Despre etica și morala Extrem-Orientală

(China, India, Japonia)

Student: Valentin Circa,

Anul III Filosofie (2020 – 2021)
Disciplina: Etică

În momentul când ne aplecăm asupra studiului filosofiei Extremului Orient aceasta ne sur-
prinde prin relativa simplitate a ei și prin faptul că se bazează, înainte de toate, spre deosebire de fi-
losofiile Occidentale, pe faptul că tot ce este scris în acestea poate fi pus în practică din momentul
lecturării lor. Lăsând la o parte termeni ca Vidul, Iluzia (care trebuie interpretată ca nepermanență),
Darma, Karma, care au o însemnătate deosebită în cadrul sistemelor filosofice Orientale și ar nece-
sita studii de ani de zile și tomuri groase (nu mai departe, termenul de Vid și Minte Vidă care nu
poate fi perceput la întreaga esență a lui și căreia filosoful începător occidental, neacomodat cu ase-
menea termeni, îi va scăpa cu siguranță, cel mult – din necunoaștere – stârnindu-i un zâmbet, nejus -
tificat de nimic, la fel cum categoriile lui Kant ar stârni compasiune unui filosof budist).
Întâlnim la tot pasul, în filosofia orientală, termenul de iluzie. Oare câți filosofi începători
occidentali l-au înțeles la justa sa interpretare, aceea de NEPERMANENȚĂ? Minții filosofice occidentale,
înclinată spre a găsi lucruri și fenomene fixe în univers, pentru a și le putea lua drept repere pe care să le
analizeze și să le definească îi va scăpa cu siguranță sublimitatea unei expresii ca: „singura realitate care
nu se mișcă este luna plină și aceasta nu poate fi tăiată în apă” (apa fiind însăși mintea în nepermanența
ei), sau „să bei ceai dintr-o ceașcă goală”, sau „viața nu are niciun sens, moartea nu are niciun sens,
viața e doar viață, iar moartea e doar moarte” (Dōgen – marele patriarh al Zenului Sōtō).
Mintea Occidentală aleargă după legi absolut fixe pe care cu greu acceptă să le schimbe. Toc-
mai aici intervine iluzia. În Zen se spune: „Eu sunt cel ce nu sunt pentru că dacă aș fi cel ce sunt
atunci nu aș fi”. Nu încercați să pătrundeți după vreo logică Occidentală aceste lucruri pentru că,
asemeni lui Dao, vă vor scăpa întotdeauna. Extazul pe care îl resimți în fața unor asemenea expresii
este de ordin non-mental, sau cel puțin așa ar trebui să fie. Dao există atâta timp cât nu există min-
tea sau atâta timp cât aceasta este ținută în starea de Vid. Atunci TOTUL SE ÎNTÂMPLĂ.
Prinde, slăbește, lasă, este singura lege de care ar trebui să ținem seama în căutarea fericirii,
pentru că menirea filosofiei este găsirea fericirii și oferirea unei căi de urmat tuturor celorlalți care
stau în Peșteră (a se revedea Mitul Peșterii lui Platon).
Această filosofie orientală, de fapt canon al eticii și moralei, al păcii și bunei conviețuiri, a
cunoscut o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii devenind chiar practică psihiatrică. Mărturie
curățarea minții (prin practica meditației) de intoxicarea informațională la care suntem supuși atât

1
din partea bisericii, a politicienilor, cât mai ales din partea mass-mediei, în care predomină fake
news-urile, și-a adus un aport deosebit în etica și morala mondială prin toate scrierile sale. Totodată
filosofia orientală a dus la elucidarea unor principii, studiate și fundamentate de neuroștiințe, ale
funcționării minții și a elaborării unor tehnici psihoterapeutice.
În rândurile următoare, fără a epuiza subiectul nici pe departe, voi încerca să aduc o mică lu-
mină asupra înțelesurilor orientale asupra vieții și mai ales asupra eticii și moralei, văzute prin ochii
practicanților meditației de tip ZaZen, în speranța că întreaga splendoare a învățăturii extrem-
orientale ar putea fi înțeleasă de cei care se dedică studiului filosofiei în Occident, acelor filosofi
începători pe care îi salut pe această cale cu pace și seninătate. Inima trezită fie cu voi!
Un mic crâmpei de gândire Zen, interpretat prin ceea ce am înțeles eu, afirmă: fii liber precum
calul alergând pe pajiște, sub clarul lunii, pe pajiștea ignoranței, doar așa vei găsi și vei înțelege
pe deplin nepermanența, Vidul. (Simbolistica clarului de lună în gândirea Zen este de cea mai mare
importanță – este mintea Vidă nealterată de niciun gând de bine sau de rău, este mintea de dincolo
de orice dualitate).
Occidentul a ajuns la criza identitară tocmai prin folosirea fără limite a minții, neînțelegând că
aceasta este doar un organ de simț, un organ de simț cu care percepem realitatea, sau ceea ce ne
place a considera ca fiind realitate, luându-și propriile iluzii drept adevăruri absolute și rămânând
blocat în acestea, dar și că aceasta are o structură nepermanentă. Tocmai datorită acestui fapt, la ora
actuală niciun sistem politic nu mai oferă niciun orizont. La fel niciun sistem educațional.
Occidentul trăiește un timp în care nu mai întrezărește nicio perspectivă, ancorat în adevăruri pe
care le-a dorit absolute, acesta a pierdut esența! Esența naturală a OMULUI.
Să fie oare reîntoarcerea la filosofia practică orientală o soluție de ieșire din impas, din acest
impas în care nu mai există viitor?

CHINA
1. Primul filosof la care voi face referire este, în ordine cronologică, Confucius.
Momentul apariției lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a în-
semnat debutul unei tradiții filosofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum și al unei
influențe covârșitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate și etică
la medicină și științele exacte.
Doctrina lui Confucius viza salvarea omului pe calea cunoașterii Antichității. Transpunând din
tradiția clasică marile idei fundamentale, Confucius realizează o adevărată sinteză, o nouă filosofie
care se afirmă pe sine într-un raport perfect de identitate cu gândirea străveche. Supunerea în fața
vechiului îl împiedică pe om să fie arogant și să ridice din propria-i nimicnicie o ,,teribilă pretenție”.

2
Adevărata cunoaștere care îl poate schimba pe om este cea care se orientează în funcție de originile
și izvoarele tradiționale ale gândirii, se revendică de la ea și se lasă fecundată de valorile perene ale
umanității. „Gândirea proprie, născută exclusiv din nimicul inteligenței, e zadarnică”.
Maestrul Kong-tzu nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse lu-
crărilor care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze (Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei,
Cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii și Analele Primăverii și ale Toamnei) au
fost adunate de către discipolii săi în 20 de cărți. Încercarea de a-l înțelege pe Confucius este îngreu-
nată atât de absența unor documente proprii, cât și de aglomerarea de legende și tradiții în jurul per-
sonalității sale, unele exaltante, altele denigratoare. Singura lucrare atribuită cu oarecare certitudine
lui Confucius este Analecte, în stilul în care este obișnuit orice începător în ale filosofiei occidentale
din dialogurile lui Platon, Analecte este scrisă ca un dialog între Maestru și Discipol.
Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în
provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendență aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus
o viață îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rând și să-i desconsi-
dere pe nobilii neinteresați decât de menținerea puterii, care era în esență de sorginte militară. Con-
fucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să intre în
acțiune, pentru a nu fi înrobiți, dar folosindu-se nu atât de forță, cât de simțul și puterea dreptății.
Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldații nu cred în justețea cau-
zei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea și comportamen-
tul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).
Confucius nutrea speranța reformării lumii. Inițial ideile sale au prins la un grup restrâns, con-
stituind poate ceea ce am putea numi prima școală privată chineză, un spațiu în care scopul princi-
pal era cultivarea morală și intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradițional care antrena în virtu-
tea obedienței și supunerii, Confucius îi învăța pe discipolii săi că trebuie să joace un rol dinamic în
guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur și simplu instrumente ale conducătorului. Educația
pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.
Dacă liderii sunt atât de preocupați de sacrificiile pentru strămoși, de ce nu direcționează inte-
resul și asupra poporului? Dacă miniștrii se poartă cu curtoazie unul față de celălalt, de ce să nu facă
la fel cu omul de rând? Fiecare ar trebui privit ca un oaspete important, iar oficialii ar trebui să se
poarte față de popor ca și cum ar săvârși un sacrificiu măreț. Așadar, vedem că ideile sale contravin
în mare măsură convențiilor epocii. De fapt, întreaga sa etică se bazează pe concepția asupra naturii
umane, pe care nu o privește ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici societatea nu
este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esență o ființă socială, modelat de societate, dar
aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A fi moral în-

3
seamnă a participa activ la comunitate. Convențiile (li) pe care se bazează aceasta sunt fundamenta-
le pentru funcționarea sa corectă, dar ele trebuie înțelese. Această etică a datoriei, baza moralei indi-
viduale, cuprinde două virtuți fundamentale: negarea eului egoist și acceptarea a aceea ce este drept
și potrivit. Respectarea tradiției, simpatia umană, iubirea aproapelui, corectitudinea, probitatea, în-
demnul de a face binele nu sunt altceva decât o reflexie a legilor care guvernează universul.
Alt concept important în filosofia sa este cel de tao, calea, dar fără conotații mistice. Așa cum
li înglobează moralitatea și curtoazia, tao include pe de o parte codul etic individual și pe de alta gu-
vernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei ființe umane. Respingând loialitatea față de
nobili, acesta propune loialitatea față de principii. În ciuda absenței unei dogme, mulți confucianiști
au sfârșit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, criticându-i pe conducători în
numele binelui general. Conducători și funcționari buni sunt cei pricepuți, indiferent de originea lor
socială. Discipolilor săi Confucius le cere să apere poporul, să-l ajute, să-l instruiască. Poporul în
schimb trebuie să acționeze și el potrivit răspunderii și datoriilor pe care le implică funcțiile sociale.
Ce se remarcă la filosofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului
înlocuit de un umanism cât se poate de pragmatic. Nu pretinde deținerea vreunui adevăr absolut, ci
mai degrabă aspirația către acesta prin metoda observației și analizei. Omnisciența și omnipotența
universului este înlocuită de bogăția experienței, selecția binelui și urmarea acestuia, pentru atinge-
rea libertății și fericirii după care tinde natura umană.
Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Și aici gân-
ditorul este aproape de concretul existenței. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor. În
al doilea rând, aceștia doresc fericirea, care de multe ori rămâne doar la stadiul de deziderat. Dacă
fericirea este binele și omul este o ființă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la bunăstarea
întregului, sunt mai multe șanse să se atingă o stare generală de bine. În concepția sa, omul cu ade-
vărat virtuos, când dorește să obțină succesul, se gândește și la ceilalți. Pentru ca să se ajungă la
această armonie socială absolut necesară este educația, larg răspândită pentru ca cei mai pricepuți să
iasă în față la guvernare. Învățătura lui a avut efecte, pentru că aproape jumătate dintre discipoli au
reușit să ajungă în poziții importante în stat.
Dar amploarea moștenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este integra-
tă în ideologia imperială. Chiar și unii dintre revoluționarii comuniști îl revendică pentru tradiția re-
voluționară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta devine o figură
emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului său, cel mai pro-
babil este vorba despre insistența asupra supremației valorilor umane. „Înțelepciunea constă în a-i
înțelege pe ceilalți, virtutea constă în a-i iubi”.

4
 Încrezându-se în puterea gândirii și moralei, Confucius credea că umanitatea își poate găsi fe-
ricirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândește prin rațiune,
gândire critică și acțiune conform unor principii care să servească și individul, și comunitatea. Dog-
mele îngrădesc adevărul. „Dacă un om nu se întreabă în permanență: cum să procedez corect?,
atunci nu știu ce rost mai are acesta”.
Ulterior învățăturile lui Confucius au fondat un sistem etico-moral religios care esență se pot
rezuma astfel:
(1) Cerul, neconsiderat zeu, ci principiu garant al ordinii, devine puterea supremă/absolută,
conștientă și activă, determinatoare a actelor/comportamentelor uman-terestre (Ordinea
desăvârșită a întregului Univers o găsim doar în Vid, în rest totul este așa cum este, în Vid
nepermanența dispare);
(2) deși existența se bizuie pe virtutea esențială jen (jun) / omenie, din lume nu-i nimic de sal-
vat, de vreme ce „oamenii nu sunt în stare să fie devotați semenilor lor“ și „n-au nici cum
să-i poată sluji oamenii pe zei“, de vreme ce „nu poți cunoaște viața, neavând nici cum cu-
noaște moartea“;
(3) preocuparea esențială a fiecărui ens rămâne să afle un Dao, adică o Cale păstrătoare a echili-
brului între voința Pământului și voința Cerului;
(4) sacrificiile trebuie să fie pentru Cer și pentru Pământ;

Totuși, menirea ens-ului pe pământ este de a se desăvârși întru ren/run (omenie), îndeplinin-
du-și datoria numai în concordanță cu ceea ce este adevărat și drept etc.

INDIA
2. Buda (scris și Buddha) sau vindecarea suferinței

Etica budistă

Siddhartha Gotama (Buddha - cel treaz sau cel trezit) Sakyamuni (în traducere „muni”
înseamnă tăcut, „Sakya” desemnează neamul din care provenea, deci, cu alte cuvinte „înțeleptul
tăcut din neamul Sakya). Dacă încercăm să traducem numele acestei personalități istorice cel mai
probabil ar fi: Înțeleptul tăcut din neamul Sakya care s-a trezit. Existența sa, spre deosebire de alți
inițiatori de mari sisteme religioase este indubitabilă. În general budiștii nu îl consideră pe
Siddhartha Gautama — care a trăit aproximativ între 623 î.Hr. și 543 î.Hr., și a obținut bodhi în anul
588 î.Hr. — ca fiind primul sau ultimul Buddha. Din punctul de vedere al doctrinei budismului
clasic, „Buddha” este oricare persoană care redescoperă Dharma și atinge iluminarea, adunând
suficientă karma pozitivă pentru a reuși în acest scop.
Siddhartha Gotama (Buddha) a fost influențat de curentele de gândire ale vremii, de curentele
ascetice și vizionare, de mișcările filosofice de diferite orientări. El a fost intrigat de rigiditatea

5
castei, de practica sacrificării animalelor și de indiferența conducătorilor față de suferințele
supușilor, precum și de diversele aspecte ale condiției umane, cum ar fi: boala, suferința, durerea,
enigmele vieții și ale morții.
Buddha a experimentat diverse stiluri de viață, a inventat arta meditației pe care a dezvoltat-o
continuu, având la bază trei aspecte importante ale realității: efemeritatea, suferința și renunțarea la
sine. (Sinele este fantasma care a bântuit toată filosofia Occidentală de-a lungul ei. Conform
ultimelor cercetări în neuroștiințe Sinele nu este decât o iluzie, este proprietatea creierului care prin
anumite procese neuro-biologice se percepe pe el însuși). La vârsta de 35 de ani (interesantă vârsta),
ajuns la iluminare, și-a început activitatea de propovăduire în rândul oamenilor.
Perspectivele eticii, ale doctrinei budiste, care se regăsesc dispersate în discursurile lui
Buddha și în reflecțiile specifice ale tradițiilor de mai târziu, abordează probleme etice
fundamentale și, mai ales, aspectele practice ale acestora, privită ca moduri de viață.
Ele evidențiază dimensiunea socială a eticii, precum și asocierea acesteia cu desăvârșirea
personală, concretizată într-un mod de viață decent și în practicarea meditației. Practica meditativă
s-a extins și în sfera activităților umane zilnice, consolidând morala individuală. În acest sens,
învățătura budistă integrează o multitudine de elemente care țin de implicarea individuală rațională
în analiză, argumentare, urmărirea unor norme de conduită și a unui stil de viață, precum și
formarea și dezvoltarea personalității.
Mesajul etic esențial al lui Buddha se bazează pe cele Patru Adevăruri Nobile, care ne ajută să
plasăm etica budistă într-un cadru adecvat. Miezul acesteia îl constituie conceptul de dukka,
respectiv sentimentul de nemulțumire în raport cu suferința umană, cu durerea fizică și cu boala, cu
conflictul psihologic, neliniștea și angoasa. Această trăsătură este legată direct cu alte doctrine
budiste, cum ar fi: renunțarea la sine, permanenta schimbare și efemeritatea. Cu toate că, după
părerea unora, noțiunea de dukka indică o perspectivă optimistă, idealul propus de către Buddha,
prin urmarea principiilor, este un model de fericire, oferind un model echivalent nirvanei destinat
omului de rând care duce o viață corectă și armonioasă.
În timp ce viața cinstită și armonioasă permite omului obișnuit să descopere bunăstarea pe
calea corectitudinii, fără lăcomie, cel care trăiește în singurătate își supune dorințele și acțiunile
unui control mult mai sever. Buddha a combătut stilul de viață bazat pe plăceri, lipsit de orice valori
morale, considerând metoda sa ca fiind una de mijloc, bazată pe cele trei adevăruri nobile: totul este
suferință, intensitatea suferinței și încetarea suferinței, și a propus o succesiune de etape pentru
eliminarea suferinței. O trăsătură esențială a metodei o reprezintă gruparea regulilor în trei
diviziuni: conduita etică (sila), exercițiul mintal (samadhi), respectiv înțelepciunea (panna). Ele
constituie un model de formare morală, alcătuit din trei părți constând în practicarea virtuților și

6
evitarea viciilor, practicarea meditației și dezvoltarea înțelepciunii, prin care omul are posibilitatea
de a atinge idealul moral suprem al budismului.
Ca sistem etic, preocupat de dezvoltarea morală a omului, budismul a studiat natura stărilor
dominante de rău și natura stărilor mentale bune, care luminează minte. Sutra (percepte ale
budismului, în genul versetelor din biblie) menționează printre vicii: pofta, lăcomia, răutatea, ura,
ranchiuna, ipocrizia, zgârcenia, trădarea, încăpățânarea, mândria, aroganța, vanitatea și
impetuozitatea. Budismul a ierarhizat cele zece acțiuni negative legate de sursele răului, astfel:
uciderea, furtul, plăceri necuviincioase ale simțurilor, vorbirea mincinoasă, calomnia, bârfa,
lăcomia, răutatea și judecata greșită.
Dincolo de aceste analize și ierarhizări, budismul cere oamenilor să practice virtuțile morale,
împărțite în trei mari categorii:
(1) virtuți ale conștiinței (sinceritatea, onestitatea și corectitudinea);
(2) virtuți ale bunăvoinței (bunătatea, compasiunea, bucuria pentru binele altuia și calmul);
(3) virtuți ale înfrângerii (stăpânirea de sine, abstinența, mulțumirea, răbdarea, celibatul,
castitatea, puritatea).
Se observă că budismul structurează aceste calități și pune în centrul preocupărilor individului
o serie de virtuți necesare formării caracterului uman, strâns legate de sentimentele obișnuite față de
semenii noștri, indispensabile dezvoltării spirituale și stăpânirii de sine, precum și nevoii de
organizare socială, de existența în cadrul unei colectivități.
Etica socială budistă așează la baza sa două considerente redate, prin noțiunile de preocupare
și de drepturi, îmbinând principiile altruismului cu noțiunile de ordine socială, morală și politică.
Etica socio-politică a budismului are, de aceea, un puternic caracter deontologic, fiind în esența sa o
etică a drepturilor și îndatoririlor. În cadrul ei, familia deține un loc central, întrucât în interiorul ei
există datorii reciproce care îi leagă pe membrii acesteia. Decesul femeii la putere a adus în discuție
problematica egalității în drepturi. În sfera vieții de familie, femeia este asociată cu stabilitatea,
grija, răbdarea și compasiunea.
Buddha a respins discriminările rasiale și pe cele impuse de sistemul castelor, susținând ca
singurele distincții care trebuie luate în seamă sunt cele de caracter. El a fost preocupat de toate
formele de viață, care compun, în sens larg, societatea, iar cultivarea virtuților morale și
comportamentale trebuie să vizeze și comportamentul față de toate ființele vii.
În ceea ce privește conducerea societății, Buddha a considerat că monarhul este obligat să
conducă în mod imparțial și corect. Conceptul de corectitudine se prezintă sub trei dimensiuni:
imparțialitate, răsplată dreaptă și buna-credință. În plus, maniera de guvernare trebuie să fie
dominată de spiritul toleranței.

7
 Esența valorilor etice budiste se regăsește, de altfel, în cinci norme principale de conduită:
1) a nu ucide și a nu face rău vreunei ființe; (nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gându)
2) a nu fura;
3) a nu tolera în mod greșit plăcerea simțurilor;
4) a nu minți;
5) a renunța la băutură.
Ele sunt completate de:
6) respectul pentru proprietate,
7) adoptarea unui stil de viață care să respingă plăcerile exagerate anormale și dăunătoare
individului,
8) cinstea, și
9) evitarea alcoolismului, dependenței de droguri.
Aceste percepte reprezintă principiile de bază ale societății budiste.
După cum afirmă Heinrich Zimmer, în epocala sa lucrare „Filosofiile Indiei” (ed. Humanitas,
București, 2012, p.363) – de altfel, cea mai bună lucrare de pe piață despre filosofiile extrem-
orientale:
Miezul buddhismului poate fi sesizat mai lesne și mai adecvat dacă aprofundăm principalele
metafore prin care ne solicită intuiția decât dacă ne consacrăm unui studiu sistematic al supras-
tructurii complicate și al detaliilor fine ce alcătuiesc învățătura avansată. De exemplu, nu trebuie
altceva decât să te gândești o clipă la experiența cotidiană reală a procesului de trecere a unui flu-
viu cu barca și vei ajunge la ideea simplă ce inspiră și subîntinde toate diversele sistematizări ra-
ționalizate ale doctrinei. A păși în vehiculul buddhist – barca disciplinei – înseamnă a începe să
traversezi fluviul vieții, de pe țărmul experienței neiluminării, ținând de simțul comun, țărmul igno-
ranței spirituale, al dorinței și al morții, până la malul dimpotrivă al înțelepciunii transcendentale
(vidyā), care reprezintă eliberarea de această robie generală...
Calea buddhistă de antrenament ascetic este concepută să conducă la înțelegerea că nu exis-
tă niciun eu substanțial – și nici alt obiect altundeva – care să dăinuiască, ci numai procese
spirituale, izbucnind și potolindu-se: senzații, sentimente, viziuni. Acestea pot fi suprimate sau puse
în mișcare și supravegheate după voie. Ideea de a stinge focul dorinței pătimașe, al relei-voințe și
al ignoranței își pierde orice semnificație odată cu atingerea acestei puteri psihologice și a acestui
punct de vedere, întrucât procesul vieții nu mai este resimțit ca un foc arzător. (p.367)
La finalul călătoriei, practicantul ajunge să perceapă că: Mai mult, nu există nici buddhism,
nici barcă, de vreme ce nu sunt nici maluri, nici curs de apă între ele. Nu există barcă, și nu există
barcagiu – nu există Buddha. Aceasta este forma supremă de practicare a buddhismului. (Această

8
viziune o mai întâlnim doar în filosofia sufi în care practicantul, în starea de extaz mistic,
contopindu-se cu Dumnezeu, afirmă: nu mai există Dumnezeu, Dumnezeu sunt eu!).
O Sutra care-mi place foarte mult spune:

Trebuie să înveți virtutea al cărei câmp e vast

Și care e-nzestrat cu facultatea Fericirii;
Și trebuie să te consacri Milosteniei,
purtării liniștite și gândurilor de Prietenie.

Dacă s-a consacrat acestor trei virtuți,

Care aduc temei pentru fericire
Omul înțelept dobândește lumea fericirii –
O lume pe deplin liberă de tristețe.

A te consacra celor trei fapte: Milostenia (dāna) (care însemnă compasiune pentru tot ceea ce
este viu), Stăpânirii de sine (dāma) și Autocontrolului (saññama), înseamnă a te consacra Fericirii.

***
JAPONIA
3. ZEN și Codul BUSHIDO

O formă aparte îl îmbracă buddhismul japonez. Zen este o orientare a budismului Mahayana,
și una dintre cele mai cunoscute forme de budism japonez, mai ales printre occidentali. Cuvântul
Zen își are originea de la chan care înseamnă intuiție sau meditație.
La origine, ceea ce avea să devină Zen-ul japonez, a fost un curent budist indian numit
Dhyāna, inițiat de celebrul călugăr Bodhidharma. În anul 520 d.Hr, Bodhidarma a călătorit în
China, la Nanjing, unde a adus ceaiul și principalele idei ale acestei școli. Școala Zen avea ca
principiu fundamental ideea că se poate ajunge la iluminare prin meditație sau printr-o experiență
spirituală numită sambodhi. În acest sens, toată literatura budistă era ineficientă, iar venerarea unei
divinități nu mai era necesară pentru atingerea iluminării. (Se observă din aceasta caracterul ateu).
După moartea lui Bodhidarma, între anii 675 și 712, școala Zen își desăvârșește doctrina
sintetizând gândirea indiană de la care a plecat. Astfel apare gruparea Chan, varianta chineză a
Dhyānei, care spre deosebire de alte școli budiste este atee, refuzând să recunoască în Buddha o
zeitate. Din China, budismul Chan s-a răspândit în secolele următoare în Coreea și Vietnam.

9
 În Japonia, budismul Chan (în japoneză Zen) a fost introdus în timpul perioadelor Kamakura
(1185-1333) și Muromachi (1333-1573), venind din China dinastiilor Song și Yuan. El a fost
introdus de către călugărul Eisai (1141-1215), fondatorul școlii Zen Rinzai, și de către călugărul
Dōgen (1200-1253), fondatorul școlii Zen Sōtō (al cărui adept sunt!). Budismul Zen a reprezentat
pentru japonezi momentul sincronizării unei religii foarte puțin înclinate spre religiozitate. Zen-ul se
potrivea, ca doctrină, clasei războinicilor samurai aflată în ascensiune în perioada Kamakura.
Budismul Zen devenise ideologia favorită a clasei conducătoare japoneze, deoarece
propovăduia acceptarea ordinii stabilite de conducător. De asemenea, Zen-ul a influențat foarte mult
arta japoneză, atât cea laică cât și religioasă, a introdus ceremonia ceaiului și a sporit dezvoltarea
artelor marțiale.
Cu toate acestea Zen-ul nu avea un canon, și nici un alt fel de literatură decât acele culegeri de
anecdote biografice ale maeștrilor Zen, deci o literatură deloc canonică (simțul umorului, și mai ales
ironizarea condiției umane, este specific oricărui Maestru Zen). Dar, cu timpul au apărut culegeri de
texte ce creau o mitologie în jurul Maeștrilor, denumiți și Patriarhi, istorisind faptele veridice sau
închipuite ilustrând o sintagmă cu miez de înțelepciune ca învățătură.
La sfârșitul perioadei Muromachi, budismul Zen capătă o asemenea influență și dezvoltare,
încât devine ideologie de stat. Au fost construite foarte multe temple Zen, numite ankoku-ji, de la
noțiunea ankoku ce înseamnă loc al păcii.
În secolul al XX-lea, Zen-ul a fost introdus în America și Europa, unde a adunat un număr
însemnat de adepți. (Cea mai bună carte scrisă de un occidental este: Calea Zen a lui Alan W. Watts,
apărută în limba română la editura Humanitas, București, în anul de grație 1997, republicată în
2012)1

Citate: ZEN - Primul principiu. Discursuri despre Zen

„Aceasta e calea Zenului. Zenul e un fenomen absolut fără pereche în întreaga lume a
religiilor. Zenul e cea mai înaltă culme la care a ajuns până acum religia. E cea mai sănătoasă
religie. Zenul crede că nu trebuie să renunți la viața obișnuită. Viața obișnuită trebuie transformată
prin înțelegerea ta lăuntrică.”
„Un om nu e ceea ce face; un om e ceea ce este. De aceea Zenul nu pune niciodată accentul
pe schimbarea acțiunilor, ci pe transformarea înțelegerii tale, pe transformarea conștiinței tale.
Trebuie să dai viață unei conștiințe noi.”
1 Din punct de vedere istoric, Zenul poate fi fi privit ca împlinirea unei lungi tradiții de cultură indiană și chineză, cu
toate că, în fapt, este mai mult chinez decât indian și că, începând din secolul al XII-lea, s-a înrădăcinat adânc și
extrem de creativ în cultura Japoniei. Ca o realitate a acestor mari culturi și ca un singular și cu deosebire
instructiv exemplu de ceea ce înseamnă o cale de eliberare, Zenul este unul dintre cele mai prețioase daruri ale
Asiei către omenire. Alan Wats

10
 „În momentul în care spui ceva despre primul principiu, greșești. Despre primul principiu nu
se poate spune nimic. Da, poți ajunge la el prin experiența proprie, prin meditația și practica
ZaZen. Lasă în urmă mintea și vei ajunge la el.”
„Zenul e floarea cea mai pură. De fapt, Zenul nu e o floare. E esență, e parfum. Chiar și o
floare are ceva brut în ea, ceva de pământ. Așa că rețineți, când Zenul spune un lucru, trebuie
înțeles la nivelul cel mai înalt, altminteri nu va exista nicio înțelegere în privința acelui lucru. Vei
înțelege greșit.”
„Adevărul nu poate fi cuprins în absolut niciun cuvânt. Adevărul nu poate fi cunoscut decât
prin experiență – adevărul poate fi trăit – dar nu e chip să fie exprimat în cuvinte.”
„Cuvântul este un ecou îndepărtat, foarte îndepărtat al experienței reale; și e atât de
îndepărtat de realitate încât e chiar mai rău decât irealitatea, fiindcă îți poate da o falsă încredere.
Îți poate da o falsă promisiune. Îl poți crede și aici e problema. Dacă începi să crezi în vreo dogmă,
adevărul va continua să-ți scape. Adevărul trebuie cunoscut prin experiență.”
„Credințele sunt foarte ieftine. Poți să crezi și să rămâi același.”
„Ești viu, ești conștient. Acesta este primul principiu. Dar el nu poate fi spus, iar eu nu-l
spun! Iar voi nu-l auziți.”

3.1. BUSHIDO sau Codul Onoarei

Nu putem încheia această incursiune în etica și morala extrem-orientală (China, India, Japonia
– sunt cele mai importante țări din zonă) fără a ne opri asupra celui mai elaborat cod al onoareai
scris vreodată și anume Bushido ( 武士道 bushidō, Calea Războinicului). Este în esență un cod de
conduită al războinicilor samurai, un concept asemănător cu cel de cavalerism. Aceasta este un cod
moral care pune accent pe: cumpătare, loialitate, măiestrie în artele martiale și moarte onorabilă.
O mare parte dintre samurai, pe lângă artele marțiale în care erau experți, aveau și alte ocupații, cum
ar fi: scrisul cărților, pictura, caligrafia, filosofia.
Codul Bushido a fost influențat de trei mari sisteme filosofice care au dominat Japonia în
perioadele ei feudale:
* Confucianismul, care impune cultul strămoșilor și proslăvește Cerul, a avut o influență
majoră asupra bushido. Un alt element important în confucianism este împăratul, numit, de
asemenea, Fiul Cerului, mediator între Cer și oameni. Confucianismul stipulează că omul care
urmează virtuți cum ar fi „loialitatea” sau „compasiunea” este un om superior, dar trebuie remarcat
faptul că superioritatea morală nu este legată de originea socială.

11
 * Budismul Zen a dat războinicului japonez stoicismul, samuraiul acceptând moartea ca pe o
realitate inevitabilă. Tot budismul Zen aduce în viața samuraiului seninătatea și contemplarea.
Practica ZaZen i-a eliberat mintea de distracții și i-a permis să-și continue perfecționarea.
* Șintoismul pe de altă parte, a dat valorile etice ale bushido de afinitate și iubire pentru
toate ființele vii și ideea de loialitate profundă față de suveran.

Cele șapte „virtuți” ale bushido:

1) 义 Gi - corectitudine
Fii cinstit în relațiile tale cu toată lumea. Crede în justiție. Pentru un samurai adevărat nu există
nuanțe de gri, în ceea ce privește onestitatea și justiția. Nu există decât bine sau rău.
2) 勇 Yuu - curaj
Un samurai trebuie să aibă curaj eroic.
3) 仁 Jin - bunăvoință
Prin antrenamente intense samuraiul devine rapid și puternic. Acesta nu este ca ceilalți oameni.
Dezvoltă o putere care trebuie să fie utilizată pentru binele tuturor. El are compasiune. Ajută colegii
în fiecare ocazie.
4) 礼 Rei - respect
Samuraiul nu are nici un motiv să fie crud. Nu trebuie să-și dovedească puterea. Un samurai este
politicos, chiar și cu dușmanii săi.
5) 诚 Makoto - onestitate, sinceritate absolută
Atunci când un samurai spune că va face ceva, acel lucru este ca și făcut. Nimic de pe acest pământ
nu îl va opri să facă ceea ce el a spus că va face.
6) 名誉"名誉" Meiyo - onoare
Adevăratul samurai are un singur judecător, onoarea lui.
7) 忠 Chuu - loialitate
Un samurai este extrem de loial față de cei din jurul său. Pentru războinic, cuvintele unui om sunt ca
urmele sale: le puteți urmări oriunde merge.

Bushido prin impactul pe care l-a avut câteva generații în Japonia, mai exact între secolele
XVI- XX constituie un monument al gândirii etico-morale al tuturor timpurilor.

Încheiere
Din vremuri de dinafara istoriei omul și-a pus întrebarea: ce pot face pentru ca în cadrul
comunității în care mă situez să fiu acceptat? Ce trebuie să fac pentru a fi util celorlalți? Cum pot
ajunge la mulțumirea de mine însumi ajutându-i în același timp pe ceilalți semeni?
Astfel, datorită empatiei, omul a generat sisteme etico-morale din ce în ce mai elaborate. Ce
se va întâmpla în viitor nimeni nu are cum să prevadă. Un lucru este clar: codurile etico-morale au
avut un rol important în ceea ce privește integrarea omului în cadrul societății. Probabil în viitor

12
unele virtuți nu vor mai fi considerate astfel, altele luându-le locul, dar un lucru e clar: întotdeauna
vom avea nevoie de o îndrumare în viață pentru a ne bucura de viața pe care o ducem. Codurile
etico-morale ne ajută să ne bucurăm din plin de viață alături de semenii noștri. Să nu lăsăm, ca în
prezent, non-virtuțile să bântuie în continuare lumea. Ca filosofi avem această sarcină, de
revalorizare a OMULUI! De a-i oferi o cale practică spre propria sa fericire!

13