Modelul de predare a profesorului John Keating: pro sau contra?

Deși școala opta pentru un model de învățare cu deviza bazată pe disciplină, profesorul John Keating vine să
dezbată această dogmă strictă și imperturbabilă. Modelul său de predare denotă faptul că școala nu trebuie să fie
bazată doar pe studii și educație, ci și pe cunoașterea de sine, dezvoltarea talentelor ascunse, socializare etc. Prin
modelul inedit de predare, profesorul câștigă rapid admirația elevilor și respectul acestora. Sintagma carpe diem
devine principul vieții lor și motivația în noi începuturi. John Keating crede în talentul fiecărui elev și îi ajută pe aceștia
să se manifeste prin poezie, artă poetică și imaginație. Lui îi reușește să-l „dezghețe” pe Todd Anderson, oferindu-i
ocazia să-și exprime ideile vizuale fără jenă, pentru a căpăta încredere în propria personalitate.

Susținând dorința lui Neil Perry de a juca teatru, profesorul îl motivează să se ocupe în viață cu ceea ce îi
aduce plăcere. Sfaturile lui John Keating sunt pentru discipolul său ca o gură de aer proaspăt, astfel încât, Neil joacă
prima sa piesă de teatru. Lecțiile interactive pe afară, care întrunesc în sine socializarea, educația și jocul, eliberează
mintea elevilor de standartele școlare, dovedindu-le că este important să fii tu însuți și să-ți accepți individualitatea.

Deși momentul cu ruperea cărților și urcarea pe masă par a fi o grosolănie inacceptabilă în mediul școlar,
intenția profesorului devine lucidă în momentul când zice că în viață nu trebuie să existe limite și că e foarte
important să privim lumea din toate laturile. Inspirând elevilor faptul de a-și urma visele, John Keating îi descătușează
de conceptele rigide care le-au fost cultivate de părinți.

Finalul tragic, care înfățișează personalitatea profesorului drept un țap ispășitor, denotă nepregătirea
cadrelor didactice de a accepta diversitatea în lumea școlară, considerând libertatea, încrederea în propriile puteri și
curajul niște vicii ce provoacă tragedii: cazul lui Neil Perry. Totuși, atitudinea elevilor la sfârșitul filmului este una
rebelă față de Gale Nolan (directorul), însă de recunoștință și respect pentru domnul John Keating, ceea ce înseamnă
că stima și admirația sunt valori care se câștigă nu prin autoritate și duritate, ci prin bunătate, încurajare și unire.

Chiar dacă eu nu aș prelua modelul de predare al profesorului John Keating, câteva dintre faptele sale mi se
par demne de a fi implementate actualmente în școli. Ar fi ideal ca profesorii nu doar să predea tema și să pună note,
ci să creeze o legătură independentă cu fiecare elev, astfel încât disciplina pe care o predă să fie o plăcere, și nu o
povară. Dezvoltatea este posibilă atunci când ai o motivație, deoarece prin încurajare omul face pași mari către
evoluție. Aceasta a vrut să ne demonstreze profesorul prin faptele ciudate ce le făcea.

Totodată, modul său de predare a creat o legătură între el și elevi: el fiind îndurerat de moartea lui Neil, iar
elevii, la rândul lor, de plecarea lui Keating. Aceste momente emoționante vin încă o dată să accentueze ideea că
orice metodă de predare poate fi bună atât timp cât nu are de suferit relația profesor-elev.