Facultatea de Istorie si Geografie

Specializare: Asistenta sociala

Cremenciuc Nicoleta-Iulia, Anul I
Eu -profesorul-
Profesia de cadru didactic este practicata din timpuri îndepărtate, profesorul este un
mentor pe calea vieții, este cel ce își asumă responsabilitatea și dezvoltarea personalității altei
persoane. Principala diferență dintre un profesor și alte profesii este că în munca cadrului
didactic “obiectul muncii noastre” este ființa umană, cea mai prețioasă materie primă pe care
o poți avea, însuși activitatea sa se realizează prin dorința de a educa, este un factor al
dezvoltării ce are rol mediator în formarea persoanei; în comparație cu alte profesii în care se
lucrează cu obiecte neînsuflețite, oferind niște servicii. Un profesor trebuie să formeze
caractere şi să modeleze cunoştiinţe.
A fi profesor este o profesie importantă, de a lucra atât cu mintea dar în acelaşi timp şi
cu sufletul copiilor. Deoarece fiecare copil este unic în felul lui, eu ca profesor trebuie să
personalizez învăţarea ţinând cont de nevoile fiecărui copil în parte pentru a-l face să
gândească și să simtă la ce îi poate fi de folos ceea ce va învăța, nu doar să memoreze
pierzându-se informația fără a mai ajunge prin filtrul minții. Un cadrul didactic ar trebui să
fie dornic să caute mereu ceva nou care să captiveze atenția fiecărui copil și pentru a fi
curioși și captivați de lecții. Profesorul înzestrează copiii cu cunoștințe, ajută la orientarea
valorilor și pregătirea pentru viață. A fi educator înseamnă a aprinde o lumină în inimile
copiilor, fiecare copil este o persoană cu propria sa viziune, cu propriile caracteristici și
abilități și, bineînțeles, cu talente speciale. Un profesor este un om care ne oferă o parte din
viața sa, el se străduiește să fie un model pentru elevi în gândire și comportament. Un
profesor bun nu cred că poate fi ceva înnăscut sau dobândit, cred că ai nevoie de puţin din
amândouă. Avem o mulțime de calităţi şi este nevoie de dorință și învățare ca să le putem
arăta şi în special să le folosim la dezvoltarea celor din jur. Principalele înzestrări esențiale
consider că sunt capacităţile noastre de a ne face ascultați, de a trezi şi spori interesul, de a ne
face înţeleși și respectați. Succesul unui profesor nu depinde numai de cât de mult deține
materia și metodele de lucru. A fi profesor te învață mai presus de toate să fii om, nimeni nu
te învață cum să fi un profesor însă aceasta deprindere o dobândești pe parcursul anilor prin:
profesorii pe care îi întâlnești; înveți să te cunoști, limitele pe care le ai, avem posibilitatea de
a fi puși în situații diferite, cum ar fi cea de a ne modela după fiecare elev în parte și nu putem
trece cu vederea peste încurajarea gândurilor, a preocupărilor elevilor, fără a-l eticheta ca
fiind bun sau rău. De asemenea, un alt element important este valorificarea fiecărui tip de
talent al copilului.
A fi profesor nu înseamnă doar a ta în spatele catedrei și a supraveghea asupra bunei
desfășurări a orei, nu e doar atât. A fi profesor înseamnă să fii în sufletul clasei, să te implici
în a însufleți și a completa informaţiile pe care le ai și tu la rândul tău, de la alți profesori.
Motivația pentru această profesie e de cele mai multe ori intrinsecă, deoarece simți că vrei să
fii pentru alții ceea ce au fost și profesorii tăi pentru tine sau din contra, nu au fost. De
asemenea, apare și o satisfacție profesională când vezi că reușești ceea ce ți-ai propus. A fi
profesor este și o responsabilitate de a-mi îndrepta comportamentul spre ceea ce vreau să fiu
în continuare. A fi profesor este o vocație și această stare se simte prin dragostea de a forma
caractere, este o inclinație spre lucrul cu copii. Școala, activitatea de predare, a interacționa
cu elevii, diversitatea profesiei este o provocare. Am ales profesia de dascal din dragoste
pentru copii dar și ca pe o provocare în dezvoltarea mea; cred că amprenta alegerii acestui
drum o datorez în primul rând doamnei profesoare de biologie din gimnaziu, iar apoi
doamnei profesoare de limba engleza din liceu. Două exemple de dedicare și dăruire pentru
noi elevii. Personalitatea unui cadru didactic, după părerea mea, se formează în mod
conștient, ne impunem în permanență să ne deschidem față de orice este nou, a ne dezvolta și
perfecționa constant, a fi flexibili, a avea capacitatea de a ne adapta în diferite situații, cu
diferiți elevi, să rezolvăm probleme ca lipsa de încredere în forțele proprii, a le dezvolta
motivația și afectivitatea de a învăța și a-i încuraja să se autodepășească; așa cum prezintă
foarte bine și Tony Wagner în cartea sa “Învață cu inima”, spunând că “Oamenii au un
potențial nerealizat de autocultivare, autidirecționare, autoîntelegere și creativitate”.
Tot citind din cartea “Învață cu inima” de Tony Wagner mi-a atras atenția o remarcă a
lui Neill ce ”considera că învățarea adecvată are loc doar atunci când motivația unui copil
este intrinsecă nu dictată de nevoia de a face bine la un test sau de a-i face pe plac unui
profesor sau unui părinte, ci de dorința de a întelege ceva care i-a trezit copilului interesul în
mod natural.” Învățarea din propria voință, prin afectivitate îl face pe copil să înteleagă lumea
din jurul său mult mai ușor. Prin această învățare cunoașterea vine atât din cap, cât și din
inimă. Consider că ai pune pe copii să învețe fără motivație doar le crează o viziune limitată,
cei mai mulți dintre aceștia învață să se limiteze și foarte puțini învață să se descurce. Unul
dintre obiectivele educației este urmărirea unui scop, de ai stimula pe copii să încerce lucruri
noi și de a-și urmări interesele pentru ca să-și descopere și să-și dezvolte frumos pasiunea și
să o practice din inimă. Fără o astfel de motivație pentru învățare, educația e doar memorare
și petrecerea timpului stând pe scaun. Nu ceea ce învață contează, ci modul în care utilizează
ce au învățat le dezvoltă o abilitate și o mentalitate îmbunătățită prin efort deoarece ele nu
sunt fixate la naștere, Tony Wagner spunea că “viața unui copil nu este pregătire pentru viața
dintr-un moment viitor, ci tot ce înseamnă viața la momentul prezent”. Elevii pot învăța astfel
că efortul prezent în îndeplinirea unei sarcini pe care o credeau imposibilă de realizat
contează mai mult decât obținerea unei note. Din viziunea colonelui Elwell, întâlnit de către
autor în tabăra de vară ”Rolul profesorului ar trebui să fie acela de a dezvolta acest potențial,
mai degrabă decât să piardă timpul pregătind elevii pentru teste depășite și să judece apoi
realizările fiecărui copil prin comparație cu ceilalți.”
După Tony Wagner "Eșecul școlii tradiționalei constă în incapacitatea profesorilor
mei de a mă ajuta să mă înțeleg pe mine și lumea din jur. Dar nu e vina lor. Nimeni nu le
spusese că acestea sunt cele mai importante lecții pe care trebuie să le dea mai departe."(pag
324) Scopul școlii este să-i învețe pe copii să gândească și că profunzimea cu care o fac este
mai importantă decât vastitatea informațiilor pe care le acumulează. Orice profesor ar trebui
să fie conștient de faptul că rolul său nu se limitează doar la formarea intelectuală a elevului,
formarea caracterului este ceea ce oferă valoarea personalității unei persoane. "A forma și
dezvolta psihicul elevului înseamnă mai mult decât a aplica un set de tehnici sau de secrete
profesionale, este o lucrare ce presupune asumarea de către profesor a responsabilității
înfăptuirii unui destin", așa cum afirma și în cursul său despre Psihologia Educației Doina
Maria Schipor. Esența procesului este dedicarea și totodată este un proces de îmbunătățire
continuă a predării și formării atât ca profesor, cât și ca elev.