In acest referat voi prezenta conceptia lui Rene Descartes asupra problematicii minte-corp.

Voi incepe prin a defini și caracteriza notiunea filosofica “dualism”.

Dualismul ca filosofie, reprezinta relatia dintre minte si materie, aceasta relație fiind posibila
datorită aserțiunii că fenomenele mentale sunt, din anumite puncte de vedere, lipsite de o bază
materială.

Voi incepe prin a prezenta cea mai puternica obiecție care povine din aceea ca dualismul
cartezian este o forma de dualism interacționist. Descartes admitea ca stările mentale ale unei
persoane pot interactiona cauzal cu starile fizicale ale corpului acelei persoane. În conceptia sa,
starile mentale unei persoane pot cauza stări fizicale ale corpului si pot fi cauzate de acestea.
Sub acest aspect, dualismul este in acord cu ceea ce putem numi simț comun si, că si acesta, se
confruntă cu aceeasi problema. Asadar, dupa cum ne spun filosofii, o trăsătura esentială a
relației de cauzalitate este aceea că, date fiind doua entitați x si y, daca x este cauza lui y, atunci
x si y trebuie sa fie entităti de acelasi tip. Întrucat mentalul este non-fizical, asa cum sustinea
Descartes, atunci cum pot interacționa cauzal mintea si corpul? Mai departe putem spune ca
Descartes incerca sa rezolve această problema, susținând că interacțiunea dintre minte si corp
se realizeaza la nivelul “glandei pineale”— denumire dată in epocă pentru epifiza, glanda cu
secreție endocrină de mărimea unui bob de mazare, situată intre cele 2 emisfere cerebrale ale
creierului. Descartes considera că această glandă joaca rolul unui fel de “centru de control” in
care mintea si corpul se intâlnesc pentru acțiuni cauzale reciproce. Din punct de vedere factual,
noi stim astăzi ca epifiza nu are acest rol. Din punct de vedere conceptual, dificultatea rămâne
pentru dualismul cartezian, căci se pune problema interacțiunii dintre minte si o substanța
imateriala si un organ fizical.

Argumentul inchiderii cauzale, numit si argumentul supradeterminării, este probabil cel mai
puternic argument avansat in filosofia contemporană a minții impotriva dualismului
interacționist. O prima formulare a acestui argument aparține lui Jaegwon Kim. Acesta și-a
reformulat argumentul in mai multe rânduri, prezentand diferite versiuni, nu intotdeauna
echivalente.
În versiunea argumentului pe care o voi expune mai departe, argumentul propune o soluție
radicală la dificultatea conceptuală menționată mai sus, dacă admitem ca stările mentale si
stările fizicale ale corpului pot interacționa cauzal, atunci trebuie sa admitem, considerând si
alte supoziții plauzibile, ca stările mentale care au efecte fizicale sunt numeric identice cu
anumite stări fizicale.
Înainte de a analiza acest argument aș dori sa extragem premisa principala a acestui argument,
aceasta fiind urmatoarea :

Principiul inchiderii cauzale a domeniului fizical (ICDF). Orice stare fizicală care are o cauza la
momentul t are o cauza fizicală suficientă la momentul t.

Astfel, prin “cauza suficienta” a unui efect se ințelege aici o stare care singură poate produce
efectul. Conform acestui principiu, daca vom considera orice stare fizicala, îi vom depista cauza,
apoi vom depista cauza acesteia si asa mai departe, vom găsi intotdeauna o stare fizicală care
este o cauză fizicală suficientă pentru efectul său. Acest principiu se bazează pe succesele fizicii
teoretice și este puternic susținut de filosofii fizicaliști. În acest sens, Kim notează:
 O alta premisa a argumentului inchiderii cauzale este o teza esențiala in dualismului
interactionist :

Principiul cauzarii psihofizice (CP). Unele stari fizicale au cauze mentale.

Asadar, dupa cum putem vedea mai sus, cele doua premise expuse sunt considerate impreuna
cu urmatoarea supoziție filosofică plauzibila

Principiul respingerii supradeterminării cauzale sistematice (RSCS). Niciun efect nu poate avea
mai mult de o cauza suficientă la un moment dat, cu exceptia cazurilor autentice de
supradetereminare cauzală.
Tocmai am vazut ca un efect nu poate avea mai mult de o cauza suficientă la un moment dat,
in afara cazurilor autentice și insolite de supradeterminare cauzală. Acestea fiind spuse, putem
explica in continuare partea practica a acestei premise.
Se spune că un efect E este supradeterminat cauzal la momentul t, daca există cel puțin două
cauza distincte care produc efectul E la momentul t. Urmatorul exemplu pe care vreau sa vi-l
prezint este unul creat de mine si poate fi asociat cu exemplul care este inspirat din filmul
american “Principiul dominoului”. În continuare, as vrea sa ne imaginăm un pacient care a murit
in urma unui cancer in fază terminală, insă, același pacient are simultan cu acest cancer o
insuficiență cardiacă cronică. Într-o astfel de situație putem afirma ca moartea victimei este
supradeterminată cauzal, deoarece :

°moartea victimei este cauzată de doua evenimente, nu de unul singur sau, altfel spus, fiecare
dintre cele doua boli este cauza a morții victimei si,

°daca una dintre cele doua boli nu s-ar fi manifestat, cealaltă ar fi cauzat moartea.

În situația de fața putem face urmatoarele observații :

Să observăm faptul ca intr-o astfel de situație niciuna dintre cauze nu este necesară pentru
producerea efectului și fiecare cauză este suficientă pentru producerea acelui efect. Altfel spus,
“nu avem temeiuri să presupunem că, in mod sistematic, orice efect este supradeterminat
cauzal, cazurile autentice de supradeterminare fiind excepții rarisime”. (Introducere in filosfia
minții, Dualismul, Dumitru Gheorghiu)
În urma trecerii prin toate cele 3 premise ale argumentului inchiderii cauzale, as dori in
continuare, sa le strangem sub forma unui raționament :

(1) Orice stare fizicală care are o cauza la momentul t are o cauza fizicală suficientă la momentul
t. (ICDF)

(2) Unele stari fizicale au cauze mentale. (CP)

(3) Niciun efect nu poate avea mai mult de o cauză suficienta la un moment dat, cu excepția
cazurilor autentice de supradeterminare cauzala. (RSCS)

Unii filosofi fizicaliști, adepți ai așa-numitului “fizicalism reductiv”, consideră ca din aceste
premise rezulta urmatoarea concluzie, care contrazice teza conform careia starile mentale sunt
distincte si ireductibile la stări fizicale :

(4) Starile mentale care au efecte fizicale sunt numeric identice cu anumite stari fizicale (ale
creierului, in generalale sistemului nervos central).

Să explicăm felul in care acești filosofi presupun ca (4) decurge din premisele (1), (2) și (3). Fie M
o stare mentala care exista la momentul t și care, conform premisei (2), este cauza unei stări
fizicale F1 :

M__________________ F1
f
De exemplu, dorinta mea de a fuma o tigara este cauza faptului pentru care scot o tigara din
pachet. Conform premisei (1), exista o stare fizicala F2 care este o cauza suficienta a starii F1 la
momentul t:

De exemplu, creierul meu a trimis anumite semnale electrice muschilor mainii mele, care s-au
contractat intr un mod specific. Acum putem spune ca aici nu avem un caz autentic de
supradeterminare cauzala. Daca am presupune contrariul, ar trebui sa acceptam pretentia
implauzibila conform careia ori de cate ori o stare mentala M este cauza unei stari fizicale F1,
starea F1 este supradeterminata cauzal de starea M si de o alta stare fizicala F2. Ca atare,
premisa (3) impune concluzia ca M este numeric identica cu F2:

F2 M = F2

M __________________________ F1
t

Pe scurt, M si F2 tind spre acelasi rol cauzal asupra efectului F2. Daca F2 este o cauza suficienta
pentru F1, atunci, odata ce are loc F2, se pare ca M este identica cu F2 sau daca F1 este
supradeterminata cauzal. Asumand ca supradeterminarea cauzala nu este o optiune plauzibila,
ramane ca M este numeric identica cu F2. (Introducere in filosfia minții, Dualismul, Dumitru
Gheorghiu)
Sa ne punem acum in postura unui dualist interactionist care vrea sa atace argumentul, aratand
ca cel putin una dintre premisele sale este discutabila. Evident, nu putem ataca premisa (2),
deoarece o acceptam noi insine. Daca am ataca premisa (3), ar trebui sa aducem un „temei
independent” pentru a susține că supradeterminarea cauzală „este” o trăsătura sistematică a
lumii noastre, in particular a cauzării psihofizice, căci altfel această mișcare ar fi, cum se spune,
ad hoc, adică ar avea drept scop „numai” evitarea concluziei argumentului fizicalist, fără vreo
altă relevanță, or este foarte greu de vazut acest temei.
(Introducere in filosfia minții, Dualismul, Dumitru Gheorghiu)
Prin urmare putem ataca doar premisa (1) -- ICDF. Dualistul interacționist ar putea susține ca
ICDF este o pretenție extrem de tare, care încorporează supoziții fizicaliste puternice, poate
chiar supozitia conform careia stările mentale care au efecte fizicale sunt numeric identice cu
anumite stări fizicale ale creierului, astfel că argumentul inchiderii cauzale implica o anumită
formă de circularitate.