Confucius, Maestrul gândirii chineze. Ce învățăm de la el?

Momentul apariției lui Kong-zi (Confucius) pe scena istorică, în secolul al VI-lea a.Hr., a
însemnat debutul unei tradiții filosofice care a dominat cultura chineză sute de ani, precum și al unei
influențe covârșitoare asupra tuturor compartimentelor gândirii chineze, de la spiritualitate și etică
la medicină și științele exacte.
Doctrina lui Confucius viza salvarea omului pe calea cunoașterii Antichității. Transpunând
din tradiția clasică marile idei fundamentale, Confucius realizează o adevărată sinteză, o nouă
filosofie care se afirmă pe sine într-un raport perfect de identitate cu gândirea străveche. Supunerea
în fața vechiului îl împiedică pe om să fie arogant și să ridice din propria-i nimicnicie o ,,teribilă
pretenție”. Adevărata cunoaștere care îl poate schimba pe om este cea care se orientează în funcție
de originile și izvoarele tradiționale ale gândirii, se revendică de la ea și se lasă fecundată de
valorile perene ale umanității. „Gândirea proprie, născută exclusiv din nimicul inteligenței, e
zadarnică”.
Maestrul Kong-tzu nu ne-a lăsat opere scrise, dar ideile, comentariile, interpretările aduse
lucrărilor care constituiau patrimoniul vechii culturi chineze (Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei,
Cartea Documentelor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii și Analele Primăverii și ale Toamnei) au
fost adunate de către discipolii săi în 20 de cărți. Încercarea de a-l înțelege pe Confucius este
îngreunată atât de absența unor documente proprii, cât și de aglomerarea de legende și tradiții în
jurul personalității sale, unele exaltante, altele denigratoare. Singura lucrare atribuită cu oarecare
certitudine lui Confucius este Analecte, în stilul în care este obișnuit orice începător în ale filosofiei
occidentale din dialogurile lui Platon, Analecte este scrisă ca un dialog între Maestru și Discipol.
Confucius se pare că s-ar fi născut undeva în anul 551 a.Hr., în micul stat Lu, aflat astăzi în
provincia Shantung. Este posibil să fi avut ascendență aristocratică, dar conform izvoarelor nu a dus
o viață îndestulată, dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să empatizeze cu oamenii de rând și să-i
desconsidere pe nobilii neinteresați decât de menținerea puterii, care era în esență de sorginte
militară. Confucius nu era nici el pacifist. Credea că sunt vremuri în care oamenii morali trebuie să
intre în acțiune, pentru a nu fi înrobiți, dar folosindu-se nu atât de forță, cât de simțul și puterea
dreptății. Practic, considera că o armată nu poate lupta suficient de bine dacă soldații nu cred în
justețea cauzei sale. În plus, afirma adesea că originea nu contează atât de mult ca atitudinea și
comportamentul, astfel că oricine putea aspira să devină un chiin tzu (gentilom).
Confucius nutrea speranța reformării lumii. Inițial ideile sale au prins la un grup restrâns,
constituind poate ceea ce am putea numi prima școală privată chineză, un spațiu în care scopul
principal era cultivarea morală și intelectuală. Spre deosebire de sistemul tradițional care antrena în
virtutea obedienței și supunerii, Confucius îi învăța pe discipolii săi că trebuie să joace un rol
dinamic în guvernarea statului, nu să se rezume la a fi pur și simplu instrumente ale conducătorului.
Educația pe care o oferea acesta avea înainte de toate o valoare practică.
Dacă liderii sunt atât de preocupați de sacrificiile pentru strămoși, de ce nu direcționează
interesul și asupra poporului? Dacă miniștrii se poartă cu curtoazie unul față de celălalt, de ce să nu
facă la fel cu omul de rând? Fiecare ar trebui privit ca un oaspete important, iar oficialii ar trebui să
se poarte față de popor ca și cum ar săvârși un sacrificiu măreț. Așadar, vedem că ideile sale
contravin în mare măsură convențiilor epocii. De fapt, întreaga sa etică se bazează pe concepția
asupra naturii umane, pe care nu o privește ca pe o entitate separată de mediul social, la fel cum nici
societatea nu este un corp metafizic de sine-stătător. Omul este în esență o ființă socială, modelat de
societate, dar aceasta la rândul său este determinată de comportamentul fiecărui individ în parte. A
fi moral înseamnă a participa activ la comunitate. Convențiile (li) pe care se bazează aceasta sunt
fundamentale pentru funcționarea sa corectă, dar ele trebuie înțelese. Această etică a datoriei, baza
moralei individuale, cuprinde două virtuți fundamentale: negarea eului egoist și acceptarea a aceea
ce este drept și potrivit. Respectarea tradiției, simpatia umană, iubirea aproapelui, corectitudinea,
probitatea, îndemnul de a face binele nu sunt altceva decât o reflexie a legilor care guvernează
universul.
Alt concept important în filosofia sa este cel de tao, calea, dar fără conotații mistice. Așa cum
li înglobează moralitatea și curtoazia, tao include pe de o parte codul etic individual și pe de alta
guvernământul care să vegheze asupra bunăstării fiecărei ființe umane. Respingând loialitatea față
de nobili, acesta propune loialitatea față de principii. În ciuda absenței unei dogme, mulți
confucianiști au sfârșit ca martiri încercând să apere calea propovăduită de maestru, criticându-i pe
conducători în numele binelui general. Conducători și funcționari buni sunt cei pricepuți, indiferent
de originea lor socială. Discipolilor săi Confucius le cere să apere poporul, să-l ajute, să-l
instruiască. Poporul în schimb trebuie să acționeze și el potrivit răspunderii și datoriilor pe care le
implică funcțiile sociale.
Ce se remarcă la filosofia confucianistă este lipsa încărcăturii religioase, lipsa misticismului
înlocuit de un umanism cât se poate de pragmatic. Nu pretinde deținerea vreunui adevăr absolut, ci
mai degrabă aspirația către acesta prin metoda observației și analizei. Omnisciența și omnipotența
universului este înlocuită de bogăția experienței, selecția binelui și urmarea acestuia, pentru
atingerea libertății și fericirii după care tinde natura umană.
Dar cum este această natură umană? În viziunea lui Confucius nici bună, nici rea. Și aici
gânditorul este aproape de concretul existenței. În primul rând pledează pentru egalitatea oamenilor.
În al doilea rând, aceștia doresc fericirea, care de multe ori rămâne doar la stadiul de deziderat.
Dacă fericirea este binele și omul este o ființă socială, înseamnă că dacă fiecare s-ar gândi la
bunăstarea întregului, sunt mai multe șanse să se atingă o stare generală de bine. În concepția sa,
omul cu adevărat virtuos, când dorește să obțină succesul, se gândește și la ceilalți. Pentru ca să se
ajungă la această armonie socială absolut necesară este educația, larg răspândită pentru ca cei mai
pricepuți să iasă în față la guvernare. Învățătura lui a avut efecte, pentru că aproape jumătate dintre
discipoli au reușit să ajungă în poziții importante în stat.
Dar amploarea moștenirii sale se întrevede după moartea sa, când treptat doctrina este
integrată în ideologia imperială. Chiar și unii dintre revoluționarii comuniști îl revendică pentru
tradiția revoluționară. În vest impactul său este mai mare decât ne închipuim, pentru că acesta
devine o figură emblematica în timpul iluminismului. Dacă ar fi să căutăm secretul magnetismului
său, cel mai probabil este vorba despre insistența asupra supremației valorilor umane.
„Înțelepciunea constă în a-i înțelege pe ceilalți, virtutea constă în a-i iubi”.
Încrezându-se în puterea gândirii și moralei, Confucius credea că umanitatea își poate găsi
fericirea doar într-o comunitate cooperantă de oameni liberi. Dar libertatea se dobândește prin
rațiune, gândire critică și acțiune conform unor principii care să servească și individul, și
comunitatea. Dogmele îngrădesc adevărul. „Dacă un om nu se întreabă în permanență: cum să
procedez corect?, atunci nu știu ce rost mai are acesta”.
Ulterior învățăturile lui Confucius au fondat un sistem etico-moral religios care esență se pot
rezuma astfel:
(1) Cerul, neconsiderat zeu, ci principiu garant al ordinii, devine puterea supremă / absolută,
conștientă și activă, determinatoare a actelor / comportamentelor uman-terestre;
(2) deși existența se bizuie pe virtutea esențială jen (jun) / omenie, din lume nu-i nimic de
salvat, de vreme ce „oamenii nu sunt în stare să fie devotați semenilor lor“ și „n-au nici cum
să-i poată sluji oamenii pe zei“, de vreme ce „nu poți cunoaște viața, neavând nici cum
cunoaște moartea“;
(3) preocuparea esențială a fiecărui ens rămâne să afle un Dao, adică o Cale păstrătoare a
echilibrului între voința Pământului și voința Cerului;
(4) sacrificiile trebuie să fie pentru Cer și pentru Pământ;
(5) totuși, menirea ens-ului pe pământ este de a se desăvârși întru ren / run (omenie),
îndeplinindu-și datoria numai în concordanță cu ceea ce este adevărat și drept etc.