Cursul din 11 martie 2020

Exemple de subiecte teoretice:

Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor-
subiect care se notează cu două puncte
Definiți diferendul internațional-subiect notat cu 1
punct
Clasificarea mijloacelor paşnice de rezolvare a
diferendelor-subiect notat cu 1 punct

Prezentați mijloacele politico-diplomatice- subiect

notat cu 2 puncte

Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor-

subiect care se notează cu două puncte
Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor,
în funcţie de anumite criterii, se clasifică în trei categorii:

1
 1.Cauze convenite prin voinţa părţilor
- prevăzute în tratat
- acte unilaterale ulterioare
1) Termenul. Tratatele se încheie pe un anumit termen (3, 5, 20 de ani), la expirarea
căruia tratatul poate:
înceta; sau
să fie prelungit, pe termene identice
celor iniţiale (tacita reconducţiune)
2) Condiţia rezolutorie este un eveniment viitor şi incert la producerea căruia tratatul
încetează, ea este uneori inclusă în clauzele unor tratate (de ex. art. 11 din Tratatul de la
Varşovia din 1955 prevedea că acesta îşi va pierde valabilitatea pe data intrării în vigoare a
unui tratat general european de securitate colectivă).
3) Denunţarea pentru tratatele bilaterale(retragerea pentru cele multilaterale) este un
act unilateral - care poate sau nu să fie prevăzut în tratat - al unui stat prin care acesta pune
capăt unui tratat sau face să înceteze pentru sine efectele unui tratat multila-teral. Denunţarea
reglementată, spre deosebire de denunţarea nereglementată trebuie efectuată în
conformitate cu condiţiile şi termene prevăzute de tratat.
În lipsa clauzelor de încetare, prin consimţământul tuturor părţilor, un tratat poate înceta
în orice moment al executării sale (abrogare).
Cât priveşte un act unilateral intervenit ulterior, Convenţia de la Viena prevede că, în
absenţa unei clauze referitoare la denunţare/ retragere, tratatul respectiv nu poate face obiectul
unei denunţări/retrageri, cu două excepţii:
Ø când din intenţia părţilor rezultă admiterea posibilităţii denunţării / retragerii;
Ø când dreptul la denunţare/retragere poate fi dedus din natura tratatului.

Încălcarea tratatului de către una dintre părţi poate atrage încetarea tratatului sau
suspendarea efectelor sale. Dar nu orice încălcare poate duce la încetare, ci numai o
încălcare substanţială, ceea ce în sensul art. 60(3) înseamnă:
Ø o respingere a tratatului neautorizată de Convenţie; sau
Ø încălcarea unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea obiectului sau a scopului
tratatului.
2.Cauze de încetare independente de voinţa părţilor
Dispariţia definitivă a obiectului tratatului care face imposibilă executarea sa (ex.
secarea unui curs de apă ori scufundarea unei insule care constituiau obiectul unor tratate).
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (clausa rebus sic stantibus).
Această clauză poate fi invocată de către una dintre părţi (art. 62 din Convenţie) numai
dacă se întrunesc cumulativ două condiţii:
a) împrejurările schimbate au constituit baza esenţială a consimţământului părţilor de a
se lega prin tratat; şi
b) schimbarea produsă a dus la transformarea radicală a naturii obligaţiilor.
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor nu poate fi invocată în următoarele două
situaţii:
Ø în cazul tratatelor privind stabilirea frontierelor;
Ø când schimbarea este rezultatul unei violări, de către partea care o invocă, a unei
obligaţii din tratat sau a unei alte obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte la tratat.
2
 3. Alte cauze de încetare a unor tratate
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice şi consulare încetează numai tratatele care, în
vederea executării, presupun existenţa acestor relaţii; caducitatea, războiul atrage încetarea
anumitor tratate, cum sunt: tratatele politice, de prietenie, comerciale, dar se menţin tratatele
privind legile şi obiceiurile războiului, tratatele de frontieră etc., altele pot fi suspendate;
dispariţia calităţii de subiect de drept internaţional poate genera un caz de succesiune şi se
aplică regulile în domeniu; executarea integrală, caducitatea (desuetudinea).

Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale

1. Definiți diferendul internațional-subiect notat cu 1 punct

Prezentarea mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor nu poate fi
realizată înainte de a se clarifica noţiunea care stă la baza acestei probleme, şi
anume, termenul de ,,diferend internaţional”.
În practica internaţională, divergenţele care apar între state, dar şi între
celelalte subiecte de drept internaţional sunt identificate prin noţiuni diverse,
cum ar fi: diferende internaţionale, situaţii internaţionale, conflicte, dezacorduri,
neînţelegeri, criză.1
În hotărârea sa, din 30 august 1924, Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională (C.P.J.I.) defineşte diferendul internaţional ca fiind ,,un dezacord
asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze
juridice sau de interese între două state”.2 În Carta O.N.U. se utilizează noţiunile
de diferend şi situaţie internaţională, astfel în art.1 alin.1 se arată că unul dintre
scopurile organizaţiei este acela de ,,a înfăptui, prin mijloace paşnice, aplanarea
ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea
duce la o încălcare a păcii”, iar în art.34 al Cartei, referitor la Consiliul de
Securitate, se precizează că acesta ,,poate ancheta orice diferend sau situaţie care
ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend...”
Literatura de specialitate reţine cei doi termeni subliniind că în timp ce
diferendul desemnează un dezacord, o neînţelegere, un litigiu între două sau mai
multe state cu privire la o pretenţie, un drept sau un interes, situaţia
internaţională are în vedere un conflict care pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională şi care necesită intervenţia comunităţii internaţionale.3
1 Dumitra Popescu, op.cit., 2005, p. 62.

2 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit., 2000,p.184.

3 Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007,p.318.

3
 Invocându-se prevederile art.36 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie(C.I.J.), referitoare la competenţa acestei instanţe, se susţine că în afară
de diferendele juridice care se supun spre rezolvare C.I.J., între state ar putea
apărea diferende politice care se rezolvă prin diverse mijloace politico
diplomatice. Însă, în practică, departajarea între cele două categorii de diferende
a fost neconcludentă
Prin urmare, în accepţiune sa largă, noţiunea de diferend
desemnează dezacordul, neînţelegerea apărută, în principal, între două sau
mai multe state, dar şi între alte subiecte de drept internaţional, cu privire
la un drept, o pretenţie sau un interes.4

2.Clasificarea mijloacelor paşnice de rezolvare a diferendelor-subiect

notat cu 1 punct

În dreptul internaţional, mijloacele de rezolvare pe cale paşnică a

diferendelor internaţionale se împart în trei categorii, şi anume:
 mijloace politico- diplomatice:negocierile, bunele oficii,
medierea, ancheta, concilierea;
 mijloace de natură jurisdicţională:arbitrajul internaţional şi
instanţele judiciare internaţionale;
 organizaţii internaţionale universale sau regionale.5
Rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale se desfăşoară conform
principiilor dreptului internaţional, statele abţinându-se de la orice act care ar
putea agrava situaţia, având însă posibilitatea de a-şi alege în mod liber
modalitatea corespunzătoare de rezolvare a conflictului, obligaţia acestora de a
soluţiona diferendele prin mijloace paşnice neputând fi considerată ca
incompatibilă cu exercitarea suveranităţii lor.

3. Prezentați mijloacele politico-diplomatice- subiect notat cu 2

puncte
Din categoria mijloacelor politico-diplomatice fac parte: negocierile,
bunele oficii, medierea, ancheta internaţională şi concilierea.

4 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK,
Bucureşti, 2018,p.312; Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, vol.II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2012,p. 117.

5 D.Popescu, op.cit., 2005, p.263.

4
 1.Negocierile
Întâlnite şi sub denumirea de tratative diplomatice, negocierile sunt
considerate cel mai vechi, dar şi cel mai utilizat mijloc de soluţionare a
diferendelor internaţionale. Negocierile constau în dezbateri directe între
părţile aflate în litigiu purtate pe căi diferite şi în forme variate în vederea
găsirii unei soluţii reciproc acceptabile.6
Referindu-se la negocieri, C.I.J. a remarcat că nu este nevoie să se insiste
asupra caracterului fundamental al acestora, recunoscut de altfel şi în practica
predecesoarei acesteia, şi anume C.P.J.I.. În Cazul Mavrommatis , C.P.J.I. a
susţinut că ,,o învoială strâmbă valorează mai mult de cât o judecată dreaptă”.7
Caracterul fundamental al negocierilor în procesul de soluţionare a
diferendelor internaţionale este evidenţiat prin conturarea trăsăturilor
caracteristice ale acestora, cum ar fi : caracterul anterior faţă de celelalte
mijloace (principiul anteriorităţii), flexibilitatea şi eficacitatea acestora.
Referitor la caracterul anterior al negocierilor, se susţine că statele între
care ia naştere un diferend au obligaţia de a folosi în primul rând negocierile,
ulterior având posibilitatea să recurgă la alte mijloace, inclusiv la mijloace
jurisdicţionale. Deşi utilizat în mod frecvent în practica internaţională şi
menţionat în diferite convenţii internaţionale, principiul anteriorităţii nu a
cunoscut o reglementare expresă, ci numai implicită. În acest sens pot fi
indicate articolele 9, 38 şi 41 din Convenţia de la Haga pentru aplanarea paşnică
a conflictelor internaţionale din 1907.8 În art. 13 parag.1 din Pactul Ligii
Naţiunilor din 1919 se stabileşte :,,Membrii Societăţii convin că dacă izbucneşte
între ei un conflict care, după părerea lor poate primi o dezlegare arbitrală sau
judiciară, şi dacă acestui conflict nu i se poate pune mulţumitor capăt, pe cale

6Ionel Cloşcă, Despre diferendele internaţionale şi căile soluţionării lor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973,
p.50;Ionel Cloşcă, op.cit, 1982,p.192.

7 Grigore Geamănu, op.cit., 1983, p.397; C.P.J.I., Serie C, nr.5, p.51.

8 Convenţia de la Haga din 1907-Art.9 ,,În litigiile internaţionale care nu afectează nici onoarea, nici interese
esenţiale şi care provin din din aprecieri divergente asupra unor împrejurări de fapt, puterile contractante
recunosc util şi de dorit ca părţile, care nu cad de acord pe cale diplomatică, să înfiinţeze în măsura în care
împrejurările permit, o comisie internaţională de anchetă cu obligaţia de a înlesni rezolvarea acestor diferende
prin clarificarea problemelor de fapt cu ajutorul cercetărilor nepărtinitoare şi de bună-credinţă.”;Art.38-,,În
problemele cu caracter juridic şi, în primul rând, în problemele interpretării şi aplicării tratatelor internaţionale,
arbitrajul este recunoscut de către puterile contractante ca mijlocul cel mai eficace şi, în acelaşi timp, cel mai
echitabil pentru reglementarea diferendelor nesoluţionate pe căile diplomatice....”.

5
diplomatică, chestiunea va fi supusă în întregime unui regulament arbitral sau
judiciar.”
Anterioritatea negocierilor se poate deduce şi din dispoziţiile Actului
General din 1928, care le indică ca un preambul în cazul procedurii de recurgere
la o instanţă internaţională. Din interpretarea dispoziţiilor art.33 din Carta
O.N.U.rezultă că, deşi nu se urmăreşte o ierarhizare a mijloacelor paşnice de
soluţionare a diferendelor, totuşi nu poate trece neobservată plasarea pe primul
loc a negocierilor. Astfel, conform articolului indicat ,, Părţile la orice diferend
a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative,
anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la
organizaţii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea
lor.” Reglementarea negocierilor pe primul loc în categoria mijloacelor de
soluţionare paşnică a diferendelor a constituit o regulă în procesul de elaborare a
numeroase instrumente cu caracter internaţional sau regional.
Importanţa negocierilor a fost subliniată şi în practica C.P.J.I., dar şi a
C.I.J..În toate cele opt cazuri în care a fost solicitată să se pronunţe asupra
problemei anteriorităţii negocierilor, C.P.J.I. a avut o poziţie constantă cu privire
la obligativitatea unor tratative anterioare.9C.I.J.a menţinut regula promovată de
predecesoarea sa, formulând o serie de precizări asupra formei şi obiectului
negocierilor.
Declaraţia de la Manila asupra reglementării paşnice a diferendelor din
1982 scoate în evidenţă caracterul flexibil şi eficacitatea negocierilor ca mijloc
de soluţionare paşnică a diferendelor. În acest sens în sect.I, parag.10 se arată
următoarele:,,Fără prejudicierea dreptului la libera alegere a mijloacelor,
statele vor avea în vedere că negocierile directe sunt un mijloc simplu şi eficient
de reglementare a diferendelor lor.Când aleg să recurgă la negocieri directe,
statele vor negocia într-un mod care să aibă sens, astfel încât să ajungă rapid la
o reglementare acceptabilă părţilor.”
Flexibilitatea negocierilor conferă părţilor litigiului posibilitatea de a le
utiliza indiferent de natura diferendului.10Chiar dacă, de regulă, existenţa unui
diferend, a obiectului acestuia este de netăgăduit, există situaţii incerte în care
rolul negocierilor diplomatice este relevant. Negocierile pot avea drept scop
soluţionarea definitivă a diferendului sau doar clarificarea anumitor elemente în
vederea determinării unei proceduri pe care părţile o vor aplica în continuare. 11
9 Vezi în acest sens Ionel Cloşcă,op.cit.,1973,p.61-63.

10 Handbook on the Peaceful Settlement of Disputes Between States, United Nations, New York, 1992,p.9

11 Raluca Miga Beşteliu, op.cit.,2008,p.4.

6
Lipsa de rigiditate şi de formalism a procedurii negocierilor, precum şi
posibilitatea de a se exprima direct, fără rezerve, scot în evidenţă avantajele de
care ar beneficia părţile diferendului internaţional.
Desfăşurarea cu bună- credinţă a negocierilor este o obligaţie a părţilor
litigiului şi o garanţiei a eficacităţii acestora. Părţile diferendului internaţional
trebuie să se manifeste astfel încât negocierile să aibă un sens, să se identifice
posibilitatea unui compromis. Acestea nu sunt obligate să rezolve diferendul pe
calea negocierilor, dar trebuie să facă demersuri în acest sens şi să nu utilizeze
negocierile într-un mod abuziv, pur formal. Negocierile oferă posibilitatea de a
se ajunge, într-un timp relativ scurt, la o soluţie echitabilă stabilită de comun
acord de părţile implicate, fără a fi necesar recursul la procedura arbitrală sau
judiciară care necesită timp şi presupune o hotărâre obligatorie pronunţată de un
organ independent.
Referitor la calitatea de participanţi la negocieri, putem afirma că acestă
calitate o au părţile diferendului internaţional, în principal statele. Pentru
determinarea categoriilor de persoane care au capacitatea de a reprezenta un stat
la negocieri se face trimitere la legislaţia internă a fiecărui stat. În general, în
categoria persoanelor care au calitatea să poarte negocieri în numele unui stat
sunt incluşi:şeful de stat, şeful guvernului, funcţionari ai Ministerului Afacerilor
Externe, membri ai misiunilor diplomatice, dar şi alte persoane cu prestigiu şi
experienţă în domeniu. De asemenea, calitatea de participanţi la negocieri o mai
pot avea reprezentanţii mişcărilor de eliberare naţională, precum şi înalţi
funcţionari ai organizaţiilor internaţionale ca reprezentanţi ai acestora.12
În literatura de specialitate se distinge între negocierile bilaterale,
negocierile plurilaterale sau multilaterale, precum şi negocieri
colective.Negocierile bilaterale se realizează prin contacte directe între
reprezenţanţii statelor părţi la diferend sau prin schimb de note sau de scrisori. În
cazul negocierilor plurilaterale sau multilaterale, numărul mai mare de părţi la
diferend necesită organizarea unei conferinţe internaţionale, considerată cadrul
propice desfăşurării negocierilor.În categoria participanţilor la conferinţă, pe
lângă părţile implicate în diferend, pot fi incluse şi statele care au un anumit
interes, dar nu sunt părţi la diferend, acestea din urmă însă nu vor interveni în
discuţiile privind diferendul.Negocierile nu pot avea loc dacă o parte din părţile
diferendului lipsesc de la conferinţă, însă se pot lua în considerarea punctele de
vedere prezentate în cadrul conferinţei. Negocierile colective se desfăşoară sub
egida organizaţiilor internaţionale. Dacă în cazul negocierilor colective locul
desfăşurării negocierilor este clar stabilit, fiind vorba de locul unde îşi are sediul

12 Grigore Geamănu, op.cit.,1983,p.396.

7
organul organizaţiei cu atribuţii în domeniul analizat, în cazul negocierilor
bilaterale, plurilaterale sau multilaterale, locul se stabileşte pe baza acordului
statelor implicate în diferend.
În ceea ce priveşte durata negocierilor, menţionăm că în dreptul
internaţional nu există o regulă care să stabilească o anumită perioadă de timp.
Astfel, negocierile se pot desfăşura în câteva zile, luni sau chiar ani în funcţie de
împrejurările fiecărui caz. Întinderea pe o perioadă lungă de timp a negocierilor,
în mod nejustificat doar pentru a tergiversa rezolvarea diferedului,constituie o
încălcare a obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă.

2.Bunele oficii
Catalogat, la început, drept mijloc secundar de soluţionare pe cale paşnică
a diferendelor internaţionale, bunele oficii şi-au dovedit în timp eficacitatea
fiind reglememtate prin numeroase tratate internaţionale bilaterale şi
multilaterale.13 În acest sens, pot fi indicate următoarele instrumente
internaţionale: un protocol al Congresului de la Paris din 1856, Actul general al
Conferinţei de la Berlin din 1885, precum şi cele două Convenţii de la Haga din
1899 şi 1907, considerate reglementarea cea mai completă a bunelor
oficii.14Omiterea bunelor oficii din enumerarea realizată în art.33 din Carta
O.N.U.nu a adus atingere rolului acestora în evoluţia dreptului internaţional,
fiind indicate, ulterior şi în alte instrumente cu caracter internaţional. Astfel, prin
Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale se
stabileşte:,,Statele trebuie să caute cu bună credinţă şi într-un spirit de
cooperare o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor lor internaţionale prin
oricare din următoarele mijloace:negocieri, anchetă, mediaţie, conciliere,
arbitraj, reglementare judiciară, recurgere la organisme sau acorduri regionale
ori alte mijloace paşnice la alegerea lor, inclusiv bunele oficii.....” 15.Prin
Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr.43/51 din 1988 referitoare la Declaraţia
privind prevenirea şi eliminarea disputelor şi a situaţiilor care pot ameninţa
pacea şi securitatea internaţională şi rolul O.N.U. în acest domeniu, se stabileşte

13Ion Anghel, Alexandru Bolintineanu, Ionel Cloşcă, Ion Diaconu, Mircea Maliţa, Dorin Rusu, Ioan
Voicu, Mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, Editura Politică, Bucureşti,1982,p.83.

14 Grigore Geamănu, op.cit.,1983,p.401.

15 Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr.37/10-Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor
internaţionale din 1982,parag.5.

8
posiblitatea Consiliului de Securitate O.N.U. de a apela la bunele oficii, pe lângă
alte mijloace, în vederea prevenirii deteriorării situaţiilor conflictuale.16
Având în vedere părerile exprimate în literatura de specialitate, putem
definii bunele oficii ca fiind demersurile întreprinse de un terţ pe lângă
părţile unui litigiu în vederea creării unui climat favorabil desfăşurării
tratativelor directe sau reluării acestora în cazul în care au fost întrerupte.
Definiţia prezentată ne ajută să identificăm particularităţile bunelor oficii
ca mijloc politico-diplomatic de soluţionare a diferendelor internaţionale.Prin
urmare, observăm că imposibilitatea părţilor litigiului de a sta la masa
negocierilor determină necesitatea intervenţiei unui terţ. Astfel, de cele mai
multe ori, bunele oficii sunt oferite de către un terţ, dar pot fi solicitate de una
din părţile litigiului sau de toate părţile diferendului internaţional. Desfăşurarea
acţiunii terţului poate avea loc numai în cazul în care există acordul
părţilor litigiului. Dacă statele implicate sau numai unul dintre acestea nu
acceptă iniţiativa desfăşurării bunelor oficii, procedura nu va avea loc. Dreptul
de a oferi bune oficii aparţine oricărui terţ în raport cu conflictul,terţ care
poate fi un stat sau un grup de state, o organizaţie internaţională sau mai
multe, precum şi una sau mai multe persoane ce se bucură de prestigiu
internaţional. De obicei, din partea unui stat persoana împuternicită să ofere
bune oficii este preşedintele, dar şi alte persoane cu atribuţii privind realizarea
politicii externe a statului, cum ar fi ministrul afacerilor externe sau
reprezentanţii diplomatici. În ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale, în
actele lor constitutive se prevede organul care poate desfăşura o astfel de
activitate şi cazul în care este necesar un astfel de demers. Secretarul General
O.N.U. oferă bune oficii în mod frecvent. Indiferent de calitatea terţului,
acţiunea acestuia trebuie să se limiteze la crearea unui climat de înţelegerea,
stabilirea unui canal de comunicare între părţile litigiului. În concluzie, terţul nu
participă la negocierile dintre state, funcţia lui încetând în momentul în care
părţile au început tratativele sau când au fost reluate în cazul în care au fost
întrerupte. În condiţii de deplină imparţialitate, terţul poate totuşi transmite
propuneri între părţile implicate în litigiu, apreciindu-se că în aceste condiţii nu
îndeplineşte calitatea de negociator, ci doar de transmiţător. 17Dacă terţul
participă direct la negocieri, el devine mediator depăşind astfel sfera bunelor
oficii. În funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte bunele oficii pot
îmbrăca forma scrisă sau forma orală. Bunele oficii încetează în momentul în
care s-a realizat scopul urmărit, şi anume, acceptarea negocierilor. Însă există

16 Parag.12.

17 Ionel Cloşcă,op.cit.,1982,p.43.

9
posibilitatea ca terţul să renunţe constatând că nu se realizează scopul urmărit
sau chiar părţile implicate să procedeze astfel.18 Se susţine că „rezultatul bunelor
oficii depinde de prestigiul şi respectul de care se bucură cel ce le îndeplineşte
şi în special de supleţea, tactul, discreţia şi imparţialitatea cu care sunt
aplicate”.19

3.Medierea
Deşi istoria ne semnalează încă din cele mai vechi perioade practica
medierii, consacrarea în dreptul internaţional a avut loc mult mai târziu.Ca şi în
cazul bunelor oficii, medierea a cunoscut cea mai completă reglementare în
convenţiile de la Haga, când devine o procedură unanim recunoscută. Conform
art.2 din Convenţia I de la Haga pentru aplanarea paşnică a conflictelor
internaţionale din 1907, se recomandă ca în caz de divergenţă gravă sau de
conflict, înainte de a se recurge la arme, să se apeleze la mediere. În art. 3 se
menţionează că dreptul de a oferi medierea aparţine puterilor neparticipante la
conflict, chiar şi în perioada operaţiunilor militare. Totodată, se precizează că
exerciţiul acestui drept nu poate fi nicidecum socotit, de una sau cealaltă dintre
părţile în litigiu, ca un act inamical.20Mediatorul are rolul să ajute părţile la
examinarea în profunzime a diferendului în vederea identificării soluţiei
echitabile şi reciproc avantajoasă.Consacrarea medierii ca mijloc de soluţionare
paşnică a diferendelor s-a realizat şi prin alte tratate multilaterale, cum ar
fi:Carta O.N.U., Pactul Ligii Statelor Arabe, Carta Organizaţiei Statelor
Americane, Pactul de la Bogota din 1948, Declaraţia din 1970 privind principiile
dreptului internaţional, Actul final al O.S.C.E. din 1975,Declaraţia privind
reglementarea paşnică a diferendelor din 1982.21
Din cele ce preced, rezultă că medierea asemănător bunelor oficii are
acelaşi mecanism de declanşare, şi anume intervenţia terţului în conflictul
existent. Însă, spre deosebire de bunele oficii, mediatorul participă activ şi direct

18 Ionel Cloşcă, op.cit, 1973, p.89.

19Ion Anghel, Alexandru Bolintineanu, Ionel Cloşcă, Ion Diaconu, Mircea Maliţa, Dorin Rusu, Ioan
Voicu, op.cit.,1982,p.88.

20 Adrian Năstase, Documente fundamentale ale dreptului internaţional şi ale relaţiilor internaţionale, 1b,
Regia Autonomă Monitorul Oficial, 1997, p.810.

21 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit.,2000,p.187.

10
la negocieri propunând soluţii şi urmărind obţinerea unui acord între părţi. 22Prin
urmare, medierea apare ca o procedură autonomă de rezolvare a
diferendelor internaţionale ce se caracterizează prin intervenţia unui terţ
care urmăreşte prin crearea unui cadru adecvat să ajute părţile la
examinarea în profunzime a diferendului dintre ele şi să identifice
modalitatea de rezolvare corespunzătoare.
Medierea se poate desfăşura fie la cererea părţilor în litigiu, fie ca
urmare a acceptării ofertei unui terţ, din acest punct de vedere distingându-
se în literatura de specialitate medierea cerută şi medierea
oferită.23Mediatorul poate fi unul sau mai multe state, o organizaţie
internaţională sau o persoană aleasă ţinând seama de calităţile personale ale
acesteia sau de funcţiile pe care le îndeplineşte.Stabilirea mediatorului în cazul
medierii cerute sau acceptarea mediatorului în cazul medierii oferite constituie o
problemă destul de dificilă determinată de suspiciunea şi neîncrederea
părţilor.Indiferent de situaţie, mediatorul trebuie să fie acceptat de părţile la
diferend. Orice acţiune de mediere necesită consimţământul părţilor referitor la
acceptarea medierii, precum şi de a accepta un mediator sau altul. Medierea
trebuie să se desfăşoare în condiţii de egalitate pentru toate părţile litigiului, în
identificarea soluţiilor urmărindu-se luarea în considerare a intereselor tuturor
celor implicaţi, fiind necesară în acest sens definirea corectă a obiectivelor
invocate. Mediatorul urmăreşte punerea de acord a intereselor părţilor
diferendului internaţional, având posibilitatea să propună soluţii concrete.
Succesul medierii depinde, în mare măsură, de calităţile mediatorului dintre care
enumerăm:prestigiul de care se bucură la nivel internaţional, experienţă,
încrederea pe care o inspiră părţilor, imparţialitate, independenţa faţă de statele
părţi sau faţă de alte entităţi, precum şi gradul de informare şi de cunoaştere a
problemelor în cazul respectiv.24În final, părţile diferendului pot accepta sau pot
refuza soluţia propusă de mediator.Conform art. 5 din Convenţia de la Haga I
din 1907, funcţiile mediatorului încetează din momentul când una din părţile
litigiului sau mediatorul însuşi constată că mijloacele de împăcare propuse nu au
fost acceptate.

22 Patrick Daillier, Mathias Forteau, Nguyen Quoc Dinh, Alain Pellet, op.cit,2010, p.929.

23 Ionel Cloşcă, op.cit.,1973, p.97;Ionel Cloşcă,op.cit.,1982,p.180.

24Ion Anghel, Alexandru Bolintineanu, Ionel Cloşcă, Ion Diaconu, Mircea Maliţa, Dorin Rusu, Ioan
Voicu, op.cit.,1982,p.110.

11
 În practica internaţională s-a făcut apel la mediere într-o serie de
diferende internaţionale. Menţionăm, în acest sens, medierea de către S.U.A. a
diferendului dintre Israel şi Egipt finalizată prin încheierea Acordului de la
Camp David din 17 septembrie 1978; medierea de către Javier Perez de Cuellar25
privind soluţionarea diferendului Rainbow Warrior din anul 1986 dintre Franţa
şi Noua Zeelanda, medierea conflictului politic de către Comunitatea Europeană
dintre Ungaria şi Slovacia referitor la barajul de pe Dunăre de la Gabcikovo-
Nagymaros ş.a.26

4.Ancheta internaţională
Demarând la iniţiativa Rusiei prin adoptarea Convenţiei asupra aplanării
pe cale paşnică a conflictelor internaţionale în anul 1899, reglementarea
anchetei internaţionale a fost reconfirmată prin Convenţia I de la Haga pentru
aplanarea conflictelor internaţionale din 1907.Conform art.9 din Convenţia
adoptată în anul 1907 „ în litigiile internaţionale care nu afectează nici onoarea,
nici interese esenţiale şi care provin din aprecieri divergente asupra unor
împrejurări de fapt, puterile contractante recunosc util şi de dorit ca părţile,
care nu cad de acord pe cale diplomatică, să înfiinţeze în măsura în care
împrejurările permit, o comisie internaţională de anchetă cu obligaţia de a
înlesni rezolvarea acestor diferende prin clarificarea problemelor de fapt cu
ajutorul cercetărilor nepărtinitoare şi de bună-credinţă.” Prin urmare,
comisiile de anchetă au ca scop principal stabilirea faptelor şi lămurirea
împrejurărilor care au promovat diferendul internaţional.27 Acestea sunt
constituite de părţile diferendului internaţional pe baza unui acord expres
în vederea anchetării unor cazuri concrete. Acordurile cu privire la anchetă
trebuie să cuprindă o determinare precisă a faptelor supuse cercetării, modul şi
termenul de alcătuire a comisiei, întinderea împuternicirilor membrilor comisiei,
procedurile de lucru, precum şi obligaţiile părţilor aflate în litigiu.Comisia are
dreptul să solicite fiecărei părţi informaţiile pe care le consideră necesare.Părţile
diferendului internaţional sunt obligate să prezinte comisiei internaţionale de
anchetă toate datele necesare pentru clarificare deplină şi aprecierea exactă a
faptelor litigioase.Fiecare parte trebuie să comunice comisiei, dar şi părţii
adverse actele şi documentele pe care le consideră utile pentru aflarea

25 Secretar General O.N.U. între anii 1982-1991.

26 Dragoş Chilea, op.cit,p.128.

27 Grigore Geamănu, op.cit.,1975,p.304.

12
adevărului, lista martorilor şi experţilor a căror audiere este necesară în vederea
stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt. În cazul în care comisia de anchetă
hotărăşte că se impune o cercetare la faţa locului, va trebui să se obţină
permisiunea statului pe teritoriul căruia urmează să aibă loc această cercetare.
Lucrările comisiei internaţionale de anchetă se finalizează prin întocmirea unui
raport limitat la constatarea faptelor, fără a se prezenta propuneri de soluţionare.
Părţile sunt libere să accepte sau să respingă constatările prezentate în raportul
redactat de comisia de anchetă, acesta având un caracter facultativ.
În consecinţă, ancheta internaţională constituie un mijloc paşnic de
soluţionare a diferendelor, care constă în desemnarea de către părţile în
litigiu a unei persoane sau a unei comisii în scopul stabilirii exacte a
faptelor care au dat naştere divergenţei dintre părţi şi constatării lor într-
un raport pe care părţile sunt libere să-l utilizeze după aprecierea lor.
Prima aplicare a procedurii a avut loc în speţa Hull ( Dogger Bank) din
1904 , urmând speţele Tavignano(1912)29, Tubantia (1921)30, speţa Red
28

Crusader (1962)31 ş.a..32 Ulterior, printr-o serie de tratate s-a urmărit lărgirea
competenţelor comisiilor de anchetă, fiind date ca exemplu Tratatele
Knox(1911) şi Tratatele Bryan (1913-1915), care nu au fost aplicate niciodată.33
Deşi s-a constat încheierea unui număr însemnat de tratate între state 34
privind recursul la ancheta internaţională ca mijloc de soluţionare a diferendelor,
28 În noaptea de 20 spre21 octombrie 1904 în plin război ruso-japonez, în urma unor informaţii eronate, flota
rusă a deschis focul asupra vaselor de pescuit engleze crezând ca sunt torpiloare japoneze.Comisia de anchetă
constituită a stabilit plata de către partea rusă către guvernul britanic a unei indemnizaţii de 65.000 de lire
sterline.

29 În timpul războiului italo-turc, o navă de război italiană a capturat un vas francez.Comisia de anchetă
constituită trebuia să stabilească locul unde a fost capturat.

30 În anul 1912 un vas olandez a dispărut în Marea Nordului. Comisia de anchetă constituită în anul 1921 a
stabilit ca vasul olandez Tubantia a naufragiat din cauza unei torpile lansată de pe un submarin german.

31 Red Crusader,un trauler scoţian, a fost arestat în mai 1961 de către fregata daneză Niels Ebbesen, pentru că
echipajul a pescuit ilegal în zonele maritime din jurul Insulelor Feroe, provincie autonomă daneză.
Un echipaj danez a fost pus la bordul navei Red Crusader pentru a o ghida în portul din Insulele Feroe, dar cu
toate acestea, nava a continuat drumul spre Aberdeen, în Scoţia, în ciuda eforturilor din partea fregatei daneze
pentru a preveni acest lucru. Printre altele, fregata daneză a tras focuri de avertisment în prova navei Red
Crusader.
Pentru a identifica împrejurările concrete ale litigiului, guvernele Marii Britanii şi Danemarcei au convenit
numirea unei comisii neutre la Haga.

32


Pentru detalii a se vedea Ionel Cloşcă, op.cit.,1973,p.106-116.

13
utilizarea frecventă a fost înregistrată în cadrul activităţilor desfăşurate de
organizaţiile internaţionale.Se susţine, că după cel de-al doilea război mondial
ancheta dispare din sfera bilaterală şi continuă să evolueze în cadrul
organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională.35 În prezent,
O.N.U. apelează constant la mecanismul prezentat, dar numai ca un mijloc
premergător al utilizării altor mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale.36

5.Concilierea
Concilierea este un mijloc diplomatic de soluţionare a diferendelor dintre
state comparabil cu ancheta internaţională şi arbitrajul, dar nu identic cu acestea.
Scopul desemnării comisiilor internaţionale de conciliere îl constituie
examinarea diferendului, sub toate aspectele şi propunerea unei soluţii care
nu are caracter obligatoriu. Astfel, concilierea se deosebeşte de ancheta
internaţională printr-o sferă mai largă de acţiune. Spre deosebire de comisiile
internaţionale de anchetă care urmăresc numai stabilirea situaţiei de fapt,
comisia de conciliere porneşte de la cercetarea chestiunilor de fapt şi de drept şi
continuă cu formularea propunerilor de soluţionare.37După cum s-a menţionat

33

Tratatele Knox-înţelegeri încheiate între Franţa şi Marea Britanie privind extinderea competenţei comisiilor de


anchetă;Tratatele Bryan-tratate incheiate la iniţiativa S.U.A prin care statele părţi îşi luau obligaţia să nu recurgă
la război până când comisia nu-şi prezenta raportul şi încă o perioadă de timp după aceea.

34

Tratatul de la Montevideo din 1915 încheiat de Chile şi Uruguay, Tratatul de la Buenos Aires din 1915 încheiat


de Argentina, Brazilia şi Chile( cunoscut ca şi Tratatul ABC, de la iniţialele denumirii acestor state);Convenţia
de la Washington din 1923 dintre S.U.A, Guatemala, Salvador, Honduras, Nicaragua şi Costa Rica, Pactul de la
Bogota din 1948, Protocolul de la Buenos Aires din 1967.De asemenea primul Protocol adiţional din 1977 la
Convenţiile de la Geneva prevede posibilitatea constituirii unei comisii internaţionale în scopul stabilirii concrete
a stării de fapt.

35


Ion Anghel, Alexandru Bolintineanu, Ionel Cloşcă, Ion Diaconu, Mircea Maliţa, Dorin Rusu, Ioan Voicu,
op.cit.,1982,p.130.

36


Stelian Scăunaş, op.cit.,p.322.

37

J.G.Merrills, Internaţional Dispute Settlement, 5th edition, Cambridge University Press, 2011, p.58; Ionel


Cloşcă,op.cit.,1973,p.117;D.Popescu, Concilierea internaţională, în Soluţionarea paşnică a diferendelor

internaţionale (coordonatori D Popescu,T.Chebeleu), Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p.49-50.

14
anterior, soluţia propusă nu are caracter obligatoriu, ceea ce deosebeşte
concilierea de mijloacele jurisdicţionale.
Concilierea, ca şi în cazul celorlalte mijloace diplomatice, debutează pe
baza acordului dintre părţi exprimat, de cele mai multe ori, anterior
producerii diferendelor prin încheierea de tratate bilaterale şi multilaterale
(concilierea spre deosebire de celelalte mijloace nu este prevăzută în Convenţia
de la Haga din 1907) ce stabilesc recurgerea la acest mijloc de soluţionare a
diferendelor.Există posibilitatea manifestării acordului părţilor ulterior
producerii diferendului.38Comisia de conciliere este constituită de părţile
litigiului şi poate avea un caracter permanent sau ad-hoc, în ultimul caz fiind
constituită pentru un diferend determinat. În general, comisia de conciliere este
formată din mai multe persoane, în practica internaţională identificându-se
cazuri în care părţile litigiului au desemnat o singură persoană să efectueze
concilierea.39 Desemnarea unui singur conciliator constituie excepţia, comisiile
de conciliere având caracter colectiv, după cum rezultă şi din denumire,
numărul membrilor colectivului fiind diferit de la un tratat la altul. De obicei,
comisiile de conciliere sunt constituite din trei sau cinci membri aleşi în baza
criteriului naţionalităţii, al reprezentării egale a părţilor şi al lipsei interesului
direct în diferendul care urmează să fie soluţionat.40De cele mai multe ori,
tratatele multilaterale care stabilesc recurgerea la conciliere ca mijloc de
soluţionare a diferendelor prevăd obligativitatea întocmirii unei liste permanente
de conciliatori. De exemplu, dispoziţiile din Anexa la Convenţia de la Viena
asupra dreptului tratatelor din 1969 conţin menţiuni privind întocmirea unei liste
de conciliatori pe baza căreia se va forma comisia de conciliere în cazurile
prevăzute de respectiva Convenţie. În mod obişnuit comisia de conciliere este
formată dintr-un număr impar de membri, iar naţionalii statelor în conflict fac
parte în mod obligatoriu din comisie înlăturându-se astfel rezervele părţilor faţă
de soluţia propusă.41 De asemenea, în Convenţia privind concilierea şi arbitrajul
adoptată în cadrul CSCE42şi intrată în vigoare în 1994, comisia de conciliere va
fi compusă din conciliatori desemnaţi de pe lista întocmită prin desemnarea de
către fiecare stat parte la convenţie a doi conciliatori, dintre care cel puţin unul

38


Raluca Miga Beşteliu, op.cit.,2008,p.7.

39


Menţionăm, în acest sens, cazul East African Community din anul 1977 când Kenya, Uganda şi Tanzania au
solicitat seviciile diplomatului suedez Victor Umbricht în vederea soluţionării diferendului privind pretenţiile
acestor state asupra patrimoniului Comunităţii Est –Africane.

40


Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit.,2000,p.190.

15
este cetăţean al statului care l-a desemnat. În cazul constituirii comisiei de
conciliere, fiecare parte în litigiu va numi un conciliator de pe lista respectivă
pentru a face parte din comisie. Când mai mult de două state sunt părţi la
diferend, părţile care au aceleaşi interese se pot înţelege să numească un singur
conciliator.Dacă nu se procedează astfel, fiecare parte va numi un număr egal de
conciliatori,iar Biroul va numi alţi trei conciliatori pentru a face parte din
comisie.43
Declanşarea şi desfăşurarea procedurii de conciliere se realizează
conform prevederilor existente în acordurile încheiate de state. Procedura
de conciliere este confidenţială şi se desfăşoară în contradictoriu. Lucrările
comisiei şi documentele întocmite rămân secrete, publicarea poate fi făcută
numai cu consimţământul părţilor şi în baza unei decizii a comisiei. Deşi,
caracterul contradictoriu a constituit obiect al divergenţelor în studiile efectuate,
prevederile convenţionale l-au consacrat ca o caracteristică a procedurii de
conciliere, confruntarea argumentelor şi a probelor părţilor litigiului
determinând facilitarea identificării soluţiei echitabile.Comisia de conciliere
urmăreşte stabilirea faptelor care au generat conflictul, dar şi identificarea
problemelor de drept încercând să înfăptuiască între părţi o conciliere
completă şi definitivă prin propunerea unei soluţii acceptată de părţile
diferendului internaţional. Procedura de conciliere se încheie prin întocmirea
unui raport de către comisie în care sunt prezentate concluziile motivate în fapt
şi în drept şi soluţia propusă. Raportul comisiei nu leagă părţile, acestea fiind
libere să-l accepte sau să-l respingă.
Prin urmarea, concilierea poate fi definită ca fiind o modalitate de
soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale prin intermediul unei
comisii cu caracter permanent sau ad-hoc, constituită de părţile
diferendului internaţional pe baza acordului dintre ele, în vederea
clarificării tuturor împrejurărilor care au generat conflictul şi
recomandării unei soluţii echitabile pentru părţile implicate.44
41


În comisiile formate din cinci membri, doi sunt numiţi de state dintre cetăţenii lor, iar restul de trei desemnaţi de
comun acord.

42


În perioada respectivă OSCE purta denumirea de CSCE.

43

A se vedea art.2, art.3, şi art.21 din Convenţia privind concilierea şi arbitrajul adoptată în anul 1992 în cadrul


OSCE.

44

16
 Ca mijloc de soluţionare a diferendelor pe cale paşnică, concilierea a fost
prevăzută într-o serie de tratate încheiate în prima decadă a secolului XX. Până
la începutul primul război mondial, se arată că au fost încheiate 150 de tratate
bilaterale de conciliere, debutând practica tratatelor multilaterale de conciliere. 45
O importanţă considerabilă a avut-o adoptarea în 1922, în cadrul Ligii
Naţiunilor, a rezoluţiei prin care statele erau încurajate să-şi rezolve diferendele
făcând apel la comisiile internaţionale de conciliere. Au urmat Acordurile de la
Locarno din 1925 şi Actul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor
internaţionale din 1925, revizuit în 1949.Concilierea este prevăzută în art.33 din
Carta.O.N.U., dar şi în Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional
privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei Naţiunilor
Unite din 1970, precum şi în Declaraţia de la Manila din 1982. În afară de
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969, putem indica şi alte
instrumente de importanţă majoră pentru dreptul internaţional în care se prevede
recurgerea la conciliere, după cum urmează: Convenţia de la Viena asupra
reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter
universal din 1975; Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate
din 1978; Convenţia asupra dreptului mării încheiată la Montego Bay din 1982;
Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon din 1985 ş.a.. 46În anul
1990, Adunarea Generală O.N.U. a elaborat şi a supus atenţiei statelor membre
un proiect de articole privind concilierea, mijloc de soluţionare a diferendelor
dintre state. Având la bază proiectul elaborat în 1990, Adunarea Generală
O.N.U. a adoptat în anul 1995 un Regulament ce conţine 29 de articole,
conţinutul acestora acoperind toate aspectele concilierii de la declanşarea
procedurii până la întocmirea raportului.47


O definiţie des utilizată, în literatura de specialitatea, este cea formulată în Regulamentul cu privire la procedura
concilierii, adoptat de Institutul de Drept Internaţional în sesiunea din 1959-1961. În art.1 se prevede :,, Se
înţelege prin conciliere, în sensul prezentelor dispoziţiuni, un mod de reglementare a diferendelor internaţionale
de orice natură în care o comisie constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie la ocazie, ca urmare a unui
diferend, procedează la o examinare imparţială a diferendelor şi se străduieşte să definească termenii unui
aranjament susceptibil a fi acceptat de părţi sau de a acorda părţilor, în vederea reglementării, orice recurs care le
va fi cerut.”

45


Ion Anghel, Alexandru Bolintineanu, Ionel Cloşcă, Ion Diaconu, Mircea Maliţa, Dorin Rusu, Ioan Voicu,
op.cit.,1982,p.155.

46

Enumerarea prezentată are caracter exemplificativ, vezi pentru detalii Handbook on the Peaceful Settlement of


Disputes Between States, op.cit,1992, p.54; J.G.Merrills, op.cit., p.59-83.

47


J.G.Merrills, op.cit., p.74;Ion Diaconu, op.cit.,2007,p.330.

17
 În prezent, nu se recurge foarte mult la concilierea, deşi este un mijloc de
soluţionare paşnică a diferendelor prevăzut în numeroase tratate bilaterale şi
multilaterale.
În doctrină, autorii de drept internaţional identifică caracteristicile
mijloacelor politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor
internaţionale, conturând astfel avantajele utilizării lor. 48În primul rând, se
subliniază libertatea părţilor de a alege sau de a combina în cadrul aceluiaşi
diferend mijloacele evocate. În al doilea rând, se evidenţiază caracterul anterior
(prealabil) susţinut prin prezentarea practicii internaţionale şi interpretarea
prevederilor referitoare la mijloacele politico-diplomatice. În al treilea rând, se
invocă lipsa formalismului ceea ce determină o mai bună comunicare între
părţile implicate în diferend şi identificarea soluţiei echitabile la care se poate
ajunge prin concesii reciproce. În al patrulea rând, se menţionează caracterul
facultativ al constatărilor şi soluţiilor recomandate în cazul intervenţiei unui
terţ.

Bibliografie:
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2018
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, vol.II, Lumina Lex, Bucureşti, 2012.

48


Raluca Miga- Beşteliu, op.cit., 2008, p.4.

18