supuşi participanţii, dar şi beneficiile. Astfel, Milgram şi-a apărat
cercetarea bazându-se pe următoarele argumente: - el nu avea cum să prevadă dacă
participanţii îi vor respecta întocmai indicaţiile, dar aceştia aveau libertatea de a decide
retragerea din experiment; - experimentul a fost precedat de un studiu-pilot prin care a
încercat să anticipeze problemele care ar fi putut apărea; - ulterior toţi participanţii au fost
informaţi în detaliu cu privire la întregul experiment, dându-le asigurări că nimeni nu a fost
afectat de presupusele şocuri electrice şi le-a prezentat în detaliu rezultatele şi procedurile,
ulterior.
22
După ce Milgram şi-a publicat studiile asupra obedienţei. În urma prezentării

experimentului, cercetătoarea Baumrind a publicat un articol în care a insistat foarte mult
asupra potenţialelor daune psihologice pe care participanţii la experimentul lui Milgram le-
ar fi putut suferi. (Baumrind, 1964, 421-423) Deşi, Milgram a fost foarte atent la detalii şi
în urma experimentului toţi participanţii, cu excepţia unuia, au manifestat entuziasm faţă
de participarea la studiu, Baumrind a fost totuşi preocupată mai mult de ce s-ar fi putut
întâmpla decât de ce s-a întâmplat de fapt. Acest lucru a condus la o dezbatere asupra
responsabilităţilor etice ale psihologilor. Şi astfel, rezultatul a fost dezvoltarea unor coduri
etice stricte atât pentru psihologi cât şi pentru studenţii la psihologie. (Hayes, Orrell, 2010,
456-457)
Principiile etice prezentate de Societatea Britanică de Psihologie sunt:
1. Cercetătorii trebuie să ţină întotdeauna seama de implicaţiile etice şi de

consecinţele psihologice pentru participanţii la cercetare. 2.Cercetătorii trebuie să-i
informeze pe participanţi asupra obiectivelor cercetării şi să obţină consimţământul
acestora.3.Refuzul de a furniza informaţii participanţilor, ca şi inducerea în eroare a
acestora sunt inacceptabile. Înşelarea intenţionată trebuie evitată. 4.Participanţii trebuie să
fie bine informaţi, astfel încât să aibă o înţelegere completă asupra naturii cercetării.
5.Cercetătorii trebuie să sublinieze dreptul participanţilor de a se retrage oricând din
experiment. 6.Toate datele obţinute trebuie să fie confidenţiale, cu excepţia cazului în care
iniţial s-a convenit asupra contrariului. 7.Cercetătorii trebuie să-i protejeze pe participanţi
de prejudicii fizice sau psihice survenite în timpul sau datorită investigaţiilor. 8.Studiile
bazate pe observaţie trebuie realizate respectând intimitatea şi integritatea psihologică a
celor studiaţi. 9.Cercetătorii trebuie să fie atenţi în consilierea psihologică a celor cercetaţi.
10. Cercetători au toţi obligaţia de a se raporta la ceilalţi într-o manieră etică şi de a-i
convinge şi pe alţi psihologi, dacă este cazul, de necesitatea acestei atitudini.
Cosmovici, Psihologie generala, Iasi, Editura Polirom, 1996, pp.25-42.

Hayes, N. Orrel, S., Introducere în psihologie, Editura All, București,
2003pp.456-470.
Malim, T., Birch, A., Wadeley, A., Perspective în psihologie, Editura Tehnică,
București, 1999, pp.29-58.
23
Baumrind, Diana, (1964). "Some Thoughts on Ethics of Research: After Reading

Milgram's "Behavioral Study of Obedience", American Psychologist, No. 19/1964, pp.
421-423
Milgram, S. (1973). „The perils of obedience” Harper’s Magazine, pp. 62-77
Milgram, S. (1974) „Obedience to authority: An experimental view”
Harpercollins,
Neculau, A. (coord.). (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Iași: Editura
Polirom
Popescu-Neveanu P., si colab. (1999). Psihologie. Manual pentru clasa a X a.
Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie, Iași: Editura Polirom
Zimbardo, Ph. (2009). Efectul Lucifer. București: Editura Nemira.
24
SAPTAMÂNILE 3-4
SAPTAMÂNILE 3-4. PROCESE PSIHICE SENZORIALE
SENZAȚIILE:
Definirea şi caracterizarea generala a senzaţiilor;
Analizatorul — structură şi funcţie; Principalele tipuri de senzaţii;
SENZAȚIILE
Definirea şi caracterizarea generala a senzaţiilor
Legătura informaţională cea mai simplă a omului cu realitatea este realizată prin
intermediul senzaţiilor. Toate celelalte raporturi mai complexe nu se pot constitui fără a avea o
bază senzorială.
Senzaţiile sunt procesele psihice elementare prin care se semnalizează, separat, în forma
imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile
acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ (analizatori).
Deşi senzaţiile sunt fenomene reale ale vieţii psihice, rareori omul le realizează separat.
În mod obişnuit, ele sunt integrate proceselor mai complexe. Senzaţiile reflectă doar însuşiri
separate, dar omul trăieşte într-o lume a obiectelor şi de aceea, cu necesitate, le integrează în
proceseie perceptive. Spunem, totodată, despre senzaţii că sunt imagini primare pentru că ele
reprezintă rezultatul imediat al acţiunii stimulului asupra analizatorilor şi nu apar decât în aceste
condiţii. Imaginea primară dispune şi de alte câteva însuşiri, şi anume : intensitatea senzaţiei,
calitatea, durata, tonalitatea afectivă asociată ei. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 25)
Analizatorul — structură şi funcţie
Senzaţiile sunt rezultatul activităţii reflexe a analizatorilor ca răspuns la stimulările

exterioare simple. Analizatorul este un ansamblu structural-funcţional care face posibilă
producerea senzaţiilor. În alcătuirea lui intră mai multe componente.
Receptorul este componenta care transformă energia excitanţilor exteriori în influx
nervos. Din punct de vedere neurocibernetic, această transformare este o codare (o trecere de la
stimulul fizic exterior într-un cod neurofiziologic : impulsurile nervoase). Aşa, de exemplu,
25
receptorul vizual este retina cu conurile unităţii receptoare care conţin rodopsină, o substanţă care
se descompune în prezenţa luminii ; prin acest proces se produc biocurenţii care vor fi transmişi
celorlalte verigi ale analizatorului. (împreună cu componentele auxiliare, retina constituie prima
verigă a analizatorului. Aceasta este specializată în urma unui îndelungat proces de adaptare la
mediul terestru).
Calea de conducere a influxului nervos este veriga intermediară. Ea include fibre
nervoase senzitive şi o serie de centri subcorticali care fac o analiză şi o sinteză primară a
influxurilor nervoase şi un prim filtraj senzorial, astfel încât la scoarţa cerebrală nu se transmit
toate stimulările mediului, ci numai acelea care au semnificaţie adaptivă pentru om. Căile de
conducere transferă informaţia la scoarţa cerebrală.
Veriga centrală este cea mai importantă componentă a analizatorului. Ea este
reprezentată de o zonă corticală specializată în operaţii de decodificare, adică de transformare a
impulsurilor nervoase în fapt psihic. Fiecare analizator are zona sa corticală (cel vizual în
occipital, cei auditiv în temporal, cel tactilo-chinestezic în circumvoluţiunea centrală posterioară
etc.). Aceasta, la rândul său, are o porţiune centrală, numită nucleul analizatorului în care se fac
cele mai fine operaţii de decodificare şi o alta periferică, mai extinsă, cu funcţii de integrare a
senzaţiilor în ansambluri, numită zonă de asociaţie.
Conexiunea inversă este o parte componentă a analizatorului (descoperită către a doua
jumătate a secolului al XX-lea). Funcţia ei principală este de a asigura autoreglarea analizatorilor,
în vederea recepţionării cât mai bune a stimulilor. Transmiterea impulsurilor nervoase cu mesaj
auto-reglator, de la centrii corticali spre periferia analizatorului, se realizează pe căi aferente care
se găsesc în componenţa nervilor senzitivi. Pe această cale se realizează aferentaţia inversă
directă. Există însă şi o autoreglare realizată pe calea aparatului propriomuscular al receptorului
(aşa cum există, de exemplu, la analizatorul vizual prin care se reglează mişcările globilor oculari
sau acomodarea cristalinului).
Analizatorul are o activitate reflexă unitară. Lipsa oricărei verigi, şi mai ales, a celei
centrale, face imposibilă apariţia senzaţiei pentru care este specializat acel analizator. De
asemenea, funcţionarea insuficientă a unora sau altora dintre componente perturbă realizarea
senzaţiilor corespunzătoare (poate apare cecitate cromatică prin afectarea conurilor, poate fi
perturbată capacitatea de percepere a limbajului — tulburare denumită afazie senzorială etc.).
(Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 27-28)
26
Principalele tipuri de senzaţii
În clasificarea senzaţiilor au fost utilizate mai multe criterii, însă două s-au impus:
a) tipul aparatului specializat pentru recepţie (denumindu-se astfel senzaţii auditive,
vizuale, olfactive, gustative, cutanate etc.)
b) natura conţinutalui informaţional, adică ce tip de însuşiri concrete sunt semnalizate
prin acea modalitate senzorială ; astfel s-au distins : 1. senzaţii oare furnizează informaţii despre
obiectele şi fenomenele lumii externe : vizaale, auditive, cmtanate, olfactive, gustative ; 2. senzaţii
care furnizează informnaţii despre poziţia şi mişcarea propriului corp : proprioceptive,
chinestezice şi de echilibru ; 3. senzaţii care ne informează despre modificările mediului-intern :
foame, sete, durere etc.
Senzaţiile vizuale sunt rezultatul acţiunii undelor electromagnetice asupra analizatorului
vizual. Ochiul uman s-a adaptat pentru recepţionarea undelor din registrul 390—800 milimicroni.
între aceste limite se află toate lungimile de undă corespunzătoare culorilor fundamentale ale
spectrului luminii terestre. Undele electromagnetice se propagă de la sursele naturale de lumină,
îndeosebi de la soare, de la sursele artificiale sau de la corpurile luminate. Acestea din urmă,
datorită structurii lor materiale, absorb o parte a radiaţiilor, iar altă parte o reflectă. Ultimele
stimulează ochiul omului, iar acesta vede obiectele colorate într-o nuanţa cromatică
corespunzătoare lungimilor de undă reflectate. Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, ei
este văzut ca fiind negru sau apropiat de negru. Dacă ie reflectă pe toate, în egală măsură, este
văzut alb, iar dacă le reflectă selectiv,, este văzut ca având una din cele şapte culori ale spectrului.
În viaţa şi activitatea oamenilor, culorile au, în primul rând, un rol de semnalizare
(semnalizează existenţa unor obiecte, procese, reguli etc). Dar ele au şi o încărcătură energetică
dependentă de lungimea de undă care le corespunde şi prin care influenţează fiinţa umană,
activizând-o sau calmând-o. Sunt culori vesele antrenante (roşu, galben) şi culori terne, mohorâte
(negru, cenuşiu). De asemenea, culorile pot dobândi semnificaţii elaborate socio-cultural şi pot fi
astfel preferate sau nu. Influenţele psihofiziologiee şi semnificaţiile socioculturale se pot conjuga
cu anumite particularităţi ale personalităţii. De aceea, preferinţa pentru unele culori şi respingerea
altora poate fi caracteristică pentru o persoană. Pe această bază, s-au constituit teste proiective de
personalitate, bazate pe interpretarea preferinţelor pentru culori.
Senzaţiile auditive. Excitantul care determină apariţia senzaţiilor auditive sunt undele
sonore. Dar omul nu recepţionează toate undele sonore, ci numai pe acelea care au avut cea mai
mare valoare adaptivă pentru el şi anume, între 16 şi 20.000 cicli pe secundă. Infrasunetele (sub 16
cicli pe- secundă) şi ultrasunetele (pesie 20.000 pe secundă) nu-i sunt accesibile decât cu aparate
27
speciale..
Caracteristicile excitantului, adică ale undei sonore se exprimă în proprietăţile senzaţiilor
auditive. Astfel, frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă) va determina înălţimea
sunetului, amplitudinea undei (gradul de deplasare a undei faţă de poziţia de echilibru), va da
intensitatea, iar forma undei (determinată de natura sursei sonore şi constând dintr-o undă
fundamentală şi apoi alte unde mai scurte care i se asociază) se va exprima în timbrul după care
se poate identifica sursa acestui sunet. Periodicitatea undelor caracterizează sunetele
muzicale, iar neperiodicitatea este proprie zgomotelor.
Sunetele se mai caracterizează prin durata şi prin influenţa lor neurofuncţională.
Împreună cu alţi factori sunt folosite în psihoterapie.
Senzaţiile cutanate includ două submodalităţi :
a) senzaţiile tactile, rezultate din atingerea şi presiunea asupra obiectelor ;
b) senzaţiile termice.
În cazul senzaţiilor tactile, excitantul este reprezentat de factura suprafeţelor obiectelor.
Prin intermediul lor pot fi obţinute informaţii privind netezimea, asperitatea, duritatea obiectelor.
Împreună cu senzaţiile chinestezice contribuie la perceperea întinderii şi formei obiectelor. Cele
mai sensibile zone tactile sunt : vârful degetelor, regiunea buzelor, vârful limbii. Cele mai puţin
sensibile sunt fruntea şi spatele. Excitantul sensibilităţii termice este diferenţa de temperatură
dintre corpul propriu şi cea a obiectelor exterioare cu care omul intră în contact. Acest fapt este
uşor de dovedit dacă se face următorul experiment: cele două mâini se ţin, un anumit timp, în două
vase ; într-unul se găseşte apă caldă, iar în celălalt apă rece, Apoi ambele mâini se introduc într-un
vas cu apă la o temperatură intermediară. Mâna ţinută în apă caldă va simţi acum rece, iar cealaltă,
cald, deşi este unul şi aceiaşi lichid. Senzaţiile termice permit cunoaşterea proprietăţilor calorice
ale obiectelor şi totodată se includ în mecanismele de termoreglare.
Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţi chimice ale obiectelor. Excitantul care le
determină sunt particulele de substanţe volatile care pătrund în fosela nazale (unde se află
receptorii specializaţi) o dată cu aerul respirat sau prin mişcări speciale de inspirare. Senzaţiile
olfactive pot fi intense sau slabe, au calităţi variate care poartă denumirea sursei (exemplu : miros
de benzină, miros de trandafir). Ele servesc cunoaşterii proprietăţilor obiectelor şi sunt, totodată,
implicate în mecanismele de apărare ( o serie de substanţe nocive sunt evitate, datorită pro-
prietăţilor lor odorifice) şi în reglarea apetitului. Fiind însoţite întotdeauna de o tonalitate afectivă,
pozitivă sau negativă, ele contribuie la buna dispoziţie a omului.
Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor solubile care pătrund în
28
cavitatea bucală. Ele se deosebesc unele de altele prin intensitate şi calitate. Există mai multe
feluri de senzaţii de gust, dar patru sunt fundamentale : sărat (provocat de clorura de sodiu), amar
(chinină), dulce (zaharină), acru (acidul acetic). Din combinarea acestora, în proporţii variate,
rezultă toate celelalte gusturi. Senzaţiile gustative contribuie la cunoaşterea însuşirilor
substanţelor, la apărarea faţă de cele nocive şi la reglarea comportamentului alimentar. Şi ele au o
tonalitate afectivă pozitivă sau negativă.
Senzaţiile proprioceptive semnalizează starea de postură a membrelor, a trunchiului şi a
capului. Excitantul lor este intern, reprezentat de tensiunea musculară a acelor muşchi antrenaţi în
poziţia staţionară.
Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor şi informează despre direcţia,
durata şi intensitatea efortului pentru realizarea lor. Au un deosebit rol în reglarea fină a mişcărilor
şi integrarea acestora în acţiuni voluntare complexe. Când dinte-o cauză sau alta lipsesc sau sunt
tulburate, omul nu-şi mai poate adecva mişcările la obiect. Formele de bază ale chiriesteziei sunt :
a) chinestezia aparatului locomotor ; b) chinestezia manuală ; c) chinestezia verbo-motorie.
Senzaţiile de echilibru semnalizează schimbarea poziţiei capului faţă de trunchi şi a
corpului în întregime, când se fac mişcări de rotire şi balansare. Ele au rol în :
a) stabilirea centrului de greutate a corpului în condiţiile în care se petrec schimbări ale
poziţiei acestuia
b) menţinerea echilibrului vertical în timpul mersului şi al direcţiei de deplasare;
c) redresarea stării de echilibru în situaţiile în care se produc alunecări, căderi, etc.
Senzaţiile organice sunt determinate de modificări ale chimismului intern al
organismului : scăderea concentraţiei de substanţe nutritive în sânge, a apei, a oxigenului etc.
Senzaţiile organice îndeplinesc, în primul rând, o funcţie adaptativă pentru că semnalizând
deficitul stimulează omul să acţioneze astfel încât să se restabilească echilibrul. Ele contribuie la
menţinerea stării de sănătate fizică şi la realizarea bunei dispoziţii.
Senzaţiile de durere semnalează tulburările funcţionale sau distrugerile de ţesuturi
organice. Se deosebesc unele de altele prin tip (dureri periferice cutanate, dureri profunde
musculare, dureri viscerale), intensitate (uşoare, puternice), durată (unele sunt fulgerătoare, altele
continue), prin tonalitate afectiv accentuată, concretizată în suferinţă. Au un rol fundamental în
apărarea organismului şi stimulează acţiunile de îndepărtare de sursele nocive şi de ameliorare a
durerii. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 28-30)
29
PERCEPȚIA
Definirea și caracterizarea percepției

Omul trăieşte într-o lume diversă de obiecte şi fenomene, care există în spaţiu şi se
desfăşoară în timp. Pentru a stabili relaţii informaţionale cu ele şi a se adapta lor, el dispune de
capacităţi perceptive, cu mult mai complexe decât cele ale animalelor.
Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinând
totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile
acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.
Imaginea perceptivă este bogată în conţinut. Ea cuprinde atât însuşirile semnificative, cât
şi pe cele mai puţin importante, mai de detaliu. Caracteristicile cromatice ale obiectelor sunt
realizate în varietatea nuanţelor lor, a intensităţii şi luminozităţii condiţionate de contextul în care
se află acele obiecte. Percepţia unui anumit obiect este concomitentă cu cea a elementelor care îl
înconjură şi cu care se află într-un anumit spaţiu şi timp. Prin urmare, orice percepţie este realizată
totdeauna „aici şi acum" şi numai în mod artificial poate fi desprinsă de contextul real în care ea
apare.
Prin toate calităţile sale, imaginea perceptivă îndeplineşte o funcţie informaţională
specifică şi are un rol reglator deosebit pentru activitate. Imaginea obiectului şi a contextului în
care el se află conduce desfăşurarea mişcărilor şi reglează traiectoria, amplitudinea, succesiunea,
ritmicitatea şi coordonarea acestora. Percepţiile auditive, vizuale şi tactilo-chinestezice sunt
absolut indispensabile pentru realizarea vorbirii, citirii şi scrierii. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998,
34)
Rolul activităţii, al limbajului şi experienţei anterioare în procesul percepţiei
Calitatea imaginii perceptive depinde în grad înalt de relaţia activă cu obiectul şi de

integrarea percepţiei într-o activitate. Ceea ce are cea mai mare importanţă pentru activitate devine
obiectul central al percepţiei şi este redat clar, complet şi precis. Dacă obiectul este manevrat în
timpul activităţii va fi mai bine perceput decât dacă este doar contemplat. Astfel i se pot explora
activ contururile, poate fi deplasat, măsurat, comparat şi pus în legătură cu alte obiecte etc. În
desfăşurarea acestor procese intervin mecanismele verbale care au, mai ales, o funcţie integra-
toare. Se poate apela la un experiment foarte simplu pentru a ne convinge de acest lucru. Dacă se
cere cuiva să spună ce crede că reprezintă o figură lacunară, va trece un anume timp până când va
obţine răspunsul, dar dacă se dau, în acelaşi timp, şi integratori verbali, imaginea se va întregi
30
foarte repede şi răspunsurile vor veni cu o mai mare viteză şi vor fi mai corecte.
Într-un proces perceptiv care se află în desfăşurare, sunt integrate întotdeauna elemente
de experienţă anterioară a subiectului cu categoria respectivă de obiecte. Aceasta cuprinde, cel mai
adesea, o schemă perceptivă a cărei reactualizare şi implicare determină o mai mare operativitate
şi mai rapidă organizare a percepţiei actuale. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 25)
Teoria gestaltistă a percepției
În prima jumătate a secolului XX, un grup de psihologi germani au studiat modul în care
mintea noastră organizează senzaţiile în percepţii cu înţeles. Ideea lor de bază a fost aceea că
percepţia nu este o simplă sumă de senzaţii. Ei au precizat că fundamental în percepţie este
întregul sau forma, şi nu părţile componente. Curentul lansat de aceştia în psihologie poartă
numele de gestaltism, din termenul german Gestalt, care desemnează o entitate ce are sens, un
întreg indivizibil, o formă perfectă. Convinşi că „întregul reprezintă mai mult decât suma părţilor",
fondatorii psihologiei gestaltiste au susţinut ca percepţia vizuală este un proces activ, nu o simplă
însumare de linii şi puncte.
Experiment
Să presupunem că într-o cameră întunecată ataşaţi un bec aprins de una dintre spiţele de
la o roată de bicicletă, aproape de marginea roţii. Ce vedem dacă rostogolim roata în linie dreaptă?
Bineînțeles că nu vedem roata pentru că în cameră este întuneric; vom distinge doar o dâră
luminoasă de forma unor semicercuri aşa cum arată şi traseul cu linie întreruptă din figură. Mai
departe, să aşezăm becul aprins chiar în centrul roţii. Rostogolirea roţii prin încăpere ne va
determina să vedem o dâră luminoasă dreaptă. Ce se întâmplă însă dacă vom folosi două becuri,
unul ataşat de centrul roţii şi celălalt pus pe margine? Vom percepe două dâre luminoase? Aşa ne-
am aştepta la prima vedere. Cu toate acestea, ceea ce se percepe în realitate este un cerc luminos
care se deplasează prin încăpere.
Exemplul de mai sus ilustrează că percepţia unui întreg, a unei configuraţii nu se reduce
doar la percepţia sumei părţilor lor componente; pe parcursul acestui proces, noi căutăm activ
legăturile care există între părţi, astfel că produsul final al percepţiei va reflecta tocmai aceste
legături. (Neculau, 2005, 25)
Conform teoriei gestaltiste, primul pas în trecerea de la senzaţii la percepţie este
separarea obiectului de fondul percepţiei, în viaţa cotidiană, procesul de separare se desfăşoară
instantaneu şi rareori suntem conştienţi de el. Separarea obiectului de fond sau context arată faptul
că percepţia noastră este un proces activ şi selectiv, pe care îl putem controla uneori în mod
31
conştient. Un exemplu în acest sens îl constituie figurile reversibile.
La toate figurile reversibile, când vă schimbaţi punctul de concentrare a percepţiei, se

schimbă şi înţelesul acesteia, iar - ceea ce este şi mai important - celălalt sens vă este temporar
inaccesibil. Spre exemplu, în figura de mai jos, când percepeţi faţa şi nasul unui bărbat, acest
context aproape vă „forţează" să vedeţi restul părţii din figură ca un saxofon, iar faţa femeii nu
mai este percepută.
Chiar dacă nu au reuşit să explice cum se produce percepţia, psihologii gestaltişti au

rămas cunoscuţi mai ales pentru că au descoperit legile după care mintea noastră organizează ceea
ce vedem. Prezentăm în continuare cele mai importante principii gestaltiste ale percepţiei.
Legile gestaltiste ale percepţiei
Principiul proximităţii: tendinţa de a percepe obiectele care sunt mai apropiate ca făcând
parte din acelaşi grup.
Principiul similarităţii: stimulii sau obiectele similare au tendinţa de a fi grupate în
aceeaşi unitate perceptuală.
Principiul continuităţii: stimulii vizuali care sunt situaţi unii în continuarea celorlalţi au
tendința de a fi grupați împreună.
Principiul închiderii: dacă o figură (formă) cunoscută are porţiuni care lipsesc, noi avem
tendința de a „umple" aceste lipsuri şi de a „crea", de a percepe obiectul în întregime.
Principiul bunei forme: este de fapt un principiu mai general, care uneori le cuprinde şi
pe cele anterioare şi care precizează că în percepţia vizuală avem tendinţa de vedea şi grupa
stimulii în figuri simple şi simetrice, chiar dacă în realitate ei pot fi aranjaţi şi în alt mod.
Cu toate că nu explică procesele prin care reuşim să transformăm senzaţiile noastre în
percepţii, meritul psihologilor gestaltişti rămâne acela de a fi descoperit legile ce guvernează
fenomenul. (Neculau, 2005, 26-27; Hayes, Orrell, 2010, 192-195)
32
Constanţa percepţiei
Trăim într-un mediu aflat în continuă mişcare şi transformare. Şi totuşi, continuăm să

avem aceleaşi experienţe perceptuale, chiar dacă stimulii din jurul nostru se schimbă. Imaginaţi-vă
că privim automobilele pe o stradă. Pe măsură ce se apropie de noi, se modifică atât forma lor (ea
depinde de unghiul din care le vedem), cât şi mărimea (vedem mărimea reală doar atunci când
automobilul se află chiar în dreptul nostru). Cu toate acestea, noi percepem automobilul ca fiind
acelaşi obiect, având o formă şi o mărime constante. Percepem o uşă care se deschide ca având
aceeaşi formă (deşi din unghiul din care o privim se modifică) sau percepem mâna unei persoane
ca fiind constantă, deşi mărimea ei în câmpul perceptiv creşte atunci când este îndreptată spre noi.
Fenomenul este cunoscut sub numele de constanţă perceptuală.
Constanţa percepţiei se referă la perceperea obiectelor ca având formă şi mărime
constante, indiferent de unghiul din care sunt privite.
Consecinţa fenomenului de mai sus este recunoaşterea mult mai uşoară a obiectelor.
Constanţa perceptuală se realizează prin ajustarea şi corectarea informaţiilor senzoriale variate ce
provin de la obiecte. Fără această aptitudine, noi am găsi lumea înconjurătoare foarte confuză şi
mereu schimbătoare. Cu ajutorul constanţei perceptive suntem capabili ca atunci când ne formăm
o reprezentare stabilă a unui obiect să îl putem recunoaşte ori de câte ori ne întâlnim cu acesta şi
sub orice unghi l-am privi.
Există şi alte constante ale percepţiei (de exemplu, constanţa luminozităţii obiectelor -
perceperea luminozităţii unui obiect ca fiind constantă, deşi în realitate marginile obiectelor au
strălucire diferită de mijlocul acestora); ele sunt aplicabile şi altor simţuri, nu numai văzului (de
exemplu, nu auzim sunetul metronomului ca fiind un tac-tac monoton, regulat, ci avem tendinţa de
a-1 organiza, adică auzim tic-tac, tic-tac). (Neculau, 2005, 27)
Percepţia spaţială
V-aţi întrebat vreodată cum percepem noi obiectele şi spaţiul tridimensional, deşi pe
retină se formează imagini bidimensionale? Vederea obiectelor în trei dimensiuni, numită şi
perspectiva sau percepţia spaţială, ne permite să estimăm cu precizie forma lor, dar şi să apreciem
destul de exact distanţa dintre obiecte sau de la noi până la ele. Imaginaţi-vă cât de importantă este
percepţia spaţială în „navigarea" şi orientarea noastră prin mediul înconjurător; fără această
aptitudine ne-am ciocni mereu de obiectele din jur şi nu am mai putea, spre exemplu, să apucăm
sau să manipulăm diverse obiecte. Cum se realizează totuşi percepţia adâncimii? Psihologii au
arătat că există două tipuri de informaţii de care ne folosim în acest proces: indicatorii monoculari
33
(informaţii după care apreciem adâncimea fie şi privind doar cu un singur ochi) şi indicatorii
binoculari (informaţii pentru care avem nevoie să privim cu ambii ochi).
Indicatorii monoculari
Cei mai importanţi indicatori monoculari ai adâncimii sunt: mărimea relativă a
obiectelor, interpoziţia şi perspectiva liniară. Să îi analizăm pe rând.
Mărimea relativă se referă la faptul că obiectele mai depărtate par că sunt mai mici
(imaginea lor pe retină este mai mică) decât obiecte similare ca mărime, dar mai apropiate.
Intervine aici constanţa perceptuală a mărimii, despre care am vorbit anterior.
Interpoziţia se referă la faptul că obiectele mai depărtate sunt „acoperite" în câmpul
nostru vizual de cele mai apropiate. Lipsa interpoziţiei ne face să apreciem greşit distanţele (spre
exemplu, dacă privim un obiect pe un câmp, unde nu avem repere sau obiecte care se interpun şi la
care ne putem raporta.
Perspectiva liniară descrie faptul că liniile paralele care se depărtează de noi par că se
întâlnesc. Cu cât ele converg mai mult, cu atât distanţa este percepută mai bine. Perspectiva liniară
şi mărimea relativă sunt responsabile de unele accidente petrecute la intersecţia căilor ferate cu
şoselele. Din cauza lor, oamenii au tendinţa de a supraestima distanţa la care se află trenul faţă de
ei (mărimea foarte mare a trenului şi percepţia ei relativă fac ca, privit de pe şine, frontal, să pară
că trenul se mişcă mai încet decât în realitate sau că el se află mult mai departe). De altfel, şi pe
unele oglinzi retrovizoare ale automobilelor fabricanţii avertizează că obiectele reflectate în
oglindă sunt mult mai apropiate decât par.
Indicatorii binoculari
Doi dintre indicatorii binoculari au fost studiaţi mai detaliat: disparitatea retiniana şi
convergenţa oculară.
Disparitatea retiniana se referă la faptul că imaginile care se formează pe retină sunt uşor
diferite, datorită distanţei dintre ochi (aproximativ 7 cm). Puteţi face un mic experiment pentru a
vă convinge de acest lucru. Duceţi-vă una dintre mâini la 15-20 cm în faţa ochilor. închideţi
alternativ când un ochi, când celălalt şi veţi vedea că mâna pare să se deplaseze în câmpul vostru
vizual.
Atunci când cele două imagini diferite, provenite de la cei doi ochi sunt combinate, ceea
ce rezultă este tridimensională. Acest efect este speculat de unele dispozitive pentru a crea efecte
spectaculoase prin realizarea de filme tridimensionale. Ele au fost realizate filmând acţiunea cu
două camere simultan, aşezate la 7 cm una de alta (cât distanţa dintre ochi), iar fiecare cameră
utilizează un filtru special (o cameră - un filtru albastru, cealaltă - un filtru roşu). Ochelarii
34
spectatorilor sunt şi ei construiţi astfel încât o lentilă filtrează doar imaginile albastre, iar cealaltă
lentilă - doar imaginile roşii. Astfel, oamenii vor vedea cu un ochi ceea ce a filmat o cameră, iar cu
celălalt - imagini de la cealaltă cameră. Rezultatul acestor combinări este o imagine
tridimensională. (Fără ochelarii speciali, cu ochiul liber, filmul este neclar şi abia dacă putem
distinge siluetele.)
Convergenţa oculară desemnează faptul că globii noştri oculari au capacitatea de a se
orienta în unghiuri diferite unul faţă de celălalt, pe măsură ce un obiect se apropie sau se
depărtează de noi. Urmăriţi ochii unui coleg care priveşte un obiect mic ce i se apropie de nas şi
veţi constata că el pare să îşi „încrucişeze" ochii pe măsură ce distanţa dintre obiect şi aceştia
scade. Atunci când alţi indicatori ai adâncimii lipsesc, creierul se foloseşte în ultimă instanţă de
convergenţa oculară pentru a estima distanţa până la un obiect. (Neculau, 2005, 27-29)
Percepţia mişcării
Când un fotbalist loveşte mingea pasată de un coechipier cu piciorul, cel mai important
factor este aprecierea mişcării. Cum este el capabil să aprecieze mişcarea şi traiectoria unui obiect
relativ mic şi care se deplasează uneori cu o viteză de peste 60 km/h ? Un prim răspuns îl găsim în
faptul că noi, când percepem, separăm obiectul de fondul percepţiei. Şi în această situaţie,
fotbalistul separă mingea (obiect în mişcare) de fondul percepţiei (de exemplu, gazon, relativ
static), ceea ce îi permite să aprecieze mişcarea. în al doilea rând, constanţa mărimii ne spune că
un obiect care se apropie (sau se depărtează) de noi nu îşi schimbă în realitate mărimea, ci poziţia.
Nu în ultimul rând, mişcările capului sau ale globilor oculari, atunci când urmărim un obiect în
mişcare, ne furnizează informaţii despre poziţia şi mişcarea lui.
Şi totuşi, cele prezentate mai sus nu ar explica întru totul percepţia mişcării, dacă ochii
noştri nu ar mai avea încă o proprietate: persistenţa imaginii retiniene. Ea se referă la faptul că un
stimul luminos creează pe retină o imagine care nu dispare imediat (oricât de scurt ar fi acţionat
stimulul), ci persistă aproximativ o zecime de secundă. Fără această proprietate, noi am percepe
toate mişcările sacadat (amintiţi-vă cum îi vedeţi mişcându-se pe ceilalţi într-un loc unde există
lumină stroboscopică, o lampă strălucitoare, ca un blitz foto, care se aprinde pentru scurt timp la
anumite intervale). Persistenţa imaginii retiniene determină ca noi să vedem la cinematograf o
mişcare continuă, naturală, deşi în realitate ne sunt prezentate aproximativ 24 de fotografii pe
secundă, care surprind poziţii diferite ale actorilor. (Neculau, 2005, 29)
35
Iluziile perceptive
Iluziile fizice sunt cauzate de distorsiuni ale informaţiilor perceptive care ajung la
organele noastre de simţ (cum ar fi imaginea băţului frânt pe jumătate scufundat în apă), în timp ce
iluziile perceptive sunt produse de anumite elemente ale stimulilor care - acţionând combinat - ne
creează o percepţie deformată sau chiar imposibilă (de exemplu, majoritatea iluziilor
magicienilor).
Majoritatea iluziilor perceptive sunt de fapt cauzate de prea buna funcţionare a
mecanismelor percepţiei, în special de constantele perceptuale şi legităţile gestaltiste, care în
majoritatea cazurilor ne sunt folositoare.
Ce anume determină această percepţie incorectă? Pe de o parte, perspectiva liniară „ne
spune" că avem un obiect situat mai aproape şi unul situat mai departe (şi nu unul situat mai sus şi
altul mai jos pe pagină), iar pe de altă parte, constanţa mărimii (şi mărimea relativă) ne spune că
fiinţele (ca şi obiectele) sunt în realitate constante, nu îşi modifică mărimea. în acest fel, percepţia
noastră subiectivă este aceea că - deşi imaginile care se formează pe retina ochilor noştri sunt
egale - fiinţa sau obiectul mai depărtat trebuie să fie mai mare decât cel apropiat. Observaţi că
iluzia nu este dată de informaţiile senzoriale (care sunt corecte), ci de interpretarea lor, adică de
percepţie. (Neculau, 2005, 29-30)
SEMINARIILE 3-4
Aplicații pentru seminar
1. Rolul activităţii, al limbajului şi experienţei anterioare în procesul percepţiei:

Cortul şi ursul
Într-o după-amiază caldă de duminică, la începutul anilor ’90, doi tineri - pe care o să-i
numim Alex şi Ken - au plecat de acasă, în apropierea localităţii Bozeman, Montana, pentru o
excursie de o zi la vânătoare. În timp ce mergeau pe un drum forestier abandonat, în conversaţia
lor au abordat mai multe subiecte legate de vânătoare, însă cel mai mult au vorbit despre urşi.
Alex văzuse un urs la sfârşitul săptămânii trecute şi amândoi băieţii erau cam speriaţi de aceste
creaturi primejdioase. Ştiau că puştile lor de vânătoare erau puternice, dar erau conştienţi că urşii
erau şi ei puternici. Vânătorii erau mereu cu ochii în patru.
Era aproape miezul nopţii, când Alex şi Ken au revenit la drumul forestier întorcându-se
spre casă. Nu era lună; pădurile erau liniştite şi întunecate. Cei doi vânători erau obosiţi în urma
36
eforturilor din ziua respectivă. La o cotitură, au auzit deodată un mormăit care venea de la un
animal mare, abia vizibil, care tremura uşor, dar ameninţător în mijlocul drumului, la o distanţă de
aproximativ 40 metri. Îngroziţi, au ridicat puştile şi au :ras. Mormăitul şi tremuratul au încetat
brusc. Peste un moment, un inconfundabil strigăt uman a străpuns noaptea. Uşurarea vânătorilor la
uciderea ursului a fost înlocuită de confuzia şi şocul realizării că ursul nu era deloc urs, ci un cort
în care dormeau doi turişti. Unul dintre ei era acum mort din cauza rănii de glonţ, iar celălalt,
îngenuncheat lângă el, urla de frică.
Cercetările făcute după producerea evenimentului au arătat că gloanţele lui Ken au trecut
fără urmări prin cort, dar că un glonţ din puşca lui Alex l-a omorât pe turist. Prin urmare, Alex a
ajuns la proces, acuzat de ucidere din culpă. Tragedia morţii a fost reprodusă la proces de un Alex
copleşit de tristeţe pentru cele întâmplate. Exista, totuşi, un fapt critic, de care atât Alex, cât şi Ken
erau siguri: În noaptea aceea văzuseră un urs, nu un cort. „Nu am fi tras dacă am fi avut cea mai
mică îndoială că nu era un urs“, au jurat cei doi. Procurorul a respins aceste afirmaţii ca minciuni
disperate şi ridicole. Cortul străpuns de gloanţe a fost plasat în centrul sălii de judecată. Iar
procurorii au întrebat juriul „Cum ar fi putut acuzatul să confunde acest cort dreptunghiular şi
galben cu un urs cafeniu?“ Într-adevăr, cum? În aparenţă, întrebarea procurorului pare destul de
rezonabilă. Acolo, în sala de judecată, în faţa tuturor, se afla un cort mare şi galben, care nu
semăna deloc cu un urs. Totuşi, cei 50 de ani de cercetări în domeniul percepţiei - în acest caz al
percepţiei vizuale - sugerează că, în condiţiile date, nu era deloc iraţional ca Alex şi Ken să fi
perceput cortul ca un urs. Discutați acest caz din perspectiva cunoștințelor dobândite despre
percepție. (Smith, 2005, 209)
2. Investigarea apărării perceptive
O serie de studii efectuate de către Postman, Bruner şi McGuiness, în 1946, au investigat

pragul de recunoaştere a cuvântului, care reprezintă intervalul minim de timp necesar unui
subiect pentru a recunoaşte un cuvânt. Ei au constatat că pragurile subiecţilor erau mai joase
pentru cuvintele plăcute sau foarte apreciate (de exemplu „pace“), decât pentru cuvintele
neplăcute sau „tabu“. Cu alte cuvinte, subiecţii erau predispuşi la o recunoaştere mai rapidă a
cuvintelor plăcute. Cercetătorii au interpretat acest lucru ca fiind un tip de apărare perceptivă,
ideea fiind că sistemul perceptiv tinde să ne apere împotriva cuvintelor care ne deranjează sau ne
repugnă.
Pentru a realiza această activitate practică, veţi avea nevoie de un set de aproximativ
treizeci de fişe de mărimea unei cărţi poştale, trei creioane colorate diferit şi un ceas cu secundar.
Împărţiţi fişele în două seturi de câte cincisprezece. Scrieţi pe fiecare fişă un cuvânt cu o
37
anumită culoare, astfel încât în fie: set să fie câte cinci fişe scrise cu fiecare culoare.
Primul set ar trebui să conţină cuvinte pe care lumea evită, de obicei, să le utilizeze în
conversaţiile zilnice - nu neapărat înjurături (deşi puteţi include şi aşa ceva, dacă doriţi), ci cuvinte
care au conotaţii indecente.
Al doilea set de cuvinte ar trebui să conţină cuvinte obişnuite, banale. Totuşi, aveţi grijă
ca acestea să fie exact la fel de lungi ca şi celelalte.
Apoi, amestecaţi fiecare set de fişe separat şi cereţi-i altei persoane - subiectului
dumneavoastră - să grupeze cât mai rapid posibil primul set în teancuri: câte un teanc pentru
fiecare culoare și cronometraţi cât de rapid realizează sarcina. Apoi, cronometrați în timp ce
sortează celălalt set.
După Warthington şi alţi psihologi, apărarea perceptivă poate acţiona subliminal; astfel,
chiar dacă subiecţii nu citesc de fapt fişele, ar trebui să le ia mai mult timp ca să sorteze cuvintele
„tabu” decât pentru a le sorta pe cele neutre. Aţi constatat acest lucru?
De ce credeţi că este important ca lungimea cuvintelor să fie aceeași?
De câţi subiecţi aţi avea nevoie pentru această investigare?
Ar avea importanţă dacă subiecţii dumneavoastră ar fi diferiţi, de exemplu, mai în
vârstă)?
De ce elemente de control aţi avea nevoie dacă aţi realiza un experiment formal cu
această temă? (Hayes, Orrell, 2010, 197-198)
3. Percepția subliminală
În 1969, Warthington a utilizat percepţia subliminală - fenomenul prin care putem să

percepem ceva fără să ne dăm seama. De exemplu, o imagine care ne este arătată foarte rapid
poate trece atât de repede, încât să nu putem spune ce reprezintă, dar poate influenţa felul în care
răspundem la altă sarcină. Aceasta sugerează că, de fapt, am perceput imaginea, la nivel
inconştient.
Subiecţilor lui Warthington li s-au arătat două puncte de lumină pe un ecran şi li s-a cerut
să estimeze care era mai strălucitor. În fiecare spot de lumină era plasat un cuvânt, dar atât de slab,
încât nu putea fi perceput conştient, ci doar subliminal. Deşi subiecţii nu şi-au dat seama deloc de
existenţa cuvintelor în spoturile de lumină, Warthington a constatat că, dacă în spot apărea un
cuvânt cu încărcătură negativă, spotul era considerat mai puţin strălucit decât un spot conţinând un
cuvânt plăcut sau neutru. Se pare că sistemul perceptiv ne „apără“, într-adevăr, împotriva
stimulilor neplăcuţi!
38
Discuţie etică
Când a fost descoperită percepţia subliminală, s-a arătat, printr-o serie de cercetări, că
putea fi eficientă în publicitate. Într-un studiu, cuvântul „ îngheţată“ a fost proiectat subliminal
într-un cinematograf . Vânzările de îngheţată în timpul pauzei au fost mult mai mari, dar, pe de
altă parte, aproximativ jumătate dintre spectatori s-au plâns că era frig în cinematograf. Astăzi,
utilizarea semnalelor subliminale în publicitate este ilegală, deoarece există sentimentul că se
profită în mod necinstit de consumator. Totuşi, unii realizatori de reclame susţin că utilizarea
publicităţii subliminale nu diferă în principiu de reclamele existente, unde sunt deliberat
combinate culori, imagini şi asociaţii foarte sofisticate, pentru obţinerea unei eficienţe maxime. Ei
afirmă că, în ambele cazuri, consumatorii sunt la fel de inconştienţi de modul în care sunt
manipulaţi, aşadar care ar mai fi diferenţa? Ce părere aveţi?
(Hayes, Orrell, 2010, 198-199)
4. Iluziile perceptive. Exemple de iluzii perceptive.
Bibliografie minimală:
Neculau, A. (coord.). (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Iași: Editura

Polirom, pp. 17-31.
Popescu-Neveanu P., si colab. (1999). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Bucuresti:
Editura Didactica si Pedagogica, pp.25-43.
Hayes, N. Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie. București: Editura All, pp.191-
205.
Atkinson, R.L. și colab. (2002). Introducere în psihologie. Ediția a XI. București: Ed

Tehnică
Cosmovici, A. (1996). Psihologie generala, Iasi: Editura Polirom
Miclea, M. (1999). Psihologie cognitivă. Iași: Editura Polirom
Smith, E. E., Nolen-Hoeksema, S., Frederickson, B.L, Loftus, G.R. (2005). Introducere
în psihologie, Ediția a XIV-a, București: Editura Tehnică
Șchiopu, U. (1997). Dicționar de psihologie. București: Editura Babel
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Editura Polirom.
39
SAPTAMÂNA 5
SAPTAMÂNA 5. MEMORIA
Formele memoriei
Uitarea
Fără memorie viaţa omului ar fi practic imposibilă. Am trăi într-un prezent

continuu, fără trecut şi fără viitor, incapabili să înregistrăm schimbările. Toate obiectele
care acţionează asupra noastră ni s-ar părea absolut noi, necunoscute. Nu am avea
posibilitatea să folosim rezultatele cunoaşterii şi ar trebui să o luăm de fiecare dată de la
început.
Din punctul de vedere al dezvoltării şi al organizării, memoria umană, în raport cu
formele existente la alte specii, a atins gradul maxim de complexitate.
Memoria este procesul psihic care asigură întipărirea, stocarea şi reactualizarea
experienţei anterioare.
Conţinutul memoriei este divers şi se constituie din imagini, cuvinte, propoziţii,
idei, trăiri afective, mişcări. Memoria, în calitate de proces psihic, se realizează în trei faze:
- întipărirea (fixarea, encodarea, engramarea) este faza memoriei în care
informaţia se traduce într-un cod (imagine, sunet, propoziţie), astfel încât să poată pătrunde
în sistemul memoriei.
- stocarea (conservarea, păstrarea) se referă la reţinerea informaţiilor pentru o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp;
- reactualizarea (recuperarea) are în vedere aducerea la suprafaţă a informaţiilor
reţinute în vederea utilizării lor în activitatea umană. Reactualizarea se poate realiza sub
forma recunoaşterii sau a reproducerii. Recunoaşterea se produce în prezenţa materialului
care a fost memorat, iar reproducerea, în absenţa materialului. Dacă la o lucrare de control
primiţi întrebări cu răspunsuri la alegere, reactualizarea informaţiilor se va realiza prin
40
recunoaşterea răspunsurilor corecte, iar dacă întrebările vă vor solicita să construiţi în mod
liber răspunsul, atunci reactualizarea informaţiilor se bazează pe reproducere. (Neculau,
2005, 46-47)
Memoria umană este o modalitate de reflectare a trecutului. Ea nu trebuie

înţeleasă însă ca o înregistrare mecanică - aşa cum se produce pe un suport magnetic (CD,
Flash Drive) - a evenimentelor anterioare. Memoria este un proces activ deoarece faptele
memorate, păstrate şi reactualizate suportă modificări importante: reorganizări,
sistematizări, reconstrucţii. Încă din momentul întipăririi, omul modifică şi reconstruieşte
informaţia pentru a-i deveni mai familiară şi pentru a o putea înţelege mai bine. Şi în
timpul păstrării există o dinamică a informaţiilor, care presupune organizarea şi
reorganizarea celor memorate, stabilirea de legături între cunoştinţele noi şi cele anterior
stocate.
Memoria are un caracter inteligibil, ceea ce presupune înţelegerea informaţiilor
memorate, organizarea materialului de memorat după criterii de semnificaţie. Imaginaţi
situaţia în care aveţi de învăţat un curs şi faceţi o prelucrare a materialului pentru a-l putea
reţine mai uşor : îl împărţiţi în fragmente, desprindeţi ideile principale, faceţi o schemă,
realizaţi asociaţii cu informaţii anterioare. Chiar şi atunci când materialul de memorat nu
conţine în sine legături logice, tendinţa omului este aceea de a introduce diferite legături
care să-l ajute în reţinerea materialului.
Cercetările asupra memoriei umane au pus în evidenţă caracterul selectiv al
acesteia. Omul reţine şi reactualizează doar o parte a informaţiilor. Memorarea tuturor
conţinuturilor informaţionale nu este nici posibilă şi nici necesară. De obicei, reţinem şi
reactualizăm informaţiile care prezintă o anumită semnificaţie pentru noi şi deci corespund
preocupărilor, intereselor, gradului de cultură şi vârstei. Selectivitatea poate fi determinată
de implicarea noastră emoţională, de atitudinea pe care o avem faţă de un anumit
eveniment. (Neculau, 2005, 47)
Formele memoriei
Cercetările efectuate asupra memoriei au permis identificarea mai multor forme

sau tipuri de memorie. Cea mai frecventă clasificare are la bază criteriul duratei păstrării
informaţiilor. Pe baza acestui criteriu sunt delimitate trei forme ale memoriei umane:
41
memoria senzorială (de foarte scurtă durată); b) memoria de scurtă durată; c) memoria de
lungă durată.
Memoria senzorială (numită şi registru senzorial) reprezintă o modalitate de
stocare pentru un timp foarte scurt (0,5 secunde) a informaţiei primite de organele
receptoare. Mecanismele de procesare extrag informaţia utilă din materialul stocat, după
care informaţia trebuie să părăsească registrul senzorial pentru a face loc unui nou flux de
informaţii. Acest tip de memorie este specific fiecărei modalităţi senzoriale. Vom distinge
aşadar o memorie vizuală, o memorie auditivă, o memorie tactilă etc. (Neculau, 2005, 48)
Atunci când mergem la cinema, vedem ceea ce pare a fi o scenă cu desfăşurare
continuă, în care avem impresia că mişcările oamenilor sunt normale. Ceea ce se
prezintă în realitate ochilor noştri este o succesiune de imagini statice între care sunt
intercalate spaţii negre.
Pentru a vedea o imagine în mişcare continuă este necesar ca sistemul vizual de la
nivelul creierului să înmagazineze informaţia vizuală conţinută într-un cadru, până la
sosirea cadrului următor. Depozitul imaginilor vizuale care fac posibil acest proces face
parte dintr-o serie întreagă de sisteme ale memoriei senzoriale cu implicaţii intime în
percepţiile noastre asupra lumii.
Chiar în cadrul memoriei vizuale există probabil multe componente capabile de
înmagazinare a informaţiei vizuale pentru o scurtă perioadă de timp. Dacă, într-o cameră
întunecată, mişcaţi capătul unei ţigări aprinse, veţi constata că în urma ei rămâne o dâră și
puteţi scrie, în acest fel, o literă a alfabetului, iar o altă persoană va „vedea“ această literă.
Acest efect a fost folosit încă în anul 1740, pentru a măsura durata memoriei vizuale
senzoriale, de către cercetătorul suedez Segner, care a ataşat un tăciune aprins la o roată în
mişcare. Atunci când roata era învârtită repede se putea observa un cerc complet deoarece:
urma lăsată la începutul învârtirii strălucea încă puternic atunci când tăciunele ajunsese din
nou la punctul de plecare. Prin învârtirea roţii cu o viteză care permitea numai conturarea
unui cerc complet şi măsurarea timpului necesar unei mişcări de revoluţie, Segner a putut ;
stabili durata acestei scurte înmagazinări ale informaţiei senzoriale. El a găsit că durata era
egală cu aproximativ o zecime de secundă.
Acest fenomen cunoscut sub numele de „persistenţa văzului“ poate fi pus în
evidenţă chiar într-un mod mai simplu. Răsfiraţi-vă degetele de la o mână şi treceţi-le prin
faţa ochilor. Mişcaţi degetele la început încet şi veţi observa cum priveliştea care există în
fundal pare instabilă şi are tendinţa de a sălta. Mişcaţi apoi degetele cu repeziciune, dintr-o
parte în alta. Veţi vedea acum ceea ce pare a fi o imagine normală, deşi puţin estompată. În
42
cazul mişcării rapide, priveliştea este întreruptă numai timp scurt, ceea ce permite
reîmprospătarea imaginii de pe retină înainte ca aceasta să dispară.
În cazul auzului există o serie similară de memorii senzoriale. Dacă într-un anumit
colţ al camerei sunt produse pocnete foarte scurte, ne putem da seama foarte bine din ce
direcţie vin - acestea. Identificarea direcţiei se bazează pe aprecierea minusculelor
diferenţe privind timpii de sosire a pocnetelor la cele două urechi, o operaţie analoagă
folosirii sonarului pentru localizarea poziţiei unei nave. Însă, pentru a putea folosi această
diferenţă de timp între două : pocnete succesive este necesar să existe un sistem care să
înmagazineze informaţia legată de primul zgomot, până la sosirea celui de-al doilea, şi care
să permită estimarea extrem de precisă a diferenţei. (Baddeley, 1999, 15-16)
Memoria de scurtă durată asigură stocarea informaţiei timp de aproximativ 15-20
secunde. După acest interval informaţia este uitată sau este trecută în ceea ce se cheamă
memoria de lungă durată. Viaţa cotidiană ne oferă numeroase ocazii pentru a ilustra acest
tip de memorie. Pentru a forma un număr de telefon abia aflat trebuie să acţionezi foarte
repede şi să nu fii deranjat. Altfel, numărul este repede uitat. La fel se întâmplă şi în cazul
în care efectuăm un calcul mental (o adunare, de exemplu). Datele care intră în calcul sunt
reţinute în memorie până când obiectivul este atins, apoi sunt uitate. Memoria de scurtă
durată ne ajută să operăm cu informaţiile curente, cotidiene exact atât timp cât este necesar.
Ea se mai numeşte şi memorie de lucru sau memorie operaţională. (Neculau, 2005, 48)
Memoria de lungă durată cuprinde totalitatea informaţiilor receptate care pot fi
păstrate un timp nelimitat (ore, zile, ani şi chiar întreaga viaţă). în timp ce memoria de
scurtă durată are o capacitate limitată, capacitatea memoriei de lungă durata este foarte
mare, întrucât ea fixează aproape tot ce ni se întâmplă: evenimente zilnice, cunoştinţe,
deprinderi, trăiri afective. O mare parte a conţinutului acestei forme a memoriei nu este
disponibilă în permanenţă. Conţinutul poate fi reactivat în funcţie de necesităţile
subiectului sau în situaţii deosebite (stres, de exemplu). (Neculau, 2005, 49)
Memoria de lungă durată de tip episodic și semantic
Psihologul canadian Endel Tulving a făcut o distincţie utilă între două tipuri de
memorie de lungă durată: memoria episodică presupunând amintirea anumitor întâmplări,
ca de pildă vizita la dentist, cu o săptămână în urmă, şi memoria semantică legată în esenţă
de cunoştinţele asupra lumii. Cunoaşterea sensului unui cuvânt, a formulei chimice a unei
sări sau a capitalei Franţei constituie, toate, exemple, de memorie semantică. Există, fără
îndoială, diferenţe între memoriile personale specifice privind întâmplările individuale şi
43
cunoştinţele generale asupra lumii, care au fost, de obicei, acumulate de-a lungul unei
perioade îndelungate. (Baddeley, 1999, 15-16)
Cantitatea mare şi diversitatea informaţiilor stocate în memoria de lungă durată
necesită o organizare fără de care o mare parte a acestui material ar deveni inaccesibilă
reactualizării. Memoria de lungă durată este organizată pe criterii semantice. Informaţiile
sunt grupate, în funcţie de semnificaţia lor, într-o vastă reţea de scheme, operaţii, noţiuni.
Memoria semantică asigură o conservare trainică a cunoştinţelor.
Memoria de lungă durată ne permite să utilizăm un vast bagaj de cunoştinţe
abstracte, dar tot ea reţine şi evenimentele vieţii noastre. De exemplu, avem amintiri despre
prima zi de şcoală, despre casa părintească, despre cum ne-am petrecut vacanţa de vară.
Stocarea informaţiilor despre evenimente se realizează prin ceea ce s-a numit memorie
episodică. (Neculau, 2005, 49)
Memoria implicită și explicită
Însuşirea unor priceperi motorii, ca de pildă dactilografía, este conservată, în mod

tipic, similar unei serii întregi de fenomene reunite sub termenul de imprimare. Acest
termen se referă la observaţia că, atunci când un cuvânt sau un obiect este văzut sau auzit
de mai multe ori, el va fi văzut sau auzit mai uşor a doua oară sau în cazurile ulterioare.
Pririn urmare, dacă aţi auzit recent cuvântul iepure, capacitatea dumneavoastră de a-1
percepe va fi mai mare dacă el va fi prezentat foarte rapid, iar dacă vi se va solicita să
găsiţi un cuvânt care să răspundă schemei I - P - - E veţi reuşi probabil mai repede decât un
alt subiect, care a văzut un alt cuvânt, total diferit.
Procesul de învăţare estimat în acest mod este numit implicit. Deoarece subiectul
nu este chestionat asupra prezentărilor anterioare ale materialului care urmează a fi învăţat,
influenţa acestora este reflectată indirect prin viteza sau natura performanţelor ulterioare
obţinute, de regulă, în rezolvarea unor probleme în care nu se apelează direct la memorie.
Un asemenea mod de învăţare nu este influenţat de mulţi dintre factorii importanţi în cazul
când învăţarea se estimează prin ceea ce subiectul reactualizează sau recunoaşte. Prelucra-
rea unui cuvânt în funcţie de sensul său, de exemplu, ajută la reactualizarea lui ulterioară,
dar nu influenţează intensitatea imprimării. Însă schimbarea formei de prezentare fizică a
cuvântului, de pildă, schimbarea caracterelor cu care este tipărit, tinde să reducă impri-
marea, dar are un efect redus sau nu are efect asupra procesului de reactualizare.
Deşi părerile privind interpretarea teoretică a procesului implicit şi explicit de
învăţare sunt discordante, majoritatea specialiştilor sunt de acord că procesul de învăţare
44
care se conservă la pacienţii amnezici se caracterizează prin îndeplinirea unor acţiuni

bazate pe un proces de învăţare indirectă. Pentru a îndeplini cu succes o operaţie bazată pe
deprinderi, ca de pildă dactilografierea, subiectul nu trebuie să-şi amintească faptul că a
mai întâlnit această situaţie şi nici nu trebuie să evidenţieze un efect de imprimare. Prin
contrast, pacienţii amnezici se comportă rău în testele care necesită apelarea la experienţa
anterioară ce învăţare; ei găsesc că este dificil să-şi amintească un fapt descris, de pildă în
ziar, sau să stabilească dacă într-o şedinţă anterioară de testare le-a fost prezentată o
anumită lucrare. Din această cauză, pentru a face distincţia între cele două tipuri de
învăţare, şi de memorie, anumiţi teoreticieni preferă să folosească termenii de direct şi
indirect (în loc de explicit şi implicit). (Baddeley, 1999, 20-21)
Uitarea
Psihologii au dat câteva explicaţii motivului pentru care uităm lucrur pe care le
ştiam odată. Vom analiza pe rând câteva dintre aceste teorii.
Amnezia
Unul dintre cele mai evidente motive pentru care uităm este deteriorarea sau
îmbolnăvirea creierului. Câteva tipuri de accidente au arătat că oamenii nu-şi mai amintesc
lucruri pe care ar trebui să şi le poată aminti şi această pierdere a memoriei este cunoscută
sub denumirea de amnezie. În principiu, există două tipuri de amnezie amnezie
retrogradă şi amnezie anterogradă.
Amnezia retrogradă se produce când o persoană nu îşi mai aminteşte
evenimentele care au anticipat accidentul. În forma cea mai gravă se poate ca pacientul să
uite cine este şi unde trăieşte, dar această formă este foarte rară. Cel mai frecvent, oamenii
uită doar ce s-a întâmplat în cele circa zece minute care au precedat accidentul, ca şi cum
amintirile ar avea o perioadă de „aşezare“ şi cele mai recente sunt cel mai uşor de pierdut.
Amnezia anterogradă se produce când individul nu este capabil să-şi amintească
evenimentele de după accident. Această formă de amnezie anterogradă este, şi ea, foarte
rară, dar o formă mai frecventă se manifestă în sindromul lui Korsakoff, prezent la
alcoolicii „înrăiţi“. Deşi pot părea normali, ei sunt deseori incapabili să reţină informaţii şi
nu pot, de exemplu, să-şi amintească persoanele pe care le-au întâlnit chiar în ziua
respectivă. Deseori, ei învaţă să ascundă acest lucru făcând remarci foarte generale, dar
problema rămâne, totuşi, serioasă.
45
Amnezia prin deteriorarea creierului este o formă extremă de uitare, dar uitarea se
produce şi în viaţa cotidiană. Psihologii au încercat să explice cum are loc uitarea şi au fost
propuse câteva variante.
Uitarea motivată
Una dintre cele mai vechi teorii despre uitare a fost elaborată de către Sigmund
Freud, în 1901. El susţinea că uitarea este determinată în întregime de refulare - uităm
deoarece, în unele privinţe, suntem motivaţi să uităm. Dacă nu am uita anumite lucruri,
acestea ne-ar aminti de aspecte profund emoţionale şi traumatice. Datorită ameninţării pe
care ar constitui-o o astfel de situaţie pentru conştient, ea este refulată, deci individul „uită“
şi nu-şi mai poate aminti.
Deşi ideea de uitare motivată a fost susţinută într-o anumită măsură, de exemplu,
prin studiul lui Brower despre amintirile plăcute şi neplăcute foarte puţini psihologi de
astăzi ar fi de acord cu Freud că uitarea poate fi explicată în întregime astfel. Mai curând,
ei ar considera procesul menţionat drept una dintre multiplele căi prin care poate avea loc
uitarea.
Interferenţa
O altă cale prin care poate avea loc uitarea este interferenţa cu alte informaţii.
Aceasta poate lua două forme: interferenţă retroactivă şi interferenţă proactivă.
Interferenţa proactivă are loc atunci când cunoştinţele sau deprinderile vechi
stânjenesc asimilarea altor noi, de exemplu, învăţarea echivalentului franţuzesc pentru un
cuvânt stânjeneşte încercarea însuşirii echivalentului german.
Interferenţa retroactivă are loc atunci când noile cunoştinţe inhibă cunoştinţele
dobândite anterior. Astfel, de exemplu, când învăţaţi echivalentul franţuzesc şi pe cel
nemţesc, s-ar putea să nu vă mai amintiţi cuvântul franţuzesc pe care l-aţi învăţat primul.
Aceasta ar fi interferenţă retroactivă. (Hayes, Orrell, 2010, 180-181)
SEMINAR 5
Aplicații pentru seminar.
1.Memoria inteligibilă
Citiţi seria de litere BBCCNNNBCAXNTVR. închideţi ochii şi încercaţi să le

reproduceţi în ordinea citirii lor. Fiind o serie de 15 litere, veţi avea dificultăţi în
46
reamintirea întregului şir. Dacă, în loc să memoraţi fiecare literă în parte, le veţi grupa în
patru unităţi cu sens: BBC / CNN / NBC / AXN / TVR, memorarea lor va fi mult mai
uşoară, mai ales că fiecare unitate reprezintă numele unor posturi de radio sau televiziune
foarte cunoscute.
2.Memoria constructivă
Un celebru studiu al lui Bartlett s-a bazat pe o metodă cunoscută sub denumirea
de reproducere serială. Pentru a studia felul în care se realizează procesele memoriei în
viaţa cotidiană, el a plecat de la ideea că avem obiceiul să povestim ce am auzit sau am
întâlnit. Deci tehnica sa de reproducere serială presupunea ca un subiect să asculte sau să
citească o poveste şi apoi să o reproducă fie în scris, fie repovestind-o altei persoane.
Următoarea persoană trebuia să facă apoi acelaşi lucru, şi astfel Bartlett putea observa cum
se modifica istorisirea, treptat, prin repovestire.
Una dintre poveştile folosite de către Bartlett se numea Lupta fantomelor. Era
vorba despre descrierea unui război între două triburi de indieni din America de Nord, în
care apăreau şi spiritele ancestrale ale triburilor. Acestea puteau fi considerate fie foarte
importante, fie doar ca parte a visului cuiva şi cu totul lipsite de importanţă. Bartlett a
constatat că subiecţii europeni au fost înclinaţi să omită spiritele când au reprodus
povestea, deoarece nu le considerau importante. În loc să-şi amintească întreaga poveste, ei
şi-au amintit doar acele porţiuni care se potriveau cu stilurile lor de gândire preexistente.
(Hayes, Orrell, 2010, 177)
Redăm în continuare istorioara folosită de Bartlett, cunoscută sub numele de
„Lupta fantomelor”
Într-o noapte, doi tineri din Egulac coborâră la râu să vâneze foci şi, în timp ce se
aflau acolo, vremea devenise ceţoasă şi calmă. Auziră apoi strigăte de luptă şi se gândiră:
„S-ar putea să fie un grup de luptători.“ Reuşiră să ajungă până la mal şi să se ascundă
după un buştean. Apărură atunci nişte canoe; auziră zgomotul vâslelor şi văzură o canoe
venind către ei. În canoe se aflau cinci bărbaţi care spuseră: Am dori să vă luăm cu noi.
Mergem pe râu în sus şi ne luptăm cu cei de acolo. Veniţi?“
Unul dintre tineri spuse: „Nu am săgeţi. “
Avem săgeţi în canoe. “ spuseră ei.
„Eu nu merg. S-ar putea să fiu ucis. Rudele mele nu ştiu unde am plecat. Dar tu,
spuse el, întorcându-se către celălalt, poţi merge cu ei. “
47
Astfel, unul dintre tineri plecă, iar celălalt se întoarse acasă. Iar războinicii
merseră pe râu în sus până la un oraş situat în cealaltă parte a Kalama-ei.
Oamenii coborâră la râu şi începură să lupte iar mulţi fură ucişi. Curând după
aceea tânărul îi auzi pe războinici spunând: „Repede, să ne întoarcem acasă; indianul
acesta a fost rănit.“
Atunci el gândi: „Vai, acestea sunt năluci.“
Nu se simţea rău, dar ei spuseseră că este rănit.
Atunci canoele se întoarseră în Egulac, iar tânărul debarcă, merse acasă şi făcu
un foc. Apoi spuse tuturor:,.Ascultaţi, eu am însoţit nălucile într-o luptă. Mulţi dintre ai
noştri au fost ucişi şi mulţi dintre cei care ne-au atacat au fost ucişi. Ei mi-au spus că am
fost rănit, dar eu nu mă simţeam rău. “ Spuse toată povestea, apoi tăcu. Când răsări
soarele, el căzu. Din gură i se prelinse ceva negru. Faţa i se contorsionă. Oamenii săriră
în sus şi începură să strige. El era mort. (Baddely, 1999, 84-85)
3. Viața fără memorie. Memoria – normal și patologic. Discuție critică:

Amnezia Cazul lui Clive Wearing
Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi viaţa omului fără memorie. Cazul

muzicianului Clive Wearing, care s-a îmbolnăvit de encefalită în urma unei infecţii virale,
reprezintă o ilustrare dramatică a consecinţelor pierderii memoriei.
„El a fost afectat într-o asemenea măsură, încât nu-şi mai poate aminti decât ceea
ce s-a întâmplat cu câteva minute înainte şi, în consecinţă, consideră că abia în momentul
respectiv şi-a recăpătat conştienţa. El ţine un jurnal în care notează această obsesie: pagini
întregi de note în care se menţionează data, ora şi faptul că abia a redevenit conştient. [...]
Ori de câte ori apare soţia sa, Clive o întâmpină cu bucuria celui care nu a văzut persoana
iubită timp de mai multe luni, astfel încât ea nu trebuie decât să părăsească încăperea timp
de două, trei minute şi să se reîntoarcă, pentru ca bucuria să se repete; este un proces
întotdeauna plin de emoţie, care se exprimă întotdeauna în acelaşi mod. Clive trăieşte într-
un prezent permanent, fiind incapabil să înregistreze schimbările sau să folosească trecutul
pentru anticiparea viitorului, o situaţie pe care el a descris-o o dată ca fiind «iadul pe
pământ. Este ca şi când ai fi mort în tot acest timp nenorocit». [...] Nu se poate bucura de
cărţi deoarece nu le poate urmări intriga, nu manifestă nici un interes pentru problemele
curente, acestea fiind pentru el lipsite de sens, întrucât nu îşi poate aminti contextul. Dacă
iese din casă, se pierde imediat. Muzicianul este un adevărat prizonier într-o mică insulă a
conştientului înconjurată de marea amneziei” (Baddeley, 1999, 8-9).
48
Baddeley, A., (1999). Memoria umană, București: Teora

Neculau, A. (coord.), (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Iași: Editura
Polirom , pp. 46-54.
Hayes, N. Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie, București: Editura All,
pp.191-205.
Atkinson, R.L. și colab. (2002). Introducere în psihologie. Ediția a XI. București:

Ed Tehnică
Ribot, Th. (1998). Memoria și patologia ei. București: Editura IRI
Smith, E. E., Nolen-Hoeksema, S., Frederickson, B.L, Loftus, G.R. (2005).
Introducere în psihologie, Ediția a XIV-a, București: Editura Tehnică
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Editura Polirom.
49
SAPTAMANA 6
SAPTAMANA 8. PARLAMENTUL
PROCESELE COGNITIVE SUPERIOARE

SĂPTĂMÂNA 6: GÂNDIREA
Uneori gândirea este văzută ca o „reflectare generalizată şi mijlocită a

realităţii”. De exemplu, când mă scol dimineaţa, mă uit pe fereastră şi constat că
pământul grădinii e ud şi plin de bălţi, îmi spun : „astă noapte a plouat". Acest act
presupune un proces de gândire care e mijlocit, fiindcă nu văd ploaia, ci numai
efectele ei. Este şi o cunoaştere generalizată, întrucât raționamentul are la bază
convingerea că ploaia abundentă udă totdeauna pământul din faţa ferestrei mele.
Alteori, gândirea este concepută ca o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea
unor aspecte importante ale realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme. Când
vorbim de probleme ne gândim la dificultăţile întâmpinate în calea atingerii unui
obiectiv propus (sau impus).
Totuşi, René Descartes considera gândirea drept o calitate specifică
spiritului. Deci noi am gândi tot timpul. De fapt, marele gânditor pune semnul
egalităţii între termenii „gândire" şi „conştiinţă" (conştiinţa reflexivă în special).
Psihologia trebuie însă să distingă niveluri diferite de activitate. Iată, mergem pe
stradă şi îl întâlnim pe amicul nostru Z. îl întrebăm : „Ce mai faci ? ". El ne răspunde
că se duce la facultate. Această convorbire decurge aproape automat şi nu presupune
nici un efort. N-am putea vorbi de gândire propriu-zisă, ci doar de un act de
comunicare elementară. Doar dacă ni se pare nejustificat mersul la universitate şi ne
punem întrebarea „de ce ne-a minţit? ", abia atunci intervine procesul de gândire.
50
Gândirea implică o succesiune de operaţii. Când spunem succesiune nu

înseamnă că actul de gândire trebuie să dureze mult: ca şi în cazul percepţiei,
implicarea lor se poate realiza extrem de repede, ca şi cum ar fi simultane (când
întrevăd soluţia „dintr-odată"). Alteori, rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani
de zile - aspect subliniat în descrierea actului de creaţie, în care gândirea este inclusă
în mod organic. (Cosmovici, 1996, 178)
Se pot distinge două categorii de operaţii ale gândirii : operaţii generale,

prezente în orice act de reflecţie, şi operaţii specifice, în relaţie cu o anumită categorie
de probleme, cu un anume domeniu de cercetare.
Operaţiile generale sunt : comparaţia, analiza, sinteza, abstractizarea şi gene-
ralizarea.
Comparaţia constă într-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau
fenomene cu scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. De obicei, se
spune că ea ar consta în stabilirea similitudinilor şi a diferenţelor. De fapt, acestea
presupun analiză şi sinteză, comparaţia fiind doar momentul iniţial al reflecţiei care
necesită alăturarea mintală pentru a putea să stabilească potrivirile ori nepotrivirile.
Pentru a constata dacă floarea întâlnită în grădina botanică este aceeaşi cu cea din sera
bunicilor, trebuie să mi-o amintesc şi să o alătur celei percepute. Apoi sunt atent la
detalii, deci voi face o analiză: separarea mintală a unor obiecte şi fenomene sau a
unor însuşiri, părţi, elemente ale lor. Voi examina forma petalelor, apoi frunzele etc.
Dacă voi găsi asemănări, voi spune că este aceeaşi specie de plantă - ceea ce
presupune sinteză: o legătură stabilită între obiecte, fenomene sau diferitele lor părţi,
elemente sau însuşiri.
Aceste operaţii au corespondent în numeroase acţiuni pe care le efectuăm
zilnic: alăturarea unor obiecte, descompunerea lor (cojirea unor portocale, de pildă)
sau combinarea în prepararea mâncării ori confecţionarea de unelte. Ele sunt prezente
şi în psihicul animalelor superioare care pot rezolva astfel o serie de probleme.
Să luăm exemplul experimentului lui E.G, Vaţuro, efectuat cu un cimpanzeu
învăţat (prin dresaj) să ia apă cu o căniță dintr-un vas mai mare şi cu ea să stingă
flacăra ce îi bara accesul la o banană pusă între nişte bolovani. După ce s-a deprins cu
51
acţiunea efectuată zilnic, într-o dimineaţă, n-a mai găsit recipientul cu apă, ci numai
căniţa. Or, experienţa se efectua pe o plută mare, în mijlocul unui lac, deci apă se afla
din belşug! Totuşi, maimuţa stătea cu căniţa în mână şi nu ştia ce să facă: pentru ea, în
acel moment, apa din lac era altceva decât apa din vas. Ulterior, Vaţuro a pus din nou
vase cu apă la locul ştiut, dar le schimba forma şi mărimea: când o putină, când un
butoiaş, când o damigeană. Maimuţa se descurca totuşi, umplându-şi, căniţa cu apă,
stingând focul şi consumând cu poftă banana. Din nou s-a trezit într-o zi fără recipient
cu apă, găsind doar căniţa. Uitându-se în jur, dintr-o dată a avut o tresărire, s-a repezit
la marginea plutei, a luat apă în cană şi a alergat să stingă focul. De data aceasta, ea a
făcut o sinteză, o legătură între apa din lac şi cea din vase. Această sinteză a presupus
însă o analiză (efectuarea unei separaţii, pe plan mintal, între pereţii vasului şi
conţinutul său) şi o comparaţie: o apropiere mintală între imaginea apei din vas şi
percepţia apei din jur. Interesul acestei cercetări este de a fi accentuat un aspect
important: progresul gândirii este favorizat de variaţia experienţei, de diversitatea
obiectelor sau a situaţiilor. La animale, această varietate trebuie să apară în acţiuni
reale. La om, vom vedea, ea poate interveni în mod eficient şi numai pe planul
acţiunilor imaginate.
Celelalte două operaţii generale nu le mai găsim decât la fiinţele umane.
Abstractizarea este o analiză a esenţialului, izolarea pe plan mintal a unor aspecte
sau relaţii esenţiale între obiecte şi fenomene. Spre deosebire de analiză, în
abstractizare există conştiinţa unui anume aspect, aparţinând la mai multe obiecte sau
fenomene, chiar unei clase întregi. De pildă, sunt convins că toate piersicile au o parte
cărnoasă şi parfumată, învelind un sâmbure dur. Conştiinţa esenţialului este de fapt
convingerea în caracterul său general. Astăzi, psihologii tind să efectueze o separaţie
între cele două operaţii, presupunând că izolarea unei relaţii poate preceda
generalizarea ei. Însă în acel moment nu e decât o analiză, care - într-adevăr - se poate
produce mult înaintea abstractizării. Putem caracteriza generalizarea ca fiind operaţia
prin care extindem o relaţie stabilită între două obiecte sau fenomene asupra unei
întregi categorii. Oamenii de ştiinţă au constatat prezenţa unor cutremure în preajma
unui vulcan, precedând o erupţie, şi consideră aceasta ca un fenomen general,
înlesnind predicţia. Se vorbeşte însă de generalizare şi atunci când includem un dat
52
particular într-o clasă mai largă de obiecte, fenomene sau însuşiri. (Cosmovici, 1996,
178-180)
Conceptele sunt conensări informaționale, generalizări despre obiecte, ființe

și fenomene care au caracteristici similare. (Neculau, 2005, 39)
Un concept reprezintă o întreagă clasă de obiecte; este setul de proprietăţi
pe care le asociem cu o anumită clasă. Conceptul nostru de „pisică“, de exemplu,
include proprietăţile: are patru picioare şi mustăţi. Conceptele au funcţii de importanţă
majoră în viaţa mentală. Una dintre aceste funcţii este să împartă lumea în unităţi cu
care se poate lucra (economie cognitivă). Lumea este plină de atâtea obiecte diferite
încât dacă l-am trata pe fiecare ca distinct, am fi curând copleşiţi. De exemplu, dacă ar
trebui să ne referim la fiecare obiect pe care l-am întâlni cu un alt nume, vocabularul
nostru ar trebui să fie gigantic - atât de imens încât comunicarea ar putea deveni
imposibilă. (Smith, 2005, 469)
Fiind un integrator categorial, noțiunea este întotdeauna generală, dar se
situează la diferite grade de generalitate (de exemplu, galben – culoare, privighetoare
– pasăre – viețuitoare – ființă; hidrogen – hidrocarburi – substanță chimică).
Tot așa noțiunea se situează, prin factura ei, la un anumit nivel de
abstractizare: unele sunt mai apropiate de concret (dar niciodată reductibilă la un
concret singular), iar altele urcând la niveluri mai înalte de abstracțiune până se pierde
orice contact cu imaginile, ramânând în minte numai ideea, desprinsă de orice contex
intuitiv. Aceasta a permis sistemului cognitiv global, la care a ajuns omenirea, să
poată fi prezentat sub forma unei piramide a conceptelor. (Neveanu, Zlate, Crețu,
1998, 59-60)
Categorizarea se referă la procesul prin care se atribuie un obiect unui
concept. Când categorizăm un obiect, îl tratăm ca şi cum ar avea multe din
proprietăţile asociate conceptului, inclusiv proprietăţi pe care nu le-am perceput
direct. O a doua funcţie majoră a conceptelor este că acestea ne permit să facem
predicții despre informaţii care nu sunt direct perceptibile. De exemplu, conceptul
nostru de „măr“ este asociat cu unele proprietăţi greu de perceput ca faptul că are
seminţe şi că este comestibil, dar şi cu proprietăţi care pot fi direct perceptibile, cum
53
sunt faptul că este rotund, are o anumită culoare şi creşte în copaci. Putem folosi
proprietăţile vizibile pentru a include un obiect într-o categorie cum este cea de „măr“
(obiectul este roşu, rotund şi atârnă într-un copac) şi apoi să deducem că obiectul are
şi proprietăţile care sunt mai puţin vizibile (are seminţe şi e comestibil). Conceptele
ne permit să trecem dincolo de stadiul informaţiei direct perceptibile. (Smith, 2005,
469; Anderson, 1991, Bruer, 1957)
Prototipurile
Proprietăţile asociate cu un concept par să se încadreze în două seturi. Un set

de proprietăţi formează prototipul conceptului. Ele sunt proprietăţile care descriu
cele mai bune exemple din clasa reprezentată de conceptul respectiv. În conceptul de
„bunică“ de exemplu, prototipul dumneavoastră ar putea include proprietăţi ca femeie
care are în jur de 60 de ani, păr grizonat şi adoră să îşi petreacă timpul cu nepoţii.
Prototipul este ceea ce ne vine în minte de obicei când ne gândim la concept. Deşi
proprietăţile prototipului pot fi adevărate pentru o bunică tipică, ele evident nu pot fi
adevărate pentru toate obiectele din clasa reprezentată de conceptul respectiv (gândiţi-
vă la o femeie care are spre 40 de ani şi care, ca şi fiica ei, a avut un copil când era
adolescentă). Acest lucru înseamnă că un concept trebuie să mai conţină şi altceva în
afară de prototip. Acest lucru adiţional este un nucleu care cuprinde proprietăţile cele
mai importante pentru calitatea de membru al clasei reprezentate de conceptul
respectiv. Nucleul conceptului de „bunică“ ar include probabil proprietăţile de femeie,
părinte al unui părinte, proprietăţi esenţiale pentru ca un obiect să aparţină conceptului
(Smith, 2005, 469, 470; Armstrong, Gleitman şi Gleitman, 1983).
Să luăm un alt exemplu, conceptul de „pasăre“. Prototipul dumneavoastră
include probabil proprietăţi ca zboară şi ciripeşte - care sunt valabile pentru cele mai
bune exemple de „păsări“, ca vrăbiile şi rândunicile, dar nu şi pentru alte exemple, ca
struţii şi pinguinii. Nucleul dumneavoastră va preciza probabil ceva despre bazele
biologice ale conceptului de pasăre - anumite gene sau cel puţin părinţi păsări.
Problema apare ca un „obstacol” cognitiv în relațiile dintre subiect și lumea

sa, o „barieră”, o „dificultate teoretică sau practică”. Problema reprezintă un sistem de
54
întrebări asupra unei necunoscute, pentru că dificultatea se prezintă direct ca o lacună

a cunoașterii.
O problemă apare atunci când o persoană îşi propune să atingă un scop sau să
reacţioneze într-o situaţie şi nu are pentru aceasta un răspuns dinainte pregătit.
Pentru a putea spune că există o problemă, trebuie să identificăm toate cele
trei elemente ale sale: 1) starea iniţială, punctul de plecare, 2) scopul problemei sau
starea finală şi 3) acţiuni sau operaţii ce ne conduc de la starea iniţială la cea finală.
(Neculau, 2005, 40)
Clasificarea problemelor
Cunoaşterea elementelor ce alcătuiesc o problemă ne permite să clasificăm

problema şi să ne ajustăm soluţiile în consecinţă. În general problemele pot fi
împărţite în: bine definite (cunoaştem bine toate cele trei elemente ale sale - de
exemplu, cele mai multe probleme matematice) şi probleme slab definite (în care
elementele problemei nu sunt evidente - de exemplu, cum să ne consolăm prietenul
sau cum să ne convingem părinţii să ne lase la o petrecere).
Pornind însă de la operaţiile prin care se pot soluţiona problemele, acestea
pot fi clasificate astfel:
1) probleme de rearanjare a elementelor - solicitarea este de a reordona
elementele problemei, astfel încât să îndeplinească un anumit criteriu. În general, la
aceste probleme sunt posibile diverse aranjamente ale elementelor, dar numai unul
dintre ele îndeplineşte criteriul solicitat. Rearanjarea unor litere disparate pentru a
forma un cuvânt cu sens reprezintă un exemplu.
2) probleme de structurare a elementelor - în acest caz suntem solicitaţi să
identificăm relaţia dintre elementele problemei şi să construim o nouă structură, un
element nou. Exemple de astfel de probleme sunt analogiile sau rezolvarea cuvintelor
încrucişate.
3) probleme de transformare - solicită din partea noastră intervenţii astfel
încât, prin modificări succesive ale stării iniţiale, să ajungem în starea finală, cea
solicitată. De obicei, mai apar aici restricţii legate de timp sau de numărul de
transformări permise. (Neculau, 2005, 40-41)
55
Etapele rezolvării problemelor
Din observarea modului în care oamenii rezolvă problemele, psihologii au

ajuns la concluzia că sunt parcurse succesiv mai multe etape:
1) reformularea sau simplificarea problemei - este una dintre etapele foarte
importante nu numai pentru că este prima, ci şi pentru că de specificarea stării iniţiale
(înţelegerea datelor problemei) şi a celei finale depinde ca soluţia pe care o vom găsi
să coincidă cu cea aşteptată.
2) avansarea ipotezelor - după specificarea stărilor problemei, oamenii încep
să formuleze ipoteze cu privire la modul de rezolvare. Dacă problema e simplă sau ne
este familiară, atunci soluţia apare imediat, ea fiind activată din memoria de lungă
durată. În acest caz, strategia de rezolvare adoptată este una algoritmică (algoritmii
sunt serii ordonate de paşi ce ne conduc la un rezultat sigur - de exemplu, rezolvarea
unei ecuaţii sau gătitul unui fel de mâncare după reţetă). Dacă însă problema este
nouă sau complexă, pentru care nu avem soluții la îndemână, vom folosi o strategie
euristică (bazată pe metoda încercare-eroare);
3) testarea ipotezelor - presupune executarea efectivă a operaţiilor pe care le
solicită problema, în vederea „reducerii” distanţei dintre starea iniţială şi cea finală;
4) verificarea - constă din compararea rezultatului obţinut cu starea finală,
solicitată de problemă, urmată de reluarea rezolvării, dacă rezultatele nu sunt cele
aşteptate. (Neculau, 2005, 42)
SEMINAR 6
Aplicații pentru seminar:
1. Universalitatea formării prototipurilor. Prototipurile noastre sunt

determinate în primul rând de cultură sau sunt universale? Pentru unele concepte, ca
cel de „bunică“, cultura are în mod clar un impact major asupra prototipului. Dar
pentru conceptele mai naturale, prototipurile sunt surprinzător de universale.
Gândiţi-vă la conceptele culorilor - de exemplu, „roşu“. Acesta este un
concept vag (nici o persoană obişnuită nu ştie care sunt proprietăţile ei definitorii) şi
unul cu un prototip clar: oamenii din cultura noastră sunt de aceeaşi părere când
stabilesc care nuanţe sunt tipice pentru roşu şi care nuanţe sunt atipice. Oamenii din
56
alte culturi sunt şi ei de nord cu alegerile noastre. Remarcabil este că acest acord este
prezent şi la oamenii din culturi în care nu există în limbă un cuvânt pentru „roşu“.
Când vorbitorii acestor limbi sunt rugaţi să aleagă cel mai bun exemplu dintr-un şir de
nuanţe de roşu, ei fac aceleaşi alegeri pe care le-am face şi noi. Chiar dacă gama de
culori pentru ceea ce ei ar numi „roşu“ diferă de gama noastră, ideea lor despre un
roşu tipic este aceeaşi cu a noastră (Smith, 2005, 471; Berlin şi Kay, 1969).
Experimente mai recente sugerează că prototipurile pentru unele concepte de animale
pot fi universale.
Am discutat unele cazuri în care prototipurile par să fie universale - adică în
linii mari neafectate de cultură. Puteţi găsi cazuri în care prototipurile sunt extrem de
influenţate de cultură? Daţi câteva exemple.
2. Rezolvarea problemelor. Un grup de participanţi a primit problema

fixării unei lumânări pe o uşă folosind numai materialele prezentate în figura de mai
jos
Soluţia era să prindă cutia de uşă şi să o folosească drept platformă centru

lumânare. Majoritatea participanţilor au avut dificultăţi la această problemă, probabil
din cauză că şi-au reprezentat cutia ca un container, nu ca platformă (această
dificultate este numită deseori fixitate funcţională). Un alt grup de participanţi a
57
primit exact aceeaşi problemă numai că a fost îndepărtat conţinutul cutiei. Aceşti
participanţi au avut mai mult succes în rezolvarea rroblemei, probabil pentru că au
fost mai puţin înclinaţi să includă proprietatea de container a cutiei în reprezentarea
lor şi mai înclinaţi să o includă pe aceea de suport. Cercetările de acest tip oferă un
punct de sprijin pentru credinţa multor experţi că realizarea unei reprezentări corecte a
problemei reprezintă jumătate din soluţia problemei. Ce tip de problemă este aceasta?
3. Rezolvați următoarele probleme și identificați categoria din care fac

parte? Ce strategie de rezolvare ați folosit?
a) Avem trei trolli și trei hobbiti pe care vrem să îi trecem peste un râu, dar
avem o singură barcă în care încap doar două persoane iar dacă sunt mai mulți trolli
decât hobbiți, trollii îi vor ucide și mânca imediat pe hobiți. Cum îi putem traversa pe
toți râul fără să se întâmple acest lucru?
b) Nuferii de pe un lac își măresc dimensiunile în fiecare zi; dacă în 30 de
zile vor acoperi jumătate de lac, cât timp va fi necesar pentru a acoperi tot lacul?
c) Luați 6 chibrituri și le așezați în așa fel încât să formeze patru triunghiuri
echilaterale congruente, a căror latură să fie egală cu lungimea chibritului.
d) Nouă puncte sunt aranjate în formă de pătrat; desenați patru linii drepte,
continue, care să unească punctele, fără să ridicați creionul de pe hârtie.
58
Cosmovici, A., Psihologie generala, Iasi, Editura Polirom, 1996, pp. 178-
197.
Neculau, A. (coord.), Psihologie. Manual pentru clasa a X a, Editura
Polirom, Iași, 2005, pp.38-45.
Smith, E. E., Nolen-Hoeksema, S., Frederickson, B.L, Loftus, G.R.,
Introducere în psihologie, Ediția a XIV-a, Editura Tehnică, București, 2005, pp. 468-
505.
Bibliografie suplimentară:
Albu, G., Concepte fundamentale ale psihologiei: memoria, gândirea,

imaginația, Editura Economică, București, 2003
Atkinson și colab., R.L., Introducere în psihologie, Ediția a XI, Ed Tehnică,
București, 2002
Tony Malim, Procese cognitive, București, Editura Tehnică, 1999
Miclea, M., Psihologie cognitivă, Editura Polirom, Iași, 1999
Popescu-Neveanu P., si colab., Psihologie. Manual pentru clasa a X a,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999
Șchiopu, U., Dicționar de psihologie, Editura Babel, București, 1997
Zlate, M., Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999.
59
SAPTAMANA 7
PROCESELE COGNITIVE SUPERIOARE

SAPTAMÂNA 7. COMUNICAREA ȘI LIMBAJUL
Conceptul de comunicare; Tipuri de comunicare umană
Limbajul şi gândirea; Funcţiile limbajului; Formele limbajului
Conceptul de comunicare
Sub aspect etimologic comunicarea (de la termenul latin comunis=comun)

semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun
informații, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele.
Communis, având sensul de „a pune în acord”, „a pune în relaţie”, căpătând ulterior
sensul de „a împărtăşi celorlalţi”, „a împărţi multora”. Într-o altă ordine de idei
communis semnifică şi „a stăpâni în comun”, de unde şi termenii de comunitate,
comuniune şi chiar de obligaţie, munis desemnand o persoană care îşi face datoria în
societate (Ciocan, Negreț, 1981).
Comunicarea umană este o modalitate specifică de interacţiune, o relaţie de
schimb informaţional între parteneri şi, totodată, un proces în cadrul căruia aceştia se
înţeleg şi se influenţează reciproc. Ca relaţie şi proces comunicarea se defineşte prin
următoarele aspecte: transmiterea şi schimbul de informaţii între oameni; circulaţia de
impresii, opinii, judecăţi de valoare, stări afective, comenzi etc., prin intermediul
cărora este influenţată conduita participanţilor la acest proces (Postelnicu, 2002, p.
24).
Modelul elaborat de Shanon în 1952, în cadrul teoriei informaţiei, a cunoscut
un succes considerabil. El este rezultatul unor cercetări întreprinse de o serie de
specialişti în domeniul telecomunicaţiilor, sprijiniţi în demersul lor de un număr de
matematicieni, şi răspunde la o întrebare crucială la acea vreme pentru industria
telecomuniţiilor : cum poate fi îmbunătăţită transmiterea unei informaţii - a unui
semnal - de la un punct la altul sau, altfel spus, cum poate fi transmis un mesaj cu
randament optim?
60
Shannon, definește comunicarea ca o transmitere a unui mesaj dintr-un loc în

altul. Componenetele comunicării sunt: emițătorul, receptorul, canalul de comunicare,
codul. Transmiterea mesajului se face trecând de la un emițător prin operații de codare
și decodare păna la receptor și în sens invers la emițător pentru realizarea unei
conexiuni inverse (feed-back).
Practic, procesul comunicării se bazează pe stabilirea unei relaţii între un
emiţător şi un destinatar. Emiţătorul, care doreşte să ofere o informaţie, va trebui să o
traducă într-un limbaj accesibil destinatarului şi compatibil cu mijloacele de
comunicare utilizate de acesta. Aceasta este codarea. Mesajul este emis şi vehiculat
graţie unui suport material: canalul de comunicare, ajungând apoi la destinatar -
receptorul -, care, printr-o decodare, va ajunge să îl înțeleagă. Sistemul presupune o
modalitate de control, de reglare şi de corectare a greşelilor : acesta este feedback-ul,
cu alte cuvinte, bucla de retroacţiune de la receptor spre emiţător.
Apărut în contextul ciberneticii, foarte apreciat de specialiştii în teoria
informaţiei, modelul lui Shannon s-a bucurat de un real succes şi printre lingviştii
vremii. (Robins, 2003)
Jean-Claude Abric identifică două neajunsuri importante ale modelului lui
Shanon: în primul rînd, el ignoră total faptul că în comunicare sunt implicaţi indivizi
(sau grupuri), care nu sunt altceva decît operatori supuşi unei influenţe masive din
partea factorilor psihologici, a constrângerilor de natură socială, a sistemelor de
norme şi de valori; în al doilea rând, el priveşte comunicarea ca pe un proces linear
(chiar dacă feedback-ul asigură închiderea buclei sistemului) şi secvenţial. (Abric,
2002, p.14)
Tipuri de comunicare umană
Acestea sunt numeroase şi variate, fiind stabilite şi diferenţiate după mai

multe criterii. (Iacob, 1995, 241-243.)
A. În funcţie de natura semnelor (mijloacelor) folosite în codarea
mesajului informaţional şi de canalul predilect de transmitere a acestuia se disting trei
forme.
a) Comunicarea verbală. Mesajul este codificat şi transmis prin cuvinte
(mijloace lingvistice), sub formă de expunere, discurs, dialog, alocuţiune. Este
61
specific umană, se realizează în forma limbajului oral sau scris şi, în funcţie de acesta,
utilizează canalul (analizatorul) auditiv sau vizual împreună cu codul lingvistic sonor
sau al literelor. Pe baza ei sunt transmise şi însuşite, predominant, informaţii abstracte
(semantice).
b) Comunicarea nonverbală. Informaţia este codificată şi transmisă prin
intermediul unor mijloace (semne) reprezentate de postura, mişcarea, gesturile,
mimica şi înfăţişarea partenerilor. Prin intermediul acestor mijloace sunt comunicate,
cu precădere, atitudini şi stări afective - deci latura ectosemantică a mesajului. Ele
constituie canalul predilect al comunicării afectiv-atitudinale, contribuind - mai ales -
la realizarea dimensiunii relaţionale a actului comunicativ. Receptarea lor se rea-
lizează pe cale vizuală (prin intermediul analizatorului vizual).
Mimica reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă
elementele mobile ale feţei: deschiderea accentuată a ochilor, direcţia privirii,
ridicarea sau coborârea sprâncenelor, încordare a muşchilor faciali, mişcările buzelor,
zâmbetul cu nuanţele sale multiple: binevoitor, ironic, dispreţuitor, aprobativ, amabil,
răutăcios.
Pantomimica include postura corporală (dreaptă, aplecată sau înclinată în
plan posterior) şi reacţiile corpului: mişcarea membrelor superioare în diferite direcţii
(gesturile), încleştarea pumnilor şi mersul cu aspectele sale specifice: săltat, sprinţar,
vioi sau agale, încet. Mimica şi pantomimica sunt mijloace neverbale prin care este
exprimată şi transmisă componenta ectosemantică a mesajului (stări emoţionale,
sentimente, atitudini, accente apreciative - axiologice).
c) Comunicarea paraverbală. Informaţia este transmisă prin elementele
prozodice şi vocale care însoţesc cuvântul şi vorbirea, În general aceste elemente sunt
reprezentate de: caracteristicile vocii, particularităţi de pronunţie, intensitatea
pronunţiei (rostirii), ritmul şi debitul vorbirii, intonaţie, pauză etc. Canalul folosit este
cel auditiv şi codul lingvistic sonor. Împreună cu c.V., c.p.v. exprimă latura
(dimensiunea) afectiv-atitudinală şi operaţională a comunicării (felul în care trebuie
exprimat şi transmis mesajul pentru a fi admis sau respins).
B. În funcţie de statutul interlocutorilor distingem două forme.
a) Comunicare verticală - între parteneri care au poziţii (statute) inegale în
cadrul unei activităţi sau al unui sistem relaţional (de relaţii).
62
b) Comunicarea orizontală (laterală sau transversală) - între parteneri care

au acelaşi statut (elev - elev, soldat - soldat, ofiţeri cu acelaşi grad şi funcţie etc.).
Limbajul şi gândirea
Gândirea şi limbajul ne fac unici, probabil mai mult decât alte aspecte ale
naturii umane. Deşi maimuţele, de exemplu, pot gândi, gândirea lor este limitată
deoarece ele pot învăţa doar un limbaj rudimentar. Abilităţile noastre de a gândi şi
vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizaţia modernă. Generaţiile
anterioare au găsit soluţii la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin intermediul
limbajului. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor, dar, în acelaşi timp, noi
vom rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare. Mai mult
decât alte specii, avem puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun
pentru a trăi. În mod ironic, tocmai aceste abilităţi ne-ar putea fi fatale, deoarece le-
am folosit pentru înarmare şi devastare.
Problema raportului dintre gândire şi limbaj a stârnit numeroase controverse
printre cercetători, fără să se ajungă încă la un punct de vedere unitar. Totuşi,
rezultatele cercetărilor ne permit să afirmăm că gândirea şi limbajul sunt
interdependente, în strânsă relaţie. (Neculau, 2005, 63)
Pentru explicarea relaţiei între limbaj şi gândire, au fost elaborate câteva
teorii. Una dintre primele astfel de teorii a fost avansată de către psihologul
behaviorist J.B. Watson (1913), care considera că gândirea nu este, de fapt, nimic
altceva decât limbaj. El susţinea că, atunci când gândim, facem mici mişcări
inconştiente din gâtlej şi laringe - cam tot aşa cum oamenii care nu sunt obişnuiţi să
citească îşi mişcă buzele pronunţând cuvintele pentru ei înşişi.
Această ipoteză a fost investigată într-un studiu efectuat de către Smith,
Brown, Toman şi Goodman. Ei s-au gândit că, dacă Watson ar avea dreptate, atunci
subiecţii care ar fi puşi în situaţia de a nu putea efectua aceste mici mişcări ar fi
incapabili să gândească. În consecinţă, ei au utilizat o otravă paralizantă, curara,
pentru a împiedica mişcările gâtlejului şi ale laringelui (menţinând subiecţii în viaţă
prin respiraţie artificială) şi le-au prezentat nişte probleme şi nişte exerciţii de
perspicacitate. Cercetătorii au constatat că subiecţii erau perfect capabili să gândească,
chiar şi paralizaţi, lucru care a infirmat teoria lui Watson. (Hayes, Orrelll, 2010, 155)
63
Funcţiile limbajului
1. Funcţia de comunicare
Constă în transferarea unui conţinut informaţional de la o persoană la alta.
Rolul unui enunţ este de a transmite un mesaj unui interlocutor: interlocutorul poate
ignora mesajul, dar în acelaşi timp poate fi influenţat sau convins de conţinutul
acestuia. Limbajul participă deci la relaţiile sociale, devine un instrument de acţiune
în planul relaţiilor interindividuale. Limbajul este un sistem format dintr-un set de
reguli, convenţii şi cunoştinţe care susţin nu numai comunicarea verbală, dar şi
ansamblul activităţilor sociale.
2. Funcţia de reprezentare
Constă în substituirea obiectelor, fenomenelor şi relaţiilor prin formule
verbale. Funcţia unui enunţ este de a descrie realitatea. Limbajul este considerat drept
un tablou al realităţii, un instrument de „decupare a lumii”. El intervine, în mare
măsură, în achiziţionarea cunoştinţelor, în prelucrarea şi stocarea informaţiilor. De
pildă, „Mărul este un fruct” sau „Bastonul A este mai mare decât bastonul B” sunt
exemple clare ale acestei funcţii.
3. Funcţia emotiv-expresivă
Este centrată asupra celui care receptează mesajul. Emiţătorul, folosindu-se
de mesaj, doreşte să dea impresia unei emoţii oarecare, adevărate sau simulate.
Limbajele au mijloace diferite de a realiza această funcţie, prin care să permită
destinatarului să-şi exprime reacţiile emoţionale în funcţie de conţinutul mesajului.
Prin interjecţii acest lucru este însă mai uşor. De exemplu, „Ah! ” poate exprima un
sentiment viu de plăcere, durere, admiraţie etc.
Interjecţiile realizează cel mai bine funcţia emotivă, dar, în realitate, întreg
mesajul conţine informaţii emoţionale pentru destinatar. Aspectele emoţionale se
manifestă şi la nivel fonic, gramatical şi lexical. Intonaţia unei fraze poate exprima
furie, în timp ce modificarea intonaţiei poate exprima satisfacţie. Introducerea unor
modificări fonice fără ca sensul cuvântului să se schimbe (prelungirea vocalei „a” în
cuvântul „da”) este un alt mijloc de transmitere a unor reacţii emotive.
4. Funcţia persuasivă
Vizează convingerea şi incitarea interlocutorului la acţiune. Utilizarea
imperativului este forma cea mai directă de activare a acestei funcţii. Nu se vizează
64
transmiterea unei informaţii, ci obţinerea unor reacţii comportamentale din partea

destinatarului. Formulele religioase sau magice, rugăciunile evidenţiază funcţia de
incitare a mesajului, chiar dacă se adresează unui interlocutor imaginar, important
fiind ca el să reacţioneze sub influenţa forţei cuvântului.
5. Funcţia cathartică
Se referă la descărcarea tensiunilor interne prin relatarea unui interlocutor a
problemelor deranjante, apăsătoare. Spovedania și psihoterapia sunt exemple pentru
descărcarea prin limbaj a tensiunilor cauzate de sentimentele de vinovăţie și de
exprimare a unor pulsiuni refulate.
6. Funcţia reglatorie
Constă în determinarea conduitei altei persoane şi a propriului nostru
comportament. Indicaţiile primite de la instructorul auto atunci când învăţăm să
conducem un automobil au rolul de corectare a manevrelor greşit executate. În acelaşi
timp, prin comenzi verbale interne ne reglăm propriul comportament. În drum spre
facultate, alunecaţi pe gheaţă şi vă loviţi foarte tare. Durerea fiind puternică, aveţi
tendinţa să nu vă ridicaţi, aşteptând ajutor. Dar, din sens opus, vine în viteză o maşină,
care ar putea derapa. În acel moment îţi spui -Trebuie să mă ridic, altfel accidentul
poate fi mai grav! ”. În felul acesta, prin limbaj mterior, reglaţi acţiunile care urmează.
7. Funcţia ludică (de joc)
Constă în realizarea unor asociaţii verbale de efect, jocuri de cuvinte,
calambururi, cuvinte încrucişate.
Formele limbajului
a. Limbajul oral este cel mai important; de la el pornesc celelalte. Limbajul

oral este forma fundamentală a limbajului. El este viu şi dotat cu un ansamblu de
mijloace de expresivitate. În plus, comunicarea orală se desfăşoară totdeauna în
anumite condiţii concrete, este dependentă de situaţii şi se serveşte de elementele
situative. Astfel limbajul oral poate fi colocvial, dialogat sau monologat.
Ceea ce e concret şi maximal realizat la limbajul oral este expresivitatea.
Variaţiile în intensitate şi îndeosebi în înălţimea sunetelor pronunţate au o uriaşă
însemnătate în definirea concretă a sensurilor şi semnificaţiilor celor comunicate.
65
Variaţiile în intensităţi şi îndeosebi vârful de tărie al sunetelor în propoziţie

— accentul — pun în evidenţă anumite idei sau relaţii.
Să luăm de exemplu următoarea frază : „Domnilor, eu v-am convocat aici pe
dumneavoastră, colaboratorii mei, pentru a vă prezenta situaţia actuală şi a vă
comunica o serie de dispoziţii”.
În dependenţă de cuvântul accentuat, deci pronunţat cu mai multă tărie, se
conferă frazei variate semnificaţii. Astfel dacă accentul se pune pe „domnilor" se
impune o stare deosebită, de solemnitate, care poate fi sau nu potrivită. Punând
accentul pe „eu", şeful îşi relevă, cu sau fără tact, propria persoană şi poate sugera
răspunderea ce-i revine. Accentuând „v-am convocat" se poate sugera o concesie
făcută sau încrederea acordată. Subliniind cuvintele „situaţia actuală" s-ar putea
manifesta îngrijorare sau alarmă. Accentuarea „dispoziţiile", de asemenea, ar iputea
indica o stare, neobişnuită. Dacă nici una din situaţiile şi atitudinile arătate mai sus nu
sunt prezente, atunci probabil trebuiau accentuate cuvintele „pentru a vă prezenta".
b. Limbajul scris este mai pretenţios, întrucât necesită o activitate de
elaborare a frazelor în raport cu un plan prealabil şi nedispunând de un context
situaţional, de o susţinere prin dialog, de posibilităţi de a reveni pentru corecturi şi
completări. În scris, limbajul este reglementat mai sever, nu-şi permite discontinuităţi,
erori gramaticale sau licenţe de expresii. Întrucât lectura reprezintă o operaţie mai
dificilă decât audierea, limbajul scris trebuie să se conformeze normelor de siste-
matizare şi claritate şi, de asemenea, să respecte cerinţele de conciziune. Intonaţia,
accentul şi mimica, gesticulaţia — proprie limbajului oral — sunt aici sărac
reprezentate prin semne ortografice. În primul caz era vorba de exprimări spontane. În
cazul limbajului scris intervin eforturi deliberate de construire a frazelor şi dispunere a
semnelor ortografice. Cele mai neînsemnate omisiuni sau erori de ortografie pot
estompa sau schimba sensurile unor fraze.
În genere, fiecare redactare trebuie să ţină seama de destinaţia sa. Sunt
situaţii deosebite ca acelea în care textul urmează să fie exprimat oral sau cazul în
care textul este destinat numai lecturii. Nu este permis ca textul unei conferinţe sau
prelegeri să fie redactat în acelaşi mod ca un studiu sau capitol de manual. Chiar dacă
se citeşte un material în faţa oamenilor, el trebuie să poarte amprenta vorbirii vii, iar
nu a construcţiilor rigide, optim descifrabile doar prin lectură. Pentru a atinge un ma-
66
ximum de comunicativitate, este necesar ca, în baza informărilor şi redactărilor

pregătitoare, la conferinţă sau lecţie, să te exprimi liber. Lecturile sunt, de regulă,
destinate uzului personal şi mai puţin audierii publice. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998,
71-76)
1. Care este deosebirea dintre comunicarea umană și comunicarea animală?
2. Care sunt principalele reproșuri care se aduc teoriei lui Shanon?
3. Identificați caracteristicile principalelor forme de comunicare umană.
4. Ce legături există între gândire și limbaj?
5. Dați exemple din care să reiasă funcția cathartică a limbajului
6. Stabiliți care este diferența dintre limbă și limbaj
7. Analizați comparativ limbajul oral cu cel scris
8. Faceți o listă cu câteva clișee gestuale
9. Identificați în comportamentul vostru și al celor din jur indicatori ai
dominanței și ai supunerii.
SEMINAR 7
Aplicație pentru seminar. Limbajul nonverbal: vizionarea și analiza
detaliată a documentarului „The Secrets of Body Language”
Abric, J.-C. (2002). Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Polirom,

pp. 13-34.
Neculau, A. (coord.). (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Iași:
Editura Polirom, pp.60-66.
Popescu-Neveanu P., si colab. (1999). Psihologie. Manual pentru clasa a X
a. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica, pp. 69-76.
Atkinson, R.L. și colab. (2002). Introducere în psihologie. Ediția a XI.

București: Ed Tehnică
67
Collet, P. (2005). Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din
acțiunile lor. București: Editura Trei
Hayes, N. Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie. București: Editura All
Messinger, J. (2013). Dicționar ilustrat al gesturilor. Ediția a II-a, revizuită,
București: Litera
Messinger, J, Messinger, C.(2014). Cartea gesturilor. O gramatică gestuală
completă, explicată și ilustrată, București: All.
68
SAPTAMÂNA 8
SAPTAMÂNA 8. IMAGINAŢIA

Imaginația: definire și caracterizare generală
Imaginaţia se defineşte ca proces cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi

proiecte noi, pe baza combinării şi transformării experienţei.
În procesul de adaptare activă, transformativă şi creatoare, imaginaţia joacă un rol
deosebit de important. Prin intermediul ei, câmpul cunoaşterii umane se lărgeşte foarte mult,
omul fiind capabil de performanţa unică de a realiza unitatea între trecut, prezent şi viitor.
Detaşându-se de prezentul imediat, de „aici şi acum", omul îşi organizează şi proiectează
acţiunile, anticipând atât drumul ce va fi parcurs, cât şi rezultatele care vor fi obţinute. Dacă
omul nu ar avea imaginaţie, ar reacţiona orientându-se numai pas cu pas după indicatori
perceptivi din contextul real în care se desfăşoară activitatea, şi deci nu ar avea o direcţionare
precisă, ar înainta fragmentar, sacadat, cu stagnări şi erori până la obţinerea unui rezultat
oarecare.
Dispunând de imaginaţie, omul poate să-şi elaboreze, mental, scopul acţiunii şi
planul desfăşurării ei, iar pe baza acestora să o desfăşoare orientat şi permanent reglat cu
minimum de erori şi cu mare eficienţă. Dar el este în stare nu doar să refacă un drum, ci să
obţină ceva cu totul nou, şi pentru aceasta se sprijină puternic pe imaginaţie. Aceasta face
parte din categoria proceselor cognitive complexe, este proprie numai omului şi apare pe o
anumită treaptă a dezvoltării sale psihice, atunci când se pot manifesta deja alte procese şi
funcţii psihice care pregătesc apariţia ei. Este vorba de dezvoltarea reprezentărilor,
achiziţionarea limbajului, dezvoltarea inteligenţei, îmbogăţirea experienţei de viaţă etc.
(Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 92)
Deşi dezvoltarea imaginaţiei la un înalt nivel e caracteristică omului, germenii ei pot
fi descoperiţi şi în conduita unor animale superioare. Iată un exemplu, povestit de un scriitor.
69
Avea un câine de rasă, foarte răsfăţat, căruia îi plăcea să doarmă într-un fotoliu confortabil.
într-o zi, venind din altă parte, căţelul constată că stăpânul său stă aşezat tocmai în fotoliul
său preferat. După ce se învârte de câteva ori nemulţumit, se îndreaptă spre uşa de ieşire
afară şi scânceşte pentru a i se da drumul. Scriitorul se scoală şi se duce să o deschidă, dar, în
acel moment, câinele se repede triumfător şi se aşază la locul său preferat. Desigur, acest truc
a fost rodul imaginaţiei sale, n-avea cum să fi fost învăţat. (Cosmovici, 1996, 154)
Cea mai frecventă formă de imaginaţie solicitată aproape zilnic şi la care se face
apel în mod curent în învăţământ este imaginaţia reproductivă. Ea constă în capacitatea
noastră de a ne reprezenta diferite locuri, fenomene, întâmplări numai pe baza unor relatări
verbale, fără sprijinul unui material concret, intuitiv. Elevii îşi pot imagina foarte bine cum
arată tundra pe baza descrierilor făcute de profesor, chiar dacă nu li se prezintă o planşă,
după cum bătălia de la Podul-înalt poate fi reconstituită mental, fără a avea la dispoziţie nici
un montaj filmat. Tot în această categorie intră şi povestirile înflorate, exagerate,
caracteristice unor vânători sau pescari, în care realitatea este îmbogăţită substanţial cu
completări fanteziste.
Reveria sau visarea are loc atunci când, în momente de repaus, de relaxare, lăsăm
gândurile să vagabondeze, preferând să ne imaginăm lucruri plăcute, şanse, întâmplări
favorabile. Multora le place, de pildă, să viseze ce-ar face dacă ar câştiga la loterie o mare
sumă de bani.
Visarea este puternic influenţată de dorinţe, sentimente; ne imaginăm reuşita în
acţiuni pe care nu îndrăznim să le întreprindem. Subalternul visează că îşi pune la punct şeful
abuziv, îndrăgostitul timid se vede făcând declaraţii pline de curaj etc. Astfel, visarea are un
rol compensator. Gândurile, imaginile se succed în virtutea legilor asociaţiei, dirijate de
stările afective. Simţul realităţii intervine prea puţin, totul decurge ca în romanele de
aventuri, în care întâmplările sunt foarte puţin verosimile. (Cosmovici, 1996, 158)
Imaginile hipnagogice. Denumirea vine de la hipnos (somn) şi agogos (a aduce).
Sunt imagini care apar în timpul adormirii. Cele hipnopompice (pompos = care
întovărăşeşte) intervin la începutul trezirii din somn. În ambele cazuri, e vorba de simple
linii, figuri geometrice, stele strălucitoare; mai rar pot apărea figuri umane sau un peisaj.
Sunt reprezentări statice sau care se succed fără o legătură între ele. Nu le considerăm reale
70
şi nu participăm în nici un fel la producerea lor, care îşi are originea în memorie, dar
asociaţiile sunt provocate de „petele entoptice”, adică de acele fire subţiri, fulgi şi şiraguri de
perle transparente, puncte mobile (ca nişte musculiţe mici) observabile când ne uităm la un
perete alb. Ele provin din impurităţi existente în cristalin ori în corpul sticlos. Sunt fenomene
de scurtă durată. (Cosmovici, 1996, 159)
Visele
Visele din timpul somnului se deosebesc net de imaginile din preajma somnului.
Imaginile visului se succed într-o strânsă legătură, constituind „o aventură” (în cel mai larg
sens al cuvântului) la care participăm afectiv, intens. Totodată o considerăm reală, fie că
suntem doar spectatori, fie că suntem actori. La unele populaţii primitive de la sfârşitul
secolului trecut, oamenii credeau şi după trezire în realitatea visului. De aceea şeful tribului
era felicitat de supuşi dacă visa o vânătoare bogată. (Cosmovici, 1996, 159)
Prima trăsătură caracteristică a relației cu visul a primitivilor este încrederea lor
necondiționată în realitatea viselor. Această trăsătură lipseşte complet la omului modem.
Dacă primitivul crede fără limite că visele sale sunt adevărate, omul modem are îndoieli în
acest sens, întrucât el confruntă existenţa din starea de veghe - singura cotată drept reală - cu
cea din vis. Discriminarea logică dintre cele două realităţii este suverană la omul modem.
(Chiriac, 2003, 54) Un exemplu ne va clarifica în acest sens: Misionarul Grupp a avut o
conversaţie bizară cu un indian Lengua din Paraguay. „Indianul îi reproşa lui Grubb că i-a
furat dovleci din grădină. Grubb, foarte mirat, i-a răspuns că acest lucru nu este cu putinţă
din moment ce pretinsul furt ar fi avut loc în timp ce el era la mare depărtare de casa
indianului. Acesta din urmă însă şi-a menţinut acuzaţia, iar Grubb a înţeles că indianul l-a
văzut în vis cum fură dovlecii. Toate motivele date de Grubb pentru a demonstra că furtul era
imposibil nu dovedeau nimic: indianul l-a văzut pe Grubb în grădina sa. Confruntarea
întâmplării cu prezenţa lui Grubb în altă parte nu-1 interesa deloc. Certitudinea sa, fondată pe
mărturia a ceea ce văzuse, a rămas neatinsă”. (Levy-Bruhl, 2003, 95)
Levy-Bruhl comentează această întâmplare şi conchide că mentalitatea primitivă
este insensibilă la logică. Ea se axează pe experienţa personală - ca în cazul indianului de
mai sus - şi respinge explicit raţiunile logice care contravin faptului trăit subiectiv. În fond,
pentru primitiv, faptul trăit în starea de veghe nu diferă cu nimic de cel trăit în somn (vis). În
cazul de mai sus, visătorul primitiv poate admite formal obiecţiile misionarului (criterii
71
logice) fără a contrazice însă experienţa sa onirică, valoarea ei de adevăr indiscutabil.

(Chiriac, 2003, 55)
Întâmplările din vis au loc, adesea, într-o lume ireală, neverosimilă, chiar absurdă,
halucinatorie, ca atunci când cineva visează cum dă din mâini şi zboară cu uşurinţă, mirându-
se că alţi oameni nu reuşesc să facă la fel. Romanele lui F. Kafka transcriu cu fidelitate
coşmare trăite uneori în vis. Aşadar, lipseşte total controlul realităţii, totul devenind posibil.
Nu sunt respectate nici principiile gândirii, de pildă principiul identităţii (întrucât pot visa un
urs, dar care, de fapt, este prietenul meu B). Sau se întâmplă să mă visez în miezul unei
acţiuni, eu fiind totuşi spectator. După cum pot fi simultan în două locuri diferite.
Apoi, visul este profund afectiv, cel ce visează trăind intens emoţii de nelinişte,
teamă ori bucurie. Legile asociaţiei sunt atotputernice, de aceea se poate sări de la o scenă la
alta. Dintr-o dată apar alte locuri, alte persoane.
O altă caracteristică este prezenţa unor simboluri. Unii consideră câinele negru, ce
apare uneori în vis, ca fiind un duşman, altora le apare ca un şarpe mare... simbolurile pot
avea o semnificaţie strict individuală. Totuşi, în popor, circulă părerea că simbolurile ar avea
o semnificaţie generală; astfel, circulă de secole cărticica Cheia Viselor, dând o singură
semnificaţie fiecărei imagini: una pentru noroi, alta pentru carne, alta pentru câine etc. În
sprijinul unor asemenea păreri vin scrierile lui C. Jung, psiholog şi psihiatru elveţian. El a
găsit simboluri comune în miturile unor popoare foarte diferite, simboluri pe care le-a numit
„arhetipuri”, susţinând a fi o moştenire ereditară a tuturor oamenilor, ele apărând şi în vise.
Având în vedere că toţi oamenii au deasupra capului soarele şi luna, au un tată, mamă, fraţi,
toţi se tem de trăsnete... nu e surprinzător să găsim în imaginaţia tuturor simboluri similare,
fără să fie nevoie să ne gândim la idei sau imagini înnăscute. (Cosmovici, 1996, 159)
În cadrul viselor predomină imaginile vizuale (cca 90% din total), dar numai 20%
din ele sunt colorate. Cele auditive sunt şi ele prezente în 60% din cazuri, dar celelalte,
tactile, termice, olfactive apar mult mai rar (cam în proporţie de 10%). Aşa cum ştim, visele
apar în somnul paradoxal (somnul REM) şi durează 20-25% din timpul total al somnului.
15% dintre bărbaţi şi 5% dintre femei susţin că nu visează niciodată. De fapt, nu-şi amintesc
visele, fiindcă visele par să fie indispensabile. Trezite din somnul REM, 80% dintre persoane
îşi amintesc ce visau; cei treziţi în afara perioadei, cu rapide mişcări oculare, şi care relatează
un vis nu reprezintă decât 7% din total. Desigur, ar putea să fie amintirea unui vis din
perioada REM anterioară. Totuşi, somnul lent pare a fi şi el întovărăşit de vise, dar constând
72
mai mult în reflecţii verbale abstracte, cu slabă participare afectivă şi având multe relaţii cu
starea anterioară de veghe. De aceea acestea nu impresionează şi se reţin mult mai greu.
(Cosmovici, 1996, 159)
Cât durează un vis?
Unele vise par a se petrece aproape instantaneu. Ceasul deşteptător sună şi ne trezim
cu amintirile unui incendiu care izbucneşte, cu maşinile pompierilor care sosesc în sunetul
sirenelor. Deoarece soneria ceasului încă mai sună, ne dăm seama că acest sunet trebuie să fi
produs visul. Cercetările sugerează că soneria ceasului deşteptător sau un alt sunet
reintegrează o scenă completă a viselor anterioare. Această experienţă are corespondenta ei
în timpul stării de veghe, când un singur indiciu de reactualizare poate accesa o amintire
bogată care necesită un anumit timp pentru a o povesti. (Atkinson, 2002, 255)
Visele pregnante durează între 3 şi 60 de minute, în medie 20 de minute. Se
derulează ele mai repede sau mai încet decât evenimentele reale? Ambele situaţii sunt cu
putinţă. În legătură cu rapiditatea posibilă a unui vis e interesantă relatarea unui om de
ştiinţă. Având mult de lucru, a întârziat la masa de scris; făcându-i-se foame, a aprins o
spirtieră şi a pus un ou la fiert. Pe când aştepta, a adormit şi s-a visat în timpul Revoluţiei
franceze, participând la lupte împotriva teroarei; are tot felul de aventuri, până când e
capturat, închis, are loc o judecată cu mai multe şedinţe, martori, acuzare, este condamnat la
moarte, aşteaptă multă vreme executarea sentinţei şi, în fine, vine ziua decapitării, este târât
pe eşafod şi când acţionează ghilotina, se trezeşte. Se repede, scoate oul din apa clocotită şi...
oul era încă moale. Deci aventurile sale, care duraseră mai mult de un an, se produseseră în
câteva minute de vis! (Cosmovici, 1996, 160)
Durata unui vis poate fi dedusă dintr-un studiu asupra somnului REM în care
subiecţii au fost treziţi din somn şi rugaţi să interpreteze scenic ce au visat (Dement şi
Wolpert, 1958). Timpul care le-a fost necesar pentru a mima visul a fost aproape acelaşi cu
durata perioadei de somn REM, ceea ce arată că incidentele derulate în timpul visării durează
aproximativ la fel cât cele din realitate. (Atkinson, 2002, 255)
Ce factori influenţează conţinutul viselor ?
Excitanţii externi foarte puternici provoacă trezirea. Ceilalţi pot influenţa visele
dacă se produc în timpul somnului REM. Experimental, s-a apropiat un fier încins de fruntea
unei persoane care dormea. La trezire, aceasta a povestit despre o bandă de şoferi pătrunzând
73
prin efracţie într-o casă, pe care poliţia i-a prins asupra faptului şi i-a obligat să restituie
banii, punându-i cu picioarele pe cărbuni aprinşi. În alt caz, s-a picurat puţină apă pe fruntea
persoanei. În visul ei se vedea în Italia, unde era foarte cald, transpira grozav şi, la un
restaurant, bea vin alb de Orvieto. La fel şi sunetele, zgomotele produse în apropiere pot
declanşa imagini onirice. Cercetări minuţioase au dovedit că luminile, sunetele intră în
conţinutul viselor numai în 10-20% din cazuri. Doar picăturile de apă pe frunte le
influenţează în cca. 40% din situaţii.
Şi senzaţiile interne provocate de foame, sete, neaerisirea camerei (exces de bioxid
de carbon), oboseală, tulburări circulatorii pot condiţiona aspecte ale visului. Dement şi
Wolpert au ţinut mai multe persoane fără să bea lichide timp de 26 ore. În timpul somnului
ele n-au visat băutură, doar 5 din 15 vise au avut o legătură indirectă cu băutura. Totuşi,
exploratorii rămaşi fără hrană şi în criză de apă multă vreme au relatat prezenţa lor intensă în
planul imaginativ, atât în stare de veghe, cât şi în somn.
Unele dereglări funcţionale interne, anunţând ecloziunea unui aspect patologic, pot
să fie acoperite de stimulii externi în timpul zilei, dar în somn pot influenţa visele. Se poate
întâmpla ca o persoană să viseze că s-a îmbolnăvit şi doctorul să susţină necesitatea unei
operaţii la ficat, iar peste două zile persoana în cauză să aibă într-adevăr o colică biliară. Iată
explicaţia unora din visele care se realizează.
Uneori, impresiile din ajun pot pătrunde în vis. Într-un experiment s-au prezentat de
mai multe ori la tahistoscop nişte figuri caracteristice. A doua zi s-a constatat prezenţa lor în
vise, dar nu în toate cazurile. Oricum, preocupările din ajun pot să intre în vis. Unii studenţi
continuă „să înveţe” în vis ceea ce studiau ziua. Uneori, continuând reflexiunea, se poate visa
soluţia unei probleme rămase nerezolvate. Sunt cunoscute cazuri de creaţie în timpul
somnului. G. Tartini, compozitor preclasic italian, povestea că a compus în vis o sonată pe
care dimineaţa a pus-o pe note - era o sonată foarte dificilă, botezată de aceea „sonata
diavolului”.
Informaţii cunoscute nouă, dar uitate în timpul zilei, de pildă aceea că urmează să
sosească o rudă, pot să se actualizeze în vis: un alt argument pentru cei care susţin caracterul
prevestitor al visurilor. Cum în timpul somnului gândirea continuă să funcţioneze, unele
„prevestiri” sunt posibile, dar ele sunt rare, întrucât, aşa cum am subliniat, controlul realităţii
lipseşte.
Îşi dau seama oamenii de faptul că în acel moment visează? Răspunsul la această
74
întrebare este: „Câteodată da“. Oamenii pot fi învăţaţi să recunoască momentele în care
visează, iar conştienţa lor să nu intervină în cursul spontan al visării. De exemplu, subiecţii
au fost antrenaţi să apese pe un buton atunci când îşi dau seama că visează (Salamy, 1970).
Unii indivizi au vise „lucide“, în care evenimentele par atât de fireşti (lipseşte
caracterul bizar şi ilogic al visului), încât au impresia că sunt treji şi conştienţi de acestea.
Doar la trezire îşi dau seama că a fost un vis. Aceşti „visători“ raportează diferite
„experimente“ pe care le fac în visele lor pentru a determina dacă sunt treji sau visează.
Fiziologul olandez van Eeden (1913) a fost unul dintre primii care a oferit o explicaţie
precisă privind iniţierea acţiunilor în visul lucid şi a demonstrat că aceste evenimente nu apar
în mod normal, într-un raport ulterior, Brown (1936) descrie un experiment standard în care
sărea şi încerca să rămână suspendat în aer. Dacă acest lucru îi reuşea, ştia că a visat. Şi
Brown şi van Eeden raportează o „trezire falsă“ în timpul visului. De exemplu, într-unul din
visele lui Brown, acesta a descoperit că visa şi a decis să sune la o staţie de taxi ca un indiciu
al controlului său asupra evenimentelor. Când s-a căutat în buzunar să vadă dacă are ceva
mărunţiş să plătească şoferul, a gândit că s-a trezit. Apoi a găsit monezile risipite prin pat. În
acel moment, când s-a trezit într-adevăr, era tolănit într-o poziţie diferită şi, desigur, fără
vreo monedă. (Atkinson, 2002, 256)
Putem controla conţinutul viselor noastre? Psihologii au demonstrat că este posibil
un control asupra visului prin sugestionarea subiecţilor înainte de a adormi, iar apoi prin
analizarea conţinutului viselor. Într-un studiu amănunţit privind sugestia implicită pre-vis,
cercetătorii au testat efectul „ochelarilor cu lentilă roşie“ timp de câteva ore înainte de somn.
Deşi nu s-au făcut sugestii de facto, iar subiecţii nu au ştiut scopul experimentului, mulţi
dintre indivizii testaţi au raportat că imaginea viselor a avut o tentă roşie (Roffwarg, Heman,
Bowe-Anders, Tauber, 1978). Intr-un alt experiment ce viza efectul unei evidente sugestii
pre-vis, subiecţii au fost rugaţi să încerce să viseze despre o caracteristică a personalităţii pe
care ei ar fi dorit să o aibă. Majoritatea subiecţilor au avut cel puţin un vis în care trăsătura
dorită putea fi recunoscută (Cartwright, 1974).
Sugestia posthipnotică este o altă modalitate de a influenţa conţinutul visului, într-
un studiu extensiv care foloseşte această metodă, povestirea detaliată a visului a fost sugerată
subiecţilor puternic impresionabili. După sugestie, subiectul a adormit până când a fost trezit
din somnul REM. Unele din visele rezultate reflectă aspectele tematice ale sugestiei fară a
include multe elemente specifice ale sugestiei, în timp ce alte vise oglindesc elemente
75
specifice ale sugestiei (Tart şi Dick, 1970; Atkinson, 2002, 256).

Halucinaţiile sunt imagini extrem de vii şi pe care bolnavii le consideră reale. Ei
văd persoane, animale, obiecte acoperind părţi din ceea ce percep. în afara bolilor,
halucinaţiile pot fi provocate de anumite substanţe chimice şi de droguri. Un psiholog,
folosind o substanţă halucinogenă, a descris cum a început să vadă şoareci albaştri alergând
prin cameră. Sunt fenomene rare şi anormale.
Imaginaţia preponderent voluntară
De obicei, manualele de psihologie vorbesc despre imaginaţia voluntară. Am

preferat să precizăm „preponderent voluntară” deoarece, aşa cum vom vedea, în procesul de
creaţie intervin totdeauna şi asociaţii din inconştient.
Vorbim de imaginaţie voluntară în sensul că persoana îşi propune în mod conştient
să rezolve o anumită problemă foarte dificilă ori să creeze o anume operă artistică implicând
un efort de durată. De altfel, am prezentat voinţa şi perseverenţa ca fiind componente
indispensabile creaţiei autentice.
Munca de creaţie parcurge mai multe etape:
1. perioada de preparare, când se adună informaţii, se fac observaţii, se
delimitează scopul ori problema, se schiţează o ipoteză sau un proiect general;
2. incubaţia este răstimpul încercărilor sterile, când nu se găseşte soluţia,
concretizarea operei e nesatisfăcătoare ; incubaţia poate dura foarte mult, ani de zile!
3. iluminarea este momentul fericit când apare soluţia, când opera e văzută într-
o lumină mirifică. Acest fenomen se produce uneori în mod spectaculos: i se spune inspiraţie
dacă artistul trăieşte opera în mod intens, conştient de toate componentele şi detaliile ei; în
ştiinţă, se vorbeşte de intuiţie = o cunoaştere sintetică, integrală a demonstraţiei care
elucidează toate aspectele problemei; în această etapă se realizează în ritm rapid obiectivele
urmărite iniţial;
4. verificarea este necesară după concepţia iniţială, pentru a elimina eventuale
erori sau lacune; artistul îşi revizuieşte creaţia, face retuşuri; sunt cazuri când mari părţi din
operă sunt rescrise - aşa făcea Lev Tolstoi.
76
SEMINAR 8
Aplicație seminar: teorii asupra visului
Semnificația și interpretarea viselor la Sigmund Freud
Sigmund Freud descoperă semnificaţia viselor printr-un vis personal, celebrul vis al
injecţiei Irmei, a cărui interpretare o va face publică în cartea sa de căpătâi "Interpretarea
viselor" (1900).
Analiza este destul de avansată şi se bazează exclusiv pe asociaţiile visătorului. La
capătul interpretării Freud conchide că visul este împlinirea deghizată a unei dorinţe refulate.
Accentul pus pe refulare, în privinţa dorinţei care se împlineşte în vis, reprezintă ceea ce
geniul lui Freud aduce nou în domeniul studiului ştiinţific al viselor. Ideea visului-dorinţă nu
este nouă, aşa cum observă şi el. Dar afirmaţia cum că dorinţa împlinită în vis este înăbuşită,
refulată de visător este un lucru absolut nou. (Freud, 2003)
Ulterior Freud mai descoperă şi alte definiţii ale visului care se apropie de a sa.
Totuşi, abordarea freudiană a viselor mai are şi alte veleităţi: în cartea citată mai sus, Freud
oferă şi o descriere a travaliului visului - adică a procesului psihic care conduce de la
dorinţele latente la formarea visului - şi aduce contribuţii la studiul inconştientului psihic şi a
fenomenologiei lui.
Analiza viselor devine via regia [calea regală] care duce la descoperirea
inconştientului. Ea îl ajută pe Freud să înţeleagă mecanismul nevrozelor. În final, analiza vi-
selor este utilizată cu mult succes în terapia psihanalitică.
Freud pune mare bază în interpretare pe asociaţiile visătorului. La Freud, visul-
viziune al antichităţii, deschiderea spre lumea supranaturală dispar. Mai mult chiar, Freud,
care se declară un ateu convins şi un experimentator înrăit, declară că nu a întâlnit niciodată
în întreaga sa carieră ştiinţifică şi medicală vise cu conţinut profetic. Chiar şi în textele
ulterioare, care se ocupă de fenomenele zise oculte, de divinaţia prin vise, el admite numai
transmiterea ghidului la distanţă, pe căi extra-senzoriale, dar leagă aceste gânduri de viaţa
inconştientă a subiectului. (Chirac, 2003, 70-74)
77
C. G. Jung şi teoria viselor arhetipale
C. G. Jung a cooperat cu Freud o perioadă, între anii 1907-1913. El a ocupat chiar

funcţia de preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză şi a fost desemnat de Freud
ca succesor al său la cârma mişcării psihanalitice. Prin urmare, ne-am putea aştepta la o
emulare a spiritului lui Freud în ce priveşte opera psihologică a lui Jung.
Până la un punct această premiză este verificată. După separarea dramatică, Jung, în
ciuda criticilor acerbe aduse lui Freud ulterior, menţine încă teoriile sale, chiar şi în plan
clinic, susţinând că terapia psihanalitică nu se poate lipsi total de abordările freudiene. Totuşi
el mai face un pas mai departe în direcţia interpretării viselor.
Încă în lucrarea sa de pe vremea cooperării fructuoase cu Freud - "Metamorfozele
sufletului şi simbolurile sale" - Jung atrage atenţia asupra faptului că visele cu mesaj aparent
sexual (simbolistică sexuală) pot servi unor interpretări diferite, care nu mai au nimic sexual.
Dar, trebuie reţinut, acest lucru este valabil numai după ce, în prealabil, etiologia sexuală a
unei nevroze a fost lichidată. Altfel spus, după Jung, există vise care împrumută un limbaj
sexual fără a avea nimic de-a face cu refulările vieţii sexuale, aşa cum ar fi susţinut Freud.
Iată o idee care ne readuce, se pare, pe terenul familiar interpretării viselor în antichitate.
Dar care este funcţia şi mesajul acestor vise? Funcţia lor este de compensare - prin
urmare nu mai este vorba de vise care împlinesc dorinţele refulate -, iar conţinutul lor este
procesul de individuaţie.
Individuaţia defineşte o stare de plenitudine psihică, de totalitate, în care conştient şi
inconştient fuzionează. Este vorba de o unificare sau realizare a Sinelui în semnificaţia lui
jungiană, de o restructurare completă a eului individului care va include conţinuturi psihice
inconştiente care nu i-au aparţinut înainte.
Jung crede că în alchimia medievală avem de-a face cu un proces de individuaţie
descris cu ajutorul simbolurilor alchimice şi creştine. Acelaşi proces se petrece şi în visele
noastre. Şi de aici nevoia de a interpreta visele pentru a integra componentele psihice
inconştiente care ţin de procesul de individuaţie.
Jung merge mai departe chiar şi afirmă că, pe lângă inconştientul freudian, care
include refulările (sexuale sau de altă natură) ale individului, mai există un inconştient
colectiv, care este sediul arhetipurilor psihicului colectiv.
Jung mai introduce şi alte aspecte interesante în a sa teorie a visului.
78
Interpretarea pe planul subiectului: reprezentările şi imaginile onirice nu mai sunt

asociate cu evenimente şi persoane exterioare, ci cu facultăţi şi procese psihice interioare.
Visul are un caracter prospectiv: el descrie ceea ce urmează să se întâmple şi oferă o
prognoză asupra situării eului individului în confruntarea sa dialectică cu inconştientul
colectiv, în speţă cu arhetipurile inconştientului colectiv.
Prin stipularea aspectului prospectiv observăm o nouă apropiere de abordările
antichităţii în privinţa visului. Există totuşi o diferenţă notabilă: la Jung, procesul de
individuaţie şi realizarea Sinelui transpun în lumea psihică interioară relaţia exterioară -
pentru mentalitatea primitivă - cu fiinţele supranaturale, cu strămoşul totemic sau zeii. Altfel
spus: zeii nu mai sunt în afara noastră, ci înăuntrul nostru - experienţa mistică nu mai este un
fapt exterior ci unul interior! Religia colectivă, ca modalitate de raportare la exigenţele zeului
din afară, este înlocuită cu religia personală, interioară, care solicită la maximum eul
individului şi conduce la integrarea inconştientului arhetipal şi la realizarea Sinelui.
Aspectul poate cel mai important inclus de Jung în tehnica interpretării viselor este
metoda amplificării. Jung nu renunţă total la asociaţiile visătorului culese în manieră
freudiană dar, întrucât avem de-a face în vise cu arhetipuri şi simboluri, iar aceste conţinuturi
sunt total străine eului visătorului, este nevoie de asociaţii care provin din cultura antică, din
mituri, sisteme religioase şi alte produse spirituale ale umanităţii pentru a completa lacunele
visătorului.
De ce procedăm astfel? Deoarece Jung consideră, de pildă, că mitul lui Christos nu
este ecoul unor întâmplări reale, ci o proiecţie colectivă a Sinelui, figura centrală a
inconştientului colectiv, care îl apropie pe individ de realizare propriei sale plenitudini
psihice. Astfel, biografiile mistice nu sunt altceva decât elaborări culturale exterioare, care
corespund unor experienţe interioare, în care sunt angajate entităţi arhetipale. (Chiriac, 2003,
75-81)
79
Cosmovici, A. (1996) Psihologie generală. Iași: Editura Polirom

Chiriac,J. (2003). Inițiere în psihanaliză 1, Bucureșri: Editura AROPA,pp.54-81
Bibliografie suplimentară :
Atkinson, R.L. și colab. (2002). Introducere în psihologie. Ediția a XI. București:

Ed Tehnică
Freud, S. (2003). Interpretarea viselor. București: Editura Trei
Hall, J.A. (2013). Interpretarea jungiană a viselor, București: Editura Herald
Levy-Bruhl,L. (2003). Experiența mistică și simbolurile la primitivi. Cluj-Napoca:
Editura Dacia.
80
SAPTAMÂNA 9
PROCESE REGLATORII
SAPTAMÂNA 9.
MOTIVAȚIA: Definirea şi funcţiile motivaţiei;
Modalităţi şi structuri ale motivaţiei; Formele motivației
AFECTIVITATEA: Procesele afective: definiţie şi caracterizare;
Particularităţile proceselor affective; Formele afectivității
MOTIVAȚIA
Definirea şi funcţiile motivaţiei
Mereu ne punem întrebări şi căutăm explicaţii pentru acţiunile noastre sau

ale semenilor. De ce învăţăm sau de ce nu învăţăm? De ce decidem să mergem la un
film, deşi avem de pregătit o lucrare scrisă pentru a doua zi ? De ce prietenul meu nu
a venit la întâlnire? Răspunsurile la aceste întrebări trebuie căutate în domeniul
motivaţiei.
Motivaţia reprezintă ansamblul factorilor care declanşează activitatea
individului, o orientează către anumite scopuri şi o susţine energetic. (Neculau, 2005,
66)
Existând tipuri extrem de diferite de motivaţii, ca structură şi
funcţionalitate, complexitate şi rol (cum ar fi: trebuinţele, motivele, dorinţele,
aspiraţiile, interesele, convingerile, idealurile, concepţia despre lume şi viaţă etc), vor
exista şi funcţii diferite ale acestora. Printre funcţiile motivaţiei enumerăm:
• funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru
fiziologic sau psihologic. În această fază starea de necesitate apare dar nu declanşează
încă acţiunea. De obicei, această funcţie este specifică trebuinţelor care au o dinamică
deosebită : debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie crescândă, ajungând
chiar la stări de mare încordare internă, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor ;
• funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Acesta
este motivul, definit de psihologul francez H. Pieron ca „mobilul ce alege dintre
81
deprinderile existente pe cea care va fi actualizată.” Aceasta, întrucât a

identifica un motiv înseamnă a răspunde la întrebarea „de ce ?". Probantă pentru
motiv este declanşarea acţiunii ;
• funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un
caracter activ şi selectiv. Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă, în egală
măsură, de energizare şi direcţionare.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declanşează
acţiunea, iar acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza
motivaţională şi dinamica ei. (Neveanu, Zlate, Crețu, 105)
Modalităţi şi structuri ale motivaţiei
Trebuinţa este expresia psihică a necesităţilor înnăscute sau dobândite ale

omului. Ea se manifestă ca un semnal de alarmă care îl determină pe individ să
acţioneze în vederea satisfacerii sale. Facem distincţia între trebuinţe care corespund
nevoilor fiziologice ale organismului şi trebuinţe care depind de condiţiile sociale ale
omului.
Unele trebuinţe semnalează apariţia unui dezechilibru în organism. De
exemplu, atunci când nu mâncăm, foamea indică deficitul de substanţe nutritive, ceea
ce se traduce în plan psihic prin apariţia unei trebuinţe, trebuinţa de hrană. La fel apar
şi alte trebuinţe: de apă, de odihnă. Constatăm deci că unele dintre acţiunile noastre au
la bază trebuinţe biologice care îşi au sursa într-un deficit.
Există însă şi trebuinţe ce exprimă nevoia de explorare a mediului
înconjurător, nevoia de activitate, de manipulare a obiectelor. În aceste situaţii,
individul pare a căuta stimularea, creşterea tensiunii, dezechilibrul. (Neculau, 2005,
67)
Trebuințele pot fi satisfăcute de o gamă largă de de obiecte sau situații. Când
trebuința devine conștientă de obiectul său ea se transformă în dorință.
Motivele constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de
necesitate. Când individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din
organism şi se orientează spre înlăturarea lui, trebuinţa s-a transformat deja în motiv.
Nu toate motivele sunt însă conştiente. Există unele motive inconştiente al căror
substrat nu este clar delimitat dar care îndeplinesc un rol important în activitate. Spre
82
deosebire de trebuinţă, care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune, motivul

asigură efectuarea comportamentelor corespunzătoare de satisfacere. Aşadar, motivul
poate fi definit ca fiind mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează
acţiunea. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 108)
Interesul este o componentă motivaţională complexă, care exprimă
orientarea activă, relativ stabilă a personalităţii umane spre anumite domenii de
activitate, obiecte sau persoane. Interesele se formează în cursul activităţii, în strânsă
legătură cu trebuinţele, intenţiile, scopurile, aspiraţiile, dar şi cu aptitudinile
persoanei. Poţi manifesta interes faţă de o disciplină şcolară, faţă de o anumită
profesiune sau faţă de o activitate pentru timpul liber. Interesele copiilor sunt mai
puţin stabile decât cele ale adulţilor.
Chestionarele care privesc dinamica intereselor au scos în evidenţă
diferenţele individuale în această privinţă. Cunoaşterea intereselor permite consilierea
elevilor în ceea ce priveşte opţiunea lor profesională. S-a constatat că reuşita într-o
meserie depinde nu numai de aptitudini, ci şi de interesul manifestat pentru meseria
respectivă. (Neculau, 2005, 68)
Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic
trăite afectiv, care împing, impulsionează spre acţiune. Nu orice idee este o
convingere, ci doar cea care reprezintă pentru individ o valoare, o certitudine
subiectivă, care îl ajută să stabilească ceea ce este valabil, optim, necesar, să distingă
între bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună. Aşadar, sunt convingeri numai
ideile-valoare care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului, cu aspiraţile şi
năzuinţele lui, cu trăsăturile lui de personalitate. Ele îşi au rădăcinile în afectivitatea
insului, în emoţiile, sentimentele şi pasiunile sale. Ele se impun în comportament, îl
orientează permanent, de aceea sunt nu doar constant promovate, ci şi virulent
apărate, mai ales atunci când sunt contrazise şi atacate. În aceste împrejurări ele devin
adevărate idei-forţă. Convingerile intră în funcţiune în împrejurările de alegere sau
conflict valoric. Dacă sunt foarte puternice ele pot acţiona chiar împotriva instinctului
de conservare. Mulţi oameni celebri, cum ar fi filosofii Giordano Bruno, Thomas
Morus au murit pentru convingerile lor.
Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei
care îi ghidează întreaga existenţă. Ele reflectă şi transfigurează atât experienţa
83
proprie, cât şi experienţa semenilor devenind, în cele din urmă, anticipări, generalizări
şi optimizări ale proiectului existenţial. Idealul nu reprezintă o simplă formulă
cognitivă de viaţă, preluată necritic din afară, prin imitaţie, ci este plămădit de individ
în funcţie de particularităţile lui proprii. Numai în felul acesta el se integrează va-
lorilor personalităţii, iar cu timpul devine o valoare personală, reuşind să motiveze
comportamentul.
Concepţia despre lume şi viaţă constituie o formaţiune motivaţională
cognitiv-valorică de maximă generalitate, ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor,
teoriilor despre om, natură, societate. Ideile şi teoriile din cadrul ei nu au doar o
valoare de fapte de cunoaştere, ci de convingeri. Ea reprezintă o structură
motivaţională globală cu rol strategic în raport cu orientarea comportamentului.
Formată sub incidenţa condiţiilor de viaţă, dar şi a culturii şi educaţiei, fiind rezultanta
experienţelor personale trăite pe drumul sinuos şi singular al vieţii, ea reuneşte
cognitivul cu valoricul şi se împlineşte în acţiune. Existând concepţii ştiinţifice sau
neştiinţifice, realiste sau utopice, progresiste sau retrograde ea presupune întotdeauna
opţiunea valorică. De aceea, între convingeri, idealuri şi concepţia despre lume şi
viaţă există o foarte strânsă interdependenţă, împreună constituind un complex
motivaţional de prim ordin al personalităţii. (Neveanu, Zlate, Crețu, 1998, 108-110)
Formele motivației
Motivaţia umană se caracterizează prin varietate şi ierarhie. Propunerile de

sistematizare sunt numeroase şi diverse.
Cea mai frecventă distincţie se face între motivaţia extrinsecă şi motivaţia
intrinsecă. Motivele extrinseci îşi au sursa în afara activităţii desfăşurate. Dacă un
student învaţă pentru a obţine anumite recompense (note bune, aprecieri din partea
profesorilor sau colegilor, laude sau chiar cadouri din partea părinţilor), atunci
motivele sunt considerate extrinseci. Activitatea desfăşurată nu reprezintă decât un
mijloc pentru îndeplinirea unui scop. Studentul realizează activitatea de învăţare nu
pentru plăcerea de a învăţa şi de a dobândi cunoştinţe, ci pentru anumite consecinţe pe
care le doreşte.
Motivele intrinseci îşi au sursa în însăşi activitatea desfăşurată şi se satisfac
prin îndeplinirea acelei activităţi.
84
Când citim o carte sau ne plimbăm pentru plăcerea pe care ne-o provoacă
aceste activităţi, vorbim despre prezenţa motivelor intrinseci. Pentru geniile creatoare,
pasiunea este motivul activităţii lor. Nu ne putem imagina ă Pasteur sau soţii Curie
puteau fi animaţi de dorinţa de a obţine o recompensă. Pentru perioade lungi de timp,
ei uitau de odihnă, chiar şi de hrană, fiind absorbiţi de febra creaţiei
O altă distincţie se face între motivaţia înnăscută sau primară şi motivaţia
dobândită sau secundară. Motivaţia înnăscută (primară) este legată de procesele de
dezvoltare, maturizare şi homeostazie ale organismului. Satisfacerea motivelor
primare este absolut necesară pentru menţinerea echilibrului organismului. Din
această categorie fac parte trebuinţele biologice (foamea, setea, impulsul sexual). La
acestea se adaugă trebuinţele de explorare, de activitate, de manipulare a obiectelor,
numite şi trebuinţe funcţionale. La om, ele sunt modelate de viaţa socială, de cultură,
de experienţa individului. O trebuinţă precum foamea declanşează mecanisme de
reglare fiziologică pe care le putem considera identice la om şi la animalele
superioare, însă comportamentul alimentar al omului este mult mai complex, are
preferinţe culinare, mesele se servesc la ore fixe urmând un adevărat ritual, se
respectă anumite reguli alimentare.
Motivaţia secundară este dobândită pe parcursul vieţii sub influenţa
experienţei şi a condiţiilor socio-culturale. Din această categorie fac parte: trebuinţa
de comunicare, trebuinţa de succes, trebuinţa de aprobare, trebuinţa de autorealizare,
trebuinţa de cunoaştere. (Neculau, 2005, 68-69)
A.Maslow repartizează aceste trebuinţe în două mari categorii: trebuinţe de
deficienţă (care apar în urma unei lipse şi care includ primele patru clase de trebuinţe)
şi trebuinţe de creştere (care exprimă dorinţa omului de a avea succes, de a şti, de a-şi
satisface aptitudinile şi includ ultimele trei clase de trebuinţe).
Sistemul lui Maslow presupune o ordine de prioritate, în sensul că individul
va acţiona pentru satisfacerea trebuinţelor fiziologice înaintea celor de securitate, a
trebuinţelor de securitate înaintea celor de iubire şi apartenenţă etc. ; de asemenea, cu
cât o trebuinţă se află mai spre vârful piramidei, cu atât ea este mai specific umană, iar
satisfacerea ei produce mulţumire şi dezvoltă o tensiune plăcută în organism.
Cercetări ulterioare au arătat însă că ordinea trebuinţelor nu este totdeauna
aceeaşi. Vârsta şi trăsăturile de personalitate pot determina modificări în ceea ce
85
priveşte priorităţile motivaţionale. Pentru tineri trebuinţa de realizare este foarte

importantă şi se dezvoltă mai mult, în timp ce trebuinţa de stimă rămâne mai slab
exprimată. De asemenea, scrierile biografice au arătat că anumite personalităţi au o
trebuinţă de realizare atât de puternică încât nu mai contează nici măcar satisfacerea
trebuinţelor fiziologice. în perioada studiilor sale la Sorbona, Marie Curie a fost găsită
de mai multe ori leşinată din cauza lipsei de hrană.
La originea comportamentelor noastre nu se află un singur motiv, ci o
constelaţie motivaţională, un ansamblu de factori conştienţi şi inconştienţi, fiziologici,
intelectuali, afectivi, sociali, care sunt într-o interacţiune permanentă. De aceea
spunem că acţiunile umane sunt plurimotivate. (Maslow, 2007, 82-111; Neculau,
2005, 69-70)
AFECTIVITATEA
Procesele afective: definiţie şi caracterizare
Imaginați-vă că vă confruntați cu următoarele situații a) vă prezentați

nepregătiți la un examen; b) sunteți prinși copiind la un examen; c) ați obţinut o bursă
de studii la Paris; d) vă despărțiți de un prieten bun care se mută în altă localitate; e)
sunteți pedepsiți pe nedrept.
Ce putem constata din aceste exemple? Fiecare situaţie, chiar şi imaginată,
nu ne lasă indiferenţi, ci are un ecou, o anumită rezonanţă în conştiinţă. Unele
evenimente ne bucură, altele ne întristează, unele fapte trezesc entuziasm, în timp ce
altele determină indignare. Aceste trăiri reprezintă o parte dintre reacţiile noastre la
evenimentele şi situaţiile cu care ne confruntăm în existenţa cotidiană. Ele sunt
culoarea şi substanţa experienţelor individuale.
Relaţiile noastre cu mediul înconjurător sunt reflectate sub formă de trăiri
afective. Natura acestor trăiri este în strânsă legătură cu trebuinţele, interesele,
aspiraţiile persoanei. Dacă trebuinţele sunt satisfăcute, efectul emoţional este pozitiv,
implicând plăcere, satisfacţie, bucurie. Nesatisfacerea trebuinţelor determină
nemulţumire, indignare, tristeţe. Fiecare individ îşi reflectă propriile situaţii şi
experienţe de viaţă. De aici rezultă marea diversitate a trăirilor afective. Aşa se
explică faptul că aceeaşi situaţie poate declanşa trăiri afective diferite la persoane
86
diferite. De exemplu, o excursie la munte în timpul iernii poate fi atractivă şi un prilej

de bucurie pentru cineva care iubeşte muntele şi sporturile de iarnă. Ea poate fi mai
puţin „gustată” de o persoană pentru care vara este anotimpul preferat şi marea, locul
principalelor bucurii. Explicaţia variabilităţii subiective a proceselor afective nu ţine
de structurile de cunoaştere ale subiecţilor, ci de structurile lor motivaţionale.
Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relaţiile
omului cu lumea înconjurătoare, măsura în care necesităţile lui interne sunt sau
nu satisfăcute. Ansamblul proceselor afective (emoţii, dispoziţii, sentimente,
pasiuni) constituie afectivitatea. (Neculau, 2005, 72)
Particularităţile proceselor afective
În psihologia românească, o preocupare sistematică pentru studiul

afectivităţii a avut psihologul Vasile Pavelcu. El a surprins o serie de caracteristici ale
proceselor afective:
Nota distinctivă a proceselor afective este subiectivitatea. Orice fenomen
psihic este subiectiv, în sensul că aparţine unui subiect, dar trăirile afective exprimă
această caracteristică la nivelul cel mai înalt. Ele depind de trebuinţele noastre actuale.
Modul în care reacţionăm afectiv la o anumită situaţie dezvăluie natura trebuinţelor
noastre şi gradul lor de satisfacere.
Procesele afective implică o apreciere, o evaluare. Ele traduc utilitatea
obiectelor sau situaţiilor, importanţa lor pentru subiect. Plăcerea, satisfacţia, bucuria
ne informează că un obiect ne convine, corespunde trebuinţelor noastre, în timp ce
neplăcerea, insatisfacţia ar fi semnele valorii negative a obiectelor sau situaţiilor care
le-au declanşat. Un sentiment este şi o atitudine favorabilă sau nefavorabilă faţă de o
persoană, faţă de un eveniment sau situaţie.
Procesele afective au o valoare motivaţională. Orice stare afectivă posedă o
încărcătură energetică, o tensiune care o poate transforma în forţă declanşatoare a
acţiunii. Trăirea afectivă nu este doar un însoţitor al motivului acţiunii, ci poate
deveni, ea însăşi, un motiv. Trebuinţa şi starea afectivă, în relaţiile lor dinamice,
îndeplinesc fiecare rolurile de cauză şi efect. De aceea se spune că procesele afective
pot fi considerate motive active în plină desfăşurare, pe când motivele ar putea
reprezenta cristalizări ale proceselor afective.
87
Polaritatea proceselor afective indică tendinţa acestora de a gravita în jurul

polului pozitiv sau negativ, de a forma cupluri contrare (bucurie - tristeţe, iubire - ură,
admiraţie - dispreţ). Viaţa afectivă se prezintă ca o alternanţă a contrastelor. Iubirea se
transformă în contrariul ei când ne simţim trădaţi, admiraţia se transformă în dispreţ
când aşteptările ne sunt înşelate. Vasile Pavelcu atrage atenţia asupra faptului că
dinamica vieţii afective confirmă dictonul „extremele se ating”. Iubirea este mai
aproape de ură decât de indiferenţă, gelozia apare drept „energia iubirii convertită în
ură”.
Mobilitatea proceselor afective exprimă trecerea de la o trăire afectivă la alta
(de la iubire la ură, de la admiraţie la dispreţ), dar şi trecerea de la o fază la alta în
interiorul aceleiaşi trăiri afective, treceri realizate în funcţie de situaţie şi de solicitări.
O mobilitate extremă a trăirilor afective indică însă instabilitatea afectivă a
individului. Aceasta este semnul unei imaturităţi afective sau al unei boli psihice.
Stabilitatea afectivă reflectă maturizarea personalităţii.
Procesele afective sunt caracterizate şi printr-o anumită intensitate (forţă,
tărie, profunzime) şi durată (persistenţă în timp). Intensitatea şi durata sunt
dependente de tipul trăirii afective, dar şi de particularităţile subiectului şi ale situaţiei.
(Pavelcu, 1999, 185-218)
Formele afectivității
Sfera afectivităţii umane este extrem de bogată şi de variată. Ea include toată

gama trăirilor care reflectă relaţiile dintre individ şi mediul înconjurător. Vom regăsi
deci în cadrul afectivităţii: emoţii, dispoziţii, sentimente şi pasiuni.
Emoţiile sunt trăiri afective de scurtă durată, de intensitate variabilă, care
exprimă reacţiile noastre la situaţiile, evenimentele cu care ne confruntăm.
Emoţiile au un caracter situaţional şi o orientare bine determinată. Nu ne este
frică în general, ci de ceva anume, bine precizat. Emoţiile pot fi declanşate de o
împrejurare reală sau de una imaginată. Gândul că profesorul va depista raptul de a fi
copiat tema de la un coleg îl face pe elev să-i fie frică de întâlnirea cu profesorul.
Există o mare varietate de emoţii. Bucuria, tristeţea, admiraţia, dispreţul, surpriza,
dezgustul, ruşinea, nemulţumirea, frica, furia, speranţa, mila sunt numai câteva dintre
emoţiile pe care le trăim. (Neculau, 2005, 73)
88
Psihologul american Paul Ekman consideră că există șapte emoții de bază:

furia, frica, tristețea, dezgustul, disprețul, surpriza, încântarea. (Ekman, 2011). P.
Ekman şi colaboratorul său W. Friesen au dobândit în ultimul deceniu o notorietate de
prim-plan în domeniul cercetării emoţiilor, din mai multe motive :
- motive teoretice (autorii în discuţie, şi mai ales Ekman, se situează
într-o tradiţie neodarwinistă la a cărei punere în valoare au contribuit): emoţiile de
bază, bine diferenţiate („discrete"), sunt filogenetic adaptate pentru a permite orga-
nismului să facă faţă diferitelor probleme fundamentale ale vieţii curente, care
necesită reacţii rapide şi de moment. Aceste emoţii sunt de expresie universală;
- motive practice : au pus la punct un sistem de codaj al mimicii faciale
bazat pe determinarea „unităţilor de acţiune" definite anatomic (cu alte cuvinte
obiectivabile).
Metoda lor, Facial Action Coding System (FACS), reprezintă un progres
evident pentru cercetare, permiţând depăşirea evaluărilor intuitive de genul „acest
subiect are o mimică tristă'" sau „chipul lui exprimă furie", printr-o formulă precisă
care indică unităţile de acţiune folosite. Corelaţiile între afectele trăite şi unităţile de
acţiune utilizate permit descrierea configuraţiilor-tip, împreună cu caracteristicile lor
fundamentale şi variante. Astfel, pentru furie s-au evidenţiat şaizeci de expresii care
constituie o „familie", expresii ce sunt însă apropiate şi au un nucleu comun care le
diferenţiază cu uşurinţă de frică şi dezgust. În toate cazurile de furie, sprâncenele sunt
apropiate şi coborâte, pleoapa superioară este înălţată, iar muşchiul labial se contractă.
(Cosnier, 2007, 31)
Emoţiile variază ca intensitate de la forme uşoare sau moderate la forme
intense sau foarte intense. De exemplu, tristeţea poate varia de la o uşoară mâhnire
până la tristeţe profundă sau disperare. Frica poate trece de la o imperceptibilă teamă
până la frica paralizantă (groaza). Atunci când emoţiile sunt foarte intense, vorbim de
emoţii-şoc sau afecte. Ele se caracterizează prin apariţie bruscă şi durată scurtă, o
desfăşurare tumultuoasă şi o expresivitate accentuată. Afectele tind să scape
controlului conştient. Este motivul pentru care, sub influenţa lor, oamenii pot săvârşi
fapte necugetate. Când sunteţi foarte furioşi, prietenii vă recomandă să respiraţi adânc,
să număraţi în gând până la 10 pentru a putea depăşi momentul maximei intensităţi a
afectului şi a nu întreprinde vreo acţiune pe care apoi să o regretaţi.
89
Dispoziţiile sunt trăiri afective difuze şi generalizate, de intensitate redusă,

care pot dura multă vreme, dând astfel o anumită tonalitate întregii noastre vieţi
psihice. Când cineva este bine dispus, vede totul în culori luminoase şi se bucură de
cele mai neînsemnate lucruri. Dimpotrivă, când este prost dispus, vede numai
aspectele neplăcute ale existenţei, nu are chef de nimic, caută motive de ceartă cu cei
din jur.
Dispoziţiile alcătuiesc un fel de fond emoţional care controlează
comportamentul o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Spre deosebire de
emoţii, în cazul cărora omul este conştient de obiectul sau situaţia care i-a provocat
emoţia, dispoziţiile afective par să nu fie legate de o situaţie anume. Ceea ce nu
înseamnă însă că ele nu au o cauză, chiar dacă individul nu-şi dă seama de existenţa
acesteia. Uneori, cauzele sunt de ordin intern: oboseala, starea de sănătate, resursele
energetice. Alteori, ele sunt de ordin extern: atmosfera de la locul de muncă, climatul
familial, relaţiile cu prietenii.
Sentimentele sunt trăiri afective complexe, de lungă durată, stabile şi de
intensitate moderată. Gama sentimentelor umane este foarte diversă. Pentru a denumi
sentimentele se utilizează de multe ori aceiaşi termeni ca şi în cazul emoţiilor: iubire,
ură, simpatie, antipatie, gelozie, invidie, admiraţie, recunoştinţă. Acest lucru se
datorează faptului că sunt trăite similar, se află în consonanţă şi, adesea, trec unele în
altele. Ele nu trebuie confundate. Sentimentul este o emoţie repetată, stabilizată şi
generalizată, ce persistă în timp şi rezistă la diverşi factori perturbatori. Nu poate fi
confundată prima emoţie a îndrăgostirii cu sentimentul iubirii.
Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate, sentimentele devin adevărate
atitudini afective faţă de obiecte, evenimente, persoane semnificative pentru individ,
Sentimentele se nasc şi se dezvoltă în timp. Orice sentiment are o desfăşurare
procesuală care cuprinde faze relativ distincte. Se delimitează o fază de cristalizare,
echivalentă cu structurarea şi constituirea sentimentelor, o fază de maturizare, care
înseamnă stabilitate, constanţă, organizare a sentimentelor, şi o fază de decristalizare,
când sentimentele slăbesc, se sting prin uzură, saţietate sau suprasolicitare.
În structurarea sentimentelor intervin elemente de ordin cognitiv şi volitiv.
Sentimentele presupun un control conştient, o analiză raţională în vederea înţelegerii
şi justificării atitudinii respective, precum şi efort voluntar în vederea realizării
90
năzuinţelor. Sentimentele pot fi în relaţie cu anumite valori şi atunci facem distincţie

între sentimente morale, sentimente estetice şi sentimente intelectuale. Sentimentele
au fost generos ilustrate în creaţiile artistice şi literare.
Pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, stabile, de lungă durată, care
antrenează întreaga personalitate. Pasiunile sunt foarte active. Ele îl stăpânesc pe om
şi îl împing cu putere într-o anumită direcţie, în desfăşurarea unei activităţi. Omul
stăpânit de o pasiune îşi mobilizează toate energiile şi demonstrează o neobişnuită
tenacitate în promovarea acestora.
Din punct de vedere valoric, pasiunile pot fi pozitive (nobile, constructive)
sau negative (pasiuni oarbe, numite patimi sau vicii). Iubirea pasională, pasiunea
pentru un domeniu ştiinţific, artistic ori pasiunea de colecţionar sunt tot atâtea pasiuni
nobile, constructive. Gelozia, avariţia, patima jocurilor de noroc, dependenţa de
droguri, alcoolismul sunt pasiuni oarbe sau vicii care au ca efect bulversarea vieţii
psihice ori degradarea fizică şi morală a omului.,Ele pot atinge o asemenea intensitate
patologică încât să facă ravagii în personalitatea individului şi sfârşesc prin adevărate
psihoze pasionale. Personaje literare celebre - Othello, Harpagon, Hagi-Tudose,
Phedra - ilustrează consecinţele nefaste ale dominaţiei patimilor. (Neculau, 2005, 74-
75; Pavelcu, 1999, 219-248)
1. Explicați rolul motivației în activitatea umană.

2. Alcătuiţi o listă cu motivele care vă determină să învăţaţi la cursul de
introducere psihologie. Grupaţi aceste motive în extrinseci şi intrinseci.
3. Analizați categoriile de trebuințe propuse de Abraham Maslow și
ierarhizați-le în funcție de propriile priorități. Argumentați alegerea făcută.
4. Redacțtați un eseu pe tema Motivație și perforanță”
5. Explicați rolul adaptativ al proceselor afective
6. Realizați un eseu pornind de la afirmația lui Vasile Pavelcu: „Cheia
înțelegerii altora se află în propriile noastre vibrații afective.”
7. Comparați sentimentele cu emoțiile
8. Găsiți fragmente literare care ilustrează manifestări ale diferitelor
sentimente și pasiuni.
91
9. Descrieți conduitele emoțional-expresive în cazul unor afecte (frică,

tristețe profundă, bucurie explozivă)
10. Aplicație. Poligraful sau „detectorul de minciuni”
Poligraful este un aparat care permite înregistrarea concomitentă a
numeroase şi variate reacţii fiziologice. Asocierea emoţiei cu acest ansamblu de
modificări şi posibilitatea înregistrării lor cu aparate speciale au sugerat ideea
utilizării poligrafului ca tehnică de „detectare a minciunii”.
Poligraful înregistrează modificările produse în timpul interogării
subiectului, după care înregistrările sunt interpretate. Dintre indicatorii cei mai des
utilizaţi - respiraţie, presiune sangvină, tensiune musculară şi reacţie electrodermală-
se pare că indicaţiile cele mai sigure cu privire la sinceritatea subiectului sunt date de
reacţia electrodermală.
Folosirea detectorului de minciuni ca probă în judecarea unui inculpat este
dese ori contestată deoarece sunt persoane care pot foarte bine să-şi controleze
emoţiile şi să nu se trădeze atunci când mint după cum sunt persoane mai emotive,
care reacţionează emoţional foarte puternic chiar şi atunci când nu sunt vinovate.
Urmăriți un film în care se folosește rept probă „detectorul de minciuni” și
notați întrebările care sunt puse subiectului. Analizați apoi întrebările puse din punctul
de vedere al relevanței pentru determinarea reacției emoționale a individului.
SEMINAR 9
Apicații pentru seminar.
1. Universalitatea emoțiilor.
Ekman (1972, 1973) şi Izard (1977, 1980) au demonstrat, analizând

fotografii cu mimicile faciale ale unor populaţii diverse (nord-americani şi latino-
americani, europeni, japonezi etc.), că expresia emoţiilor de bază este recunoscută în
mod universal.
Apar însă şi nuanţe, în funcţie de tipul de emoţie şi cultură ; de exemplu,
surpriza poate fi confundată cu furia. Dar pentru respectivii autori un lucru este clar
stabilit astăzi: expresia şi recunoaşterea emoţiilor este universală şi are loc prin
utilizarea unei mimici faciale specifice.
92
Prin urmare, existenţa patternurilor expresive bine diferenţiate sugerează că

manifestările emoţionale furnizează informaţii celor din jur. Acestea dau informaţii
despre antecedente, tipul de reacţie şi comportamentele viitoare. Cu alte cuvinte,
comportamentele emoţionale sunt „cruciale pentru dezvoltarea şi organizarea relaţiilor
interpersonale”.
Cu toate acestea, problema universalităţii patternurilor expresive ale
emoţiilor generează o alta, care îi divizează pe toreticieni. Pentru „teoreticienii
evoluţionişti” dintre care face parte şi Ekman, patternu- rile în discuţie sunt într-
adevăr legate de evoluţia filogenetică a speciei umane şi sunt integrate în patrimoniul
ei genetic. Această „contribuţie biologică” este cauza universalităţii lor.
În schimb, teoreticienii „socioconstructivişti” consideră că fiinţa umană îşi
construieşte comportamente similare, indiferent de apartenenţa etnică, deoarece toate
societăţile umane propun un minimum de condiţii de dezvoltare în esenţă
asemănătoare. (Cosnier, 2007, 32) Credeți că emoțiile au caracter universal sau sunt
dependente de cultura din care facem parte? Argumentați răspunsul.
2. Expresivitatea emoțională. Cum putem citi gândurile oamenilor
din gesturile lor? Aplicații ale teoriei lui Paul Ekman.
Ekman, P. (2011). Emoții date pe față. Cum să citim sentimentele de pe

chipul uman. București: Editura Trei, pp.320-344
Editura Polirom, pp.72-88.
a. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica, pp.105-114
Pavelcu, V. (1999). Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viața cotidiană.
Iași: Polirom, pp. 185-248

93
Cosnier, J. (2007). Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor.

Iași: Polirom
Ekman, P. (2014). Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căsnicie,
afaceri și politică. București: Editura Trei
Rime, B. (2008). Comunicarea socială a emoțiilor. București: Editura Trei.
Introducere în psihologie, Ediția a XIV-a, București: Editura Tehnică.
94
SAPTAMÂNA 10
PROCESE REGLATORII
SAPTAMÂNA 10.
VOINȚA: definiție și caracteristici; Fazele actului voluntar;
ATENȚIA: definire și caracterizare; Formele atenției
VOINȚA
Definiție și caracteristici
Voinţa este un proces psihic reglator care constă în capacitatea de a

acţiona în vederea realizării unui scop conştient stabilit, prin depăşirea unor
obstacole interioare sau exterioare.
Prin voinţă omul deliberează, iniţiază, organizează, controlează, reglează,
amână sau suspendă în mod conştient activitatea. Voinţa se manifestă atât ca iniţiere
şi susţinere, cât şi ca frână, abţinere sau amânare a unei activităţi. Imaginaţi-vă că
aveţi de învăţat pentru un examen important şi dificil care are loc a doua zi. Pe
neaşteptate, primiţi un telefon de la un prieten care vă aminteşte că astăzi este ultima
zi când se proiectează un film foarte bun pe care îl aşteptaţi de multă vreme. În aceste
condiţii, cel care are voinţă va şti să-şi înfrângă dorinţa de a vedea filmul şi va rămâne
să înveţe. Reglajul voluntar s-a manifestat atât în abţinerea de la o acţiune (renunţarea
la film), cât şi în iniţierea acţiunii de repetare a cursurilor pentru examenul de a doua
zi.
O caracteristică importantă a voinţei constă în faptul că ea nu intră în
funcţiune în orice tip de acţiuni, ci doar în cele în a căror realizare apar o serie de
obstacole. Obstacolul în activitatea voluntară nu are un sens fizic, obiectual, ci unul
psihologic, relaţional, reprezentând o confruntare între posibilităţile individului şi
condiţiile obiective ale respectivei activităţi. În vederea depăşirii obstacolului, omul
îşi mobilizează efortul voluntar. Trebuie precizat că nu există o identitate perfectă
între efortul voluntar şi efortul fizic, muscular, deşi sunt categorii de sarcini în care
95
este nevoie de forţă fizică pentru depăşirea obstacolului (de exemplu, pentru ridicarea
unei greutăţi). În activităţile intelectuale, efortul fizic este minim, însă este
considerabil efortul în planul gândirii, al memoriei şi al imaginaţiei. Efortul voluntar
presupune mobilizarea şi direcţionarea resurselor fizice, intelectuale şi emoţionale ale
omului pentru atingerea scopurilor propuse. Totul se concentrează pe linia realizării
scopurilor şi, astfel, voinţa devine o condiţie subiectivă esenţială pentru obţinerea
succesului şi a performanţelor înalte în orice fel de activitate. (Neculau, 2005, 79)
Fazele actului voluntar
Unele acţiuni voluntare sunt simple şi atunci se ajunge la soluţie sau la scop
în mod direct, aproape automat, fără o concentrare intensă sau prelungită. De
exemplu, a căuta un cuvânt într-un dicţionar sau a efectua un exerciţiu simplu de
calcul aritmetic. Alteori, acţiunile voluntare sunt complexe, de durată (de exemplu,
pregătirea unui examen de admitere), iar atingerea scopului se realizează prin
parcurgerea mai multor momente sau faze:
a) Apariţia motivaţiei (sub formă de impulsuri, tendinţe) de realizare a
unei activităţi. Concomitent cu motivaţia şi în strânsă legătură cu ea, apare pe plan
mental scopul sau rezultatul acţiunii. Deocamdată nu avem însă exprimată decât o
dorinţă care poate rămâne la acest stadiu. Pentru ca acţiunea voluntară să se realizeze
este necesar ca dorinţa să se transforme în intenţie şi să se prevadă diferite modalităţi
de realizare a scopului (se construieşte planul mental al rezolvării acţiunii).
b) Lupta motivelor este dată de situaţia în care apar, în acelaşi timp, două
sau mai multe motive ce orientează persoana spre scopuri diferite, care nu pot fi atinse
concomitent. Omul este pus atunci în situaţia de a alege, de a opta pentru un motiv sau
altul, după o analiză şi o evaluare a acestora. Ceea ce nu este foarte simplu, pentru că
presupune multe frământări, emoţii şi un consum nervos important în momentul când
trebuie să alegi între două sau mai multe scopuri (alternative de acţiune) la fel de
atrăgătoare. Sunt solicitate intens atât procesele afective, cât şi procesele intelectuale,
întrucât trebuie analizate consecinţele unor acţiuni, trebuie comparate şi ierarhizate
motivele concurente. Uneori, conflictele motivaţionale au un caracter dramatic.
c) Decizia este un moment foarte important al acţiunii voluntare. Pe baza
analizei întreprinse în faza anterioară, în care am evaluat şi ierarhizat motivele şi
96
alternativele de acţiune după gradul lor de importanţă sau de eficienţă, se formulează

hotărârea de a efectua acţiunea corespunzătoare. Am ales un motiv, le-am inhibat sau
le-am amânat pe celelalte şi m-am fixat asupra unei variante concrete a demersului
pentru atingerea scopului. În actul deciziei sunt implicate şi trăsăturile de
personalitate. Aşa se explică faptul că există oameni care se hotărăsc foarte repede în
privinţa motivului şi a alternativei de acţiune, în timp ce alţii sunt şovăitori, oscilează
mult între alternativele de acţiune şi se dovedesc incapabili să adopte o hotărâre
fermă.
d) Execuţia hotărârii este faza prin care se ajunge la atingerea propriu-
zisă a scopului. Aceasta reprezintă, de fapt, indicatorul obiectiv al nivelului de
dezvoltare a voinţei. Nu este suficient să iei o hotărâre. Trebuie să fii capabil să o duci
la îndeplinire pentru că, pe parcursul execuţiei, pot apărea diferite dificultăţi,
obstacole ce presupun o mobilizare deosebită a efortului şi menţinerea lui până la
atingerea scopului. Pentru anumite acţiuni complexe este nevoie şi de o a cincea fază:
verificarea şi evaluarea rezultatelor şi formularea unor concluzii pentru activitatea
viitoare. (Neculau, 80-81)
ATENȚIA
Definire și caracterizare
Atenţia constă în orientarea şi concentrarea selectivă a activităţii psihice

asupra unor stimuli sau sarcini.
Atenţia apare ca o primă condiţie pentru desfăşurarea unei percepţii optime,
pentru rezolvarea adecvată a sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi pentru adaptarea
comportamentului senzorio-motor, cognitiv şi afectiv la condiţiile externe. Atenţia se
manifestă în plan subiectiv ca o stare de încordare, rezultată din concentrarea
activităţii psihice asupra unui obiect sau fenomen. În plan comportamental, atenţia se
obiectivează prin selectivitate, orientare şi activare.
Selectivitatea este principala caracteristică a atenţiei. Vom înţelege mai bine
acest lucru dacă ne gândim la faptul că omul este asaltat în permanenţă de numeroşi
stimuli. Din această cantitate ajung în conştiinţă doar o mică parte dintre ei. Se
realizează deci o importantă selecţie a stimulărilor şi, pe parcursul procesului, un rol
97
central este îndeplinit de atenţie. Ea se manifestă ca un filtru activ ce potenţează

acţiunea anumitor stimuli, favorizează anumite mesaje către instanţele cerebrale
superioare şi, în acelaşi timp, suprimă sau ignoră mesajele lipsite de semnificaţie. De
exemplu, ni s-a întâmplat probabil multora dintre noi să ne aflăm într-o încăpere
aglomerată unde se poartă mai multe conversaţii şi să ne orientăm atenţia spre o
singură conversaţie, ignorându-le pe toate celelalte. Atenţia selectează şi suprimă în
acelaşi timp. Atenţia la un stimul înseamnă neatenţia la ceilalţi stimuli. (Neculau,
2005, 84)
În anii ’50, psihologii au devenit interesaţi de studierea atenţiei selective -
procesul prin care selectăm din mediu un singur element, în timp ce le ignorăm pe
celelalte. Unul dintre primele studii din domeniul atenţiei selective este cel al lui
Cherry (1953); Cherry a fost uimit de capacitatea persoanelor de a urmări doar o
singură conversație la o petrecere, unde, de obicei se desfășoară mai multe conversații
simultan. Fenomenul a căpătat numele de „cocktail party”. Obiectivele cercetării
acestuia au fost următoarele:
1. analizarea modului în care o persoană se poate concentra pe o singură
conversaţie în mijlocul unui adevărat „vacarm“ (cum ar fi petrecerile);
2. evaluarea acelei părţi care este reţinută dintr-un material neaşteptat.
În experimentele sale, subiecţilor li s-au prezentat două mesaje, unul la o
ureche şi altul la cealaltă. Subiecţilor li s-a cerut să asculte în mod special unul dintre
ele şi să-l repete cu voce tare (mesaj-ţintă). În momentul în care s-a verificat cât de
mult din cele două mesaje a fost reţinut s-a constatat că, din mesajul care nu s-a
constituit în ţintă, au fost reţinute doar caracteristicile fizice:
- dacă vocea era feminină sau masculină;
- cât de tare sau încet s-a vorbit;
- dacă intonaţia s-a impus conţinutului mesajului.
În ceea ce priveşte conţinutul, s-a observat că a fost reţinut doar în mică
măsură. Subiecţii nu au remarcat nici măcar dacă cel care vorbea folosea o limbă
străină sau dacă vorbirea era inversată. Procesarea mesajului secundar pare deci să fie
minimală. (Malim, 1999, 25)
Pornind de la cercetările lui Cherry, s-au dezvoltat mai multe teorii privind
atenţia selectivă, reunite sub numele de „teoriile gâtului de sticlă”, pentru că porneau
98
de la ideea că, după cum nu putem introduce toată apa într-o sticlă, deodată, din cauza
gâtului îngust al acesteia, tot astfel nici informaţiile din mediul extern nu pot pătrunde
în mintea noastră în totalitate, simultan, ci trebuie mai întâi filtrate, selectate.
(Neculau, 2005, 85)
O a doua caracteristică a atenţiei este orientarea, direcţionarea spre un
stimul prezent sau a cărui apariţie este aşteptată în viitorul apropiat. Există situaţii în
care un stimul neaşteptat (de exemplu: un zgomot puternic, o lumină intensă, soneria
telefonului) provoacă o reacţie de orientare către sursa de stimulare. Un răspuns
reflex, involuntar, care este, de obicei, de scurtă durată. În alte situaţii însă, orientarea
se manifestă sub forma unei atitudini persistente, de aşteptare şi de pregătire. Elevul
care aşteaptă subiectul lucrării scrise, pilotul care aşteaptă permisiunea de a ateriza
din partea turnului de control, sportivul, la start, care aşteaptă semnalul de pornire
sunt doar câteva exemple de orientare a atenţiei în vederea recepţiei optime şi a
răspunsului prompt la o categorie de stimuli ce urmează să apară. Nu există atenţie
fără orientarea activităţii psihice într-o anumită direcţie.
A treia caracteristică a atenţiei se referă la intensificarea şi concentrarea
optimă a energiei psihonervoase spre ceea ce constituie obiectul atenţiei. Nivelul
activităţii psihice este mai ridicat în cursul concentrării atenţiei, ceea ce face ca
obiectul atenţiei să fie reflectat mult mai clar, mai precis, mai pregnant în raport cu
fondul.
De exemplu, în timpul unui examen, concentrarea profundă asupra rezolvării
subiectelor se datorează focalizării atenţiei în paralel cu inhibarea relativă a altor zone
corticale şi cu limitarea acţiunii stimulilor colaterali. Aşadar, suntem atât de absorbiţi
de subiecte (care au o semnificaţie deosebită pentru noi), încât facem abstracţie de
factorii perturbatori, interni sau externi (zgomot, oboseală, lumină proastă, frig sau
căldură excesivă). Aceste dimensiuni ale atenţiei - orientare, selecţie, activare - pot fi
analizate separat numai în condiţii experimentale speciale; în condiţii naturale, ele
sunt integrate într-un proces psihofiziologic unitar. (Neculau, 2005, 84)
Formele atenției
Atenția nu se manifestă la fel în toate activitățile omului. Există forme simple

și forme mai complexe de atenție. Criteriul de diferențiere este în funcție de
intervenția voinței.
99
Atenția involuntară este o formă mai simplă, întâlnită și la animale. Ea

poate apărea sub influența mai multor factori:
Caracteristicile stimulilor care determină captarea involuntară a atenţiei sunt
următoarele:
1. Intensitatea: o culoare intensă ne va atrage mai degrabă atenţia decât
una ştearsă.
2. Mărimea: un obiect mare va fi sesizat mai repede în comparaţie cu
unul mic.
3. Persistenţa sau repetarea: o singură prezentare a unui stimul este puţin
probabil că ne va capta atenţia comparativ cu unul care este persistent sau se repetă.
4. Încărcătura emoţională: un stimul care are o semnificaţie deosebită
pentru noi va fi mai degrabă sesizat faţă de unul neutru.
5. Apariţia bruscă şi caracterul de noutate: un stimul care apare în mod
neaşteptat sau brusc este mai uşor de remarcat decât unul care este anticipat sau a mai
fost întâlnit anterior.
6. Stimulii contrastanţi ne vor atrage atenţia mai rapid faţă de cei
asemănători.
7. Un obiect care se mişcă va fi mai rapid remarcat faţă de unul staţionar.
Şoarecele fuge atunci când este în pericol de a fi prins şi tocmai din această cauză este
remarcat de cel care îl urmăreşte. (Malim, 1999, 24)
Atenția voluntară nu apare spontan ca cea involuntară ci este intenționată și
autoreglată conștient. Această formă a atenției este superioară prin mecanismele de
producere și pentru rolul pe care îl are în viața omului. Dezavantajul ei este că se
menține cu efort și cu un consum ridicat de energie neputându-se menține mult timp.
Utilizarea repetată a atenției voluntare duce la apariția unei forme de atenție
postvoluntară, un sistem de deprinderi de a fi atent fără un efort deosebit.
1. Identificați în cadrul unei activități pe care ați desfășurat-o (de

exemplu, pregătirea unui examen) fazele actului volntar.
2. Găsiți în biografiile diferitelor pesonalități exemple de programe
personale de educare a voinței. Comentați modelele găsite.
100
3. Menționați câteva profesii în care este nevoie de concentrarea atenției

și altele în care distributivitatea joacă rolul central.
4. Explicați de ce șoferii cu experiență reușesc în general să conducă și să
vorbească în același timp, fără dificultate. În ce condiții însă le va fi greu să realizeze
cele două sarcini simultan?
5. Urmăriți la televizor o selecție de reclame comerciale și scrieți pe scurt
care a fost modul de prezentare a acestora.
6. Care au fost descoperirile lui Cherry în legătură cu fenomenul
„cocktail party”?
7. Efectul Stroop
Deşi cele mai multe dintre cercetările asupra atenţiei selective s-au preocupat
de procesarea auditivă, atenţia selectivă poate fi studiată şi în cazul procesării vizuale.
În acest sens, se recurge adesea la un experiment conceput de John Ridley Stroop al
cărui nume îl poartă „efectul Stroop”) şi care a fost publicat în articolul Studies of
Interference in Serial Verbal Reactions din Journal of Experimental Psychology
(1935).
Faceţi următorul exerciţiu:
(I) Citiţi culorile acestor cuvinte cât de repede puteţi:
Verde Roşu Albastru Galben Albastru Galben
Uşor, nu-i aşa?
(II) Acum citiţi culorile următoarelor cuvinte:
Albastru Galben Roşu Verde Galben Verde
Vi se mai pare tot atât de uşor?
Cuvintele nu mai reprezintă culorile cu care au fost tipărite. Cum vi s-a părut
această sarcină? Probabil că nu vi s-a mai părut tot atât de uşoară: fiecare cuvânt scris
interferează cu numele culorii pe care îl cunoaşteţi.
SEMINAR 10
Aplicație seminar: testarea atenției.
101
Neculau, A. (coord.), (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Iași:

Editura Polirom , pp. 78-88.
Malim, T. (1999). Procese cognitive. București: Editura Tehnică, pp. 23-49.

Ribot, Th. (1997). Voința și patologia ei. București: Editura IRI
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Editura Polirom
102
SAPTAMÂNA 11
SISTEMUL DE PERSONALITATE
SAPTAMÂNA 11. PERSONALITATEA. TEORII ALE PERSONALITĂŢII

Termenul de „personalitate” îşi are originea în cuvântul latin persona care

însemna „mască”, referindu-se la măştile pe care le purtau actorii în teatrul antic, care
permiteau spectatorilor să înţeleagă şi să prevadă comportamentul celui de pe scenă.
La fel se consideră că personalitatea unui individ permite celorlalţi înţelegerea actelor
individului şi prevederea comportamentelor viitoare.
În fiecare zi facem presupuneri despre personalitatea celorlalţi. Aprecieri
precum „ea are o personalitate puternică” sau „el nu are personalitate” sunt frecvent
folosite. Însă, în accepţie psihologică, astfel de aprecieri sunt lipsite de sens. Toţi
oamenii au o personalitate, dar ei diferă prin tipul de personalitate pe care îl au şi nu
prin cantitatea acesteia.
Studiul separat al unor procese psihice, precum percepţia, gândirea, gândirea,
motivaţia, afectivitatea, face dificilă descrierea persoanei ca un tot. Conceptul de
personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel, să prezinte un tablou
coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte, simte şi se comportă. Conceptul
de personalitate este însă greu de definit, neexistând o definiţie general acceptată de
către psihologi. De exemplu unii psihologi folosesc termenul de personalitate pentru a
se referii la diferenţele dintre indivizi, incluzând comportamentul social, afectivitatea,
funcţionarea intelectuală ş. a., în timp ce alţii limitează acest termen la aspectele
sociale şi emoţionale ale comportamentului. (Birch, Hayward, 1999, 56)
Psihologul american Gordon Allport (1981) defineşte personalitatea drept
organizarea dinamică în individ a acelor sisteme psiho-fizice care îi determină
gândirea şi comportamentul. În Dicţionarul de psihologie (1995) al lui Norbert
103
Sillamy, personalitatea este definită ca elementul stabil al conduitei unei persoane,

ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de altă persoană.
Aşadar complexitatea semantică a conceptului de personalitate determină
rezistenţa sa la încadrarea într-o definiţie strictă. Utilizarea termenului de
personalitate în aria ştiinţifică ridică foarte multe probleme, astfel încât se poate
spune că istoria psihologiei se confundă, în anumite limite, cu istoria încercărilor de a
răspunde la întrebarea: „ce este personalitatea?” Acest impas a creat, pe de o parte
multiple direcţii de cercetare şi variate moduri de abordare a personalităţii şi, pe de
altă parte, a dus la apariţia unor dificultăţi în evaluarea acesteia. În consecinţă,
deoarece în literatura de specialitate personalitatea este abordată din perspective
multiple vom încerca în cadrul acestui curs să sintetizăm câteva din principalele teorii
asupra personalităţii.
Teoriile personalităţii variază din punctul de vedere al ipotezelor formulate

cu privire la funcţionarea psihologiei umane, ca şi din punctul de vedere al metodelor
considerate adecvate studiului personalităţii. Aceste teorii sunt relativ independente şi
oferă puncte de vedere variate şi, uneori, contradictorii.
Dintre principalele orientării în abordarea personalităţii amintim: teoria
psihanalitică a lui Freud, ce pleacă de la ideea confruntării dintre cele trei niveluri
ale psihicului şi a celor trei instanţe ale personalităţii (Sinele, Eu-l şi Supraeu-l),
teoria trăsăturilor (Allport) pleacă de la ideea că personalitatea este un mănunchi de
trăsături, trăsătura fiind cea care evidenţiază particularităţile relativ stabile ale unei
persoane, ea indicând predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de
stimuli, teoriile constituţionale care consideră ca unitate de definire a personalităţii,
tipul, care este văzut ca o categorie de înaltă generalizare ce reuneşte indivizii, pe
baza unor caracteristici similare, teoriile factoriale (Cattell), care prin noţiunea de
factor, doresc să depăşească sfera prea largă a tipului sau prea îngustă a trăsăturii,
identificând personalitatea cu relaţiile dintre factori, aceştia având o exprimare
cantitativă, teoria behavioristă (Skinner) consideră că analiza personalităţii este
echivalentă cu cercetarea cauzelor externe, accentuând importanţa controlului
comportamental, teoria învăţării sociale abordează personalitatea ca achiziţie de
104
comportamente în context social afirmând că personalitatea este moderată în cadrul

interacţiunilor cu actorii sociali, prin observarea derulării comportamentului acestora,
precum şi a efectelor pe plan personal şi social, teoria interacţionistă a personalităţii,
care reprezintă o poziţie sintetică a teoriilor anterioare, după care personalitatea este
rezultanta interacţiunilor dintre predispoziţiile personale şi aspectele mediului. În
continuare ne vom referi mai pe larg la câteva din teoriile considerate de neocolit în
abordarea personalităţii: teoria psihanalitică a lui Freud, teoria umanistă a lui Maslow
şi cea a trăsăturilor a lui Allport.
Teoria psihanalitică a lui Freud
Teoria lui Sigmund Freud asupra personalităţii este poate cea mai citată, dar
şi mai controversată din câte au existat în istoria psihologiei. În centrul acestei teorii
se află conceptul de inconştient şi ideea existenţei celor trei niveluri ale psihicului.
După Freud psihicul uman cuprinde în alcătuirea sa trei niveluri distincte: conştientul,
preconştientul şi inconştientul.
Conştientul conţine toate gândurile şi sentimentele de care un individ îşi dă

seama la un moment dat. Funcţia sa principală este de a răspunde la realitatea
externă, de a evita pericolul şi de a menţine un comportament acceptabil social.
Preconştientul conţine gândurile care nu sunt conştiente la un moment dat,

dar pot deveni oricând disponibile pentru conştiinţă. El se prezintă ca un fel de
depozit pentru acele informaţii de care conştiinţa are nevoie, dar nu la foloseşte în
prezent.
Inconştientul este cel mai profund nivel al psihicului uman. El este sediul
dorinţelor şi actelor refulate sau reprimate, al instinctelor sexuale, al agresivităţii şi al
nevoilor primare. Se consideră că el este accesibil doar prin tehnici psihanalitice
precum asociaţiile libere şi interpretarea viselor. (Freud, 2000, 90-120; Birch,
Hayward, 1999, 112-113)
Această construcţie explicativă asupra psihismului uman a fost completată de

Freud prin crearea unui model al personalităţii alcătuit din trei instanţe: Sinele (Id),
Eu-l (Ego) şi Supraeu-l (Superego).
105
Sinele este partea cea mai profundă şi mai primitivă a personalităţii de la care
se formează prin diferenţiere, celelalte două. El ţine de domeniul inconştientului şi
este prezent încă de la naştere. Sinele este sediul instinctelor, dar şi al dorinţelor
nesatisfăcute.
Eu-l se dezvoltă curând după naştere, pe măsură ce copilul caută să se

adapteze la cerinţele mediului. Este un intermediar între Sine şi realitatea externă.
Această intermediere este necesară deoarece exigenţele Sinelui nu pot, de cele mai
multe ori, să fie satisfăcute sub forma lor iniţială. Eu-l este cel care oferă soluţia la
conflictele cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile. Sarcina Eu-lui este dificilă şi,
de multe ori, el nu poate realiza adaptările cerute.
Supraeul se dezvoltă începând din copilăria timpurie. Reprezintă valorile pe

care cei din jur le transmit copilului drept cerinţe cărora trebuie să se conformeze.
Indivizii cu un Supraeu puternic au tendinţe accentuate spre culpabilizare în situaţii
care implică o dilemă morală, iar cei cu un Supraeu mai slab încalcă mai uşor regulile
fără a-şi face probleme de moralitate. (Freud, 2000, 215-256; Birch, Hayward, 1999,
109-110)
Teoria umanistă asupra personalității
În general, Abraham Maslow este considerat a fi fondatorul și părintele

spiritual al orientării umaniste în psihologie. El i-a criticat deopotrivă pe behavioriști
și pe psihanaliști, îndeosebi viziunea lui Freud asupra personalității. Umaniștii
consideră ca, preocupându-se numai de latura negativă a naturii umane – nevrozele și
psihozele -, psihologia va ignora toate acele aspecte pozitive ale umanului, precum
fericirea, satisfacția, pacea minții etc. Iată cum își formula Maslow această critică:
“studiind doar indivizii infirmi, retardați, imaturi sau neajutorați, nu vom putea avea
altceva decât o psihologie infirmă” (Maslow, 2007).
Noi am subestimat natura umană, afirma Maslow, tocmai prin refuzul de a-i
investiga pe cei mai valoroși reprezentanți ai săi – pe cei mai creativi, mai sănătoși și
mai maturi dintre oameni. În opinia sa, cel mai reprezentativ tip al speciei umane este
tipul metamotivat. Maslow avertiza că, daca dorim să aflăm cât de repede poate alerga
106
omul, trebuie să studiem, nu alergătorii de rând, ci pe cei mai buni. Doar în acest fel
vom putea determina vârful potențialului uman.
Caracteristica distinctivă a teoriei lui Maslow asupra personalității, rezidă în
faptul că aceasta derivă din studiul personalităților celor mai sănătoase. Teoria
personalității, pe care el o promova, poate fi numită o teorie a motivației, întrucât, în
viziunea sa, motivația constituie nucleul acestei abordări.
Maslow și-a desfășurat investigațiile pe un eșantion relativ restrâns de
subiecți – figuri istorice sau contemporane -, despre care a presupus că și-au
valorificat superior potențialul. Analizând un volum imens de date biografice, Maslow
ajunge la concluzia ca toți indivizii umani se nasc cu un set de trebuințe (nevoi)
instinctive, care îi determină să opteze pentru a crește, a se dezvolta și a-și desăvârși
potențialul. Aceste trebuințe sunt organizate ierarhic asemenea unei piramide ce
respectă, de la bază spre vârf, următoarea succesiune: fiziologice, de securitate, de
afiliere și atașament, de stimă, de autorealizare. Pentru ca o trebuință să apară
ontogenetic, e necesar ca toate trebuințele situate pe treptele inferioare ei să fi fost în
prealabil satisfăcute, cel puțin parțial.
Teoria lui Maslow a devenit foarte populară prin anii 1960-1970 și continuă
să fie aplicată și astăzi îndeosebi în psihologia industrial – organizațională, unde mulți
dintre lideri sau manageri consideră că prezența trebuințelor de autorealizare
constituie o forță motivațională utilă și o sursă potențială a satisfacției în muncă.
Teoria trăsăturilor a lui Allport
Teoria trăsăturilor de personalitate a lui Allport se bazează pe definiţia pe

care o dă acesta personalităţii ca o organizare dinamică a sistemului psiho-fizic care
determină adaptarea unică a individului la mediu. Prin organizare Allport face referire
la structura unitară, sistematizată a personalităţii în care părţile sunt integrate într-un
tot unitar, consistent, disoluţia integrării fiind un simptom al patologiei personalităţii;
prin dinamică subliniază posibilitatea dezvoltării şi evoluţiei elementelor, precum şi
flexibilitatea acestora; prin sistemul psihofizic se arată că personalitatea se formează
sub incidenţa factorilor biologici şi psihologici.
107
Unitatea la care Allport apelează pentru descrierea personalităţii este

trăsătura. El defineşte trăsătura ca o structură relativ stabilă, având capacitatea de a
echivala funcţional stimulii şi de a iniţia forme comportamentale adaptative.
Allport pune în evidenţă următoarea tipologie a trăsăturilor de personalitate:
1) Trăsăturile centrale
O trăsătură este considerată centrală, dacă determină un număr foarte mare
de comportamente, acestea sunt în număr de 7 până la 10, având valoare explicativă şi
predictivă pentru un comportament. Aceste trăsături sunt ţinta unor diferenţe
interpersonale: o caracteristică psihologică este o trăsătură centrală la o persoană, dar
poate fi irelevantă pentru o alta.
2) Trăsăturile secundare
O trăsătură este considerată secundară, dacă ea determină un număr redus de
comportamente, având un grad mai mic de generalizare şi consistenţă. Allport
numeşte aceste trăsături, preferinţe, deoarece, având o existenţă latentă, controlează
mai puţin comportamentul uman.
3) Trăsăturile cardinale
O trăsătură cardinală este o structură care domină întreaga existenţă a
omului, oferind posibilitatea cunoaşterii şi afirmării individului Allport considerând-o
"rădăcina vieţii" fiind susceptibilă de orientarea majoră a existenţei.
Allport redimensionează calităţile trăsăturii, afirmând că acestea nu sunt fixe,
nu au o poziţie predeterminată, ci sunt mobile, flexibile putând trece, în funcţie de
situaţie, de pe o poziţie pe alta. Acest aspect are implicaţii substanţiale în domeniul
educaţional, deoarece aducerea unei trăsături caracteriale pozitive de pe o poziţie
secundară pe una centrală sau, invers, marginalizarea unei caracteristici psihologice
negative conduce la un comportament adaptativ, performant. Allport identifică
dezvoltarea personalităţii cu integrarea diverselor elemente, cum ar fi: trăsături,
interese, predispoziţii, astfel încât, la finalul transformărilor dinamice, personalitatea
matură să fie un întreg, o unitate în care elementele să conlucreze în scop adaptativ.
(Allport, 1981; Birch, Hayward, 1999, 86-88)
Toate aceste perspective de abordare a personalităţii evidenţiază faptul că în
psihologie personalitatea rămâne o problemă aflată în centrul dezbaterilor academice.
Deşi aceste teorii sunt de multe ori contradictorii, cred că tocmai diversitatea lor arată
108
importanţa cunoaşterii personalităţii atât sub aspect pur teoretic cât şi în practica
psihologiei.
Întrebări pentru examenul final :
1. Ce este personalitatea ?
2. Care sunt principalele teorii cu privire la personalitate ?
3. Care este specificul teoriei psihanalitice ?
4. Care este specificul teoriei lui Alport ?
5. Care este specificul teoriei lui Masow ?
SEMINAR 11
Aplicații ale teoriei psihanalitice freudiene
Birch A, Hayward S. (1999). Diferenţe interindividuale, Bucureşti: Editura

Tehnică, pp.55-134.
Hayes, N. Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie. București: Editura All,
pp.233-251.
Allport G.W. (1981). Structura şi devenirea personalităţii. Bucuresti: EDP

Enachescu C. (2003). Tratat de psihanaliză şi psihoterapie. Iaşi: Polirom
Freud, S. (2000). Psihologia inconștientului. București: Editura Trei
Freud, S. (1980). Introducere în Psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucuresti: EDP
Maslow, A.H. (2007). Motivație și personalitate. București: Editura Trei
Zlate M. (1999). Eul şi personalitatea, Bucuresti: Editura Trei
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iasi: Editura Polirom.
109
SAPTAMÂNA 12
SAPTAMÂNA 12. TEMPERAMENTUL –
LATURA DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂȚII

În viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi este confruntat cu situaţii sau

evenimente care pun în evidenţă moduri diferite de a reacţiona. Unii sunt rapizi,
prompţi, se angajează imediat într-o activitate, alţii sunt lenţi, fac lucrurile parcă
împotriva voinţei lor; unii sunt impulsivi, nerăbdători, agitaţi, în timp ce alţii sunt
calmi, liniştiţi, aproape impasibili; unii sunt veseli, optimişti, caută mereu compania
celorlalţi, alţii sunt mai posomorâţi, pesimişti, preferă momentele de singurătate.
Toate aceste însuşiri care se referă la comportamentul exterior concretizat în
motricitate şi vorbire, la reacţiile afective ori la cantitatea de energie de care dispune o
persoană aparţin temperamentului.
Temperamentul se defineste ca ansamblul însusirilor dinamico-energetice
ale personalității. Pe de o parte, ne furnizează informații cu privire la cât de rapidă
sau lentă, mobilă sau rigidă, uniformă sau neuniformă, accelerată sau domoală este
conduita unui individ – nivelul dinamic –, iar pe de altă parte, ne indică modul de
acumulare și descărcare a energiei unui individ – nivelul energetic – de unde
atributele energic, exploziv, rezistent, expansiv și contrarele lor (deficit de energie,
consum lent al energiei, risipă de energie).
În cadrul dezvoltării personalității, temperamentul este latura care se
manifestă cel mai de timpuriu (observabilă din copilărie, când nu se poate spune încă
nimic despre celelalte laturi ale personalității deoarece ele nu au fost dezvoltate) și se
exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament (miscări, reacții afective,
vorbire etc.)
110
Din punct de vedere biologic, temperamentul implică direct constituția fizică

și procesele neurochimice sau metabolice din organism.
Din punct de vedere psihologic, temperamentul implică modul cum
reacționează și se manifestă un individ, sub aspect dinamico – energetic, în diverse
situații externe. (Tuțu, 2007, 80)
Trăsăturile temperamentale se manifestă în conduita individului de la vârste
fragede şi rămân aproape neschimbate pe tot parcursul vieţii. Prin educaţie putem
modela anumite trăsături, le putem compensa pe altele, dar nu le putem schimba
radical. Nu există temperamente bune sau rele. Fiecare temperament prezintă calităţi,
dar şi riscul unor defecte. Cunoaşterea temperamentului este o condiţie pentru ca
omul să-şi poată lua în stăpânire propriile manifestări temperamentale şi să acţioneze
pentru modelarea anumitor însuşiri. (Neculau, 2005, 92)
Fiind cea mai expresivă şi uşor de constatat latură a personalităţii,

preocupările pentru descrierea şi explicarea temperamentului sunt vechi şi numeroase.
Să urmărim câteva dintre cele mai reprezentative tipologii temperamentale.
Tipologia lui Hipocrate
Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o

datorăm medicilor Antichităţii, Hippocrate şi Galenus. Ei au socotit că predominanţa
în organism a uneia dintre cele patru „umori” (sânge, limfă, bilă neagră şi bilă
galbenă) determină temperamentul. Pe această bază ei stabilesc patru tipuri de
temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic şi coleric. Chiar dacă explicaţia pe
care au oferit-o este naivă, denumirile temperamentelor şi caracterizarea lor
psihologică s-au dovedit a fi valabile până în zilele noastre.
Colericul este energic, neliniştit, impetuos, uneori impulsiv şi îşi risipeşte
energia. Inegal în manifestări, el oscilează între entuziasm şi deznădejde, între bucurie
şi tristeţe, între încredere exagerată în sine şi descurajare. Este capabil de trăiri
afective intense, dar la fel de inegale, exagerând atât prietenia, cât şi ostilitatea. Stările
afective se succedă cu rapiditate şi i se pot citi uşor pe faţa lui foarte expresivă.
Persoană foarte activă, colericul este capabil de iniţiative îndrăzneţe şi se poate
111
mobiliza la maximum în acţiuni de durată. În acelaşi timp, se adaptează greu la acţiuni

monotone care presupun munci migăloase. Are tendinţe de dominare în grup şi-i
poate antrena cu uşurinţă pe alţii în acţiuni comune. Se dăruieşte cu pasiune unei
cauze sau unei idei. Vorbirea îi este rapidă, precipitată, însoţită de o gesticulaţie
abundentă.
Sangvinicul este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice
situaţii. Este temperamentul bunei dispoziţii. Fire activă, se angajează rapid într-o
activitate, dar schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva
nou. Această mobilitate accentuată face dificilă fixarea scopurilor şi consolidarea
intereselor. Are capacitate de lucru îndelungată şi îşi menţine rezistenţa şi echilibrul
psihic în situaţii dificile. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt
superficiale şi instabile. Trece cu uşurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale. Este
comunicativ, stabileşte uşor contacte cu alte persoane. Vorbeşte repede cu o mimică şi
o gestică expresive.
Flegmaticul este opusul colericului. Liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în
tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Nu se pripeşte niciodată,
lucrează încet şi tacticos. Se adaptează greu la o activitate nouă, este înclinat spre
rutină şi activităţi stereotipe. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte tenace,
meticulos în tot ce face. Este capabil de sentimente profunde şi durabile, dar
expresivitatea emoţională este redusă. Cu greu poţi citi pe faţa lui ceea ce simte. Fire
închisă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale. Vorbirea este lentă, fără
gesticulaţie evidentă.
Melancolicul are disponibilităţi energetice reduse, este puţin rezistent la
eforturi îndelungate şi, de aceea, în condiţii de suprasolicitare se epuizează rapid. Este
sensibil, puternic afectat de insuccese, foarte exigent cu sine şi neîncrezător în forţele
proprii. Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare
socială. Este frământat de trăiri afective intense şi complexe, dar care nu sunt
exteriorizate. Are capacitatea de a desfăşura acţiuni de fineţe, migăloase, chiar cu
preţul unei epuizări rapide. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.
În practică, tipurile temperamentale pure sunt rare. Cei mai mulţi dintre noi
avem însuşiri combinate de la mai multe tipuri, dar dominante sunt cele ale unui
anumit tip. (Neculau, 2005, 92-93)
112
Tipologia lui I.P. Pavlov
Plecând de la unul din postulatele de bază ale psihologiei stiințifice, conform

căruia psihicul este funcție a creierului, Pavlov consideră că principalii factori care
condiționează tipul temperamental sunt proprietățile naturale înnăscute – intensitatea
(forța), echilibrul și mobilitatea – ale celor două procese nervoase fundamentale:
excitația și inhibiția. Cele trei proprietăți definesc tipul de activitate nervoasă
superioară sau tipul de sistem nervos.
În funcție de cele trei criterii fundamentale ale activității nervoase superioare,
distingem: tipuri puternice și slabe (după criteriul forței), tipuri echilibrate si
neechilibrate (după criteriul echilibrului), tipuri mobile și inerte (după criteriul
mobilității).
Prin interacțiunea și combinarea celor trei însusiri ale activității nervoase
superioare rezultă patru tipuri de bază, cărora le corespund cele patru temperamente
stabilite în antichitate de Hippocrate: temperamentul sangvinic, temperamentul
flegmatic, temperamentul coleric și temperamentul melancolic. Prezentăm, în
continuare, corespondențele dintre tipurile generale de sistem nervos și temperament:
a) tipul puternic-echilibrat-mobil are corespondent temperamentul sangvinic;
b) tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic;
c) tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul
coleric;
d) tipul slab are corespondent temperamentul melancolic.
Tipologia lui Pavlov are și limite:
– nu ia în considerare decât variantele extreme ale celor trei însusiri ale
activității nervoase superioare (fără a surprinde și variantele temperamentale
intermediare, intertipice);
– nu ia în considerare toate cele trei însusiri la toate tipurile (tipul slab se
stabileste doar pe criteriul intensității). (Tuțu, 2007, 90-92)
Tipologia lui C.G. Jung
Jung este cel care fundamentează din punct de vedere psihologic tipologia
temperamentelor în termeni de trăsături polare. El consideră că personalitatea umană
este diferit orientată: fie spre lumea externă, spre obiecte (tipul extravertit), fie spre
113
lumea interioară, spre sine (tipul introvertit) Persoanele la care aceste orientări nu sunt
predominante, ci se află în stare de echilibru, aparțin tipului ambivert.
Pe baza dimensiunii polare extraversie – introversie se pun în evidență
diferențele interindividuale, exprimând atât modalitatea dominantă a interacțiunii
individului cu lumea, cât și orientarea energiei sale psihice.
Tipul extravertit:
● este orientat predominant spre lumea externă, spre lumea obiectelor și
fenomenelor reale (atenție externă);
● rolul predominant în determinarea preferințelor, a alegerilor, a deciziilor îl
are factorul extern raportat la cel intern;
● energiile psihice sunt orientate spre obiect, parcă ar fi atrase de acesta ca de
un magnet;
● se caracterizează prin: gândire concretă, obiectivitate, simț practic,
inventivitate în tehnică, sociabilitate, inițiativă, deschidere, tendință de dominare,
agresivitate, platitudinea sentimentelor etc.
Tipul introvertit:
● este orientat predominant spre lumea interioară (subiectivă) cu toate
componentele sale (atenție interioară);
● viața psihică se centrează mai mult în jurul propriilor idei despre lucruri și
despre sine;
● energiile psihice sunt orientate spre subiect, parcă ar fi respinse de obiect;
● se caracterizează prin: gândire abstractă și profundă, capacitate de
convingere, hotărâre, corectitudine, subiectivitate, tendință de izolare, încăpățânare,
indiferență, anxietate, egocentrism etc.
Cele două orientări se pot manifesta atât la nivelul constiinței, cât și la
nivelul inconstientului, dar în sensuri opuse: dacă la nivelul constiinței se manifestă
extraversiunea, atunci la nivelul inconstientului vor apărea tendințe contrare de
introversiune și invers. În concepția lui Jung cele două nivele – constient și
inconstient – reprezintă tendințe compensatorii și complementare.
Jung indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta
extraversiunea sau introversiunea, și anume: gândirea, afectivitatea, senzațiile și
114
intuiția. În funcție de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri, și

anume:
● gânditor-extravertit;
● gânditor-introvertit;
● sentimental-extravertit;
● sentimental-introvertit;
● senzitiv-extravertit;
● senzitiv-introvertit;
● intuitiv-extravertit;
● intuitiv-introvertit.
(Jung, 1997, 358-440; 95-97; Hedges, 2006, 9-32)
Tipologia olandeză – G. Heymans si E.D. Wiersma
Cei doi autori definesc temperamentul pe baza a trei dimensiuni (însusiri)

psihice fundamentale:
a) emotivitatea sau instabilitatea emoțională: vizează reacțiile individului la
evenimentele cu care se confruntă; când evenimentele sunt importante, tensiunea
psihică se descarcă deseori prin emoții; distingem două tipuri: tipul emotiv (tendința
de a se tulbura puternic) și tipul nonemotiv (se emoționează foarte greu).
b) activitatea: constă în prezența sau absența dispoziției spre acțiune; este
legată de forța sistemului nervos folosită de Pavlov în tipologia sa; se disting două
tipuri: tipul activ (mereu angajat în acțiune, tendința de a înlătura obstacolele care
împiedică desfăsurarea acțiunii) și tipul non-activ (depune efort pentru desfăsurarea
acțiunii ca si cum totul ar fi împotriva dorințelor sale).
c) rezonanța afectivă: se referă la „ecoul” pe care un eveniment îl are asupra
individului; se diferențiază două tipuri: tipul primar (individul se detasează cu
rapiditate de evenimentul petrecut, prezentul fiind trăit imediat, reacțiile fiind
spontane și imediate) și tipul secundar (un eveniment îl preocupă pe individ multă
vreme; evenimentul este analizat, clasat și intervine în experiența anterioară a
subiectului; chiar și un eveniment minor poate avea un „ecou” foarte profund). De
exemplu, tipul primar dacă este jignit reacționează imediat, dar apoi uită repede
incidentul, în timp ce tipul secundar nu sesizează jignirea în primul moment, dar apoi
o ține minte mult timp. Secundarul este mai stabil, mai organizat, cu tendințe de
115
aprofundare, planificare, constanță, rigiditate. Din combinarea celor trei dimensiuni

polare (emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv, primar-secundar) rezultă opt tipuri
psihologice (opt temperamente). (Tuțu, 2007, 97-98)
Întrebări și apicații
1. Enumerați tipurile de sistem nervos.

2. Ce deosebire există între tipul de sistem nervos și temperament?
3. Caracterizați-vă propriul temperament prin prisma însușirilor propuse de
tipologia lui Hipocrate.
3. Ce deosebire există între temperamentul sangvinic și cel flegmatic, dar
între ce coleric și melancolic?
5. Efectuați analiza comparativă a tipurilor extravertit și introvertit.
6. Citiți cu atenție, în tabelul următor (după Hedges, 2006, 18) trăsăturile prin
care se caracterizează extravertiții și introvertiții. Gândiți-vă care trăsături vi se
potrivesc cel mai bine și spuneți cărui tip aparțineți.
Extravertitul Introvertitul
Preferă să lucreze împreună cu alţi oameni şi Îi place, din când în când, compania
se simte nefericit când e singur. Doreşte oamenilor, dar are nevoie şi de momente de
compania oamenilor şi în momentele de singurătate în care să citească, să mediteze
destindere sau pur şi simplu să aibă linişte.
Se simte bine într-un grup şi este în general Îi place, din când în când, compania
vorbăreţ şi prietenos. Perioadele prea lungi oamenilor, dar are nevoie şi de momente de
de singurătate pot să-l deprime singurătate în care să citească, să mediteze
sau pur şi simplu să aibă linişte.
Cere noutăţi despre toată lumea; este Aşteaptă să primească noutăţi de la ceilalţi. E
interesat de tot ce înseamnă lume exterioară. mai interesat de lumea interioară a reflecţiei
decât de lumea exterioară.
Este de obicei deschis şi se împrieteneşte Este rezervat şi are uneori dificultăţi de
uşor; cunoaşte multă lume. comunicare. îşi face mai greu prieteni, dar se
simte foarte legat de ei.
Acumulează energie din contactele cu Se «realimentează» din surse interioare de

oamenii, dar îşi epuizează repede rezervele. energie; are tendinţa să-şi economisească
energia în loc s-o cheltuiască.
De obicei, discută deschis cu cei din jur, îşi Când se află într-un grup, are nevoie de timp
exprimă sentimentele şi vorbeşte cu plăcere de gândire înainte de a-şi spune opinia. în
la telefon. general nu intervine în conversaţia celorlalţi.
Este posibil să nu-i placă să vorbească la
telefon.
Este impulsiv; întâi acţionează, apoi Este mai greu de cunoscut, căci îşi ascunde
gândeşte. calităţile. Compania extravertiţilor îi trezeşte
116
un sentiment dureros.
Vorbeşte cu uşurinţă despre el însuşi şi îşi Preferă să se gândească bine înainte de a
exprimă părerile fără reţineri. Compania acţiona; uneori nu acţionează la momentul
introvertiţilor îi produce o senzaţie de oportun.
disconfort, întrucât îi displace tăcerea.
Devine mai echilibrat dacă reuşeşte să-şi Devine mai echilibrat dacă reuşeşte să-şi
dezvolte trăsături introvertite. dezvolte trăsături extravertite.
SEMINAR 12
Aplicații seminar: Teste pentru identificarea temperamentului după tipologia lui Jung
și a școlii olandeze.
Hedges, P. (2006). Personalitate și temperament. Ghidul tipurilor

psihologice. București: Humanitas, pp. 9-32.
Tuțu, M.C. (2007). Psihologia personalității. București: Editura Fundației
„România de Mâine”, pp.80-103.
Jung, C.G. (1997). Tipuri psihologice. București: Humanitas

Matthews, G., Deary, I.J., Whiteman, M.C. (2005). Psihologia personalității.
Trăsături, cauze, consecințe, Iași: Polirom.
117
SAPTAMÂNILE 13-14
SAPTAMÂNILE 13-14. APTITUDINILE. INTELIGENȚA. CARACTERUL.

Inteligenţa ca aptitudine general; Teorii asupra inteligenței ; Măsurarea inteligenței
Observarea activităţii oamenilor ne oferă prilejul să constatăm faptul că

performanţele pe care ei le obţin în realizarea aceleiaşi sarcini sunt diferite. Reuşita
într-o activitate se datorează prezenţei unor însuşiri de personalitate cunoscute sub
numele de aptitudini.
Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice relativ stabile care-i permit
omului să efectueze cu succes anumite activităţi.
Prezenţa aptitudinilor este pusă în evidenţă de uşurinţa şi rapiditatea realizării
sarcinilor, precum şi de calitatea superioară a rezultatelor.
Paul Popescu-Neveanu face distincţie între aptitudini şi capacităţi.
Aptitudinile reprezintă însuşirile potenţiale ce urmează a fi puse în valoare atunci
când sunt asigurate condiţii optime, iar capacităţile sunt aptitudini împlinite care s-au
consolidat prin cunoştinţe şi deprinderi.
Multă vreme s-a pus întrebarea dacă aptitudinile sunt înnăscute sau
dobândite. Precocitatea manifestării unor aptitudini reprezintă un indiciu al existenţei
unei predispoziţii native aflate la baza aptitudinilor. De exemplu, Enescu a început să
cânte la vioară la 4 ani, iar la 7 ani a intrat la Conservatorul din Viena. Mozart a
compus un menuet la 5 ani. Aceşti copii care dispuneau de o zestre ereditară nu ar fi
putut ajunge însă la dezvoltarea aptitudinilor muzicale fără exerciţiu, fără activitate
sistematică de învăţare. În cazul lor, procesul învăţării s-a realizat însă mai uşor şi mai
118
repede. Aptitudinile reprezintă, aşadar, un aliaj între zestrea ereditară şi achiziţiile

dobândite printr-o activitate intensă şi sistematică de învăţare.
O combinare specifică a aptitudinilor care asigură posibilitatea realizării
creatoare şi originale a unei activităţi constituie talentul.
Există diferite tipologii ale aptitudinilor. După natura proceselor psihice
implicate în aptitudini deosebim: aptitudini senzoriale (acuitate vizuală, auditivă,
olfactivă), aptitudini psiho-motorii (dexteritate manuală), aptitudini intelectuale
(inteligenţă). După orientare (grad de specializare) deosebim: aptitudini generale
(inteligenţă) şi aptitudini speciale (aptitudini profesionale : muzicale, sportive,
artistice, tehnice). Aptitudinea care a provocat cel mai mare interes din partea
psihologilor este inteligenţa. (Neculau, 2005, 97-98)
Inteligenţa ca aptitudine generală
Termenul inteligenţă derivă din latinescul inter-legere care reuneşte două

înţelesuri:
„a discrimina”, „a disocia” şi „a pune laolaltă”, „a lega”. În accepţiune
etimologică, inteligenţa este capacitatea de a stabili relaţii între obiecte, fenomene şi
evenimente cât mai diverse.
În viaţa cotidiană utilizăm frecvent sintagma „persoană inteligentă” pe care o
atribuim, de obicei, cuiva capabil să găsească soluţii optime în situaţii noi, inedite şi
care face acest lucru cu mai multă uşurinţă decât majoritatea oamenilor.
Alan Turing, un matematician celebru, obişnuia să meargă zilnic cu bicicleta
de acasă până la universitate şi înapoi. Din când în când, lanţul de la bicicletă sărea şi
asta îl oprea din drum, ba chiar îl făcea să întârzie uneori. În timp, Turing a observat
că lanţul părea să sară la intervale regulate, mai precis după un anumit număr de
rotaţii ale roţii dinţate din faţă a lanţului. El a dedus că acest număr este un multiplu
par al numărului de dinţi aflaţi pe roata din faţă a lanţului, numărul de verigi ale
lanţului şi numărul de dinţi de pe roata din spate. Bazându-se pe aceste calcule,
Turing a ajuns la concluzia că lanţul sărea ori de câte ori o anumită verigă a sa
ajungea pe un dinte mai tocit al roţii dinţate. A identificat apoi acel dinte, l-a reparat şi
n-a mai avut deloc probleme cu lanţul de la bicicletă.
119
Citind despre această întâmplare, în limbajul comun, spunem despre Turing

că este o persoană inteligentă: confruntat cu o situaţie nouă, dintr-un domeniu
nefamiliar, acesta a găsit o soluţie potrivită. Numai că ceea ce Turing a rezolvat
efectuând diverse calcule matematice şi observând lucrurile un timp îndelungat,
meşterului de la atelierul de reparat biciclete i-ar fi luat câteva minute şi n-ar fi utilizat
matematica deloc. Şi atunci? Putem spune despre Turing că nu este inteligent ?
Nicidecum! Dacă aveţi de rezolvat o problemă de matematică, foarte complicată
probabil că e mai bine să mergeţi la o persoană ca Turing, nu la un mecanic de
biciclete. Inteligenţa are multiple faţete. Distingem în această situaţie o inteligenţă
teoretică (conceptuală, abstractă, care permite operarea cu materialul verbal şi
simbolic) şi o inteligenţă practică (care permite obţinerea de performanţi în sarcinile
având caracter situaţional concret). Există oameni capabili să rezolve probleme
teoretice dificile, dar care devin foarte neajutoraţi când trebuie să facă faţă unor
probleme practice relativ simple. Şi invers. Se ştie, de exemplu, că Mozart a fost un
compozitor strălucit, dar că în viaţa particulară s-a dovedit incapabil să-şi gestioneze
banii, fiind mereu urmărit de creditori.
Teorii asupra inteligenței
Prezentăm, în continuare, câteva dintre abordările teoretice care

intenţionează să clarifice natura inteligenţei, de la cele bazate pe analiza factorială,
până la cele care descriu structura inteligenţei.
Teoria bifactorială a lui Spearman
Charles Spearman (1863-1945) a fost unul dintre iniţiatorii testelor pentru

aptitudini mintale şi ai analizei factoriale. Examinând scorurile obţinute de copii la o
serie de teste, a evidenţiat o puternică corelaţie între toate testele aplicate. Acest
rezultat a argumentat ideea că toate testele măsoară un factor comun, pe care el l-a
denumit „g“ (inteligenţa generală). De asemenea, el a concluzionat că performanţa
unui subiect la un anumit test, de exemplu cel de aptitudine numerică, nu se
armonizează, neapărat, cu performanţa la un alt test, de exemplu cel de aptitudine
verbală - aceasta înseamnă că factorul „g“ nu poate fi considerat răspunzător pentru
toate diferenţele dintre indivizi. Ca urmare, Spearman a propus un al doilea factor,
specific fiecărui test codificat ca factor „s“ (factor specific). Astfel, inteligenţa unei
120
persoane, din punct de vedere al evaluării, este determinată, în principal, de „g“, pe

care Spearman îl consideră un echivalent grosier al capacităţii de a sesiza relaţiile
dintre lucruri.
Indivizii diferă între ei în funcţie de saturarea cu factorul „g“ - persoanele
„inteligente“ au mai mult „g“, iar cele „încete la minte“, mai puţin. Dar, indivizii
diferă şi în funcţie de aptitudinile lor specifice („s“), astfel încât o anumită persoană
poate obţine performanţe în sfera matematicii, în timp ce o alta excelează în sfera
verbală. (Birch, Hayward, 1999, 13-14)
Teoria multifactorială a lui Thurstone
Spearman, Burt şi Vernon (care au format aşa-numita „şcoală londoneză“) au

elaborat un model al inteligenţei bazat pe existenţa unui factor general, care
influenţează toate aspectele funcţionării umane. În Statele Unite ale Americii, alţi
cercetători au elaborat modele în care inteligenţa consta dintr-o serie de aptitudini
diferite şi nerelaţionate (între care nu există relaţii primare). Unul dintre cele mai
importante modele de acest gen îi aparţine lui Thurstone (1938), care a propus şapte
aptitudini mintale primare. El consideră că aceste aptitudini formează baza
funcţionării intelectuale umane. Toate sunt de importanţă egală şi nu se corelează
între ele.
Aptitudinile mintale primare sunt:
● aptitudinea verbală;
● viteza de percepţie;
● raţionamentul numeric;
● memoria;
● fluenţa verbală;
● aptitudinea spaţială;
● raţionamentul inductiv.
În acest model, care neagă existenţa unui factor „g“, cu influenţă asupra
tuturor ariilor funcţionale, fiecare aptitudine mintală primară este evaluată printr-un
anumit test. Performanţele obţinute la testări au creat posibilitatea conturării unui
profil, format din şapte scoruri şi nu dintr-unul singur, ca în cazul factorului „g“.
Comentariile ulterioare asupra modelului lui Thurstone au evidenţiat că
există legături între scorurile obţinute de unii subiecţi la cele şapte teste, ceea ce
121
sugerează că, totuşi, factorul „g“ există. În urma unei analize factoriale secundare
(efectuată pe baza rezultatelor obţinute dintr-o primă analiză), Thurstone a acceptat
posibilitatea existenţei unui factor „g“ în toate aptitudinile mintale primare. (Birch,
Hayward, 1999, 15-16)
Teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner
Teoria lui Gardner (1983) are la bază atât rezultatele obţinute prin testări, cât
şi cercetări de neuropsihologie. Această teorie are trei principii fundamentale:
1. Există şapte tipuri distincte de inteligenţă şi anume:
- lingvistică (aptitudini legate de limbaj, cititul, scrisul, vorbirea);
- logico-matematică (aptitudini numerice);
- spaţială (capacitatea de a înţelege relaţiile în spaţiu, ca în conducerea
maşinii sau în şah);
- muzicală (capacitatea de a cânta, cu vocea sau la un instrument);
- kinestezică (folosirea corpului, ca în dans sau atletism);
- interpersonală (capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi şi de relaţionare);
- intrapersonală (capacitatea de autocunoaştere).
Tipurile de inteligenţă sunt independente unul faţă de altul. Ele funcţionează
ca sisteme modulare, fără a fi controlate de un „coordonator central“. Cu alte cuvinte,
e posibil ca, la o anumită persoană, aptitudinile evaluate în cadrul unui anumit tip de
inteligenţă să nu se coreleze cu cele evaluate în cadrul unui alt tip de inteligenţă.
Deşi sunt separate şi independente, tipurile de inteligenţă interacţionează şi
conlucrează acolo unde este necesar. De exemplu, pentru rezolvarea unei probleme de
matematică exprimată în cuvinte, este necesar ca inteligenţa lingvistică să conlucreze
cu cea logico-matematică.
Gardner consideră că fiecare tip de inteligenţă are o localizare precisă în
creier şi că poate fi analizată separat de celelalte prin studierea pacienţilor cu
traumatisme cerebrale. Traumatismul dintr-o anumită zonă a creierului poate afecta
doar un anumit tip de inteligenţă, lăsându-le pe celelalte intacte. Argumentul pentru
existenţa unor tipuri particulare şi independente de inteligenţă îl reprezintă fenomenul
indivizilor retardaţi sever, care posedă o aptitudine excepţională, de genul capacităţii
de a cânta la un instrument sau de a face calcule mintale rapide.
122
Primele trei tipuri de inteligenţă enumerate de Gardner sunt similare cu cele

evaluate de testele convenţionale (standardizate) de inteligenţă. Dar, considerarea
altor aptitudini ca părţi ale inteligenţei constituie o abordare nouă şi interesantă, care
încearcă să exploreze rolul altor procese cognitive şi psihologice în inteligenţă.
(Birch, Hayward, 1999, 18-19)
Printre criticile aduse teoriei lui Gardner se numără şi aceea că tipurile de
inteligenţă pe care el le propune nu sunt măsurabile în sensul dat de teoriile factoriale.
Replica lui Gardner a fost că, deşi nu toate tipurile de inteligenţă enumerate pot fi
măsurate prin teste standardizate, ele pot fi evaluate în cadrul activităţilor şcolare ale
copiilor, precum cele artistice sau sportive (Gardner şi Feldman, 1985). Sternberg
(1990) sugerează că, deşi teoria lui Gardner este prea vagă pentru a putea fi
substanţială, reprezintă o contribuţie importantă la înţelegerea gândirii şi inteligenţei
umane.
Teoria genetică
Savantul elveţian Jean Piaget a fost unul dintre pionierii studiului gândirii la
copii. Observând modul în care aceştia rezolvă problemele, Piaget a ajuns să propună
o teorie proprie asupra dezvoltării inteligenţei, pe care o vede dintr-o perspectivă
genetică, constructivistă: copiii îşi construiesc propriile mijloace (cunoştinţe
procedurale), teorii şi idei (cunoştinţe factuale) despre lumea în care trăiesc pe baza
interacţiunii active şi explorării mediului lor fizic şi social. Ideea de bază de la care a
pornit Piaget a fost aceea că oamenii trebuie să se adapteze la mediul în care trăiesc,
iar adaptarea se face prin organizarea comportamentelor şi cunoştinţelor. El considera
că orice act, chiar şi cel mai simplu, presupune organizare, ce nu este posibilă fără
intervenţia a două procese : asimilarea (procesul prin care informaţia nouă este
încadrată în cea deja existentă) şi acomodarea (crearea de noi informaţii).
Piaget afirma că cele două procese se produc simultan: în cunoaşterea activă
a mediului înconjurător, copiii încearcă, concomitent, să încadreze noile cunoştinţe în
rândul celor deja existente şi să genereze cunoştinţe noi. (Neculau, 2005, 100-101)
123
Măsurarea inteligenței
Testarea psihometrică
Psihometria este interesată de măsurarea unor caracteristici psihologice,

precum inteligenţa sau personalitatea, utilizând teste standardizate. Esenţa testării
psihometrice a inteligenţei constă în măsurarea diferenţelor interindividiuale din
punctul de vedere al rezolvării de probleme şi a răspunsurilor la întrebări. Structura
acestor probleme şi întrebări depinde, pe de-o parte, de definiţia dată inteligenţei şi, pe
de altă parte, de rezultatele investigaţiilor practice asupra tipurilor de sarcini relevante
pentru diferenţele interindividuale.
În psihometrie, este fundamentală ideea că diferenţele psihologice dintre
indivizi pot fi cuantificate (asociate unei valori numerice), aşa cum se întâmplă în
cazul înălţimii sau greutăţii. Această presupunere apare implicit în teoriile factoriale,
prezentate în prima parte a acestui capitol.
Testele menite să măsoare diferenţele interindividuale au fost elaborate încă
de Ia începutul secolului nostru. Utilizarea testelor de aptitudini în scopul orientării
şcolare şi profesionale a generat foarte multe controverse. Au existat o serie de păreri
care caracterizau aceste teste ca fiind limitate şi inflexibile; se considera că ele nu pot
explica caracteristici importante, precum motivaţia sau abilităţile sociale şi nici
influenţele culturale la nivelul comportamentului. La polul opus se situează părerea
conform căreia testele de aptitudini reprezintă o metodă obiectivă şi ştiinţifică de
identificare a talentului; ele pot fi un sprijin important în opţiunile educaţionale şi
profesionale. (Birch, Hayward, 1999, 25-26)
Scurt istoric al testelor de inteligenţă
Primele încercări de elaborare a unor teste de inteligenţă datează de la

sfârşitul secolului trecut şi aparţin lui Sir Francis Galton, în Anglia şi lui
J.McK.Cattel, în America. Aceste prime teste, bazate pe măsurarea unor procese
senzoriale simple (ca viteza de reacţie sau sesizarea diferenţelor între două greutăţi)
nu s-au dovedit relevante pentru evaluarea inteligenţei.
Simon-Binet. Primele teste modeme de inteligenţă au fost elaborate de
psihologii francezi Alfred Binet şi Theodore Simon, colaboratorul său. În 1905,
guvernul francez i-a cerut lui Binet să alcătuiască un test care să identifice copiii care
124
necesitau un sprijin educaţional special. Plecând de la părerile profesorilor şi

educatorilor asupra performanţelor obţinute de copii la o serie de sarcini de tip
raţionament şi judecată, Binet a încercat, mai întâi, să identifice nivelul mintal al
copiilor normali de diferite vârste. Ca urmare, el a elaborat câteva scale de vârstă,
bazate pe conceptul de vârstă mintală. Asfel, un copil de 7 ani, care putea rezolva
toate problemele prevăzute pentru scala de 8 ani, era considerat ca având vârsta
mintală de 8 ani; un copil de 10 ani, care putea rezolva doar, problemele prevăzute de
scala de 8 ani, era considerat, de asemenea, ca având vârsta mintală de 8 ani.
Coeficientul de inteligență. Ulterior, cercetătorii au ajuns la concluzia că,
pentru o evaluare completă a nivelurilor aptitudinale ale copiilor aparţinând unor
grupe diferite de vârstă, dar cu aceeaşi vârstă mintală, este necesară luarea în
considerare a vârstei cronologice sau actuale a copilului testat. În 1912, Stern a
introdus ideea unui coeficient de inteligenţă (CI), care putea fi calculat caun raport
procentual între vârsta mentală și vârsta cronologică.
Stanford-Binet. În 1916, testul Binet—Simon a fost revizuit de Lewis
Terman, de Ia Universitatea Stanford. Testul Stanford-Binet a fost elaborat, iniţial,
pentru copii, dar, ulterior, el a fost extins şi pentru vârstele adulte. Scala de inteligenţă
Stanford-Binet a fost revizuită în mod repetat, cel mai recent în 1986. Înainte de
această ultimă revizuire, scorurile pentru CI devirau dintr-o combinare a tuturor
problemelor şi nu reflectau diferenţele între performanţele obţinute la problemele
numerice şi cele obţinute la problemele verbale, de exemplu.
Wechsler. Cel mai folosit test de inteligenţă pentru adulţi este scala
Weschler pentru inteligenţa adulţilor, elaborat în 1939 şi urmat de scala Weschler
pentru inteligenţa copiilor. Ambele teste au fost, ulterior, revizuite. Deoarece s-a
considerat că scala Stanford-Binet era prea axată pe aptitudinile verbale, scalele
Wechsler au prevăzut nu numai o scală verbală, ci şi o scală de performanţă non-
verbală, în care sarcinile sunt de tipul manipulării sau aranjării unor imagini sau
cuburi. (Birch, Hayward, 1999, 26-28)
125
Caracterul desemnează ansamblul însuşirilor psihice care privesc relaţiile

unei persoane cu semenii săi şi valorile după care se conduce.
Caracterul nu se poate defini fără referire la valorile morale. El reprezintă
profilul psihomoral al omului şi se dezvăluie, cu deosebire, în faptele de conduită, în
relaţiile cu ceilalţi, cu grupul din care face parte o persoană. Trăsăturile caracteriale
exprimă moduri constante, stabilizate de conduită, şi nu comportamente
întâmplătoare, accidentale sau situaţionale. Nu poţi spune despre un elev că este
mincinos numai pe baza faptului că, într-o situaţie oarecare, a ascuns părinţilor nota
proastă pe care a luat-o la teză.Cunoscând trăsăturile caracteriale, putem prevedea, cu
o anumită probabilitate, comportarea viitoare a unei persoane. Putem prevedea dacă
va fi sau nu punctual la întâlnirea fixată, dacă ne va face sau nu un serviciu, dacă ne
va spune adevărul cu privire la faptele săvârşite.
În timp ce temperamentul este în cea mai mare parte înnăscut, caracterul se
formează pe parcursul vieţii, ca urmare a integrării omului într-un sistem de relaţii
sociale, prin interiorizarea valorilor promovate de familie, grup de prieteni, societate,
prin însuşirea unor modalităţi de comportament.
Spre deosebire de temperament, care este scos de sub incidenţa valorizării
morale, caracterul este întotdeauna supus unei valorizări în baza distincţiei dintre bine
şi rău. Omul poartă o responsabilitate morală pentru felul cum se comportă.
Caracterul este o instanţă de control şi valorificare a temperamentului. De
exemplu, pot fi indivizi colerici din naştere, care, datorită educaţiei şi autoeducaţiei,
devin flegmatici în comportament, adesea numai ei fiind conştienţi de adevărata lor
„fire”. Trăsăturile caracteriale constituie şi un suport pentru propulsarea aptitudinilor.
Punerea în valoare a aptitudinilor şi obţinerea performanţelor în activitate sunt
condiţionate şi de trăsături caracteriale precum perseverenţa, hărnicia, dorinţa
autodepăşirii.
Caracterul este expresia întregului sistem al personalităţii. El reglează din
interior concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu exigenţele şi normele promovate
sau impuse la un moment dat de societate.
126
În componenţa caracterului intră un ansamblu de atitudini şi trăsături, proprii

subiectului, exprimate de acesta în mod constant în comportamentul său.
Atitudinea este o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale
realităţii ce implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.
Alături de atitudini, care exprimă orientarea persoanei, în componenţa
caracterului intră şi trăsăturile de voinţă, ce asigură traducerea în fapt a intenţiilor
şi mobilizarea resurselor personalităţii pentru a face faţă solicitărilor. Trăsăturile
de voinţă constituie componenta executorie a caracterului.
Cele două componente (orientativă şi executorie) pot cunoaşte grade diferite
de dezvoltare. Când componenta orientativă este mai dezvoltată, individul ştie ce
trebuie să facă, dar nu are impulsul voluntar de a duce la bun sfârşit cele exprimate ca
intenţie. Când componenta voluntară este mai dezvoltată, se vorbeşte de un caracter
dominat de voinţă, mai puţin preocupat de orientările atitudinale.
Atitudinile care formează structura caracterului au fost sistematizate în trei
grupe :
● atitudini faţă de societate şi faţă de ceilalţi oameni (sinceritatea, cinstea,
altruismul, spiritul de răspundere, dar şi minciuna, individualismul, egoismul,
laşitatea, linguşeala);
● atitudini faţă de activitatea desfăşurată (disciplina, sârguinţa,
conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, dar şi indisciplina, lenea, neglijenţa, rutina,
dezorganizarea);
● atitudini faţă de propria persoană (modestia, încrederea în sine, sentimentul
demnităţii personale, spiritul autocritic, dar şi îngâmfarea, aroganţa, sentimentul
inferiorităţii).
La aceste atitudini se adaugă trăsăturile voluntare de caracter : fermitatea,
perseverenţa, stăpânirea de sine, curajul, bărbăţia, spiritul hotărât, eroismul. (Neculau,
2005, 106-109)
Întrebări pentru examenul final:
1. Ce sunt aptitudinile?
2. Care este diferența dintre aptitudini și capacități?
127
3. Care sunt principalele tipuri de aptitudini?

4. Ce este inteligența ?
5. Care sunt principalele teorii cu privire la inteligență ? Descrieți aceste
teorii.
6. In ce constă măsurarea inteligenței ?
7. Care sunt principaele instrumente de măsurare a inteligenței ?
8. Ce este coeficientul de inteligență ?
9. Ce este caracterul ?
10. Care este structura caracterului ?
11. Care sunt principalele tipuri de atitudini caracteriale ?
SEMINARIILE 13-14
Aplicarea unor teste de inteligență și de personaitate. Aplicaţii ale teoriei

inteligenţei emoţionale.

Tehnică, pp.9-54.

Trăsături, cauze, consecințe, Iași: Polirom.
„România de Mâine”.
128
Bibliografie selectivă
Abric, J.-C. (2002). Psihologia comunicării. Teorii și metode. Iași: Polirom

Allport G.W. (1981). Structura şi devenirea personalităţii. Bucuresti: EDP
Baumrind, Diana, (1964). "Some Thoughts on Ethics of Research: After
Reading Milgram's "Behavioral Study of Obedience", American Psychologist, No.
19/1964
Tehnică
Chiriac,J. (2003). Inițiere în psihanaliză 1, Bucureșri: Editura AROPA
Collet, P. (2005). Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din
acțiunile lor. București: Editura Trei
Cosnier, J. (2007). Introducere în psihologia emoțiilor și a sentimentelor.
Iași: Polirom
Ekman, P. (2011). Emoții date pe față. Cum să citim sentimentele de pe
chipul uman. București: Editura Trei
Ekman, P. (2014). Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căsnicie,
afaceri și politică. București: Editura Trei
Enachescu C. (2003). Tratat de psihanaliză şi psihoterapie. Iaşi: Polirom
Freud, S. (1980). Introducere în Psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene, Bucuresti: EDP
Freud, S. (2000). Psihologia inconștientului. București: Editura Trei
Freud, S. (2003). Interpretarea viselor. București: Editura Trei
Hall, J.A. (2013). Interpretarea jungiană a viselor, București: Editura Herald
Hayes, N. Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie, București: Editura All.
Hedges, P. (2006). Personalitate și temperament. Ghidul tipurilor
psihologice. București: Humanitas
Jung, C.G. (1997). Tipuri psihologice. București: Humanitas
129
Levy-Bruhl,L. (2003). Experiența mistică și simbolurile la primitivi. Cluj-

Napoca: Editura Dacia
Malim, T., Birch, A., Wadeley, A. (1999) Perspective în psihologie,
București: Editura Tehnică
Malim, T. (1999). Procese cognitive. București: Editura Tehnică
Trăsături, cauze, consecințe, Iași: Polirom
Maslow, A.H. (2007). Motivație și personalitate. București: Editura Trei
Milgram, S. (1973). „The perils of obedience” Harper’s Magazine
Milgram, S. (1974) „Obedience to authority: An experimental view”
Harpercollins
Messinger, J. (2013). Dicționar ilustrat al gesturilor. Ediția a II-a, revizuită,
București: Litera
Messinger, J, Messinger, C.(2014). Cartea gesturilor. O gramatică gestuală
completă, explicată și ilustrată, București: All
Editura Polirom
Pavelcu, V. (1999). Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viața cotidiană.
Iași: Polirom
a. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica
Ribot, Th. (1997). Voința și patologia ei. București: Editura IRI
Rime, B. (2008). Comunicarea socială a emoțiilor. București: Editura Trei
Șchiopu, U. (1997). Dicționar de psihologie. București: Editura Babel
„România de Mâine”
130
Zimbardo, Ph. (2009). Efectul Lucifer. București: Editura Nemira.

Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Editura Polirom
Zlate M. (1999). Eul şi personalitatea, Bucuresti: Editura Trei
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie, Iași: Editura Polirom.

Tehnică
Hayes, N. Orrel, S. (2010). Introducere în psihologie, București: Editura All
Malim, T., Birch, A., Wadeley, A. (1999) Perspective în psihologie,
București: Editura Tehnică
Introducere în psihologie, Ediția a XIV-a, București: Editura Tehnică.
131

Introducere in Psihologie - SYLABUS de CURS - 2019-2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere in Psihologie - SYLABUS de CURS - 2019-2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2019-2020

Nivel Licenta, Anul I,

Universitatea din Craiova

Facultatea de Științe Sociale

Specializările FILOSOFIE și ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DISCIPLINA: INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

SAPTAMANA 1. INTRODUCERE. PERPSEPCTIVE ÎN PSIHOLOGIE 7

Definire și caracterizare generală

Competenţe specifice acumulate

. ORGANIZAREA CURSULUI. TEMATICA. METODA DE EVALUARE

E - Nota finala se rotunjeste

SAPTAMANA 1. INTRODUCERE. PERPSEPCTIVE ÎN PSIHOLOGIE

observând un bolnav de afazie (pierderea capacităţii de vorbire) şi creierul acestuia după

Observăm că atât definirea psihologiei cât și identificarea obiectului ei de studiu

Abordarea behavioristă a funcţionării psihologice îşi are originea în activitatea

6. Care sunt principalele avantaje şi limite ale abordării psihanalitice?

Cosmovici, A. (1996). Psihologie generala, Iasi: Editura Polirom, pp.13-25.

Neculau, A. (coord.), (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Iași: Editura

SAPTAMÂNA 2. METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE

Cercetarea psihologică îmbracă forme diferite care depind de ceea ce se dorește a

Constă în izolarea şi modificarea intenţionată a unui factor - denumit variabila

ei şi-au imitat „mama“. (Malim, Birch, Wadeley, 1999, 123-124)

Un experiment natural este montat în mediul natural al participanţilor, iar

Observaţia este metoda alternativă la care se apelează atunci când intervenţia

Observaţia directă poate fi efectuată în laborator, în condiţii strict controlate, caz

Spre deosebire de metodele de mai sus, studiul de caz se bazează predominant pe

Exemple de studii de caz

fobia se datora dorinţei incestuoase faţă de mamă, dorinţă dezvoltată în inconştient. În

Gregory şi Wallace (1963)

1. Definiţi, pe scurt, următorii termeni: variabilă independentă, variabilă

Apicație pentru seminar: etica cercetării în psihologie

Cercetarea psihologică realizată pe subiecţi umani ridică o serie de probleme de

Ca o măsură de protejare contra abuzurilor, cercetarea psihologică a fost limitată

Adevăratul voluntariat presupune ca subiectul, care este complet informat cu

Exemple de cercetări îndoielnice din punct de vedere etic

participanţilor şi cea de-a doua persoană pentru ca participanţii să fie convinşi că nu au

După ce Milgram şi-a publicat studiile asupra obedienţei. În urma prezentării

Principiile etice prezentate de Societatea Britanică de Psihologie sunt:

1. Cercetătorii trebuie să ţină întotdeauna seama de implicaţiile etice şi de

Cosmovici, Psihologie generala, Iasi, Editura Polirom, 1996, pp.25-42.

Baumrind, Diana, (1964). "Some Thoughts on Ethics of Research: After Reading

SAPTAMÂNILE 3-4. PROCESE PSIHICE SENZORIALE

Definirea şi caracterizarea generala a senzaţiilor

Analizatorul — structură şi funcţie

Senzaţiile sunt rezultatul activităţii reflexe a analizatorilor ca răspuns la stimulările

Principalele tipuri de senzaţii

Definirea și caracterizarea percepției

Rolul activităţii, al limbajului şi experienţei anterioare în procesul percepţiei

Calitatea imaginii perceptive depinde în grad înalt de relaţia activă cu obiectul şi de

Teoria gestaltistă a percepției

conştient. Un exemplu în acest sens îl constituie figurile reversibile.

La toate figurile reversibile, când vă schimbaţi punctul de concentrare a percepţiei, se

Chiar dacă nu au reuşit să explice cum se produce percepţia, psihologii gestaltişti au

Legile gestaltiste ale percepţiei

Trăim într-un mediu aflat în continuă mişcare şi transformare. Şi totuşi, continuăm să

Aplicații pentru seminar

1. Rolul activităţii, al limbajului şi experienţei anterioare în procesul percepţiei:

2. Investigarea apărării perceptive

O serie de studii efectuate de către Postman, Bruner şi McGuiness, în 1946, au investigat

În 1969, Warthington a utilizat percepţia subliminală - fenomenul prin care putem să

Neculau, A. (coord.). (2005). Psihologie. Manual pentru clasa a X a. Iași: Editura

Atkinson, R.L. și colab. (2002). Introducere în psihologie. Ediția a XI. București: Ed

Definire și caracterizare generală