͏ Drept diplomatic şi consular-curs

 II. Reguli aplicabile diplomaţiei bilaterale.

Relaţiile diplomatice: noţiune, specific, elemente definitorii.
Stabilirea relaţiilor diplomatice. Încetarea relaţiilor diplomatice.
Suspendarea relaţiilor diplomatice. Reprezentarea intereselor unui alt stat

1.1. Noţiunea relaţiilor diplomatice

1.1.1. Definiţie:
- în condiţiile în care, în reglementările internaţionale existente nu există o definiţie a relaţiilor internaţionale,
doctrina a fost aceea care a definit acest termen.
- Relaţiile diplomatice apar definite ca fiind: „conducerea, prin intermediul organelor reprezentative şi prin
mijloace paşnice, a relaţiilor externe ale unui subiect de drept internaţional cu oricare alt subiect sau subiecte."

1.1.2. Specificul relaţiilor diplomatice constă în faptul că:

- ele apar ca un rezultat al evoluţiei de ansamblu a relaţiilor dintre două state şi
- constituie o premisă pentru dezvoltarea generală a relaţiilor şi pentru aprofundarea colaborării între state.
Relaţiile diplomatice constituie expresia generală a existenţei unor relaţii normale între state.
• lipsa relaţiilor diplomatice poate fi dovada unor tensiuni politice între două state;
• unii autori au susţinut punctul de vedere că lipsa relaţiilor diplomatice ale unui anumit stat sau existenţa unor
relaţii foarte restrânse pot pune sub semnul întrebării independenţa acelui stat;
• acest punct de vedere nu poate fi acceptat, în dreptul internaţional considerându-se:
- caracterul restrâns sau lipsa relaţiilor diplomatice ale unui stat nu poate constitui un argument pentru
neprimirea acelui stat într-o organizaţie internaţională;
- lipsa relaţiilor internaţionale nu constituie un obstacol în încheierea unui tratat internaţional.

1.1.3. Din elementele definitorii ale relaţiilor diplomatice reţinem:

- părţile în relaţiile internaţionale sunt statele şi alte subiecte de drept internaţional (mişcările de eliberare
naţională, Sfântul Scaun);
- relaţiile diplomatice au caracter permanent.

1.2. Stabilirea relaţiilor diplomatice

a) Este necesară sublinierea distincţiei între „stabilirea relaţiilor diplomatice" şi „înfiinţarea unei misiuni
diplomatice permanente într-un anumit stat".
b) Dreptul internaţional nu reglementează expres condiţiile stabilirii relaţiilor diplomatice, însă din practica
statelor şi din doctrină s-a desprins ideea că pentru stabilirea acestor relaţii este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
- entităţile între care se stabilesc relaţiile diplomatice să aibă personalitate juridică în dreptul internaţional;
- cele două state sau guvernele celor două state să se fi recunoscut reciproc;
- să existe un acord în sensul stabilirii relaţiilor diplomatice.
1.2.1. Existenţa personalităţii juridice de drept internaţional
a) Calitatea de subiect de drept internaţional (existenţa personalităţii juridice de drept internaţional) are drept
consecinţă capacitatea unei entităţi de a fi titular de drepturi şi obligaţii în dreptul internaţional (capacitatea
juridică internaţională).
Subiectul de drept internaţional primar este statul. Alături de acesta, au această calitate: organizaţiile
internaţionale, popoarele - ca titulare ale dreptului la autodeterminare, mişcările de eliberare naţională, alte entităţi
(Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta).
b) Nu toate subiectele dreptului internaţional sunt privite pe acelaşi plan din punctul de vedere al stabilirii
relaţiilor diplomatice.
- Ceea ce este esenţial este ca aceste entităţi, subiecte de drept internaţional să aibă capacitatea de a-şi exprima valabil
1
consimţământul pentru actul juridic prin care se creează relaţiile diplomatice.
- De aici se deduce concluzia că nu orice subiect de drept internaţional este în mod necesar şi subiect de relaţii
diplomatice.
c) Se admite în dreptul internaţional că pot întreţine relaţii diplomatice (au drept de legaţie):
- statele;
- organizaţiile internaţionale;
- mişcările de eliberare naţională;
- Sfântul Scaun;
- Ordinul Militar Suveran de Malta.

1.2.2. Recunoaşterea reciprocă

a) Recunoaşterea1 reprezintă o premisă şi un punct de plecare în stabilirea relaţiilor diplomatice.
În acelaşi timp, recunoaşterea este o condiţie a exercitării dreptului de legaţie, şi nu al existenţei acestuia (el
născându-se o dată cu apariţia statului ca subiect de drept internaţional).
b)Este necesar ca recunoaşterea să fie de jure şi nu numai de facto.
c) Actul juridic al recunoaşterii constituie o ofertă adresată statului recunoscut de a întreţine relaţiile care sunt obişnuite
între state, inclusiv relaţii diplomatice.
- Stabilirea de relaţii diplomatice constituie efectul normal al recunoaşterii unui stat;
- În numeroase cazuri, stabilirea relaţiilor diplomatice şi recunoaşterea au loc simultan şi se realizează prin
acelaşi document.
d)În cazul mişcărilor de eliberare naţională, recunoaşterea are un rol constitutiv, constituind un factor decisiv
pentru stabilirea relaţiilor diplomatice.

1.2.3. Acordul între cele două subiecte de drept internaţional

a) Această condiţie este prevăzută de art. 2 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice, care prevede
că „Stabilirea de relaţii diplomatice între state [...] se face prin consimţământul mutual.
b) Dacă recunoaşterea reprezintă un act politico-juridic, Acordul prin care se exprimă consimţământul statelor
reprezintă un act eminamente juridic;
c) Forma în care se poate exprima acest acord de voinţă poate fi:
- un tratat solemn;
- un acord prin schimb de note sau scrisori.
d) în doctrină se susţine existenţa unei obligaţii generale a statelor de a stabili relaţii diplomatice cu celelalte
state, argumentul fiind reprezentat de principiul dreptului internaţional constând în îndatorirea statelor de a coopera între
ele, stipulat de Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 2625 din 24 octombrie 1970.

1.3. Încetarea relaţiilor diplomatice

Relaţiile diplomatice pot înceta prin:
- dispariţia unuia dintre cele două subiecte de drept internaţional;
- ruperea relaţiilor diplomatice;
- apariţia stării de război.

1.3.1. Ruperea relaţiilor diplomatice

a)Reprezintă un act unilateral prin care un stat decide să pună capăt relaţiilor sale diplomatice cu alt stat.
b)Motivele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi reprezentate de:
- reacţia împotriva unui act ilicit sau faţă de violarea unui drept;
- reacţia provocată de comportarea inamicală a unui stat sau de strângerea relaţiilor cu anumit terţ stat (doctrina
Hallstein);
- decizia unei organizaţii internaţionale;

1
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ed. a ll-a, Ed. „All-Beck", Bucureşti, 2001, Curs 8, p.
68-71.
2
 Ruperea relaţiilor diplomatice poate constitui, de asemenea, un act discreţionar al statului.
c) Pe scurt, se poate afirma că ruperea relaţiilor diplomatice se poate datora:
- unor cauze politice;
- unor cauze juridice;

d)Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă un act cu o dublă natură: pe de o parte reprezintă un act juridic, pe
de altă parte un act politic.
e)în doctrină s-a acreditat ideea că ruperea relaţiilor diplomatice ar fi incompatibilă cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite, în condiţiile în care, articolul 33 din Cartă prevede obligaţia statelor de a supune orice diferend
unor proceduri de soluţionare paşnică.
Această opinie ar putea fi susţinută cu mai multă fermitate în cazul în care printr-o rezoluţie a Consiliului de
Securitate s-a cerut părţilor în litigiu să recurgă la un anumit mecanism de soluţionare a diferendelor. în această
situaţie, ruperea relaţiilor diplomatice ar fi contrară recomandării.
f) Modul în care are loc ruperea relaţiilor diplomatice îmbracă, de obicei, forma unei declaraţii exprese. În
practică, însă, aceasta poate avea loc şi tacit, condiţia esenţială fiind aceea ca manifestarea de voinţă să fie neechivocă.

1.3.2. Războiul
a)De regulă, războiul antrenează automat ruperea relaţiilor diplomatice. Este necesară precizarea distincţiei între
„starea de război", ca stare de drept, rezultată în urma declarării războiului, şi „acţiunea de război", ca situaţie de
fapt.
b)Starea de război antrenează ruperea relaţiilor diplomatice, chiar dacă nu este urmată de acţiune de război
(exemplu: între România şi Bulgaria, în 1913, a existat stare de război, fără acţiune de război).
c) Acţiunea de război, antrenează, de regulă, ruperea relaţiilor diplomatice, însă există situaţii când acestea pot fi
menţinute (de exemplu, conflictul chino-japonez din 1931-1932 sau conflictul între India şi Pakistan din 1965).
d)Armistiţiul reprezintă o categorie juridică aparte, datorită faptului că relaţiile diplomatice între beligeranţi sunt
reluate, fără ca starea de război să înceteze.

1.3.3. Ruperea relaţiilor diplomatice ca act concertat în cadrul unei alianţe sau a unui bloc politic
a) Ruperea relaţiilor diplomatice poate fi cerută de o organizaţie internaţională - în acest caz ea capătă forma
unei sancţiuni colective.
În opinia unor autori, legitimitatea acestei măsuri se bazează pe o normă de drept internaţional (decizia
organizaţiei respective); alţi autori sunt însă de părere că fundamentarea trebuie căutată într-o obligaţie cu
caracter convenţional.
b) Elementele caracteristice ale ruperii colective a relaţiilor diplomatice cerute de o organizaţie internaţională
sunt:
- preeminenţa respectivei organizaţii faţă de fiecare stat;
- existenţa unei obligaţii juridice care incumbă statelor membre;
- caracterul de sancţiune al măsurii aplicate în mod colectiv.
c) Ruperea relaţiilor diplomatice în mod colectiv poate căpăta însă şi forma unei acţiuni politice concertate. în
această situaţie, nu se poate vorbi despre o obligaţie juridică.
Un exemplu de astfel de acţiune concertată a fost ruperea de către statele arabe a relaţiilor diplomatice cu Franţa şi Marea
Britanie, ca urmare a intervenţiei acestora împotriva Egiptului în timpul crizei Canalului Suez din octombrie-noiembrie 1956.

1.3.4. Schimbarea radicală a situaţiei politice interne

• în cazul unei schimbări politice fundamentale (de exemplu: trecerea de la monarhie la republică sau schimbarea
pe căi revoluţionare), practica dreptului internaţional impunea ca noul guvern să notifice schimbarea produsă şi să
ceară recunoaşterea.
• în cazul în care recunoaşterea nu intervenea imediat, se producea o suspendare sau o rupere a relaţiilor
diplomatice, pe perioada în care statele analizau decizia cu privire la recunoaşterea noului guvern.

3
 1.3.5. Efectele ruperii relaţiilor diplomatice constau în:
a) întreruperea raporturilor oficiale între cele două state;
b) închiderea misiunilor diplomatice ale statelor respective;
c) statutul juridic al agentului diplomatic nu încetează; de asemenea, se menţine inviolabilitatea localului
misiunii diplomatice şi a arhivelor acesteia;
d) drepturile şi bunurile cetăţenilor unuia dintre state pe teritoriul celuilalt stat rămân neafectate;
e) în temeiul principiului pacta sunt servanda, ruperea relaţiilor diplomatice nu produce efect asupra tratatelor
bilaterale între cele două state (regulă consacrată şi prin art. 63 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice),
decât dacă acestea se pot executa numai în prezenţa relaţiilor diplomatice;
f) ruperea relaţiilor diplomatice atrage, de regulă, şi ruperea relaţiilor consulare.

1.3.6. Suspendarea relaţiilor diplomatice

a) Atât suspendarea, cât şi ruperea relaţiilor diplomatice sunt forme de încetare (temporară sau definitivă) a
acestora fiind necesar acordul de voinţă al statelor pentru reluarea lor.
b) Suspendarea relaţiilor diplomatice se individualizează prin următoarele trăsături:
- spre deosebire de ruperea relaţiilor diplomatice, suspendarea poate interveni ca urmare a unui fapt neaşteptat
sau a unor impedimente temporare;
- spre deosebire de ruperea relaţiilor diplomatice, care este completă, suspendarea este temporară sau
momentană;
- ipotezele menţionate de doctrină pentru suspendarea relaţiilor diplomatice pot fi:
1) intervenirea unei stări de tensiune;
2) ocuparea teritoriului unui stat;
3) intervenirea unei lovituri de stat.
- în privinţa efectelor, relaţiile se menţin în forma în care se prezentau la data suspendării, nefiind nevoie de noi
scrisori de acreditare în cazul revenirii la post a vechiului şef de misiune.

‫ ﻌ‬Curtea Internaţionala de Justiţie

Cazul privind personalul diplomatic şi consular al Statelor Unite la Teheran (I.C.J. Reports 1980, p. 3)
„La 4 noiembrie 1979, câteva sute de studenţi iranieni şi alţi demonstraţi au ocupat prin forţă Ambasada
Statelor Unite la Teheran. Acest act a fost realizat ca protest faţă de admiterea în Statele Unite, pentru tratament
medical, a fostului şah. Demonstranţii nu au fost opriţi de forţele de ordine iraniene care „pur şi simplu au
dispărut de la locul faptei". De asemenea, consulatele Statelor Unite de pe teritoriul Iranului au fost ocupate.
Arhivele şi documentele au fost reţinute şi 52 de persoane au fost reţinute ca ostatici (femeile şi persoanele de
culoare au fost eliberate), dintre care 50 erau membri ai personalului diplomatic şi consular şi două erau
persoane private. Printr-o primă hotărâre, Curtea a dispus măsuri provizorii, la solicitarea Statelor Unite, într-o a
doua hotărâre, Curtea s-a pronunţat asupra solicitării Statelor Unite de a declara că Iranul a încălcat anumite
tratate internaţionale, inclusiv Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961 şi Convenţia de la
Viena asupra relaţiilor consulare din 1963.

Cele două hotărâri ale Curţii (15 decembrie 1979 şi 24 mai 1980) constituie adevărate pledoarii pentru respectarea
dreptului diplomatic. în hotărârea din 15 decembrie 1979, Curtea evocă istoria dreptului diplomatic, arătând că „de-a
lungul istoriei, în scopul asigurării inviolabilităţii diplomaţilor şi ambasadelor, naţiunile de orice credinţă şi de
orice cultură au respectat anumite obligaţii". Curtea notează, de asemenea, că „în conducerea relaţiilor între state nu
există exigenţă mai fundamentală ca ceea a inviolabilităţii agenţilor diplomatici şi a misiunilor diplomatice, în
temeiul căreia instituţia diplomaţiei, cu privilegiile şi imunităţile care îi sunt ataşate, a rezistat testului secolelor şi s-
a dovedit un instrument esenţial de cooperare eficientă în cadrul comunităţii internaţionale", în ceea ce priveşte
relaţiile consulare, de asemenea „stabilite între popoare din timpuri străvechi", Curtea arată că: „ acestea nu sunt mai
puţin importante în contextul dreptului internaţional contemporan, în condiţiile în care ele favorizează
dezvoltarea relaţiilor amicale între naţiuni şi asigură protejarea şi acordarea de asistenţă străinilor având reşedinţa în
4
alt stat. Nici un stat nu este obligat să întreţină relaţii diplomatice sau consulare, însă nu poate să omită a
recunoaşte obligaţiile imperative pe care acestea le antrenează şi care sunt în prezent codificate în Convenţiile de
la Viena din 1961 şi 1963".
Redăm, în continuare, câteva fragmente din Hotărârea din 24 mai 1980, referitoare la încălcarea Convenţiei
de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice si a Convenţiei de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile
consulare.
(...)
61. [Aceasta] nu înseamnă că Iranul nu este, în consecinţă, liber de orice responsabilitate în ceea ce priveşte
aceste atacuri; deoarece chiar atitudinea sa a fost în contradicţie cu obligaţiile asumate pe plan internaţional.
Printr-un număr de dispoziţii ale Convenţiilor din 1961 şi 1963, în sarcina Iranului au fost impuse cele mai
categorice obligaţii, în calitate de stat de reşedinţă, de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura protecţia
Ambasadei şi consulatelor Statelor Unite, a personalului acestora, a arhivelor, a libertăţii de comunicare şi a
libertăţii de mişcare a membrilor personalului acestora.
62. în opinia Curţii, obligaţiile guvernului iranian în discuţie nu sunt numai obligaţii de natură convenţională,
stabilite prin Convenţiile de la Viena din 1961 şi 1963, ci şi obligaţii rezultate din dreptul internaţional general
[dreptul internaţional cutumiar].
63. Faptele reţinute de Curte arată că la 4 noiembrie 1979, guvernul iranian a omis să ia „măsurile necesare"
pentru a proteja localurile, personalul şi arhivele misiunii Statelor Unite de atacuri/e manifestanţilor, sau să ia
orice fel de măsuri fie pentru prevenirea acestui atac fie pentru oprirea acestuia înainte de a fi ajuns în punctul final.
De asemenea, la 5 noiembrie 1979 Guvernul iranian, de asemenea, a omis să ia măsurile necesare pentru
protejarea consulatelor Statelor Unite din Tabriz şi Shiraz. în plus, faptele relevă, în opinia Curţii, faptul că omisiunea
Guvernului iranian de a lua aceste măsuri nu a fost datorată numai simplei neglijente sau lipsei de mijloace
adecvate.
(...)
67. Această inacţiune a Guvernului iranian constituie în sine o violare evidentă şi serioasă a art. 22, par. 2 şi a
art. 24, 25, 26 27 şi 29 din Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi a art. 5 şi 36 din
Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare. în mod similar, inacţiunea Guvernului iranian în
ceea ce priveşte ocuparea consulatelor din Tabriz şi Shiraz, antrenează încălcări serioase şi evidente ale mai
multor articole ale Convenţiei din 1963.
(...)
74. Aprobarea pe care Ayatolahul Khomeini şi alte organe de stat iraniene au acordat-o acestei situaţii de fapt şi
decizia de a o perpetua, a transformat continuarea ocupării Ambasadei şl a deţinerii de ostatici în acte ale
statului. Militanţii, autori ai invaziei şi răpitori ai respectivilor ostatici, au devenit astfel agenţi ai statului iranian,
care este răspunzător pe plan internaţional pentru actele lor,
(...)
77. Aceste fapte constituie, prin urmare, încălcări suplimentare celor comise deja în raport cu prevederile
Convenţiei de la Viena din 1961 şi Convenţiei de la Viena din 1963.
(...)
Pentru aceste motive, Curtea, ..., cu treisprezece voturi contra două, Decide că Republica Islamică Iran a încălcat
obligaţiile sale către S.U.A. în virtutea convenţiilor în vigoare între cele două state, precum şi în virtutea
regulilor îndelung stabilite ale dreptului internaţional general.