TEMA 2.

RELAȚIILE DIPLOMATICE

1. Noțiunea de relații diplomatice

2. Stabilirea şi încetarea relațiilor diplomatice
3. Misiunile diplomatice – categorii, structură, organizare
4. Înființarea şi încetarea unei misiuni diplomatice
5. Membrii misiunii diplomatice
6. Numirea membrilor misiunii diplomatice

1. Noțiunea de relații diplomatice

Relațiile diplomatice sunt o parte a relațiilor internaționale şi „alcătuiesc o categorie
specială de raporturi între state, de o calitate superioară şi de o importanță deosebită”. (Ion M.
Anghel).
Michael Hardy aprecia că relațiile diplomatice reprezintă „conducerea, prin intermediul
organelor reprezentative şi prin mijloace paşnice, a relațiilor externe ale unui anumit subiect al
dreptului internațional cu oricare alt subiect sau alți subiecți”.
Relațiile diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reciproc, stabilind relațiile
diplomatice, personalitatea juridică internațională. (Ion Mazilu)
Dicționarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relațiile diplomatice: raporturi politice cu
caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință reciproc, prin
misiuni diplomatice permanente pe care statele şi le trimit în scopul dezvoltării colaborării
internaționale şi al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat.
Relațiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la
lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic,
cultural-ştiințifice, consular etc.).
Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi, nu
numai între state, ci şi între acestea şi organizațiile internaționale, realizându-se nu numai prin
misiuni permanente, ci şi prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării
acestui nou tip de relații, diplomația cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:
• diplomația permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin
intermediul organizațiilor internaționale;
• diplomația ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale;

1
 Pentru stabilirea relațiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiții care,
deocamdată, scapă reglementărilor de drept internațional. Totuşi, din practica statelor rezultă că
cel puțin următoarele condiții trebuie îndeplinite:
• entitatea care stabileşte relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept
internațional, deoarece principalele subiecte sunt statele;
• când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă,
deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o
recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă şi intenția de a stabili relații
diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică şi existența obligatorie a relațiilor
diplomatice între cele două state;
• stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin
exprimarea liberă a consimțământului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau
a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii
diferite a statelor.
Deşi relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate,
există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:
• totală – ceea ce presupune ruperea relațiilor diplomatice;
• temporară – ceea ce presupune suspendarea relațiilor diplomatice.
Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată ca
măsură de constrângere fără folosirea forței, sau ca rezultat al stării conflictuale armate. Această
modalitate de încetare a relațiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care se poate
manifesta:
• expres (declarație oficială, motivată sau nu) sau
• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenții.
Suspendarea relațiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac imposibilă
menținerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea teritoriului statului.
Dreptul internațional public actual oferă posibilitatea uzitării instituției puterii protectoare,
adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946 ceea ce
înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

2. Stabilirea şi încetarea relațiilor diplomatice

Relațiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relațiilor dintre state şi
dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerințe ale securității internaționale.
a) Stabilirea relațiilor diplomatice
2
 Stabilirea relațiilor diplomatice constituie un act internațional politic şi juridic în acelaşi
timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate.
Stabilirea relațiilor diplomatice necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
- entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică
internațională, adică să aibă calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi şi
obligații internaționale;
- cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut; recunoaşterea
statelor şi a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relații diplomatice şi o
premisă a relațiilor diplomatice; prin stabilirea de relații diplomatice se declanşează acțiunea prin
care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internațională, nu se pot stabili
relații diplomatice decât între două state care se
recunosc;
- trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relații
diplomatice are loc pe baza consimțământului lor mutual, în temeiul unui acord de voințe între
statele implicate în acest proces. (Ion M. Anghel)
Art. 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stipulează în mod expres că:
„Stabilirea de relații diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se
fac prin consimțământ mutual”. Acordurile prin care se stabilesc relații diplomatice pot fi tratate,
clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de externe. Relațiile
diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanența conlucrării
permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se refere explicit
la stabilirea relațiilor diplomatice.
Stabilirea de relații diplomatice şi trimiterea de misiuni permanente sunt două acte
diferite. Statele pot stabili între ele relații diplomatice fără a trimite reprezentanți şi fără a înființa
misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul misiunilor diplomatice ale
unui stat terț. Acordul prin care se înființează o misiune diplomatică poate avea forma unui tratat
special sau poate să facă parte dintr-un tratat general; el poate fixa data în care vor fi înființate
misiunile diplomatice sau să prevadă numai în general; poate stabili rangul şefului misiunii
diplomatice. De obicei, după stabilirea relațiilor diplomatice, precum şi după încheierea
acordului cu privire la înființarea de misiuni diplomatice permanente, statele părți publică un
comunicat.
b) Încetarea relațiilor diplomatice
Încetarea relațiilor diplomatice poate fi:
- temporară
- definitivă.
3
 În prima situație, relațiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relațiile
diplomatice se rup.
Suspendarea şi ruperea relațiilor diplomatice sunt două instituții juridice distincte,
împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relațiilor diplomatice. Efectele
generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relațiile diplomatice se mențin în forma în
care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de acreditare de
către şeful de misiune diplomatică. Prin ruperea relațiilor diplomatice, raporturile oficiale dintre
cele două state sunt întrerupte, misiunile diplomatice se închid, agenții diplomatici şi ceilalți
membri ai misiunii diplomatice trebuie să părăsească teritoriul statului acreditar. (Ion M.
Anghel)
Ruperea relațiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor
diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de
comiterea unor acțiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc.
Restabilirea relațiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state
interesate.

3. Misiunile diplomatice – categorii, structură, organizare

a) Organele de stat interne pentru relațiile diplomatice

Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât şi
de autoritățile administrației publice centrale, pe baza prevederilor legislației interne referitoare
la organizarea şi funcționarea acestora.
Parlamentul, ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare şi aderare la tratatele
internaționale, precum şi alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de politică
externă a statului. El poate stabili chiar relații directe, cu pronunțat caracter diplomatic, sau poate
să-şi exprime poziția față de anumite aspecte internaționale cu implicații directe în politica
externă a statului. De asemenea, el este cel care desemnează reprezentanții statului pentru unele
organizații internaționale, de exemplu, în Parlamentul Consiliului Europei.
Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state şi, în virtutea acestei
calități, poate încheia tratate internaționale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la
problemele politicii naționale, inclusiv cele de politică externă, acreditează şi recheamă
reprezentanții diplomatici, aprobă, înființează, desființează sau schimbă rangul misiunilor
diplomatice. De asemenea, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă şeful
statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitățile şi privilegiile
diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internaționale fără a prezenta deplinele puteri.
4
Şeful guvernului, ca şi şeful statului, exercită atribuții de reprezentare a statului în relațiile
externe, poate negocia şi încheia tratate internaționale fără a prezenta deplinele puteri, numeşte
negociatorii acordurilor internaționale care sunt supuse aprobării lui, numeşte şi recheamă unele
categorii de diplomați. Ca şi şeful statului, când se află în străinătate, se bucură de toate
imunitățile şi privilegiile diplomatice.
Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul central de specialitate al administrației
de stat, creat special pentru a organiza şi desfăşura direct relațiile de politică externă ale statului.
Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste funcții împreună cu personalul ministerului şi cu
personalul diplomatic din străinătate, menținând o legătură strânsă cu şefii misiunilor
diplomatice străine acreditați în statul său. Ministerul Afacerilor Externe, ca organ de specialitate
în domeniul relațiilor externe, pregăteşte proiectele tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte
state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine numirea sau rechemarea unor
agenți diplomatici şi îndeplineşte alte atribuții pentru realizarea generală a politicii externe a
statului. Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate şi poate negocia şi încheia
acorduri internaționale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuții directe cu privire
la toate aspectele politicii externe a statului şi are competența de a controla misiunile diplomatice
şi consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate imunitățile şi
privilegiile diplomatice.
Şi alte autorități ale administrației publice centrale de specialitate au atribuții în realizarea
politicii externe a statului, precum ministerele din domeniul comerțului, apărării naționale,
afacerilor interne, culturii, educației etc.
b) Organele de stat externe pentru relațiile diplomatice
Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei entități cu
personalitate internațională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu
personalitate internațională, cu consimțământul acestora, cu scopul de a asigura realizarea şi
menținerea relațiilor diplomatice.
Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte
se numeşte stat acreditar.
Practica statelor şi a organizațiilor a dus în timp la apariția mai multor categorii de
misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomației bilaterale (mai ales), cât şi în cadrul
diplomației multilaterale.
Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel:
a) misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima categorie
nu are existența fixata în timp, cea de-a doua ființând pentru o anumită perioadă;

5
b) misiunea diplomatică cu sarcini generale şi misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare
precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua categorie, o misiune
temporară, având sarcini determinate, precum participarea la anumite solemnități, la negocierea
unui tratat etc.;
c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare şi al calității pe care o are
subiectul de drept internațional al cărui organ este, în cadrul diplomației bilaterale, deosebim
între:
• Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai
înalt, condusă de un ambasador;
• Nunțiatura apostolică – care reprezintă misiunea Sfântului Scaun într-un stat,

condusă de nunțiul apostolic;

• Legație – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau
ministru rezident (astăzi în număr redus);
• Internunțiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în țările unde nu există nunțiatură,
corespunde ca rang legației şi este condusă de un internunțiu;
• Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relații şi interese
deosebit de strânse – statele Commonwealthului britanic (Canada, Australia, Noua Zeelandă,
Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada; Comunitatea francofonă
prezintă varianta Înaltelor Reprezentanțe conduse de un Înalt Reprezentant;
d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegațiilor permanente ale
statelor la organizațiile internaționale şi misiunilor internaționale în diferite state sau la diferite
organizații internaționale.
În cadrul diplomației multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni diplomatice:
a) reprezentanțele permanente sau delegațiile permanente acreditate de un stat pe lângă o
organizație internațională guvernamentală;
b) misiunile permanente ale organizațiilor internaționale pe lângă state.
Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanți diplomatici din prima clasă/rang,
respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU, Misiunea României pe lângă
Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO, Misiunea României pe lângă Consiliul
Europei, Misiunea României la UNESCO ş.a.), din cea de-a doua clasă/rang de agenți
diplomatici (miniştri plenipotențiari, trimişi extraordinari) sau din cea de-a treia clasă/rang de
agenți diplomatici, cea a însărcinaților cu afaceri, cei cu titlu permanent (en pied), respectiv,
însărcinați cu afaceri ad interim (a.i.).

6
 Structura misiunilor diplomatice diferă de la țară la țară şi de la misiune la misiune.
R.G. Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcțiile acesteia şi
prezintă ca valabil următorul exemplu:
• Şeful misiunii
• Cancelaria
Departamentul politic Administrația şi coordonarea Secretariatul şi arhivele Securitatea
Comunicațiile şi celelalte servicii tehnice Personalul localnic
Contabilitatea
• Departamentul comercial
• Departamentul consular
• Serviciul militar, naval, aerian şi alte servicii specializate
a) Şeful misiunii este coordonatorul Secţiei politice a misiunii diplomatice
Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede că şeful
misiunii diplomatice este „diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a acționa în această
calitate”. Şefii misiunilor diplomatice aparțin unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiți şi
acreditați de statul căruia îi aparține misiunea diplomatică (statul acreditant) în statul de reşedință
(statul acreditar) potrivit unei proceduri speciale.
Şeful misiunii este răspunzător pentru toate problemele legate de misiune. El poate să
delege diferite funcții personalului misiunii, dar este singurul responsabil, atât față de propriul
guvern, cât şi față de guvernul pe lângă care este acreditat, pentru conducerea misiunii.
Şeful misiunii acordă atenție deosebită următoarelor aspecte:
– îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;
– transmiterea către guvernul țării gazdă a opiniilor propriului guvern asupra problemelor
importante de interes comun sau implicând o politică comună; în asemenea cazuri acționează
drept canal de comunicație între cele două guverne;
– elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor politice şi economice
ş.a. semnificative din țara de reşedință;
– informarea guvernului şi a altor instituții şi organisme din țara de reşedință asupra unor
aspecte ale politicii interne şi externe ale țării sale;
– cunoaşterea şi stabilirea de relații cu persoane cu influență în statul în care este acreditat;
– frecventarea unui cerc de relații cât mai larg şi cât mai variat posibil, pentru a putea
îndeplini sarcinile prezentate mai sus.
b) Cancelaria
În statele care au adoptat acest sistem, şeful cancelariei este în mod obişnuit responsabil pentru
două funcții importante:
7
a) coordonarea activității misiunii
b) supravegherea administrării misiunii.
În alte state, aceste sarcini revin adjunctului şefului de misiune (primului colaborator),
sau sunt încredințate altor membri ai personalului diplomatic al misiunii.
Şeful cancelariei asigură, totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenței.
Una dintre cele mai importante sarcini ale şefului Cancelariei este întocmirea unor fişe
documentare conținând toate informațiile locale pe care orice nou şef de misiune sau membru al
personalului ar trebui să le cunoască la sosirea la post.
c) Secţia economică
Se ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relațiilor economice şi a celor comerciale
dintre cele două țări. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea economică a misiunii
diplomatice este aceea de a susține prin toate mijloacele posibile interesele economice ale
propriului stat; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflați pe teritoriul statului acreditar, de a
răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice şi, în general, de a furniza toate
informațiile de bază care să permită țării sale să elaboreze o strategie şi o politică economică şi
comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieții locale.
d) Secţia cultură-presă
Diplomația culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele cele mai eficiente de
cunoaştere şi apropiere a statelor fapt pentru care diplomații responsabili cu problemele de
cultură şi presă trebuie să cunoască bine situația din țara de reşedință în aceste domenii, pentru a
putea să fie în măsură să identifice canale de comunicare eficiente. De asemenea, diplomații cu
sarcini culturale şi de presă trebuie să fie experți în domeniile lor de activitate din propria țară.
Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul coordonator al acțiunilor
culturale majore desfăşurate de misiunea diplomatică în statul acreditar (expoziții tematice – din
domeniul istoriei, literaturii, artei ş.a).
e) Secţia consulară
Conform prevederilor art. 3 din Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile
diplomatice, „nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând
misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.” Zona de competență teritorială a Secției
consulare nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al statului acreditar, datorită faptului că în
anumite zone statul acreditant are înființate, cu acordul autorităților competente, consulate
generale, consulate, viceconsulate sau agenții consulare. De asemenea, este posibil ca pe
teritoriul statului acreditar să funcționeze unul sau mai multe consulate onorifice ale statului
acreditant.
Diplomaților încadrați la secția consulară îndeplinesc două mari categorii de funcții:
8
a) ale misiunii diplomatice – de reprezentare şi ocrotire a intereselor statului şi
conaționalilor săi, de promovare a relațiilor prieteneşti şi de cooperare între statul trimițător şi
statul de reşedință şi de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții politice,
economice, comerciale, culturale şi ştiințifice din statul acreditar;
b) funcții specifice – privind reprezentarea, protecția şi asistența acordată conaționalilor
aflați pe teritoriul statului de reşedință şi în unele domenii cu caracter civil sau comercial.
f) Birourile ataşaţilor militari
În funcție de importanța misiunilor diplomatice acestea se pot subdivide în birou militar
propriu-zis, birou naval şi al aerului. Birourile militare sunt conduse de un ataşat militar, care
face parte din cadrele Ministerului apărării statului acreditant, dar care, indiferent de gradul său,
este subordonat ierarhic şefului misiunii diplomatice. Această subordonare ierarhică nu
împiedică pe ataşații militari să comunice direct cu ministerele în privința problemelor strict
militare şi în special acelora care se referă la secrete militare.
Ataşații militari îndeplinesc funcții:
a) de observare şi informare asupra situației militare din țara de reşedință;
b) de cooperare cu autoritățile militare ale țării de reşedință, în cadrul acordurilor stabilite
între cele două state;
c) de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de reşedință
(asistă la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participă la exerciții şi manevre militare la care
sunt invitați etc.);
d) de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate tehnico-
militară, a căror cunoaştere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac obiectul
analizelor politico-diplomatice.
g) Birourile ataşaţilor de afaceri interne constituie modalitatea de realizare a activității de
reprezentare externă a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Biroul ataşatului de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în
străinătate cuprinde ansamblul personalului şi mijloacelor afectate postului de ataşat de afaceri
interne în statul acreditar.

4. Înființarea şi încetarea unei misiuni diplomatice

Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept
internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional şi
însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect”. (Philippe Cahier).
9
 Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenția ori instituția pe care un stat o
înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia, în scopul de a menține cu el relațiile
diplomatice” (J. Perez de Cuellar)
Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc şi se mențin
relațiile diplomatice, contribuind direct şi nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele. (Ion M.
Anghel)
Înființarea unei misiuni diplomatice necesită existența relațiilor diplomatice între două
state şi acordul lor de voință pentru schimbul de misiuni diplomatice.
Dreptul de a stabili şi întreține relații diplomatice, de a primi şi trimite misiuni diplomatice
aparține în esență statelor, dar există şi alte subiecte de drept, alte entități, cărora dreptul
internațional le recunoaşte această facultate: Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran al cavalerilor de la
Malta.
Evoluția vieții internaționale a făcut să se recunoască dreptul de legație (adică de a primi
si trimite misiuni diplomatice) şi mişcărilor de eliberare națională. În doctrină se menționează că
mişcările de eliberare națională obişnuiau să trimită reprezentanțe permanente în anumite
capitale, precum şi la organizații internaționale, denumite birouri sau oficii; în ultimul timp,
acestea s-au transformat în adevărate misiuni diplomatice, iar trimişii lor se bucură de acelaşi
tratament acordat ambasadorilor statelor suverane.
Au, de asemenea, drept de legație, organizațiile internaționale cu vocație generală
(O.N.U. şi instituțiile ei specializate), organizațiile regionale etc.
Condiția existenței consimțământului celor două state pentru înființarea unei misiuni diplomatice
este consfințită de art. 2 din Convenția de la Viena din 1961 în următoarea formulare: „stabilirea
unei misiuni diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimţământ mutual”.
Încheierea acordului pentru înființarea unei misiuni diplomatice permanente este
precedată de tratative politice pentru discutarea acestui lucru.
Acordul de înființare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat de
sine stătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conținut mai larg.
Statul care trimite misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant.
Statul pe al cărui teritoriu se înființează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar.
Acordul cuprinde clauze referitoare la rangul efectivul, competența misiunii diplomatice,
la faptul dacă este vorba de un schimb de misiuni diplomatice sau de înființarea numai a unei
singure misiuni etc.

10
 Cauze de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenția de a dezvolta relațiile dintre state,
conduc la schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior. Transformarea
necesită, de asemenea, acordul reciproc şi expres al statelor.
Atunci când, din diferite motive, misiunea diplomatică nu mai este în măsură să funcționeze şi să
reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar intervine suspendarea acestei misiuni,
deşi relațiile diplomatice se mențin. În doctrină sunt menționate, ca exemple care ilustrează
această situație, cazurile statelor care, fiind ocupate de forțele germane, şi-au transferat guvernele
lor în alte state (mai ales la Londra).
Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcțiilor misiunii
diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.
Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze:
a) ruperea, din diferite cauze, a relațiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să respecte
şi să asigure protecția localurilor reprezentanței împreună cu bunurile şi arhiva ei (art. 45 din
Convenția de la Viena). Se poate apela la un stat terț agreat de cele două părți pentru
reprezentarea intereselor pe timpul cât relațiile diplomatice sunt rupte;
b) dispariția unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de încetare a
activității unei misiuni diplomatice;
c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;
d) suprimarea din motive bugetare etc.
e)
5. Membrii misiunii diplomatice

Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii

misiunii diplomatice în trei categorii:
- şeful misiunii,
- membrii personalului misiunii,
- personalul privat al misiunii.
Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în teri categorii:
- membrii personalului diplomatic,
- membrii personalului administrativ şi tehnic,
- membrii personalului de serviciu.
Convenția de la Viena defineşte astfel categoriile menționate (art.1):
- şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să acționeze în
această calitate;

11
- membrii misiunii diplomatice sunt şeful misiunii şi membrii personalului misiunii
diplomatice;
- membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului diplomatic, cărora
li se adaugă personalul administrativ şi de deservire;
- membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii diplomatice care au
rang diplomatic;
- agentul diplomatic este şeful misiunii diplomatice sau un membru al personalului
diplomatic al misiunii;
- un membru al personalului administrativ şi tehnic este un membru al misiunii diplomatice
angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii diplomatice;
- un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii diplomatice din
departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,
- un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al unui membru
al misiunii diplomatice şi care nu este angajat al statului trimițător.
La categoriile menționate este necesar să adăugăm şi categoria membrilor de familie a membrilor
misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.

Corpul diplomatic
Este format din totalitatea agenților diplomatici, împreună cu membrii familiei lor aflați
pe teritoriul statului de reşedință, dar în sens restrâns din corpul diplomatic fac parte numai şefii
reprezentanțelor diplomatice.
Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în post pe teritoriul
statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare. În țările catolice, nunțiul
papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă îndeplineşte sau nu
condiția referitoare la vechime.

6. Numirea membrilor misiunii diplomatice

Conform art. 14 din convenția de la Viena din 1961, şefii misiunilor diplomatice pot face
parte din una din categoriile următoare, în funcție de acordul mutual stabilit de guvernele
interesate:
1. ambasadori, nunții apostolici şi alți şefi de misiuni având un rang echivalent (de exemplu,
înalți comisari schimbați între țările membre ale unei comunități) care sunt acreditați pe lângă
şefii de stat;

12
2. trimişi diplomatici, miniştri şi nunții papali interimari care sunt acreditați pe lângă şefii de
stat (această categorie este acum practic inexistentă);
3. însărcinați cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditați pe lângă
Ministerele de Afaceri Externe (şi această categorie este rar întâlnită. Nu se poate face nici o
discriminare între şefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu excepția
chestiunilor de prioritate şi de protocol, iar în această privință dreptul de primire de către şeful
statului este rezervat acelora cu rang de ambasador. (R.G. Feltham)
Fiecare stat are dreptul de a-şi alege agenții diplomatici şi pe ceilalți membri ai misiunii
diplomatice. Desemnarea şi numirea lor se face de statul acreditant potrivit normelor aparținând
dreptului intern, în temeiul atributului de suveranitate.
Şeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. El poate şi chiar
însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur răspunzător față de ambele guverne (al
statului acreditant si al celui acreditar) de modul în care îşi conduce misiunea.
Şeful de misiune este însărcinat să reprezinte interesele statului acreditant şi trebuie să fie
recunoscut ca atare de statul acreditar. Potrivit art. 5 pct.2 al Convenției de la Viena din 1961
„Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai multe state, el poate înființa
o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care
şeful de misiune nu-şi are reşedința sa permanentă”.
Numirea şefului de misiune se face de către şi în numele şefului de stat, în conformitate
cu prevederile constituționale din fiecare țară. (Ion M. Anghel)
Rangul şefului de misiune acreditat constituie o înțelegere între guvernele în cauză.
Deşi statul acreditant are prerogativa numirii agentului său diplomatic, va trebui să țină seama în
alegerea lui de punctul de vedere al statului acreditar. În acest sens, art. 4 din Convenția de la
Viena din 1961 prevede că nici un stat nu poate fi constrâns să primească un agent diplomatic
care i se pare impropriu pentru îndeplinirea misiunii sale.
Procedura prin care un stat se informează dacă persoana aleasă de el este persona grata
pentru a ocupa postul de şef al misiunii diplomatice pe teritoriul statului acreditar, constituie
agrearea, iar procedura acceptării unui şef de misiune al statului trimițător poartă denumirea de
agrement.
Convenția de la Viena din 1961 înscrie în art.4 pct.1 faptul că „Statul acreditant trebuie să
se asigure că persoana pe care intenționează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a
primit agrementul acestui stat”.
Numirea unui şef de misiune se perfectează în mod formal prin procedura acreditării şi nu din
momentul acordării agrementului.
Acreditarea este procedura specială prin care dreptul internațional reglementează
13
afirmarea definitivă a calității de şef de misiune a unei persoane fizice care a primit deja
agrementul. Această procedură presupune existența a două declarații de voință distincte:
- voința statului acreditant referitoare la numirea agentului diplomatic
- declarația expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective.
Dreptul internațional atribuie acestor declarații unilaterale distincte efectul juridic de
perfectare a raportului de misiune diplomatică.
Declarația de voință prin care statul acreditant participă la procedura acreditării este
cuprinsă într-un document formal – scrisorile de acreditare.
Declarația de voință prin care statul acreditar îşi exprimă consimțământul la numirea
şefului de misiune este implicită, rezultă din primirea solemnă a scrisorilor de acreditare
efectuată de organul destinatar al acestora.
Scrisorile de acreditare constituie instrumentul diplomatic prin care se constată calitatea
oficială a şefului de misiune, prin care se constată calitatea oficială a şefului de misiune, prin
care se face dovada că această persoană este abilitată de către guvernul său să exercite funcțiile
încredințate; sunt semnate de către şeful statului acreditant şi adresate şefului statului acreditar.
Prezentarea scrisorilor de acreditare este esențială pentru recunoaşterea calității de şef de misiune
şi are loc în cadrul unei solemnități speciale.
Odată cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, şeful de misiune
dobândeşte în mod definitiv funcția sa de şef de misiune, fiind învestit cu exercițiul deplin al
funcțiilor sale.
Se consideră că şeful de misiune diplomatică trebuie să considere priorități fundamentale
următoarele:
- formularea politicii diplomatice;
- transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în probleme
importante de interes comun şi de politică comună, el constituind un canal de comunicare între
cele două guverne în astfel de probleme;
- să raporteze ministerului său evenimentele cu semnificații politice sau economice
importante şi să comenteze punctele de vedere ale unor țări terțe;
- să fie la curent în ce priveşte persoanele cu influență şi sursele puterii naționale în statul
în care se află în misiune,
- să facă dovada unui comportament oficial, cât şi neoficial de o manieră care să sporească
reputația țării sale;
- să cultive un cerc de prieteni suficient de larg şi variat pentru a fi capabil să-

14
şi îndeplinească funcțiile.
Spre deosebire de cazul şefului de misiune, nu este necesar, în cazul altor membri ai
personalului diplomatic, procedura de numire este mult simplificată; consimțământul statului
acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres. Procedura este constituită dintr-o notă
oficială transmisă M.A.E. al statului acreditar şi nota de răspuns. Diplomatul nu se va prezenta la
post înainte de a avea loc schimbul de note.
Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic este limitat de
statul acreditar de a solicita menținerea efectivului misiunii diplomatice în ceea ce el consideră
rezonabil. Statul acreditant poate refuza să admită funcționari de o anumită categorie (art.11
Convenția de la Viena, 1961).
În ce priveşte numirea personalului tehnico-administrativ, precum şi a celui de serviciu
trebuie să avem în vedere următoarele: ca structură, personalul tehnic şi administrativ este
alcătuit din: secretari tehnici, translatori, dactilografi, arhivari, contabili, referenți de specialitate
etc, iar personalul de serviciu cuprinde şoferi, curieri, portari, oameni de serviciu, grădinari,
mecanici, muncitori calificați etc. Trebuie să se facă distincție între oamenii de serviciul ai
misiunii diplomatice şi persoanele din serviciu agentului diplomatic: menajerele, personalul care
a fost angajat la reşedința diplomatului de către acesta.
În cazul acestor categorii de personal, se vor îndeplini aceleaşi reguli ca în cazul
personalului diplomatic cu următoarele diferențe:
- apartenența la cetățenia statului acreditant nu este o condiție ce trebuie îndeplinită;
- nu mai apare nici condiția ca această persoană să aibă calitatea de persona grata.

15