Teza Constructia Europeana

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

SPECIALITATEA DREPT INTERNAȚIONAL PROFESIONAL
Construcția europeană- între federalism

și cooperare interguvernamentală
Teză de masterat a masterandei: Boțan N.,

gr. Drept internațional de profesionalizare
Conducător științific: Burian Al.,
doctor habilitat
conferențiar universitar
CHIȘINĂU, 2013
1
CUPRINS:
ADNOTARE…………………………………………………………………………..…pag. 3- 4
INTRODUCERE…………………………………………………………..……………pag. 5-7
CAPITOLUL I. CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DE LA ECONOMIC LA POLITIC

§ 1.1. Tratatul de la Paris și tratatul de la Roma. Premisele înființării Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului, a Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice..............................................................................................................................pag. 8- 12
§ 1. 2. Tratatele de constituire a Uniunii Europene.........................................................pag. 12- 16
§ 1. 3. Evoluția Uniunii Europene. Convenţia europeană şi adoptarea Proiectului Constituţiei
Uniunii Europene.............................................................................................................pag. 17- 24
§ 1.4. Cadrul instituțional al Uniunii Europene și competențele sale..............................pag. 24- 28
CAPITOLUL II. CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DE LA NAȚIONAL LA

SUPRANAȚIONAL.
§ 2. 1. Politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene...............................pag. 29- 31
§ 2. 2. Noua strategie de integrare a politicilor europene de securitate şi apărare în tratatul de la
Lisabona...........................................................................................................................pag. 31- 34
§ 2. 3. Primordialitatea dreptului comunitar și tendințele federalizării Uniunii
Europene..........................................................................................................................pag. 34- 48
CAPITOLUL III. POLITICA DE VECINĂTATE A UNIUNII EUROPENE ȘI

RELAȚIILE UNIUNII EUROPENE CU REPUBLICA MOLDOVA
§ 3. 1. Politica de vecinătate a Uniunii Europene............................................................pag. 49- 51
§ 3. 2. Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană..........................................pag. 52- 64
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI.............................................................................pag. 65- 66

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................pag. 67- 69
ANEXE...........................................................................................................................pag. 70- 71
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII..............................................pag. 72
2
ADNOTARE
,, Construcția europeană- între federalism și cooperare interguvernamentală”
Prin această teză, am examinat o problemă majoră, ce ține de globalizare și creșterea

interdependenței prin aprofundarea integrării statelor în Uniunnea Europeană și tendințele
acesteia de federalizare.
Uniunea Europeană are menirea de apropiere a statelor din vecinătatea sa, de standardele
europene, prin adoptarea reformelor de democratizare a drepturilor omului și a justiției.
Teza e compusă din trei capitole: în primul ,,Construcția europeană de la economic la
politic ”, avînd patru paragrafe, descriu evoluția structurală a Uniunii, prin tratatele de
constituire; al doilea capitol ,,Construcția europeană de la național la supranațional ”, conținînd
trei paragrafe, analizez propriuzis, tendințele sale federative prin dezvoltarea politicii sale
externe și de securitate comună și în ultimul capitol ,,Politica de vecinătate a Uniunii Europene și
relațiile Uniunii Europene cu Republica Moldova ”, analizez activitatea Uniunii de extindere și
menținere a influenței sale prin acordarea ajutoarelor.
Cadrul conceptual elaborat reflectă mai adecvat tendințele demersului științific și politic și
realitățile globale din perioada de după războaie. Sînt propuse definiții ale conceptelui de
„federalism”, pentru a defini tipul de structură a sistemului insituțional și al Uniunii Europene;
este argumentat caracterul federativ al politicii Uniunii, prin sintetizarea opiniilor analiștilor
politici.
În urma realizării investigațiilor am contribuit la crearea unei direcții științifice în domeniul
cercetării relațiilor internaționale și anume edificarea relațiilor interstatale a Uniunii Europene cu
statele din vecinătatea sa, avînd ca suport analiza instituțiilor sale și proceselor, structurii și
contextului care în totalitatea lor au determinat remodelarea configurației ordinii mondiale și
schimbarea structurii sistemului internațional.
3
ANNOTATION
,, European-between federalism and intergovernmental cooperation “
Through this work, I examine a problem of major importance related to globalization and
increasing interdependence deepening integration processes between European states and its
federation trends.
European Union aims to approach the neighboring states to its standards by adoption of
reforms on democracy, human rights and the judiciary.
The thesis is composed of three sections: first ,,European construction from the economic
to political ", with four paragraphs, describe the structural evolution of the Union, through the
founding Treaties, second chapter, European construction from the national to supranational"
including three paragraphs, I analyze its federative trends by developing its foreign and security
policy and in the last chapter ,, European Union Neighbourhood Policy and the EU's relations
with the Republic of Moldova " I analyze the Eurupean Union activities on its expansion and
maintaining its influence by providing aid.
The conceptual framework developed adequately reflects the scientific and political trends
and global realities of the post-war period. Are proposed definitions of the concept of
"federalism" to define the type of structure of the institutional system of the European Union; it
is argued federal character of the Union's policy, by synthesizing the opinions of the political
analysts.
Following the completion of investigations have helped to create a scientific directions in
research of international relations, namely the building of the interstate relations of the European
Union with neighboring states, having by support analysis of its institutions and processes,
structure and the context that as a whole caused remodeling configuration of world order and
changing the structure of the international system.
4
INTRODUCERE
Actualitatea investigaţiei. Schimbarea radicală a mediului internaţional după războaiele

mondiale, a creat necesitatea unificării europene, pe baza principiilor comune, religiilor comune
și intereselor comune. Astfel încît s-au format Comunitățile europene a cărbunelui și oțelului și
Energiei Atomice, care au evoluat în transformarea lor într-o comunitate sius generis, care dintr-
o simplă organizație financiar- econimică, tinde sa-și creeze propriul sistem de securitate și
apărare, afirmîndu-se ca un actor decisiv în politica globală. În sfera Relaţiilor Internaţionale,
tema construcției europene și evoluția sa este foarte importantă în măsura în care rolul Uniunii
Europene este decisiv în menținerea echilibrului internațional și a balanței de forțe.
În decursul anilor Uniunea europeană și-a creat propriul sistem instituțional, care ajută la
implimentarea obiectivelor sale strategice și economice, în scopul ampoării extinderii sale.
Din cele menţionate mai sus, pot să afirm că teza propusă spre cercetare se încadrează în
categoria subiectelor de mare actualitate, deoarece de exercitarea eficientă a sarcinilor asumate
de aceste instituţii depinde în mod direct promovarea unei imagini favorabile a Uniunii Europene
pe arena internaţională.
Gradul de cercetare a temei. Pînă în prezent au fost efectuate un şir de studii cu caracter
atît practic, cît şi teoretic asupra evoluției comunității europene și relaţiilor sale multilaterale din
sistemul social-poltic mondial. Dacă ne referim la literatura de specialitate, atunci ţin să
evidenţiez că se vorbeşte destul de mult despre crearea și evoluția Uniunii Europene de la
conceptul de organizație financiar- economică la o confederație sau federație.
Printre autorii care au cercetat această temă pot fi menţionaţi: Alesina Alberto, Francesco
Giavazzi, Allan Thatham, Rugowski Ralf, Tuner Charles, Drăgan G., Dragoș D.C. ș.a.1
Printre cercetările efectuate, în care se examinează conceptul dat, remarcăm studiile:
autoarei Drăgan G. - ,,Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici
comune ale Uniunii Europene”; lucrarea dl. Rugowski Ralf, Tuner Charles- ,, Forma noii
Europe’’, în investigațiile cărora, se supune, în contextul evoluției concepției politicii externe a
Uniunii Europene, analiza specificităților relațiilor multilaterale și a factorilor, care au
condiționat formarea acesteia.
Luînd în consideraţie specificul lucrării date, a fost utilizată o vastă literatură, care
analizează specificul construcției economice și instituționale a Uniunii.
1
Alesina Alberto, Francesco Giavazzi- ,,Viitorul Europei”; Allan Thatham, Osmochescu E.- ,,Dreptul Uniunii
Europene”; Drăgan G. - ,,Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale
Uniunii Europene”;Dragoș D.C.- ,,Uniunea Europeană : Instituții, Mecanisme”; Rugowski Ralf, Tuner Charles- ,,
Forma noii Europe’’.
5
Ca suport teoretic în elaborarea tezei de licență am analizat lucrările diferitor autori; Planul de
acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană din 2008; Raportul Comisiei Comunității
Europene privind Implimentarea Politicii Europene de Vecinătate din 2008 ș.a.
Cu referire la gradul de investigaţie a temei, am constatat că literatura de specialitate
înregistrează o gamă amplă de informaţie cu caracter teoretic la subiectul dat, însă se evidențiază
o lipsă vizibilă de materiale, care s-ar referi nemijlocit la tendințele de federalizare a Uniunii
Europene.
Scopul şi sarcinile investigaţiei. Avînd la teză subiectul dat, mi-am propus în primul rînd
să analizez evoluția conceptual- structurală a Uniunii Europene și specificul exercitării lor. În
vederea realizării scopului propus, mi-am formulat următoarele obiective: de a relata şi analiza
specificul creării Uniunii; de a analiza structura organizaţională, precum şi activitatea funcţională
a instituțiilor sale; de a urmări evoluţia istorică a relaţiilor Uniunii Europene cu statele membre și
vecinii săi; de a sublinia funcţiile instituțiilor şi rolul acestora și de a determina conţinutul
structurării lor; de a elucida caracterul relațiilor multilaterale ale Uniunii; de a determina
conținutul cadrului juridic al UE; de a sistematiza specificul structural al Uniunii şi calitatea ei
distinctă.
Metodele utilizate în cercetarea temei. În calitate de suport metodologic am apelat la
utilizarea tehnicilor şi procedurilor de cercetare cum ar fi: analiza statistică, comparată, sinteza,
inducţia, argumentarea pe cale deductivă, metoda analitică, metoda dialectică; metoda logică,
care reprezintă aplicarea procedeelor analizei și sintezei; metoda istorică, care are la bază
elucidarea sensului evenimentelor trecutului, dat fiind faptul că am analizat trecutul istoric al
construcției europene, în scopul perfecționării mecanismelor actuale de colaborare eficiente în
domeniul cercetat; metoda behavioristă şi structural- funcţională, cu ajutorul cărora am cercetat
evoluția politico- strategică a Uniunii, în procesul elaborării politicii externe și determinării
interesului european pe arena relațiilor internaționale.
Totodată, am urmat cu stricteţe firul cronologic, prezentînd date necontroversate şi
încadrînd tema în condiţii istorice concrete. În calitate de suport teoretico- ştiinţific, am folosit
lucrări în domeniul relațiilor internaționale, dreptului internaţional public.
Principiul care stă la baza studiului dat este cel al obiectivității, prin explicarea și
reflectarea metodologiei, căilor și mijloacelor existente, prin utilizarea tehnicilor și procedeelor
de cercetare. Cadrul metodologic al studiului îl constituie teoria cunoașterii și cea dialectică,
investigațiile fundamentale și aplicative ale științei contemporane de drept internațional și relații
internaționale. În cadrul investigației au fost aplicate și îmbinate un complex de metode teoretice
și empirice, care au permis cercetarea structural- evolutivă a U. Europene.
6
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Inovaţia ştiinţifică a tezei rezidă
din însuşi modul de abordare a subiectului tezei. Subiectul dat ne ajută la înţelegerea construcției
europene; care pot fi aplicate în analizarea şi sintetizarea relaţiilor internaţionale de colaborare
multilaterală, dat fiind faptul că în prezent domină balanţa de forţă în sistemul politic bazat pe
principiul unui stat de drept, a valorilor democratice şi liberale.
Prezenta lucrare este o nouă încercare de a cerceta într-un mod complex abordarea
evoluției structural-funcţională şi normativ- juridică a Comunitații europene și tendințele de
transformare politică și federativă hegemonică, prin extinderea sa.
Structura şi volumul tezei de licență. Structura tezei de licență este efectuată în
conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări ştiinţifice. Lucrarea tezei este
alcătuită din cuprins, introducere, din subiectul lucrării alcătuit din trei capitole :
primul ,,Construcția europeană de la economic la politic ”, avînd patru paragrafe, al doilea
capitol ,,Construcția europeană de la național la supranațional ”, conținînd trei paragrafe, unde
descriu evoluția structurală a Uniunii și propriuzis, tendințele sale federative și ultimul
capitol ,,Politica de vecinătate a Uniunii Europene și relațiile Uniunii Europene cu Republica
Moldova” cu două paragrafe, în care analizez activitatea Uniunii de extindere și menținerea
influenței sale prin acordarea ajutoarelor. La fel, teza este compusă din concluzii şi recomandări
la conţinutul subiectului, precum şi lista bibliografiei surselor cercetate, care au servit drept bază
toeretică pentru întocmirea lucrării și o adnotare în limba engleză.
7
Capitolul I. CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DE LA ECONOMIC LA POLITIC
§1.1. Tratatul de la Paris și tratatul de la Roma. Premisele înființării Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului, a Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice.
Obiectivele economice urmărite prin crearea comunităţilor europene vizau îmbunătăţirea
utilizării capacităţilor lor economice şi tehnice în scopul creşterii eficienţei, în condiţiile cerute
de evoluţia societății modene. Apărea deci necesară crearea unei pieţe comune care să permită
dezvoltarea capacităţilor economice, care ar fi fost frînate de existenţa frontierelor naţionale. De
asemenea, din această cooperare regională rezultau o serie de alte implicaţii de natură monetară,
de protecţie a mediului înconjurător, fiscale, sociale etc.
Potrivit opiniei lui V. Marcu, alături de raţiunile economice, existau însă şi raţiuni politice
la baza necesităţilor de integrare: împărţirea sferelor de influenţă după cel de-al doilea război
mondial, pericolul comunismului, precum şi ameninţarea care se profila din partea ţărilor arabe
producătoare de petrol. Pentru realizarea acestora trebuia să se treacă de la faza consultărilor
diplomatice la măsuri practice ,, eficiente de instituționalizare a ideilor existente de multă
vreme2.
În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor
Europene, bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist care să aibă un arbitru ales pentru o
perioadă de cinci ani prin vot universal, un Senat format din miniştrii statelor membre, o
Adunare Europeană formată din delegaţi naţionali aleşi în conformitate cu numărul locuitorilor
(1 reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabili de către arbitru şi o Curte formată
din judecători.
Această propunere a lui M. Debré a fost urmată în 9 mai 1950 de declaraţia lui Robert
Schuman, ministrul de externe al Franţei, secondat de Jean Monnet. Robert Schuman arată că o
comuniune în domeniul cărbunelui şi oţelului va asigura baza dezvoltării economice federaliste
europene şi va duce la schimbarea situaţiei acestor ţări. Producţia în comun a cărbunelui şi
oţelului, considerate materii de bază şi instituirea unei înalte autorităţi care să ia decizii în noua
federaţie europeană - care urma să cuprindă Franţa, Germania de Vest şi alte ţări vest-europene
ce se vor asocia - se aprecia că vor avea un rol important în asigurarea păcii în această regiune.
Propunerea lui Jean Monnet a netezit calea reconcilierii franco- germane.
Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oţelului
La 10 iunie 1950 încep negocierile la Paris, la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la
Paris care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El reunea şase state europene (Franţa, Germania de
vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul
2
Marcu V.- ,, Drept instituțional comunitar”- ed. Luminalex, București 2001, pag. 27
8
renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, acceptând doar relaţii de coordonare cu
comunitatea Tratatul era deschis aderării altor state.
Această organizare economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică,
urmărea şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii
unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive3.
Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitata la cărbuneişi oţel), ea crea un
precedent instituţional de o deosebită importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii: înalta Autoritate, organ internaţional,
care era însărcinat să favorizeze interesele preponderent comunitare; Consiliul Special de
Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental; Adunarea Comună, care se prevedea
că va fi aleasă prinvot universal direct şi care avea sarcina controlului democratic; Curtea de
Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a respectarea normelor juridice instituite în
cadrul Comunităţii4.
Absenţa Marii Britanii a facilitat însă crearea unei organizaţii mai puternice decât cele
tradiţionale, instituţii supranaţionale solide şi dotate cu puteri decizionale reale5.
Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice
Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o conferinţă a miniştnior ai afacerilor externe din
ţările membre ale C.E.C.O., eveniment care a reprezentat începutul procesului de constituire a
celorlalte două comunități europene. Ea a fost urmată de alte conferinţe la nivel de miniştri sau
experţi.
Cu ocazia unei reuniuni a experţilor organizată la Bruxelles în perioada iulie 1955 - aprilie
1956, prezidat de H.Spaak, s-a redactat un Raport al şefilor delegaţilor miniştrilor afacerilor
externe, care a constituit baza conferinţei miniştrilor afacerilor externe din mai 1956 de la
Veneția, întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două tatate sectoriale de la
Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv al a Tratatului instituind Comunitatea
Economică Europeană și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A sau EURATOM), membre fiind statele CECO.
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea unei
Convenţii privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele protocoale semnate la
Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţiile și privilegiile Curţii de Justiţie a C.E.E. şi
Euratom.
3
4
Rusu I.E., Gilbert Goring - ,,Dreptul Uniunii Europene”- ed. C.H.Beck, București 2009, pag. 11
5
Dragoș D.C.- ,, Uniunea Europeană : Instituții, Mecanisme”- ed. C .H. Beck, București 2007, pag.8
9
Potrivit opiniei lui V. Marcu, crearea C.E.E. viza în primul rînd transformarea condiţiilor
economice de schimburi şi de producţie pe teritoriului comunităţilor. În acelaşi timp s-au
remarcat şi opinii de prezentare a creării comunităţilor ca o contribuție la construcţia funcţională
a Europei politice, substituită integrării politicilor directe6.
Tratatul de creare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: ,, Să contribuie la stabilirea
condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapidei a energiilor nucleare, creşterii nivelului de trai
în statele membre şi dezvoltarii schimburilor cu alte ţări".
Raţiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al
ţărilor membre, rămânerea în urmă a acestora la momentul respectiv faţă de alte state (S.U.A.,
Anglia, U.R.S.S.) şi faptul că trebuiau să-şi dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese
naţionale şi regionale comune.
Aceste două comunităţi se bazau pe o structură instituţionalizată similară celei a C.E.C.O.,
respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleaşi atribuţii, deşi existau unele diferenţe atît
ca denumire, cît şi în conţinutul atribuţiilor, respectiv cele ale înaltei Autorităţi a C.E.C.O., care
au fost deplasate înspre Consiliul miniştrilor în cazul ultimelor două.
S-a apreciat că, deşi s-au înfiinţat trei comunităţi, iar la constituire nu a fost clar exprimată
în tratate intenţia creării pieţei comune, aceasta a fost avută în vedere ca unul dintre obiectivele
cele mai importante care urmau să fie realizate, urmărindu-se şi constituirea uniunii politice prin
fuzionarea acestor comunităţi, fapt dovedit prin evoluţia comunităţilor şi crearea Uniunii
Europene prin Tratatul de la Maastricht, care îşi propune şi realizarea acestor obiective.
Tratatul CEE consacră la rîndul său, un set de instituţii menite să ducă la îndeplinirea
obiectivele sale Comisia, Consiliul de miniştri, Parlamentul, Curtea de Justiție.
Diferenţa față de instituţiile C.E.C.O. stătea în puterea redusă pe care o avea Comisia
C.E.E, în raport cu echivalenta sa, înalta Autoritate a CECO şi proporţional în rolul preeminent
al Consiliului de miniştri al C.E.E. în raport cu cel rezervat Consiliului de miniştri al C.E.C.O.
De asemenea, o altă deosebire între Tratatul de la Paris şi cel de 1a Roma constă în faptul
că primul a fost încheiat pe o durată iniţială de 50 de ani, iar al doilea pe durată nelimitată.
Tratatul C.E.E. are ca scop realizarea unei uniuni mai strînse din punct de vedere economic
între statele membre, realizarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe interne unice europene.
Tratatul EURATOM, pe de altă parte, se aseamănă cu Tratatul C.E.C.O., reglementând crearea
unei pieţe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele şi mijloacele de producţie
legate de dezvoltarea paşnică a energiei nucleare şi controlul acesteia7.
6
Marcu V.- op. cit., pag. 30
7
Dragoș D.C.- op. cit., pag.10
10
Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor (1965)
Cele trei comunități - C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM, au funcţionat separat din 1958 până
în 1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965.
De la acest moment, comunităţile, deşi rămân distincte din punct de vedere juridic (fiecare
având propria personalitate juridică) vor avea ca instituţii comune Comisia Europeană (formată
din fuziunea înaltei Autorităţi cu Comisia C.E.E.), Consiliul Comunităţilor Europene, Curtea
Europeană de Justiţie şi Adunarea Parlamentară .
Datorită faptului că numai sistemul instituţional al celor trei comunităţi a devenit comun,
fără ca acestea să fuzioneze integral, în documentele oficiale s-a păstrat denumirea de
Comunităţile europene, însă în mod uzual, până la crearea Uniunii europene, a fost utilizată
sintagma Comunitatea europeană, şi abrevierile C.E.E., respectiv CE.
Primul impas instituţional: politica „scaunului gol" (1965). Compromisul de la
Luxemburg (1966)
Conform Tratatului de la Roma, în perioada de tranziţie, care era programată să se încheie
în 1965, Consiliul Comunităţilor europene, format din miniştrii de externe ai statelor membre,
trebuia să ia majoritatea deciziilor cu unanimitate de voturi. Exact atunci când această perioadă
de tranziţie urma să se încheie, iar deciziile să înceapă să fie luate cu majoritatea calificată de
voturi; izbucneşte o criză majoră între Franţa condusă de preşedintele de Gaulle şi ceilalţi
membri ai Comunităţilor europene.
De Gaulle nu era dispus să accepte ca votul Franţei să fie ignorat în chestiunile majore; în
1965, propunerile preşedintelui Comisiei Europene, Walter Hallstein, de finanţare a PAC, de
creare a propriilor resurse financiare ale Comunităţilor europene şi de extindere a puterilor
bugetare ale Parlamentului European se lovesc de opoziţia Franţei, care boicotează în
următoarele 6 luni lucrările Consiliului Comunităţilor europene, adoptînd aşa-numita politică a
„scaunului gol".
Deoarece prezenţa Franţei era considerată esenţială în angrenajul Comunităţilor europene,
celelalte state cedează şi se încheie Compromisul de la Luxemburg, care, „constatînd un
dezacord", statuează, în esenţă, că oricare din „Cei Şase" au drept de veto atunci cînd le sunt
afectate interesele lor cele mai importante. Aceasta va fi regula până la Actul Unic European din
1986.
Criza a produs perturbarea activităţii Consiliului Comunităţilor europene, întărind
interguvemamentalismul în detrimentul adîncirii procesului integrării şi a abordării comunitare8.
Actul unic european ( 1986) semnat la Bruxelles, avea menirea de a amenda tratatele
insitutive ale Comunităților europene și de a da un nou imbold construcţiei europene aliate într-
8
Dragoș D.C.- ,, Uniunea Europeană : Instituții, Mecanisme”- ed. C .H. Beck, București 2007, pag.13
11
un impas. Actul Unic European a fost prefigurat de Raportul Comitetului Dooge (după numele
preşedintelui său), însărcinat cu identificarea modalităţilor de reformare a ansamblului
instituţional şi funcţional comunitar9.
„Euroscepticismul” instalat în statele membre fusese alimentat de stagnarea economică a
Comunităţii în comparaţie cu S.U.A. şi Japonia.
Sunt vizate aspecte cum ar fi desăvrşirea pieţei unice, politica de cercetare şi dezvoltare,
sistemul monetar european (SME), extinderea votului majoritar în cadrul Consiliului C.E.,
întărirea rolului Parlamentului European etc.
Programul de realizare a pieţei interne unice, ce urma să fie finalizat până în decembrie
1992, cuprindea un set de măsuri, vizând înlăturarea barierelor care încă existau în calea
comerţului intracomunitar.
De asemenea, programul de cercetare tehnologică viza aducerea Comunităţii europene la
egalitate cu Japonia şi S.U.A., state avansate în domeniul tehnologic şi beneficiare ale „celei de-a
treia revoluţii industriale".
„Pachetul Delors". Acordul de la Bruxelles (1988)
Criza bugetară declanşată după intrarea Spaniei şi Portugaliei în Comunitate a determinat
Comisia să adopte o serie de măsuri, la iniţiativa preşedintelui acesteia, Jacques Delors.
„Pachetul Delors", menit să aşeze fondurile comunitare pe baze mai solide, a fost adoptat după
mai multe discuţii contradictorii între Marea Britanie şi partenerii europeni; în cele din urmă, s-a
semnat Acordul de la Bruxelles, care prevedea dublarea fondurilor structurale destinate zonelor
dezavantajate din punct de vedere economic, dar şi controlul mai strict al cheltuielilor destinate
agriculturii.
De asemenea, tot în 1988 se repune pe tapet ideea Uniunii Economice şi Monetare,
U.E.M., preşedintele Comisiei, Jacques Delors, fiind însărcinat cu coordonarea unui comitet de
pregătire a realizării acesteia.
§ 1.2. Tratatele de constituire a Uniunii Europene
Tratatul de la Maastricht (1992).
Guvernul francez şi cel german au colaborat în mod eficient în scopul convingerii celorlalţi
parteneri europeni de necesitatea organizării a două Conferinţe interguvemamentale, una
dedicată uniunii economice şi monetare şi a doua vizând realizarea uniunii politice, astfel încât
procesul de adâncire a integrării europene să fie impulsionat.
Cele două Conferinţe interguvemamentale au avut ca rezultat redactarea unui proiect de
modificare a tratatelor institutive, care a fost analizat de Consiliul European în 1991.
9
12
Adoptat în 1992, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană este considerat „cea
mai importantă reuşită din istoria Comunităţilor europene de la semnarea Tratatului de la Roma".
El reprezintă, alături de Actul Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor
constitutivei.
Structura tratatului poate fi comparată cu un „templu", care enumeră obiectivele sale:
cetăţenia europeană, piaţa unică, integrarea economică şi politica extenă comună) şi trei „piloni"
(se face pentru prima dată referire la cei trei „piloni" pe care se întemeiază Uniunea Europeană 10:
primul, cu caracter comunitar, relevă în esenţă Comunitatea europeana (sau, mai exact,
„Comunităţile europene"), punând accentul pe principiul subsidiarităţii, recunoscut în relaţiile
dintre Uniune şi statele membre, pe crearea unei cetăţenii europene, pe uniunea economica şi
monetară, pe unele domenii specializate ( cultură, protecția consumatorului) și pe întărirea
controlului execitat de Parlamentul European; al doilea „pilon" are un caracter
interguvernamental și se referă la politica externă și de securittate comună; al treilea „pilon", de
asemenea cu caracter interguvernamental, contribuie la consolidarea politicilor din justiţie şi
poliţie, pentru a permite libera circulaţie a persoanelor.
Merită menţionate, în acest context, şi principiile Uniunii Europene inserate în art. 6 din
Tratat: „Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului faţă de
drepturile omului şi a libertăţilor sale fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care
sunt comune tuturor statelor membre".
Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de
către toate statele membre. Ratificarea a fost facilă în cazul majorităţii statelor, însă a întîmpinat
dificultăţi în Danemarca, care, după o tentativă nereuşită de ratificare în 1992, solicită şi obţine
anumite derogări şi clauze excepţionale, referendumul de ratificare fiind reluat cu succes în
199311. Marea Britanie a obţinut aceleaşi derogări, privind adoptarea monedei unice europene.
În opinia lui E. Stancu, Al. Chica, Iu. Conovici, în ciuda acestor beneficii, ratificarea
Tratatului de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993) a fost destul de dificilă, fiind
necesare unele modificări legislative şi derogări, precum şi repetarea unui referendum (în
Danemarca)12. În plus, la doar câţiva ani de la adoptare, Tratatul de la Maastricht necesita deja
unele modificări datorate noului context european, în special extinderilor din 1995 şi celor
preconizate prin includerea fostelor state comuniste. Pentru a fi admise, aceste state trebuiau să
îndeplinească obligaţiile politice, economice şi sociale necesare coordonării politicilor lor cu cele
10
11
Rusu I.E., Gilbert Goring - ,,Dreptul Uniunii Europene”- ed. C.H.Beck, București 2009, pag. 22
12
Chica L-Al., Burada V., Conovici I., Stancu E. ,,Enciclopedia Uniunii europene”- București 2007, pag. 38
13
ale statelor deja membre (aşa-numitele Criterii de la Copenhaga). Acest demers presupunea însă
şi o reorganizare instituţională semnificativă a Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam (1997)
Conferinţa interguvernamentală începută la Torino (1996) şi finalizată la Amsterdam în
1997( a intrat în vigoare în 1999), convocată pentru a analiza rezultatele implementării tratatului
de la Maastricht, s-a transformat într-un forum de dezbatere asupra transformărilor pe care
trebuie să le sufere Uniunea Europeană şi instiluțiile acesteia în vederea funcţionării cu 15
membri, respectiv 27 sau mai multe.
Se încerca obţinerea unor soluţii la probleme cum ar fi: eliminarea ultimelor obstacole în
calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, printr-o mai bună colaborare statală în cadrul
Europolului; necesitatea utilizării mai frecvente a votului majoritar în Consiliul C.E., deoarece
unanimitatea era tot mai greu de obţinut; ponderarea voturilor în Consiliul C.E., astfel încât
alianţe ale statelor mai mici să nu depăşească voturile statelor mai mari; alocarea locurilor în
Comisia Europeană - fiecare stat are dreptul la un comisar sau numărul acestora trebuie limitat?;
politicile în justiţie şi afaceri interne trebuie rezervate în continuare procedurilor
interguvernamentale, sau să revină spre decizie institutor comunitare?.
Marea Britanie s-a opus vehement schimbării modalităţilor de vot în cadrul Consiliului
U.E., adoptînd chiar o politică apropiată de politica „scaunului gol" franceză; astfel, în mod
bizar, miniştrii britanici s-au opus tuturor inițiativelor ajunse pe masa Consiliului, inclusiv a
celor avansate de Marea Britanie. În cele din urmă, venirea la putere a lui Tony Blair a rezolvat
criza, britanicii acceptând clauzele tratatului.
Menit să completeze dispoziţiile Tratatului de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam
reglementează, aşadar, unele aspecte particulare, cum ar fi eliminarea ultimelor obstacole în
calea liberei circulații a persoanelor ( statele colaborînd mai mult în domeniul Europol), crearea
unor instituții comunitare care să facă față unei Uniuni Europene lărgite cuprinzînd state din
Europa centrală și de est.
Tratatul introduce, de asemenea, un concept nou- cooperarea întărită, menit a încuraja
statele membre să facă eforturi mai mari pe calea integrării europene, acționînd în domenii care
nu aparțin exclusiv Uniunii europene13.
Participarea Parlamentului European la desemnarea preşedintelui Comisiei a constituit un
pas important către o mai mare legitimitate democratică.
În plus, prin acest tratat au fost transferate în pilonul comunitar (de competenţă a Uniunii
Europene) unele domenii din pilonul dedicat cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne,
13
Dragoș D.C.-op. cit., pag. 22; Chica L-Al., Burada V., Conovici I., Stancu E.- op. cit., pag. 38
14
printre care regimul vizelor, chestiunea azilului, a imigraţiei ilegale şi cooperarea juridică.
Anterior, aceste probleme erau considerate ca aparţinând exclusiv zonei de reglementare
interguvernamentală. Potrivit opiniei mai multor autori, acest transfer a dus la redefinirea
pilonului, odată cu Tratatul de la Amsterdam, acesta purtând numele de Cooperare poliţienească
şi judiciară în materie penală14.
Finalizarea procesului de realizare a Uniunii Economice şi Monetare (U.E.M.).
Trecerea la moneda unică
Procesul realizării Uniunii Economice şi Monetare a fost gîndit în trei etape- armonizarea
prealabilă (liberalizarea totală a circulaţiei capitalurilor în Uniune, dezvoltarea fondurilor
structurale, pentru reducerea dezechilibrelor regionale), convergenţa reală şi rodajul noilor
instituţii (interzicerea deficitelor bugetare excesive şi înfiinţarea Institutului Monetar European,
format din guvernatorii băncilor centrale naţionale), respectiv introducerea progresivă a monedei
unice europene Euro.
Ce-a de-a treia etapă a procesului de creare a uniunii economice şi monetare a reprezentat-o,
aşadar, introducerea monedei unice europene, bazată pe ECU - unitatea monetară europeană
folosită până la acea dată pentru calculul plăţilor din cadrul bugetului U.E.
Reuniunea la vârf de la Bruxelles, din 1998, a aprobat propunerile Comisiei Europene şi
ale Institutului Monetar European ca 11 dintre cele 15 ţări membre să intre în această a treia
etapă şi să adopte moneda unică începând cu 1 ianuarie 1999. Grecia a fost exclusă, deoarece nu
îndeplinise condiţiile de convergenţă1prevăzute în Tratatul de la Maastricht, iar Marea Britanie,
Danemarca şi Suedia au refuzat să participe.
Ulterior, în 2001, Grecia a intrat la rândul ei în zona Euro, iar la 1 ianuarie 2002, statele
membre, cu excepţia Danemarcei, Suediei şi Marii Britanii, au trecut la utilizarea efectivă a
monedei unice europene.
În 2007, Slovenia a fost primul stat din cele 10 care au aderat în 2004 la Uniune, care a
reuşit îndeplinirea condiţiilor pentru adoptarea monedei unice, alăturându-se celor 12 care deja
utilizau Euro.
După părerea lui V. Marcu, instituirea unei monede unice europene a fost considerată ca
avînd o serie de avantaje: a) evitarea necesităţilor de schimburi valutare şi a costurilor aferente
(diferenţa dintre cursul de vânzare şi cumpărare, comisionul bancar, plata personalului angajat în
schimbul valutar, etc.); b) eliminarea variabilităţii cursurilor de schimb, a riscului valutar şi a
pierderilor cauzate de modificarea cursului nominal; c) simplificarea contabilităţii în cadrul
14
15
operaţiunilor financiare dintre firme, faţă de situaţia utilizării mai multor monede; d) instituirea
unui factor de stabilitate a preţurilor şi de consolidare a cursului valutar real (prin eliminarea
costurilor provocate de inflaţie); e) eliminarea diferenţelor dintre ratele dobânzilor şi mişcările de
capital; f) dispariţia constrîngerilor pe care le suportau guvernele în privinţa balanţelor de plăţi,
întrucât piaţa financiară privată va putea să finanţeze I deficitele financiare, dispărând riscul
valutar.
Au avut loc şi unele dispute potrivit cărora adoptarea monedei unice şi renunţarea la
monedele naţionale ar constitui o atingere a suveranităţii şi independenţei statelor membre15.
Tratatul de la Nisa (2001)
Bătrânul continent Europa a fost martorul unor evenimente fără precedent în ultimele două
decenii: căderea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice, care au bulversat ordinea
geopolitică existentă pe plan mondial. Procesul integrării europene a înregistrat, ca urmare a
acestor transformări, paşi repezi înainte.
Includerea ţărilor din Europa centrală şi de est, precum şi a Ciprului, Maltei şi Turciei în
calculele de extindere, constituie o acţiune de o importanţă istorică pentru Uniunea Europeană.
Obiectivul propus necesită schimbări destul de importante în mecanismele de funcţionare
ale Uniunii, acesta fiind argumentul pentru care a fost organizată Conferinţa interguvernamentală
de la Nisa, din anul 2000.
Conferinţa avea ca scop discutarea amendamentelor la Tratatul de Maastricht, ce sunt
necesare a fi făcute în vederea funcţionării Uniunii cu mai mult de 15 membri. Lucrările sale au
fost încheiate de Consiliul European, întrunit tot la Nisa şi care a reafirmat importanţa istorică a
lărgirii, principiul integrării diferenţiate, în funcţie de performanţele fiecărei ţări, însă şi pe acela
al posibilităţii pe care o au statele candidate de a recupera terenul pierdut în procesul integrării.
Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin
perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state. Majoritatea
instituţiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privința organizării lor, cât şi a
competențelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în
Consiliul U.E., numărul comisarilor europeni poate fi schimbat prin decizia Consiliului U.E. etc.
O altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa, din 2000, este
adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, inspirată din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai extins decât aceasta.
15
16
§1.3. Evoluția Uniunii Europene. Convenţia europeană şi adoptarea Proiectului
Constituţiei Uniunii Europene
Propunerea Fischer. La 12 mai 2000, cu ocazia unui discurs rostit la Berlin, Ministrul de
externe al Germaniei, Joschka Fischer, a dezvoltat o teorie proprie referitoare la Federaţia
europeană. Propunerea sa federalistă este considerată una dintre cele mai elaborate şi având un
caracter profund „integraţionist".
După Fischer, proiectul integrării europene gîndit de Monnet şi Schuman şi-a atins
finalitatea prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam; în prezent, perspectiva extinderii
Uniunii la 27 sau chiar 30 de membri impune reformarea instituţională a Uniunii, pentru a nu se
ajunge la o disoluţie a acesteia.
După Dacian D., soluția preconizată era formarea unei federații europene, bazată pe un
tratat constituțional, care să fie condusă de un Parlament cu rol legislativ și un Guvern cu sarcini
executive. Guvernul european ar urma sa fie urmaşul actualului Consiliu al U.E., fiind format,
prin urmare, din reprezentanţi ai guvernelor naţionale. O soluție alternativă pentru latura
executivă ar fi Președintele UE, ales direct și investit cu plenitudinea puterilor executive16.
Construcția europeană ar fi clădită pe ideea partajului de suverunitate între statele naţiuni
și Europa federală şi pe principiul subsidiarităţii. De asemenea, Fischer încurajează crearea
„nucleului dur" al statelor europene, care au capacitatea şi voinţa de a înainta într-un ritm mai
rapid pe calea integrării şi în jurul cărora să graviteze celelalte state membre.
Propunerea ministrului german a fost primită diferit de statele membre ale UE: cele şase
state fondatoare ale Comunităţilor europene s-au pronunţat favorabil, statele mai mici, cum ar fi
Portugalia, Austria, Irlanda, Grecia, au reacţionat negativ, avînd temerea ca vor fi „înghiţite"
într-o federaţie dominata de „uriaşi"; scepticilor li se adaugă şi statele care tradițional s-au opus
integrării europene accentuate, şi anume Marea Bntanie şi ţările nordice. Dintre statele nou
intrate, Ungaria este favorabilă federalizării, în timp ce Polonia se aliază cu statele nordice,
respingînd ideea.
Dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene, Declaraţia privind Viitorul Europei
(2001). Istoria Uniunii Europene a fost marcată, în timp, de revizuiri succesive ale tratatelor
comunitare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul
de la Nisa). Unele încununate de succes, cum este Tratatul de la Maastricht, altele mai puţin
relevante în ceea ce priveşte adâncirea integrării şi rezolvarea problemelor politice ale Uniunii
(Amsterdam şi Nisa), toate revizuirile au lăsat nerezolvate două aspecte esenţiale pentru evitarea
disoluţiei în viitor a Uniunii Europene: asigurarea funcţionalităţii unei Uniuni cu peste 25 de
16
Dragoș D.C.-op. cit., pag. 30; anexa nr. 1
17
state membre, respectiv conferirea de legitimitate instituţiilor comunitare care trebuie să
reprezinte statele şi popoarele europene.
Propunerea Fischer, precum şi alte luări de poziţie ale personalităţilor marcante din viaţa
politică europeană, au relevat necesitatea deschiderii unei discuţii mai ample asupra viitorului
Uniunii Europene şi asupra unei noi revizuiri a tratatelor comunitare, considerată necesară şi
inevitabilă în dezvoltarea acestor iniţiative, Consiliul European de la Laeken, din decembrie
2001, convins deja de timiditatea reformelor instituţionale prevăzute în Tratatul de la Nisa, a
adoptat Declaraţia asupra viitorului Europei, prin care s-a afirmat angajamentul Uniunii
Europene de a deveni mai democratică, mai transparentă şi mai eficientă. De asemenea, este
afirmată pentru prima dată intenţia de a se adopta o Constituţie europeană , în conformitate cu
dorinţa exprimată de popoarele europene.
Convenţia europeană (2002-2003). Este evident că integrarea europeană este şi o
problemă a popoarelor europene, iar prezenţa acestora la dezbaterea privind viitorul Uniunii este
indispensabilă. Deoarece metoda revizuirii tratatelor comunitare în cadrul unor Conferinţe
interguvernamentale, cu participarea doar a şefilor de stat şi de guverne şi cu excluderea
cetăţenilor europeni, a dat loc multor critici, Consiliul European a gîndit pentru prima dată o altă
formă de revizuire a tratatelor.
Astfel, în vederea realizării unei Conferinţe interguvemamentale cît mai transparente şi mai
deschise, a fost constituită o Convenţie europeană, care a reunit principalii actori ai dezbaterii
privind viitorul Uniunii: reprezentanţii Guvernelor celor 15 state membre şi ale celor 13
candidate (primele 10 cu drepturi depline, iar ultimele 3 - Turcia, România şi Bulgaria, cu statut
de observator); reprezentanţii parlamentelor naţionale din cele 15 state, precum şi din statele
candidate; reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai Comisiei Europene; 13 observatori din
partea Comitetului regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social; Mediatorul european,
reprezentanţi ai partenerilor sociali europeni.
Convenţia avea menirea de a aduce împreună, pentru prima oară în istoria construcţiei
europene, toate punctele de vedere naţionale şi europene, într-o dezbatere deschisă. Cei 105
membri trebuiau să identifice şi să analizeze principalele probleme instituţionale ridicate de
viitoarea dezvoltare a Uniunii şi să redacteze un document cu soluţii pentru aceste probleme,
document care să stea la baza negocierilor din cadrul Conferinţei interguvernamentale de
revizuire a tratatelor, unde se va lua decizia finală17.
Convenţia europeană a fost condusă de un Preşedinte, fostul şef de stat francez Valery
Giscard d'Estaing, şi un Prezidiu, format din n membri: doi vicepreşedinţi, câte un reprezentant
al fiecăruia dintre cele trei state membre care au deţinut preşedinţia Consiliului U.E. pe timpul
17
Ibidem pag. 31
18
Convenţiei, doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, doi reprezentanţi ai Parlamentului
European şi doi din partea Comisiei Europene. Reprezentantul Parlamentului sloven a fost invitat
să ia parte la reuniunile acestui organism, ca exponent al statelor candidate.
Prima sesiune a Convenţiei a avut loc în februarie 2002 şi s-a continuat cu altele,
organizate câte două sau trei zile, de două ori pe lună, timp de 15 luni. În paralel cu sesiunile
desfăşurate la Bruxelles, grupuri de lucru conduse de un membru al Prezidiului Convenţiei au
dezbătut probleme specifice şi determinate.
Una dintre sesiunile plenare ale Convenţiei a fost alocată societăţii civile, care şi-a putut
face auzite opiniile prin vocea reprezentanţilor săi. În continuare, a fost deschis un Forum de
dezbateri cu un site de Internet dedicat în întregime societăţii civile (organizaţii
neguvernamentale, parteneri sociali europeni, oameni de afaceri, mediul universitar şi academic).
Consiliul European de la Thesalonik (2003). Proiectul Constituţiei Uniunii Europene.
Finalizat după mai mult de un an de la demararea dezbaterii, Proiectul de Tratat privind
Constituţia Uniunii Europene a fost prezentat de Preşedintele Convenţiei europene, Valery
Giscard D'Estaing, Consiliului European întrunit la 20 iunie 2003 în Grecia pentru semnarea
tratatelor de aderare a celor 10 state candidate din Europa Centrală şi de Est.
Textul prezentat de Convenţie este un proiect de tratat comunitar, care după regulile
instituite la Maastricht, a stat la baza discuţiilor din cadrul Conferinţei interguvemamentale ce a
început în octombrie 2003, având ca obiect o nouă revizuire a tratatelor comunitare constitutive.
Conferinţa interguvemamemală aducea împreună cele 15 guverne ate statelor membre U.E., cele
10 guverne ale statelor candidate cu care s-au semnat tratatele de aderare, Comisia şi Parlamentul
European, şi cu statut de observator, reprezentanţii României, Bulgariei şi Turciei.
Termenul de finalizare a lucrărilor Conferinţei a fost astfel stabilit încât să preceadă
alegerile parlamentare europene din 2004, iar Constituţia se dorea a fi semnată cât de rapid
posibil după data de 1 mai 2004, data accederii noilor 10 membri.
Marcînd importanţa primului tratat comunitar, semnat la Roma în anii '50, cele 25 de state
membre şi cele 3 state candidate au ales acelaşi oraş pentru semnarea tratatului constituţional, la
29 octombrie 2004.
Adesea criticată, încă de la începuturile proiectului, motiv de negocieri şi dezbateri
interguvernamentale intense, intenţia guvernelor statelor membre de a oferi Uniunii, statelor
membre şi cetăţenilor acestora o Constituţie a trebuit să depăşească numeroase impasuri,
culminând cu eşecul din decembrie 2003 a Summit-ului de la Bruxelles, cînd liderii europeni nu
au putut ajunge la un acord asupra cadrului general al Constituţiei pentru Uniunea Europeană.
La şase luni după acest eşec, liderii europeni au reuşit să-şi reconcilieze punctele de vedere
diferite asupra proiectului de Constituţie. Un impuls în acest sens a fost dat de atacurile teroriste
19
de la Madrid, care au aliniat statele membre în jurul unui obiectiv comun, cel al luptei împotriva
terorismului, şi a făcut ca statele să accepte mai uşor compromisurile necesare pentru ca
proiectul să fie adoptat.
În acest context, după semnarea tratatului constituţional în octombrie 2004, ratificarea lui
urmează să dureze mai mulţi ani, implicînd fie referendumuri naţionale, fie ratificarea prin lege
adoptată de parlamentul naţional, fie o combinaţie între cele două, în funcţie de opţiunea fiecărui
stat membru.
Potrivit opiniei mai multor autori, una din noutăţile faţă de ordinea constituţională actuală
este dobândirea personalităţii juridice de către Uniunea Europeană, ceea ce o transformă în
subiect de drept internaţional, în prezent doar Comunităţile beneficiind de acest statut. De
asemenea, în textul Constituţiei sunt incluse o clauză de solidaritate, care obligă statele membre
să fie solidare cu statul UE care este victimă a unor atacuri teroriste sau calamităţi, precum şi
unele prevederi importante referitoare la reprezentarea pe plan extern a Uniunii (de exemplu,
înfiinţarea postului de Ministru al Afacerilor Externe al UE şi a unei noi funcţii de Preşedinte al
Consiliului European)18.
Impasul creat de respingerea tratatului constituţional în unele state membre
Confirmînd, din păcate, previziunile analiştilor, referendumurile organizate în unele state
europene pentru aprobarea proiectului constituţional au scos la lumină nemulţumiri mai vechi ale
cetăţenilor europeni faţă de „birocraţii de la Bruxelles" şi faţă de decizia de a accepta Turcia la
negocierile de aderare. La aceste nemulţumiri s-au adăugat altele, legate de politica internă a
unor state membre, motiv suficient, în opinia electoratului, pentru a da un vot negativ oricărei
propuneri susţinute de guvernele naţionale, indiferent de obiectul acesteia19.
Astfel, referendumurile constituţionale organizate în Franţa şi Olanda în mai-iunie 2005 au
arătat o ruptură semnificativă între politicienii europeni şi cetăţenii europeni. Franţa a respins cu
aproape 55% ratificarea tratatului constituţional, în timp ce în Olanda procentul a fost şi mai
mare de 62%.
În ciuda faptului că alte state au aprobat prin procedura parlamentară sau referendară
proiectul constituţional (Spania, Italia, Germania, Austria, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Belgia, Grecia Cipru, Luxemburg, Malta), situaţia Constituţiei U.E. este incertă.
Parlamentul polonez nu a reuşit ratificarea în iulie 2005, sarcina revenind noului parlament ales.
Marea Britanie, Portugalia, Suedia, Irlanda şi Danemarca şi-au amînat referendumurile sau
ratificarea parlamanetară pe termen nedeterminat, iar Estonia şi Finlanda vor ratifica prin
procedură parlamentară proiectul la sfîrşitul anului 2005.
18
19
Dragoș D.C.- op. cit., pag. 34
20
Explicaţia comportamentului electoral francez şi olandez, a scorului redus obţinut la
referendumul din Luxemburg, dar şi probabilitatea respingerii textului în Marea Britanie, are în
vedere mai multe aspecte.
În primul rând, Uniunea Europeană continuă să se extindă, invitând tot mai multe state
europene şi cvasi-europene să adere. Cetăţenii europeni vor să ştie până unde va merge această
extindere şi cînd se va opri, pentru a face loc întăririi contrucţiei comunitare. Populaţia Uniunii,
mai ales din vechile state membre, nu-şi poate închipui cum va arăta Europa peste 30 de ani, iar
politicienii europeni nu sunt dispuşi să trateze cu seriozitate această problemă şi să ofere un
răspuns credibil. Nimeni nu şi-ar fi închipuit în 1990 dimensiunile şi complexitatea actuală a
construcţiei europene, de aceea cetăţenii europeni au senzaţia că nu au fost consultaţi suficient în
acest proces de extindere, iar Constituţia acordă un „cec în alb" instituţiilor europene şi
politicienilor europeni pentru extinderea nedefinită a Uniunii. Perspectiva viitorului european
aduce cu ea teama destrămării modelului social european, pierderea locurilor de munca bine
plătite în favoarea est-europenilor, disoluţia valorilor U.E.
În acest context, invitarea Turciei la negocieri a dat o lovitură dură euro-optimiştilor, iar
ulterior, apropierea constantă de Uniune a Ucrainei, un alt stat uriaş, a avut un efect asemănător,
datorită perspectivei ca raportul de forţe între statele membre să se schimbe fundamental în
favoarea noilor veniţi. Situaţia este îngreunată şi de faptul că Turcia refuză puţin în acest
moment, să discute varianta ,, parteneriatului privilegiat” cu Uniunea, în schimbul aderării. Mai
mult, la uşa Uniunii vor bate şi alte state care deja îşi exprimă intenţii în acest sens: Norvegia,
Elveţia, Croaţia, Bosnia, Serbia, Macedonia, Moldova, Albania, Ucraina. Aderarea acestor
state ar duce la o Uniune cu 37 de membri; oricît de bine ar suna acest lucru în teorie, practic
funcţionarea Uniunii în aranjamentele instituţionale existente acum ar fi periclitată. Federalismul
ar fi o soluţie, însă ideea sperie multe state europene şi nu constituie o variantă de discuţie în
prezent.
În al doilea rând, statele vest europene au dificultăţi în menţinerea modelului social ce a
funcţionat până acum cu succes, confruntându-se cu o populaţie îmbătrânită şi cu un colaps al
sistemului de asigurări sociale. Ameninţarea forţei de muncă est şi central europeană este
considerată un alt factor de nemulţumire a populaţiei din statele din vestul Europei, deşi slujbele
vizate de est europeni sunt cele slab plătite, care oricum n-ar fi acceptate de cetăţenii statului
vestic.
În acest moment, când textul constituţional a fost respins de două state fondatoare ale
Comunităţii europene şi când alte state, confruntîndu-se cu aceeaşi perspectivă sumbră, încearcă
să găsească soluţii disperate, opinia publică europeană este divizată între două puncte de vedere:
unul, oficial, care recunoaşte că procesul de ratificare al Constituţiei este în impas, însă susţine
21
continuarea lui şi reluarea referendumurilor după o perioadă de reflecţie şi de explicare a
conţinutului proiectului cetăţenilor europeni , respectiv al doilea, aparţinînd presei europene şi
societăţii civile, care constată „decesul" proiectului constituţional în această formă şi propune o
nouă dezbatere europeană asupra viitorului Uniunii.
Problema este că proiectul a fost înţeles destul de corect de cetăţenii europeni şi nu
necesită explicaţii suplimentare; pur şi simplu, prevederile sale sunt considerate inacceptabile de
aceştia: ideea unei Uniuni tot mai extinse şi mai adâncite între statele membre nu mai corespunde
idealurilor de bunăstare ale europenilor20.
Atît Franţa, cât şi Olanda s-au confruntat în ultimii ani cu o problematică economico-
socială internă complexă, dar cauzele eşecului celor două referendumuri sunt mult mai profunde
decât sancţionarea unor guverne de către propriul electorat. Este vorba, în egală măsură, de
teama că extinderea Uniunii aduce cu ea dumping social, delocalizare şi şomaj crescut în
„vechea Europă", de adâncirea decalajului între viziunea elitelor şi aşteptările opiniei publice, de
comunicarea deficitară cu populaţia. „Nu"-ul francez şi olandez nu reprezintă un dezacord cu
textul Tratatului Constituţional (majoritatea votanţilor nu au citit Tratatul şi cunosc puţin despre
conţinutul documentului), ci expresia unei stări de nemulţumire mult mai generale la nivelul
opiniei publice. Rezultatele referendumurilor din Franţa şi Olanda sunt consecinţa unui deficit
democratic real, iar votul negativ a fost o sancţiune pentru întreaga clasă politică europeană,
deoarece Tratatul Constituţional a fost susţinut de majoritatea forţelor politice din ţările Uniunii
Europene.
Cotidianul olandez De Volkskrant încerca, în ediţia din 16 iunie 2005, o analiză a votului
negativ, ajungând la concluzia că „Europa nu poate funcţiona decât dacă rămâne pluriformă" şi,
acuzînd liberalizarea excesivă promovată de la Bruxelles: „ Făcîndu-se apel la concurenţa
nelimitată, acest proces - de la normele impuse pentru bere şi brânză, până la căi ferate şi sisteme
de comunicaţii - se amestecă tot mai frecvent în specificul naţional şi, din acest motiv, începe să
ia forme ameninţătoare pentru ideea europeană". Francezii şi olandezii au văzut în liberalizarea
pieţei un factor nivelator în plan cultural şi au identificat Tratatul Constituţional drept un
promotor al acestui liberalism. Nu trebuie neglijat nici faptul că domenii aflate tradiţional în
competenţa naţională, cum sunt apărarea şi politica externă, sunt trecute prin noul act
fundamental al UE în zona deciziei mixte - naţional/comunitar - ceea ce, neexplicat
corespunzător, poate creea confuzie şi frustrare la nivelul opiniei publice.
Schimbarea radicală a mediului internaţional în ultimii ani, fenomenul progresiv de
globalizare ce afectează întreaga lume, faptul că UE a ajuns în faza în care este, practic, obligată
20
Dragoș D.C.- ,, Uniunea Europeană : Instituții, Mecanisme”- ed. C .H. Beck, București 2007, pag. 36
22
ca, după realizarea Uniunii monetar să avanseze spre o Uniune politică, în caz contrar însemnând
că şi-a atins limitele, apariţia unor noi riscuri de securitate (atentate teroriste majore, conflicte
locale de sorginte etnică sau religioasă în Europa sau la porţile ei, crima organizată, migraţie
ilegală), precum şi faptul că în plan social populaţia din statele membre ale UE se simte încă
departe de ceea ce se decide la Bruxelles, pentru ea şi în numele ei, pot fi considerate tot atâtea
explicaţii pentru situaţia actuală. O altă cauză o constituie percepţia ca extinderea UE cu cei zece
noi membri s-a făcut prea repede, iar „indigestia" - prezisă de unii analişti să apară la doi-trei ani
după valul masiv din luna mai 2004, deci când România şi Bulgaria ar fi fost deja admise în
Uniune - a venit, mai curând, pe fondul anunţării continuării procesului de extindere cu alte noi
ţări candidate.
Conform opiniei lui Philippe C. Schmitter, Uniunea Europeană nu are nevoie de o
Constituţie, nu numai fiindcă s-a descurcat destul de bine cu o cvasiconstituţie bazată pe tratate
succesive, dar şi fiindcă flexibilitatea oferită de lipsa unei repartizări clare a competenţelor între
aceasta şi statele sale membre şi, mai ales, absenţa unei definiţii comune a scopului politic final
(aşa-numita finalité politique) reprezintă exact elementele de care va avea nevoie Uniunea
Europeană în anii următori, când va fi nevoită să înfrunte dubla provocare de a stăpâni efectele
unificării monetare şi de a face faţă dislocărilor generate de lărgirea sa. Mai mult, istoria
sugerează faptul că Uniunea Europeană nu este pregătită pentru o constituţionalizare statală la
scară largă21.
Însă în opinia lui Jürgen Habermas, o constituție europeană ar crește capacitatea statelor
membre ale Uniunii Europene de a acționa împreună, fără să afecteze cursul specific și
conținutul politicilor ce ar putea fi adoptate22.
La rândul sau, premierul Olandei, Jan Peter Balkenende, expunând în faţa Parlamentului
European, viziunea guvernului de la Haga cu privire la stadiul actual al construcţiei europene,
arăta că: „Europa este un proiect unic, de succes. Eforturile actuale trebuie să se axeze mai
degrabă pe valorile şi preocupările comune, decît pe diferenţele dintre statele membre. Europa a
evoluat, pe de o parte, de la o structură cu 6 membri la o Uniune cu 27 membri, de o manieră
percepută de cetăţenii olandezi drept prea rapidă, iar, pe de altă parte, şi-a extins competenţele la
numeroase politici. Este nevoie de timp pentru construirea unei noi solidarităţi europene. Olanda
considera că un Tratat de natură constituţională, cum este actualul TC. este problematic pentru că
induce cetăţenilor olandezi sentimentul că îşi pierd identitatea"23.
§ 1.4. Cadrul instituțional al Uniunii Europene și competențele sale
21
Rugowski Ralf, Tuner Charles- ,, Forma noii Europe’’- ed. Cartier, Chișinău 2009, pag. 56
22
Rugowski Ralf, Tuner Charles- op. cit. , pag. 41
23
Jinga I.- ,, Uniunea Europeană în căutarea viitorului”- ed. C. H. Beck, București 2008, p. 107
23
Potrivit spuselor lui Dacian Dragoș, sistemul instituţional al Uniunii Europene este format
din Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul de miniştri, Curtea
de Justiţie. De asemenea, un rol important în politica economică şi monetară a Uniunii îl joacă
Banca Central Europeană, în timp ce Curtea auditorilor (Curtea de Conturi) verifică veniturile şi
cheltuielile Uniunii24. Ca organisme consultative, continuă să funcţioneze Comitetul regiunilor şi
Comitetul economic şi social.
Parlamentul European, forul de reprezentare a popoarelor europene, are rol de co-
legislator şi de autoritate bugetară, alături de Consiliu, şi exercită controlul asupra Comisiei.
Parlamentul alege Preşedintele Comisiei25.
Domeniile în care procedura codeciziei se aplică sunt mai numeroase, iar noua denumire
sub care procedura este cunoscută este aceea de „procedură legislativă".
Numărul maxim de parlamentari europeni aleşi prin sufragiu direct pentru un mandat de 5
ani este de Consiliul European, la propunerea Parlamentului European. Numărul de mandate pe
care fiecare stat membru îl vor avea în Parlament.
Consiliul European are rolul de a da Uniunii impulsurile politice necesare continuării
dezvoltării sale. Nu are puteri legislative, lucrează prin consens, reuniunile sale fiind, de regulă,
trimestriale26.
Consiliul este format din şefii de stat sau de guvern din statele membre, Președintele
Consiliului şi Preşedintele Comisiei (ultimii doi fără drept de lucrări va participa şi Ministrul de
Externe al Uniunii. Preşedintele Consiliului este ales de către membrii acestuia, cu majoritate
calificată, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, cu posibilitate de reînnoire a mandatului o
singură dată. Demiterea se face respectând aceeaşi procedură. Rolul preşedintelui va fi acela de a
prezida şi a impulsiona lucrările Consiliului European, precum şi de a reprezenta Uniunea în
domeniul politicii externe şi de securitate comună, fără a prejudicia atribuţiile Ministrului de
Externe al Uniunii.
Consiliul de miniştri, format din câte un reprezentant de nivel guvernamental (ministru) al
fiecărui stat membru, este organul legislativ şi bugetar al Uniunii (împreună cu Parlamentul) şi
are rolul principal în procesul de decizie din domeniul politicii externe şi de securitate comună.
Formaţiile sale vor fi diferite: în fomaţie generală, va asigura, alături de Comisie, pregătirea şi
desfăşurarea reuniunilor Consiliului European; în formaţie legislativă, va asigura, împreună cu
Parlamentul European, adoptarea legilor-cadru europene şi a legilor europene, în conformitate cu
prevederile Constituţiei; în această formaţie, Consiliul va fi format din câte unul sau doi
24
Dragoș D.C.- op. cit, pag. 134- 137
25
Alesina Alberto, Francesco Giavazzi- ,, Viitorul Europei”- traducere V. Levițchi, ed. ARC, Chișinău 2008, pag.
126
26
Allan Thatham, Osmochescu E.- ,,Dreptul Uniunii Europene”- ed. ARC, Chișinău 2003, pag. 35- 61
24
reprezentanţi ai statelor membre, a căror expertiză reflectă problemele înscrise pe agenda
Consiliului.
Consiliul afacerilor externe va asigura, în baza liniilor directoare precizate de Consiliul
European, realizarea politicii externe şi de securitate comună, sub conducerea Ministrului de
Externe al Uniunii Europene.
Consiliul European va adopta o „decizie europeană" prin care să fie prevăzute alte formaţii
de lucru ale Consiliului de miniştri.
Preşedinţia formaţiilor de lucru ale Consiliului de miniştri (cu excepţia celei de afaceri
externe) va fi asigurată timp de cel puţin un an de reprezentantul unui stat membru desemnat prin
rotaţie, în conformitate cu regulile ce vor fi adoptate de Consiliul European printr-o „decizie
europeană".
Comisia Europeană. Creată ca organ independent ce reprezintă interesul comunitar este
chemată să asigure aplicarea Constituţiei şi să vegheze la aplicarea ei de către celelalte instituţii
comunitare. Comisia are drept de iniţiativă legislativă, urmând ca Parlamentul şi Consiliul să
adopte împreună legislaţia. Comisia asigură formularea şi implementarea politicilor comunitare,
administrează bugetul şi programele comunitare, cu ajutorul administraţiilor naţionale.
Comisia reprezintă Uniunea în negocierile internaţionale din toate domeniile, cu excepţia
domeniului politicii externe şi de securitate comună, unde va interveni Ministrul de Externe al
Uniunii27.
Conform opiniei lui Munteanu Ș., comisia decide cu majoritate simplă şi este responsabilă
colectiv în faţa Parlamentului European, care poate adopta o moţiune de cenzură28.
Pentru viitor, Comisia va fi compusă astfel: Colegiul va cuprinde Preşedintele Comisiei.
Ministrul afacerilor externe ca vicepreşedinte şi 13 comisari europeni, selectaţi din statele
membre pe baza unui sistem echitabil de rotaţie. Din statele membre care nu au comisari într-un
mandat, Preşedintele Comisiei va desemna comisari fără drept de vot.
Preşedintele Comisiei va fi numit ca şi până acum, însă Consiliul European va trebui să
ţină seama în propunerea pe care o face Parlamentului European de rezultatul alegerilor
europene. Numirea comisarilor de către Preşedinte va fi făcută de pe liste de câte 3 candidaţi (în
care să fie şi o femeie sau, invers, şi un bărbat), propuse de fiecare stat membru.
Ministrul de externe al Uniunii. Una dintre cele mai spectaculoase inovaţii ale Proiectului
constituţional vizează acest post, care se vrea a fi unul care să dea consistenţă politicii externe şi
de securitate comună a Uniunii şi să promoveze o persoană în care statele terţe să identifice mai
uşor „vocea" Uniunii pe plan internaţional.
27
Diaconu N. - ,, Sistemul instituțional al Uniunii Europene” -ed. Luminalek, București 2001, pag. 68
28
Munteanu Ș.- ,,Integrarea europeană o perspectivă juridico- filosofică”- ed. C.H.Beck, București 2006, pag.125
25
Ministrul va fi numit de Consiliul European cu majoritate calificată, cu aprobarea
Preşedintelui Comisiei. Această dublă condiţie la numire reflectă dubla funcţie pe care persoana
în cauză o va avea: reprezentant al Consiliului pentru politica externă, respectiv vicepreşedinte al
Comisiei.
Curtea de Justiţie. Curtea va cuprinde actuala Curte Europeană de Justiţie. Tribunalul de
Primă Instanţă (denumit de proiect înalta Curte) şi tribunale sau curţi specializate.
Atribuţiile Curţii vizează soluţionarea litigiilor dintre statele membre, dintre Uniune şi
statele membre, dintre instituţiile unionale şi dintre particulari şi Uniune. Ea rezolvă, de
asemenea, cererile de interpretare a dreptului comunitar adresate de tribunalele naţionale,
necesare în vederea aplicării unitare a dreptului comunitar pe teritoriul unional.
Important de reţinut este şi faptul că, potrivit proiectului de Constituție cetăţenii europeni
vor putea contesta mai uşor reglementările Uniunii, chiar dacă nu-i privesc personal, posibilitate
care nu există în conformitaie cu tratatele comunitare aplicabile în prezent. De asemenea, statelor
membre le vor fi impuse sancţiuni mai drastice pentru nerespectarea dreptului comunitar şi a
deciziilor Curţii de Justiţie.
Banca Centrală Europeană, creată în vederea gestionării procesului de trecere la moneda
unică. Banca dirijează prin organele sale Sistemul European de Bănci Centrale, format din
aceasta şi din băncile centrale din statele membre care au adoptat Euro şi care are sarcina de a
administra dezvoltarea sistemului monetar unic, de a menţine stabilitatea preţurilor, precum şi
funcţionarea sistemului de plăţi intracomunitare.
Curtea auditorilor monitorizează veniturile şi cheltuielile comunitare, fiind instituţia de
audit financiar a Uniunii.
Comitetul regiunilor reprezintă autorităţile locale şi regionale, fiind consultat de Consiliu şi
Parlament în domenii cum ar fi educaţia, sănătatea publică, coeziunea economică şi socială.
Membrii săi sunt numiţi de Consiliu pentru un mandat de 5 ani, fiind în număr de maxim 350.
Consiliul Economic şi Social. format din reprezentanţi ai organizaţiilor economice şi
sociale şi ai societăţii civile, este consultat de regulă, în procedura legislativă, fiind format tot din
maxim 350 de membri, numiţi de Consiliu pentru 5 ani.
În opinia autorilor Chica L., Burada V., Stancu E., pe plan extern, Comunitatea Economică
Europeană a început să fie un actor internaţional important, încă de la sfârşitul anilor '60, prin
participarea la negocierile economice din cadrul GATT, încheierea unor convenţii de liber
schimb cu restul statelor AELS şi elaborarea unei politici de dezvoltare destinate în special
statelor sărace. De asemenea, în anii '70 şi '80, statele membre au iniţiat şi dezvoltat Cooperarea
26
Politică Europeană (un cadru flexibil de coordonare comună a politicilor externe), precum şi
unele politici economice comune29.
Competenţele explicite şi competenţele implicite ale Uniunii Europene. Competenţele
exclusive, competenţele partajate şi competenţele rezervate
Conform opiniei lui Gragoș Dacian, competenţele explicite sunt cele prevăzute în mod clar
în tratate, „conferite prin tratate". În exercitarea acestor competenţe, instituţiile comunitare pot
adopta acte comunitare pentru realizarea obiectivelor propuse30.
Dimpotrivă, competenţele subînţelese sau implicite rezultă din interpretarea finalistă a
tratatelor, din faptul stabilirii de către tratate a unor obiective de atins, fără a se specifica în mod
expres mijloacele de atingere a acestora şi instituţiile care sunt responsabile cu realizarea lor.
Obiectivele trebuie atinse prin acţiunea comunitară, prin urmare, în acest fel sunt date instituţiilor
comunitare puteri discreţionare în alegerea măsurilor necesare pentru ducerea la îndeplinire a
obiectivelor prevăzute în tratatele comunitare. Regula este ca decizia să fie luată de Consiliul
U.E., la propunerea Comisiei Europene şi după consultarea Parlamentului European.
Competenţele exclusive sunt acele atribuţii transferate de statele membre Comunităţilor
europene în mod definitiv şi este vorba de polinca comercială comună şi de politica de
conservare a resurselor maritime în aceste domenii, statele membre nu mai au drept de legiferare,
ci doar aplicare a măsurilor dispuse prin acte comunitare.
Competenţele partajate de Uniune cu statele membre reprezintă majoritatea competenţelor,
în aceste domenii fiind posibilă fie intervenţia Uniunii fie cea a statelor membre, cu respectarea
principiului subsidiarităţii.
Competenţele naţionale rezervate aparţin în continuare doar statelor membre (de exemplu,
fiscalitatea directă), însă acestea trebuie să respecte supremaţia dreptului comunitar în
exercitarea lor.
Încă de la începuturile lor, Comunităţile europene şi Uniunea Europeană au suscitat
discuţii aprinse în rândul politicienilor, mediului academic sau cetăţenilor europeni.
Conform opiniei lui Dragoș Dacian, confruntarea are loc între mai multe curente de opinie:
curentul federalist, care priveşte Uniunea ca un „supra-stat", curentul confederaliat, care îmbină
suveranitatea naţională cu integrarea europeană într-un sistem politic suis generis, și curentul
naţionalist, al „Europei naţiunilor", cît înţelege integrarea europeană ca un proces de cooperare
între guvernele naţionale31.
29
30
Dragoș D.C.- op. cit, pag. 103, 104
31
Dragoș D.C.- op. cit, pag. 143
27
Viziunea „părinţilor fondatori" ai Uniunii Europene a fost o federație europeană,
supranaţională, cu competenţe largi de decizie. Acest obiectiv reiese din Declaraţia Schuman din
9 mai 1950.
Preşedintele francez Charles de Gaulle a fost cel mai mare susținător al Europei
confederate, formate din state independente, care singure au dreptul de decizie; „Statele naţiuni
sunt singurele entităţi care dispun, spre deosebire de organizaţiile supranaţionale, de legitimitate.
Care sunt realităţile Europei? Care sunt bazele pe care se poate construi? De fapt, satele sunt cele
care, fiind, e adevărat, foarte diferite unele de altele au fiecare un suflet, o istorie" - spunea de
Gaulle. În opinia aceluiaşi om politic Europa trebuie să fie independentă faţă de Statele Unite,
fiind criticabile încercările unor state europene de a o plasa sub influenţa americană32.
În fine, cea de-a treia opţiune, o Europă interguvemamentală, este susținută făţiş sau
disimulat de Marea Britanie, tributară încă în plan ideologic şi politic relaţiei sale cu S.U.A.,
izolării ei insulare, precum nivelului de dezvoltare superior. De asemenea, statele nordice și în
special Danemarca profită cel mai mult de pe urma întârzierilor în procesul de integrare adîncită,
preferînd formele de cooperare interguvernamentală.
Conform opiniei lui Dacian Dragoș, extinderea Uniunii Europene la peste 25 de membri
pune probleme deosebite din punct de vedere al adîncirii integrării europene, mai multe scenarii
fiind prefigurate: Europa „à la carte", care presupune alegerea politicilor comunitari în funcţie
de interesul imediat al statelor membre, această soluţie implică reducerea rolului pe care-l joacă
instituţiile comunitare, în favoarea unei cooperări interguvernamentale; Europa „cu mai multe
viteze", în care există niveluri diferite de integrare a statelor membre ; Europa „cu nucleu tare"
presupune formarea unui nucleu federal de state care sunt dispuse (şi capabile) să continue
integrarea, în timp ce relaţiile lor cu celelalte state rămân flexibile33.
Concluzionînd, putem spune că Uniunea Europeană continuă să se integreze într-un proces
evolutiv, extinzîndu-și competențele economice la cele politice, avînd direcții de consolidare a
Uniunii într-un organ supranațional, prin evoluția sa instituțională, care are scopul de a atinge
interesele statelor europene, prin unificarea forțelor sale.
Capitolul II. CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DE LA NAȚIONAL LA

SUPRANAȚIONAL.
§ 2.1. Politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene
32
Ibidem pag. 42
33
Dragoș D.C.- op. cit, pag. 43
28
Politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) constituie ai doilea pilon al Uniunii
Europene. Ea este regulamentată în art, J.1 - J.11 din Tratatul de la Maastricht, precum şi în alte
dispoziţii normative.
Conform art. J.1. par. 1, P.E.S.C are vocaţie generală acoperind toate domeniile politice
externe şi de securitate a statelor membre, aşa cum este definită şi aplicată de către Uniunea
Europeană şi de către statele membre. Deciziile de aplicare în aceste domenii sunt adoptate de
către Consiliul prin unanimitate de voturi, fără ca această cerinţă a unanimităţii să constituie
motiv de neadoptare a documentelor în caz de abţinere. În unele situaţii, Consiliul poate decide
cu majoritate calificată. Consiliul are în vedere principiile politice stabilite de către Consilieri
European, care conform art. D din Tratatul de la Maastncrit, trebuie să informeze Parlamentul
European cu privire la stadiul realizării obiectivelor P E S C.
În paragraful 2 al art. J.1 se stabilesc ca obiective ale PESC în salvgardarea şi dezvoltarea
valorilor comune ale statelor, independenţei şi securităţii Uniunii Europene, a păcii, a
democrației și respectării drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, făcîndu-se
referire la principiile prevăzute în Carta O.N.U., în Actul final de Helsinki din 1975 şi în Carta
de la Paris pentru o nouă Europă.
Obiectivele apărării comune sunt stabilite în art. J.4., paragraful 1 din Tratatul de la
Maastricht ca fiind ansamblul chestiunilor privind securitatea Uniunii Europene, inclusiv a celor
care pot conduce la un moment dat la o apărare comună34.
În declaraţia privind Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) în paragraful 1, se apreciază că
se are în vedere, în perspectiva apărării comune, solicitarea elaborării şi aplicării deciziilor şi
acţiunilor U.E.O. în acest sens, în compatibilitate cu politica Organizaţiei Tratatului Atlanticului
de Nord.
La întâlnirea Consiliului European din 1996 s-a prevăzut posibilitatea revizuirii art. J.4 din
Tratatul de la Maastricht pe baza propunerilor Consiliului miniştrilor şi în funcţie de evaluarea
progreselor şi de experienţa în acel moment în domeniul respectiv (art. J.4 par. 4 şi art. N par. 2
lit A şi B).
În vederea realizării acestor obiective comunitare sunt prevăzute ca modalităţi: cooperarea
sistematică între statele membre (art. J.2) și acţiunile comune (art. J.3).
Cooperarea sistematică între statele membre are în vedere o concentrare a acţiunilor
acestor state cu prilejul sesiunilor Consiliului, prin care să se asigure realizarea unei "poziţii
comune" care să ducă la acţionarea în acelaşi sens a tuturor statelor comunitare.
34
29
Acţiunile comune se referă la domeniile în care statele membre au ,, interese importante în
comun" şi care pot fi stabilite prin deciziile Consiliului ca făcând obiectul unei acţiuni comune -
în ceea ce priveşte obiectivele urmărite, mijloacele şi procedeele de acţiune, condiţiile şi durata
acestora - pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European. Având în vedere importanţa
deosebită a acestor domenii pe plan regional cât şi pe plan internaţional, art. J.5 par. 4 stabileşte
sarcina membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U. (Franţa. Marea Britanie) de
a apăra în cadrul acestei politici comunitare poziţiile şi interesele acestora în Consiliul de
Securitate.
Se statuează prin art. J.7 şi o cooperare între Consiliul European și Parlamentul European,
care este consultat prin preşedintele său în ceea ce priveşte orientările generale ale P.E.S.C., şi
căruia i se prezintă informări şi participă la dezbateri pe această temă, având şi posibilitatea de a
ridica anumite chestiuni şi a face recomandări.
Președintele reprezintă Uniunea în problemele care privesc P.E.S.C. și este responsabil de
punerea în aplicare a acţiuniloe comune.
Comisia și statele membre au, de asemenea, posibilitatea de a sesiza Consiliul cu anumite
probleme şi propuneri, iar în caz de urgenţă, pot cere o reuniune extraordinară a Consiliului
European. Această reuniune poate fi convocată şi de către preşedintele Consiliului, în cazuri
excepționale, din oficiu sau lacrearea Comisiei sau a unui stat membru în termen de 48 de ore,
sau in termen mai scurt în caz de necesitate absolută.
Tratatul de la Amsterdam cuprinde un număr important de dispoziţii privind P.E.S.C.,
reglementate în Titlul V (art.J1 - J18), reluând multe dintre prevederile Tratatului de la
Maastricht, dar adăugând şi reglementări noi.
Astfel. în art. J2 din tratat se prevede că Uniunea Europeană, urmăreşte realizarea
obiectivelor în acest domeniu prin: definirea principiilor şi orientărilor generale ale P.E.S.C.;
luarea deciziilor privind strategiile comune; adoptarea acţiunilor comune; adoptarea de poziţii
comune; intensificarea cooperării între statele membre în conducerea politicilor lor35.
În art. J13 para. 1 se prevăd şi situaţiile când Consiliul poate hotărî cu majoritate calificată:
atunci când în baza strategiei comune adoptă acţiuni comune şi poziţii comune sau ia orice
decizie bazată pe strategia comună; când adoptă decizii de punere în aplicare a unei acţiuni
comune sau strategii comune;
Art. J16 stabileşte că Secretarul general al Consiliului, ca înalt Reprezentant pentru
P.E.S.C., asistă Consiliul şi Preşedinţia în problemele respective şi contribuie în special la
formularea, elaborarea şi aplicarea deciziilor politice, iar când este necesar, conduce la cererea
Preşedinţiei, în numele Consiliului, dialogul politic cu terţii.
35
Manolache O.- ,,Dreptul comunitar”- ed. All, București 1995, p. 335, 336
30
Ori de câte ori Consiliul consideră necesar, poate să numească un reprezentant special
căruia să-i confere un mandat legat de anumite probleme politice particulare.
Sarcini noi sunt stabilite şi pentru Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), ca parte
integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, prevăzîndu-se accesul la o capacitate operaţională de
apărare, în special în domeniul misiunilor umanitare, de menţinere a păcii şi în misiunile cu
unităţi de luptă combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de restabilire a Păcii.
Prin tratatul de la Nice 2001, s-au format Comitetul politic și Comitetul pentru securitate,
acțiunile cărora vizează implimentarea în țările terțe politica de securitate și pace, menținerea
relațiilor cu aceste țări, democratizarea lor și menținerea relațiilor de comerț în scopul
convingerii șefilor de guvern în procesul politicilor comunitare.
Comitetul pentru securitate asigură menținerea păcii în Uniune, asigurarea securității și
chiar dezvoltarea armatei în apărarea ei.
Comitetul Militar reprezintă cel mai înalt for al Consiliului şi conduce toate activităţile
militare. Faţă de CPS, el adoptă o funcţie de consultant pe probleme militare, oferind linii
directoare Statului Major. CMUE este alcătuit din şefii de state majore din statele membre.
Preşedinţia Comitetului este asigurată de un general sau amiral cu patru stele, numit de Consiliu
pe termen de trei ani.
Statul Major (SMUE) îndeplineşte — la fel ca CPS — funcţii de analiză şi planificare în
vederea îndeplinirii Misiunilor Petersberg. Mai concret, acesta se ocupă cu alerta timpurie,
estimarea situaţiilor şi planificarea strategică. Pentru a-şi putea îndeplini în mod eficient
funcţiile, el întreţine relaţii permanente cu statele majore naţionale şi cu NATO. SMUE este o
direcţiune generală în cadrul Secretariatului Consiliului şi are cca. 100 de angajaţi.
PESC nu afectează obligațiile statelor la apartenența lor la NATO, politicie acestor
organizații fiind compatibile.
§2.2. Noua strategie de integrare a politicilor europene de securitate şi apărare

în tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ratificarea sa de către
cele 27 state membre ale Uniunii Europene. Documentul amendează tratatele actuale în vigoare,
fară a le înlocui, numele său oficial fiind „Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului pri-
vind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene". Rezultatul vizat
este transformarea Uniunii într-o prezenţă importantă în sistemul global al secolului al XXI-lea şi
depăşirea condiţiei de simplu club de comerţ liber, specifică evoluţiei UE din a doua jumătate a
secolului trecut.
31
Astfel, acest tratat îşi propune crearea cadrului necesar pentru impulsionarea dezvoltărilor
din domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, inclusiv la nivelul Politicii de Securitate şi
Apărare Comun ut. in acelaşi timp, prevederile cuprinse în cadrul acestuia vor influent
capacitatea Uniunii Europene de a se manifesta ca un actor importa, în relaţiile internaţionale în
următorii 10 ani, dat fiind faptul că în anul 2020 Uniunea se va baza încă pe cadrul instituţional
stabilit de acest document
Principalele direcţii trasate prin Tratatul de la Lisabona urmăresc construcţia unei Europe
noi, care să îndeplinească următoarele obiective: o Europă mai democratică şi mai transparentă,
o Europă mai eficientă; o Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidantaţii; manifestarea
Europei ca actor pe scena internaţională.
Evaluarea Tratatului de la Lisabona prin prisma transformării instituționale evidenţiază
faptul că, pentru prima dată, un tratat cuprinde toate aspectele politicii externe ale UE într-un set
comun de principii şi obiective, iar principalele noutăţi în domeniul Politicii Externe şi de
Securitate Comună/Politicii de Securitate şi Apărare Comună sunt următoarele: dubla postură a
noului înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi politica de Securitate; crearea Serviciului
European de Acţiune Externă (SEAE); prin dobândirea personalităţii juridice de către UE şi
adoptarea principiului „solidarităţii comune", tratatul intenţionează întărirea statutului
internaţional al Uniunii; creşterea nivelului de ambiţie al UE prin extinderea gamei „misiunilor
de tip Petersberg"36.
Structura procesului decizional în acest domeniu este preponderent de tip
interguvemamental, cu tendinţa de transformare indusă de Tratatul de la Lisabona, în special în
problematica PESC.
Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul European defineşte principiile şi direcţiile
generale de acţiune în domeniul politicii externe şi de securitate, incluzând aspectele referitoare
la dimensiunea de apărare, iar Consiliul UE adoptă deciziile necesare implimentării acestora.
Comisia Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) este structura care pregătește întâlnirea
miniştrilor de externe şi este format din reprezentanți permanenţi ai statelor membre la
Bruxelles.
În elaborarea documentelor privind problematica securităţii şi apărării, PSC primeşte
recomandări şi opinii din partea Comitetului Militar, a Comitetului privind Aspectele Civile în
Managementul Crizelor, a Comisiei a serviciului juridic şi a celorlalte structuri cu atribuţii din
cadrul Secretariatului General al Consiliului.
36
Naghi G. - ,,Securitatea Europeană:fundamentări normative și instituționale”- ed. C.H.Beck, București 2010,
pag. 29
32
Crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate reprezintă una dintre inovaţiile majore introduse de Tratatul de la Lisabona. Înaltul
Reprezentant este numit de Consiliul European, cu acordul Comisiei Europene. Mandatul
acestuia cuprinde atât responsabilităţile fostului înalt Reprezentant pentru PESC, cât şi atribuţiile
în materie de relaţii exteme ce aparţin Comisiei Europene.
Înaltul Reprezentant ocupă o poziţie centrală în cadrul instituţional european şi oferă
Uniunii o voce mai puternică pe scena internaţională. Tratatul de la Lisabona conferă un dublu
rol înaltului Reprezentant. Acesta asigură, pe de -o parte, preşedinţia Consiliului Afaceri Externe
(format din miniştrii de externe ai statelor membre) şi, pe de altă parte, este vicepreşedinte al
Comisiei Europene. Printre atribuţiile care îi revin se numără, de asemenea, dreptul de iniţiativă
în domeniul PESC şi reprezentarea Uniunii faţă de terţi şi în cadrul organizaţiilor şi conferinţelor
interguvernamentale (de ex., acesta poate prezenta o poziţie comună a UE în cadrul Consiliului
de Securitate al ONU).
Înaltul Reprezentant va fi asistat în activitatea sa de un Serviciu European de Acţiune
Externă (SEAE). Acesta ar urma să fie alcătuit din funcţionarii serviciilor competente ale
Secretariatului General al Consiliului şi Comisiei.
Comitetul Politic şi de Securitate este responsabil de evaluarea mediului internaţional de
securitate, de definirea politicilor UE şi de monitorizarea implementării acestora, precum şi de
direcţionarea politică în domeniul dezvoltării capabilităţilor militare.
Comitetul Militar al Uniunii Europene (EUMC) este cea mai înaltă autoritate militară
constituită la nivelul Consiliului UE. Membrii Comitetului Militar sunt şefii de stat-major din
statele membre sau reprezentaţii acestora în Bruxelles. EUMC oferă consiliere militară şi
adresează recomandări Comitetului Politic şi de Securitate în domeniul dezvoltării conceptului
privind managementul crizei în aspectele militare ale acestuia, evaluări de risc ale potenţialelor
crize, precum şi elaborarea, evaluarea şi revizuirea obiectivelor în domeniul dezvoltării
capabilităţilor militare. Totodată, oferă orientări militare generale pentru Statul Major Militar al
UE. Relaţiile dintre EUMC şi structurile relevante ale NATO sunt definite în cadrul
documentelor privind aranjamentele de cooperare permanentă între cele două organizaţii.
Lucrările EUMC sunt pregătite de un grup de lucru (EUMC Working Group), de EUMS sau de
alte structuri cu responsabilităţi în domeniu.
Statul Major Militar al UE (EUMS) este parte a Secretariatului General al Consiliului UE,
care urmează să fie integrată în noul Serviciu European de Acţiune Externă şi este compus din
experţi militari secondaţi din statele membre. EUMS are ca obiective: avertizarea timpurie,
evaluarea situaţională şi planificarea strategică pentru întreaga gamă de misiuni.
33
§2.3. Primordialitatea dreptului comunitar și tendințele federalizării Uniunii
Europene
Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi privind primordialitatea
dreptului comunitar asupra celui intern al statelor împreună cu efectul direct, primordialitatea
constituie cei doi stîlpi ai ordinii juridice comunitare. Problema primordialităţii dreptului
comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre, poate fi considerată ca o expresie a
problematicii raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern. Conform teoriei şi
practicii în acest domeniu, există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme:
doctrina monistă şi doctrina dualistă.
Conform spuselor lui Marcu V. și Diaconu N., dreptul internaţional public, în sistemul de
drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar
asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul statelor de a fi membre
ale acesta comunităţi şi de a accepta jurisdicţia specială creată în conformitate cu tratatele
constitutive, care au fost negociate şi faţă de are s-a exprimat consimţământul fiecărui stat
conform prevederilor tratatului și a reglementărilor interne, respectiv prin referendum în ultimă
Instanţă.
Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are implicaţii atât asupra statelor
membre ale comunităţilor, cât şi asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.
Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile comunitare care le
sunt adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state37.
Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar, dar atunci când judecătorii
sunt în faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica dreptul
fiecărui stat.
Există superioritatea legilor europene asupra dreptului constituțional național, chiar ipocrit
mutat într-o declarație (nr 29), în anexă. Aceasta înseamnă că nici forța unui președinte al
Republicii, și nici un guvern susținut de o majoritate în Adunare, nici Constituția franceză nu se
poate opune instrumentelor europene (directive guvernamentale tratate , regulamente, decrete),
care sunt contrare acestora. Nimic nu poate, prin urmare rezista instrucțiunilor de
tip ,,Bolkestein".
În opinia juristului Ch. Beaudouin, există dreptul extraordinar care se încadrează în
mâinile Curții de Justiție, care este judecătorul suprem al drepturilor și a libertăților (Charta)
fundamentale și al liniilor directoare ale Consiliului European al șefilor de stat și de guvern de
acum înainte organ complet al Uniunii (articolul 16). ,,Ar trebui să mai numim "democratică", o
țară a cărei președinte ales este forțat să fugă la Bruxelles sau Luxemburg pentru a-și notifica
37
Marcu V., Diaconu N. - ,, Dreptul comunitar general”- ed. Luminalex, București 2002, pag. 98
34
convingerile sale politice de către comisari și judecători?” În cele din urmă, se crează un
"ministru de externe fără nume" (în cuvintele președintelui Sarkozy), cu serviciile diplomatice
reale de a elimina politica externă a statelor.38
În articolul său intitulat ,,Federalizarea Uniunii Europene după camuflaj”, avocatul
Beaudouin susține că există numeroase competențe ale statelor subordonate Uniunii Europene.
Tratatul constituțional folosește exact "Cesiunea" competențelor către Uniune pe termen care
este de necontrolat de către parlamentele naționale și ireversibil transferat la Bruxelles. Acesta a
lovit, în inima suveranității populare, adică democrația.
Președintele, Guvernul și Parlamentul național abandonează ceea ce le mai rămâne din
competențele lor, în special în următoarele domenii: în materie de imigrație, vize, azil, acorduri
de readmisie și gestionarea frontierelor, politica comercială comună, serviciile de interes
economic general, cooperarea penală și polițienească, fonduri structurale, mișcare a forței de
muncă, securitate socială, organizarea și funcționarea serviciilor publice, rețelele de energie,
statutul băncii centrale, sănătate publică, transporturi, cercetare, spațiu, cultură, sport, turism etc.
Cu toate acestea, creșterea economică, lăsă în urmă milioane de șomeri, pustiu industrial și
deșert în mediul rural. Confrom opiniei lui Ch. Beaudouin ,,...ar trebui să se controleze
conformarea tratatelor europene cu Constituția franceză, parlamentul să controleze proiectele de
reglementări cu dreptul de neparticipare a Franței cu votul de rezoluție a Adunării naționnale;
retragerea Franței din oricice organizație europeană, chiar din Uniunea Europeană, pentru o
democrație națională suverană și o Europă liberă; și ar trebui să se pună accentul pe apărarea
frontierelor și rezolvarea problemelor de imigrare incontrolabilă, formarea unui scut anti-racheta
ș.a pentru a nu fi închiși în cămașa de forță comunitară”39.
Tendințele de federalizare a Uniunii Europene
Conform dicționarului explicativ român, noțiunea de federație este explicată ca formă de
organizare statală constând din unirea mai multor state autonome într-un stat unitar, condus de
un guvern central40.
Potrivit opiniei autoarei Gabriela Drăgan, federalismul poate fi definit drept un sistem de
organizare administrativă în care puterea se împarte între guvernul central și statele membre,
ambele nivele de putere derivându-și printr-un Parlament (suprastatal) puterea de la cetățeni, în
mod direct41.
38
www.observatoiredeleurope.com; articolul: ,, Fédéralisation de l’Europe : après le camouflet, le camouflage’’
39
http://www.agoravox.fr/actualites/europe/article/federalisation-de-l-europe-apres-29495
40
http://dexonline.ro/definitie/federa%C8%9Bie
41
Drăgan G. -,, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale Uniunii
Europene”- ed. ASE, București 2005, pag. 47
35
Federația, la rândul ei ar reprezenta un stat suveran, în care puterea este partajată între
autoritatea federală, centrală și autorități locale, regionale. Ea presupune existența unui guvern
federal, cu puteri în domeniul politicii externe și de securitate, dar și a unor guverne locale, cu
putere în domeniul educației, culturii etc.
Există o singură monedă și o constituție scrisă, care reprezintă baza legală a federației, fără
însă a anula (total) existența altor constituții în statele membre. Potrivit acesteia sunt separate
puterile în stat între diferitele nivele de guvernare, iar modificarea prevederilor sale nu necesită
aprobarea în unanimitate de către statele membre, ci doar îndeplinirea unei majorități42.
Conform opiniei autorului articolului ,, Preşedintele Comisiei Europene - între federalizare
şi rezolvarea crizei din zona euro”- Petre Prisecaru, federalismul înseamnă un stat unic
descentralizat, compus din state suverane sau regiuni semi-autonome, dar nu independente, în
schimb confederalismul este un sistem în care un grup de state suverane stabileşte un extra-nivel
de autoritate la nivel supranaţional care are puteri în domenii de interes general larg43.
Într-o federaţie se aplică principiul subsidiarităţii, potrivit căruia puterea se exercită şi
deciziile se iau la cel mai de jos nivel local posibil, cât mai aproape de cetăţeni, în timp ce în
cazul confederaţiei, statele suverane cooperează doar în domenii unde au interese comune.
În opinia lui Stavrou, curentul confederalist-interguvernamental primează încă în UE
pentru că cetăţenii din statele membre, societatea civilă, nu au o influenţă notabilă asupra
deciziilor luate mai ales de şefii de state sau de miniştri şi tehnocraţi nealeşi, iar singura soluţie
viabilă ar fi o federaţie descentralizată, democrată şi pluralistă, care să fie dotată cu mecanisme
de control la fiecare nivel de autoritate44.
Uniunea Europeană a creat de-a lungul celor 50 de ani de existenţă un sistem de instituţii şi
valori care a devenit „forţa gravitaţională" pentru întregul continent european. Situaţia a dat însă
naştere şi unei „dileme strategice " pe care o surprinde foarte bine analistul Michael Emerson, de
la renumitul think tank „Centre for European Policy Studies" (CEPS) din Bruxelles.
Într-un articol intitulat ,, Extinderea UE şi mareele istoriei", publicat la 8 februarie 2005 în
Wall Street Journal, acesta aprecia că liderii europeni au încă probleme în a ţine pasul cu
evenimentele, mai ales când e vorba de structura politică şi geografică a Europei (...) Ei sunt
confruntaţi cu o dilemă strategică: pe de o parte, ar dori să păstreze Uniunea Europeană cu un
număr rezonabil de state membre, iar, pe de altă parte, principiul pe care s-a construit sistemul
comunitar este deschis tuturor democraţiilor europene. Ca rezultat, ei au creat - spre surprinderea
42
Drăgan G. – op. cit., pag. 47
43
http://www.iem.ro/publicatii/analize/354-preedintele-comisiei-europene-intre-federalizare-i-rezolvarea-crizei-din-
zona-euro
44
zona-euro
36
lor şi fără să aibă o concepţie strategică - cel mai puternic magnet din lume, ale cărui condiţii
pentru a deveni membru obliga periferia să adopte modelul centrului".
Michael Emerson constată că Uniunea Europeană a încercat în ultimii 20 de ani să-şi
convingă - fară succes - vecinii să se mulţumească cu acorduri de asociere, în locul statutului de
membru. „A făcut prima dată acest lucru cu statele nordice, cărora le-a oferit integrarea în piaţa
internă fără aderarea la dimensiunea politică a UE, dar Suedia şi Finlanda au decis, după câţiva
ani, că formula este inacceptabilă din punct de vedere politic. După căderea Zidului Berlinului, s-
a crezut că doar statele din Grupul Vişegrad vor fi candidaţi serioşi la aderare şi că ţările baltice
nu vor face acest lucru. Dar s-au înşelat. Apoi s-a presupus că România nu va fi capabilă să facă
progresele necesare aderării. Se pare că liderii Uniunii Europene au evaluat din nou greșit.
Pentru restul balcanilor, lideriii europeni s-au dovedit incapabili să oprească mareea istoriei şi au
acceptat că toate țările din regiune ar putea adera într-o zi, ceea ce ar duce la o Uniune cu 33 de
membri. Dacă până atunci Norvegia şi Islanda vor decide să se alăture, vom avea o UE-35.
Acum dosarul Turciei trebuie luat în serios (...) Dar mareea nu se opreşte aici. Dintr-o dată,
Ucraina şi-a produs propria revoluţie portocalie, de care nimeni nu o credea capabilă (...)
Desigur, când România a aderat la UE, Republica Moldova a dorit să o urmeze rapid, mai ales
dacă şi Ucraina merge în aceeaşi direcţie. Poate ne vom putea opri aici, la o Uniune cu 40 de
membri până în anul 2025. Cea mai dificilă problemă constituţională ce trebuie rezolvată este
însă adaptarea funcţionării instituţiilor unei UE cu atâţia membri. Statele Unite pot funcţiona cu
50 de state, dar va putea face acelaşi lucru o Uniune Europeana mai puţin federală?"45.
Fascinantă şi demnă de cea mai atentă reflecţie această ipoteză. Autorul său consideră că,
într-o UE-40, două sunt scenariile de lucru pentru configuraţia funcţionării Uniunii: fie o
evoluţie spre Statele Unite ale Europei, fie conturarea unui Nou Imperiu Medieval. În primul caz,
jurisdicţia UE s-ar aplica egal şi uniform tuturor statelor membre, iar frontierele între Uniune şi
vecinii săi vor fi clar definite. Diferenţa fundamentală între Statele Unite ale Americii şi Statele
Unite ale Europei este însă că, „în timp ce Constituţia americană este săpată în stâncă,
Constituţia europeană riscă să rămână o forma fluidă şi plastică pentru încă 50 de ani". Din
contra, filozofia Noului Imperiu Medieval este aceea că, dincolo de un nucleu al structurii de
putere, Uniunea Europeană va conţine niveluri graduale de incluziune pentru o varietate de state
asociate situate la periferie, iar frontierele dintre „interior" şi „exterior" vor fi difuze. Acest ultim
model poate fi favorizat şi de strategia actuală a Uniunii privind crearea Politicii Europene de
Vecinătate (European Neighborhood Policy) pentru ţările din Europa de Est şi sudul Marii
Mediterane.
45
Jinga I. -,, Uniunea Europeană în căutarea viitorului”- ed. C.H.Beck, București 2008, pag. 100
37
Fără a anticipa asupra direcţiilor de evoluţie, putem presupune că niciunul dintre scenarii
nu se va realiza în formă pură şi că rezultanta poate fi un compromis între cele două. Înainte însă
de a ajunge acolo, Uniunea Europeană trebuie să-şi rezolve dilemele prezentului, iar una dintre
acestea este ce se va întîmpla cu Tratatul Constituţional. De soluţia acestei probleme depinde şi
continuarea procesului de extindere după aderarea României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007.
Nu în ultimul rând, se pune tot mai insistent problema frontierelor Europei, iar Parlamentul
European a cerut recent Comisiei Europene „să definească natura Uniunii, inclusiv frontierele
sale geografice". O astfel de definiţie nu a fost niciodată simplă. Dacă facem apel la istorie, vom
constata că a existat o Europă a lui Iulius Cezar, una a lui Chariemagne, una a lui Napoleon, fără
ca graniţele lor sa fie identice. Plasarea frontierei estice a Europei la Munţii Ural aparţine
cartografilor ţarului Petru cel Mare în secolul al XVIII-lea care încercau astfel să ancoreze
Moscova la modernitatea europeană. Urmând această delimitare, Kazakhstanul - stat mare din
Asia Centrală - se află astăzi în aceeaşi situaţie ca Turcia, o parte din teritoriul său fiind în
Europa, în timp ce Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul au fost admise în Consiliul Europei
datorita legăturilor lor culturale cu Europa. Un lucru este cert: fiecare organizaţie europeană
trasează frontierele continentului conform propriei sale viziuni.
În 1938, Jacques Ancel scria în lucrarea sa „Geografia frontierelor" că „Frontierele se pot
deplasa şi chiar disparea. Ele sunt izobare ale politicii". Ideea se regăseşte într-un discurs ţinut la
Vilnius, la începutul lunii mai 2006, de către ministrul federal de Externe al Belgiei, Karel De
Gucht: „Are Europa frontiere? Da şi nu. Ea nu are frontiere geografice, dar are frontiere în
termeni de valori. Criteriile de aderare la Uniunea Europeană trebuie respectate în integralitatea
lor. Însă Europa are şi frontiere în timp. Ea are nevoie de timp. Scopul ultim este unificarea
continentului, dar trebuie să fim cinstiţi, pentru a nu provoca decepţii"46.
O federalizare a Uniunii ar avea loc după implimentarea unei constituții europene.
În opinia lui Jürgen Habermas: ,,Constituţia europeană nu face numai să se manifeste
schimbul de putere care are deja loc. Ea, de asemenea, declanşează şi se îngrijeşte de schimburile
ulterioare. Odată ce Uniunea Europeană îşi cîştigă autonomia financiară, Comisia îşi asumă
funcţiile unui guvern, iar Consiliul devine o a doua cameră, Parlamentul European poate acorda
mai multă atenţie exercitării mult mai vizibile mai bine plasate a competenţelor, care sunt deja
remarcabile. Împuternicirile bugetare complete nu ar fi necesare la început”47.
Raţionamentul acceptat în Europa este că respingerea constituţiei propuse reprezintă un
serios regres. Totuşi dezvoltarea ar putea fi, în mod paradoxal, una sănătoasă, întrucât a scos în
evidenţă diferenţele de opinie dintre cetăţenii Europei şi liderii lor.
46
Jinga I. op. cit. , pag. 101
47
Rugowski Ralf, Tuner Charles- ,, Forma noii Europe’’- ed. Cartier, Chișinău 2009, pag. 45
38
De obicei, separarea dintre cei implicaţi în înfăptuirea integrării europene era atribuită
divergenţelor dintre aşa-numiţii „interguvernamentalişti" şi aşa-numiţii „federalişti". Primii văd
Europa ca pe un sistem de integrare şi cooperare economică între guvernele independente; pe de
altă parte, federaliştii îşi imaginează un fel de State Unite ale Europei, o adevărată federaţie
politică. În primul grup intră, de regulă, Franţa şi Marea Britanie, iar în cel de-al doilea mulţi
politicieni germani, unii italieni, spanioli şi mai multe ţări mici şi, in special, aşa-numiţii
„eurocraţi" formaţi din funcţionarii de la Bruxelles din cadrul Comisiei Europene. Tensiunea
dintre cele două viziuni şi dificultăţile intrinsece legate de formarea unei uniuni din douăzeci şi
cinci de ţări atât de diferite au dus la un proces lung şi anevoios de înfiinţare a instituţiilor.
Funcţionarea organismelor de conducere a Europei este atât de complexă încât foarte puţini
europeni ştiu cu exactitate cine şi ce face.
În capitolul ,, O Europă unită”, în opinia lui Alberto Alesina și Giovazzi F., concesiile
între poziţiile interguvernamentaliste şi federaliste au dus la formarea unei reţele complexe de
instituţii. Unele au un caracter federal, cum ar fi comisia, iar altele au un caracter
interguvernamental, cum ar fi Consiliul European al Miniştrilor. Comisia are atât putere
executivă, cât şi legislativă, însă acestea sunt partajate cu Consiliul European şi Parlamentul
European. Repartizarea atribuţiilor în Europa este deseori rezultatul unui compromis fondat pe
rapoartele de putere din cadrul întâlnirilor şi nu are la bază o raţiune economică şi instituţională.
Rezultatul este acela că Bruxelles-ul depune prea mult efort în anumite domenii (agricultură,
politică socială, coordonarea şi reglarea politicii fiscale) şi prea puţin în altele (promovarea unei
pieţe comune adevărate în toate sectoarele economiei)48.
În opinia acelorași autori, Uniunea Europeană ar trebui să înceapă distribuirea
prerogativelor între Bruxelles şi statele-membre, făcând un compromis. Activităţile
guvernamentale ce prezintă economii de scară relevante, ar putea fi repartizate Bruxelles-ului.
Acelaşi lucru poate fi spus despre politica externă şi apărare. Totuşi dezavantajul delegării unor
asemenea activităţi Bruxelles-ului este acela că alegerea pe plan național a politicilor ar fi
restricţionată, ceea ce ar diminua suveranitatea națională.
O politică externă la nivelul Uniunii Europene nu există. Bruxelles-ul, mai degrabă, s-a
implicat din ce în ce mai mult în stabilirea unor reguli privind politicile sociale, care deseori
încalcă autonomia naţională.
Pe lângă raportul interguvernamentalism versus federalism, o a doua, şi mult mai
importantă, diviziune a ajuns să domine dezbaterile europene: stilul dirijist de management
economic al Franţei şi stilul „laissez-faire" al pieţei libere din Marea Britanie. Nu este
48
114
39
surprinzător faptul că aliatul primei tabere este Germania, iar al celei de a doua este Irlanda,
câteva ţări nordice şi noii membri din Europa Centrală şi de Est. Dezbaterea din Franța, care a
ajuns până la respingerea Constituţiei europene nu putea fi mai clară pe acest subiect. Ambele
tabere, „oui" şi „non", şi-au justificat poziţiile ca mod de prevenire a adoptării în Franţa a
politicilor „laissez-fai- " caracterizate ca „ultraliberalism anglo-saxon", celebrul termen inventat
de preşedintele francez Jacques Chirac.
Tabăra „non" a dat la o parte dezbaterile exotice despre detaliile instituţionale şi a explicat
care sunt problemele reale. Deşi Franţa şi Marea Britanie sunt ambele interguvernamentaliste,
ele au devenit lideri ai celor două părţi opuse din Europa, un alt indiciu al locului unde se produc
adevăratele tensiuni. Abordarea „laissez-faire" când e vorba de Europa este percepută ca o piaţă
comună în care majoritatea ţărilor, dacă nu toate, au adoptat o monedă comună, dar nu mai mult.
Abordarea dirigistă percepe Europa ca pe o fortăreaţă care este oarecum protejată de concurenţa
străină excesivă, datorită unui sector public activ ce promovează dezvoltarea pe plan intern.
În ceea ce priveşte problema unei politici externe şi de apărare comune, Marea Britanie şi
Franţa sunt în tabere opuse. Dacă UE va „echilibra" raportul cu Statele Unite, speranţa Franţei
este de a conduce politica externă a Europei din afara umbrelei NATO. Viziunea britanică nu
este neapărat împotriva unei politici externe, atâta timp cât aceasta este privită în contextul
NATO şi deci este mai favorabilă unei alianţe transatlantice.
Deci conflictul relevant în Europa nu este între federalişti şi interguvernamentalişti.
Adevărata separare este alta. Pe de o parte, sunt termenii economici francezi cu caracter dirijist şi
protecţionist, favorizând o politică externă fără implicarea NATO sau a influenţei americane. De
cealaltă parte, este viziunea asupra Europei ca fiind o piaţă liberă, păstrând rolul tradiţional al
NATO şi al alianţei transatlantice. Pentru a fi siguri, exişti anumite subtilităţi, întrucât mulţi
europeni cred în pieţe la fel de mult ca într-o Europă federalizată.
Uniunea Europeană are la bază ideea fundamentală de a crea o piaţă unică foarte mare,
ceea ce are deja, în ceea ce ţine de piaţa bunurilor, însă nu și o piaţă unică pentru servicii.
Circulaţia forţei de muncă, mai ales dinspre noile state-membre din Europa Centrală şi de
Est, este o problemă sensibilă. Însă protecţia pieţei interne de concurenţă este un scop
contradictoriu în cadrul uniunilor, odată ce mobilitatea forţei de muncă constituie baza pe care se
formează uniunile. Totuşi unul dintre motivele respingerii de către Franţa a Constituţiei UE a
fost teama unei invazii a forţei de muncă ieftine din noile state-membre49.
Deoarece UE are nevoie să atragă muncitori imigranţi, s-ar putea ajunge în situaţia în care
ar deschide graniţele pentru muncitorii străini, dar le-ar închide pentru bunurile pe care aceştia le
49
120
40
produc. Această turnură a evenimentelor ar contrazice principiile economice de bază. Europa
este deja protecţionistă în anumite domenii. Politica în agricultură este un exemplu în acest sens.
Sectorul agriculturii absoarbe aproape jumătate din bugetul UE, dar reprezintă mai puţin de două
procente din PIB-ul UE. Principalul beneficiar al politicii UE în agricultură este Franţa, care
beneficiază de subvenţii de peste 9 miliarde euro, sau 21 de procente din totalul acestora (cifrele
datează din 2004). Pe lângă faptul că nu contribuie la eradicarea sărăciei din lume, această
politică favorizează fermierii bogaţi din UE şi creează conflicte de interese în interiorul Europei
din cauza distribuţiei incorecte a subvenţiilor.
În cazul politicii externe şi de apărare, există perspectiva unei politici europene comune
separată de NATO, care ar revendica dominaţia americană. Totuşi o astfel de politică este sortită
să rămână o fantezie din mai multe motive. În primul rând, ţările europene nu pot cădea la un
acord în privinţa direcţiei pe care să o ia. Marea Britanie are în mod clar o viziune diferită de
restul Europei de Vest. Majoritatea europenilor susţin că îşi doresc o politică externă europeană,
însă dincolo de antiamericanismul înverşunat, există puţine elemente ce ţin de o politică externă
comună. Europenii sunt departe de a ajunge la un asemenea consens.
În al doilea rând, europenii nu sunt capabili să investească mai mult în domeniul apărării
pentru a ajunge la nivelul capacităţii militare a Statelor Unite. Cheltuielile Statelor Unite în
domeniul militar sunt mai mari decât ale tuturor celor 25 de state UE luate împreună. Europa
cheltuieşte aproximativ 2 procente din PIB pe apărare, iar Statele Unite - 3,5 procente din PIB.
În al treilea rând, europenii sunt reticenţi în a folosi forţa militară, chiar şi atunci când pare
să nu existe altă alternativă, după cum au demonstrat clar crizele din fosta Iugoslavie. În iulie
1995, olandezii au trimis la Srebrenica trupe de menţinere a păcii. Ei şi-au lăsat armele jos şi au
urmărit masacrul a peste 7000 de civili musulmani. Nicio putere europeană nu a intervenit şi nu a
bombardat poziţiile sârbe. A fost nevoie de americani să facă strategia de bombardament, care i-
a supus pe sârbi.
De fapt, anume din cauza că europenii nu au cheltuit suficient pe apărare, soldaţii lor erau
supuși unui risc mai mare pe câmpul de luptă decât soldaţii americani50.
Rezumând, ajungem la concluzia că o Europă fără un „laissez-faire şi cu pieţele interne
protejate de globalizare nu are niciun sens, iar o politică externă unică pentru Europa pare foarte
departe de ceea ce este posibil actualmente. Pentru ca proiectul european să progreseze, este
necesară organizarea unei pieţe unice. Însă şi aici Bruxelles-ul nu poate impune ţarilor europene
ceea ce acestea nu-şi doresc. Dacă francezii şi germanii nu vor, să zicem, liberalizarea sectorului
serviciilor, Bruxelles-ul nu-i poate forţa să liberalizeze. Sau dacă Bruxelles-ul vrea standarde de
muncă unitare, nu-i poate impune Marii Britanii modelul Europei continentale de legislaţie pe
50
Alesina Alberto, Francesco Giavazzi- op. cit., pag. 123
41
piaţa muncii. În trecut, Comisia Europeană a avut deseori succes în depăşirea opoziţiei naţionale
şi în aprobarea propunerilor sale. Unele întâmplările confirmă că interesele naţionale prevalează
cu uşurinţă asupra intereselor UE: „Pactul de stabilitate şi creştere” a fost respins din toate
motivele de ordin practic odată ce francezii şi germanii au avut posibilitatea să nu se supună
regulilor sale; liberalizarea sectorului serviciilor, propusă de comisie, nu a trecut de Parlamentul
European prin voturile parlamentarilor francezi şi germani.
În timpul extinderii UE de la începutul anilor 2000, câţiva observatori au enunţat opinia că
integrarea europeană a presupus atingerea unui echilibru între procesul de adâncire și cel de
lărgire. Ideea că Uniunea Europeană coezivă, în scurt timp va avea propria constituţie şi va arăta
tot mai mult asemeni unei federaţii, a rezultat, din frica cetăţenilor UE de a se integra cu noile
state-membre.
În capitolul ,, Retorica dirijismului și coordonării”, A. Alesina și F. Giavazzi spun că, de
fapt, un efect pozitiv al extinderii europene este că orice orientare spre dirijismul dur şi
centralizarea excesivă va fi mult mai dificiliă51.
Avocatul Cristophe Beaudouin (jurist la Parlamentul European, directorul Observatorului
european al audiovizualului) la întreabarea, dacă este necesar de a avea o politică externă unică
pe scena mondială, răspunde, că, într-o lume ideală imaginară, da. ,, Dar putem face politică în
realitățile geopolitice? Este necesar, de asemenea, ca cele douăzeci și șapte sau treizeci de țări să
fie de acord. Acesta ar semnifica ca aceste țări să aibă aceeași istorie, aceeași cultură, care
implică aceeași relație cu lumea, aceeași viziune asupra organizației, multipolară sau nu. Dar nu
există nici un popor unic european, aceasta este neînțelegerea originală. Și această dezbatere nu
va lua sfîrșit. Important este să nu renunțăm, pentru afacerile externe, la votul în unanimitate,
care păstrează libertatea fiecărei națiuni.52”
Cu toate acestea, acest tratat constituțional întrerupe mai mult de 11 de domenii de politică
externă cu o majoritate calificată. Acest lucru înseamnă că Franța poate fi în minoritate (cum a
fost în cazul cu privire la războiul din Irak din 2003): în special, la denumirea de "Înalt
Reprezentant" (un ministru real) al afacerilor externe, la politica externă, care o va propune
organizarea și funcționarea serviciului său diplomatic, sau la probleme de terorism.
Privitor la gradul de independență pe care Uniunea Europeană o acordă față de Statele
Unite, amintim că articolul 27 (TUE), prevede că politica de securitate și apărare trebuie să fie
"compatibilă" cu cea a NATO, deci, de ce fel de politică externă și independență poate fi vorba.
Într-un articol ,, Angela Merkel: Uniunea Europeană va fi federalizată în timp”, se pune
întrebarea că, dacă ne întrebăm ce rezervă viitorul îndepărtat al Uniunii Europene, cancelarul
51
Ibidem pag. 134
52
http://www.agoravox.fr/actualites/europe/article/federalisation-de-l-europe-apres-29495; articolul:
,,Fédéralisation de l’Europe : après le camouflet, le camouflage’’
42
german Angela Merkel, vorbeşte despre un singur plan posibil: în timp, Uniunea Europeană va
deveni o federaţie de state53.
În Parlamentul European, pentru prima dată din 2007, Merkel a expus viziunea pentru
Europa, o viziune faţă de care Germania „s-a ataşat profund", scrie EuObserver.
„Bineînţeles că într-o zi Comisia Europeană va deveni guvern, Consiliul UE o a doua Cameră şi
Parlamentul European va avea mai multe puteri. Dar deocamdată trebuie să ne concentrăm pe
euro şi să le dăm timp oamenilor să se obişnuiască cu ideea", a declarat Merkel.
Ea a mai vorbit despre ideea unui buget special pentru zona euro, spunând că nu toate
statele membre ale Uniunii Europene vor fi dispuse să plătească pentru şomajul unor state
precum Spania, dar că în definitiv toate statele din Uniune vor trebui să adopte aceeaşi monedă.
Merkel a mai spus că îşi doreşte o Anglie puternică înăuntrul Uniunii. „Marea Britanie a
fost alături de noi când ne-am eliberat de socialism, nu pot să îmi imaginez că nu ar face parte
din Europa," a conchis ea, în circumstanţele în care premierul britanic a avertizat să se va folosi
de dreptul său de veto, în cazul în care bugetul Uniunii Europene stabilit pentru 2014-2020 nu va
îndeplini condiţia Parlamentului britanic (de a fi redus)54.
Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, în septembrie 2012 a solicitat
transformarea Uniunii Europene într-o federație de state-națiune prin prezentarea unui nou tratat,
un subiect sensibil și depărat de proiectului european.
,,Trebuie să ne îndreptăm spre o federație de state-națiune. Acesta este orizontul nostru
politic", a declarat șeful executivului Uniunii Europene în discursul său despre ,,Starea Uniunii",
în Parlamentul European de la Strasbourg55.
,, Cum putem sa-i convingem pe altii ca putem găsi soluții la criză? Este, de fapt, o criză
politică și nu există criză politică la care să nu existe o soluție politică", a spus Barroso56.
,,Crearea acestei federații de state-națiune va necesita în cele din urmă un nou tratat", a
spus el, și ia riscul de a deschide cutia Pandorei periculosă de mai puțin de trei ani de la
ratificarea Tratatului de la Lisabona și apoi că opinia europeană, opărire cu criza, se îndepărtează
de proiectul european, sau o respinge.
,,O uniune economică și monetară adevărată în profunzime poat fi angajată în temeiul
tratatelor existente, dar nu poate fi completată cu un nou tratat", de asemenea, a declarat Barroso
în discurs.
53
http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Angela-Merkel:-UE-va-fi-federalizata-in-timp-7993.html
54
Ibidem, atricolul: ,, Angela Merkel: Uniunea Europeană va fi federalizată în timp”
55
http://www.tribuforex.fr/forum/viewtopic.php?id=54968; articolul: ,,Barosso a propus evoluția Uniunii Europene
spre federație”
56
http://www.ziare.com/leonard-orban/ministru-afaceri-europene/ministrul-orban-despre-federalizarea-ue-sunt-
multe-reactii-adverse-1190788; articolul : ,,Despre federalizarea UE sunt multe reacții adverse”
43
El a justificat conceptul de o federație de state-națiune - deja recomandat de către fostul
președinte al Comisiei, Jacques Delors la mijlocul anilor 1990 -, deoarece ,,în aceste vremuri de
anxietate, ar fi o greșeală să lasăm națiunile pradă naționalismului și populismului."
Barroso a afirmat că Uniunea Europeană ar putea ,,continua să rezolve problemele europene doar
cu soluții naționale", care a declanșat furia parlamentarilor eurosceptici. ,,Am subestimat
fanatismul Barroso," a exclamat afiliatul euroscepticilor, britanicul Nigel Farage.
În schimb, cei mai importanți liberali europeni, fostul prim-ministru belgian Guy
Verhofstadt, susținîndu-l pe dl Barroso, a cerut să meargă mai departe în direcția federalismului.
,,Nu așteptați pentru lumina verde sau roșie de la Paris sau la Berlin... Problemele vor fi
rezolvate numai dacă avem curajul de a avea această uniune federală,", a spus el57.
,,O federalizare a Europei este necesară", a adăugat liderul Partidului Verzilor European,
Daniel Cohn-Bendit.
Pe de o parte, în afara propunerilor concrete, deputații europeni au rămas nemulțumiți.
Barroso a prezentat ideea de "europenizare" a problemelor din următoarele alegeri europene din
iunie 2014.
,, Partidele politice europene ar putea contribui, arătând în avans candidatul lor la funcția
de președinte al Comisiei Europene” a sugerat el. ,, Mai periculos decât scepticismul anti-
european este tăcerea din partea pro-europenilor" în aceste vremuri de "criză de încredere" al
Uniunii Europene, ca urmare a crizei monedei euro, a declarat dl Barroso.
Când domnul Barroso a terminat discursul său, judecătorii Curții Constituționale germane,
reuniți în Karlsruhe, la 85 km de Strasbourg, a dat undă verde ratificării de către Berlin a
mecanismelor de salvare a zonei euro.
Mai mult, pe lîngă discursul dlui Barroso, este decizia judecătorilor germani care au
condus convingerea multor deputați europeni, printre care președintele Parlamentului german
Martin Schulz, care susținea: ,,Aceasta este o veste bună pentru Europa și moneda euro".
,,Acesta este un rezultat bun, adversarii Europenizării au fost respinși de către Curte"- a salutat
liderul Socialiștilor Europeni, austriac Hannes Swoboda58.
La 12 septembrie 2012, când cei opt judecători ai Curţii Constituţionale din Germania au
declarat în acord legea fundamentală germană cu tratatul privind înfiinţarea Mecanismului
European de Stabilizare (Fondul de Salvare), care va asigura suficiente fonduri pentru a fi
injectate pe pieţele ţărilor aflate în dificultate.
Cu toate acestea, în opinia lui P. Prisecaru, Curtea de la Karlsruhe a limitat la 190 de
miliarde de euro suma maximă la care guvernul federal poate recurge fără acceptul
57
http://www.tribuforex.fr/forum/viewtopic.php?id=54968
58
http://www.tribuforex.fr/forum/viewtopic.php?id=54968
44
Bundestagului şi a lăsat în pronunţare caracterul constituţional al punerii Bundesbank sub
controlul BCE, semn că Berlinul este precaut să nu transforme federaţia europeană într-un
superstat59.
Tot în luna septembrie 2012 Grupul viitorului, format din 11 miniştrii de externe din
statele europene în frunte cu Germania, a propus federalizarea printr-o armată comună, o poliţie
comună şi un minister european de externe, existând două soluţii pentru viitorul Uniunii
Europene: o federaţie sau o confederaţie 60. În domeniul politicii externe şi de apărare al UE ar
urma să se renunţe la deciziile luate în unanimitate, în favoarea unui vot al majorităţii. Întreaga
arhitectură instituţională a Uniunii ar urma să fie revizuită, iar preşedintele Comisiei Europene ar
urma să fie ales direct de cetăţeni şi să conducă un adevărat guvern european, iar Consiliul
European şi Consiliul de Miniştri al UE ar urma să fie înlocuite cu o a doua cameră parlamentară
a statelor (un fel de Senat dacă considerăm Parlamentul European un echivalent al Camerei
Reprezentanţilor din SUA), iar această cameră ar avea o subcameră pentru cele 17 ţări ale
eurozonei.
Într-un alt articol ,, Spre federalizarea zonei euro”, se menționează că criza din zona euro a
îngropat în cele din urmă mitul unei Uniuni, care merge în același ritm spre o mai mare
integrare61. Acesta a arătat, în primul rând, că o monedă unică nu ar putea funcționa în mod
durabil fără instituțiile guvernamentale puternice și politicile economice și bugetare suverane. Pe
de altă parte, acesta a forțat un număr de state să recunoască că ei nu merg mai departe spre
federalizarea Uniunii, dar a fost în interesul lor de a stabiliza zona euro. Acesta este motivul
pentru care statele membre au fost de acord la 23 mai 2012, că cei patru președinți sunt
responsabili pentru a oferi o "foaie de parcurs" care să conducă la crearea unui "nucleul dur" din
zona euro, în cadrul uniunii.
În opinia președintelui Consiliului european, Van Rompuy: ,,Există o tensiune puternică
între cele 17 și 27 țări.” Altfel cum ar funcționa zona euro a celor 17, cînd în instituții fac parte
27 țări. Din acest motiv, cele mai multe dintre instrumentele create pentru a salva zona euro au
fost într-un cadru interguvernamental care să permită îndepărtarea Comisiei și Parlamentului
European. Raportul este evident, președintele Comisiei, Barosso a refuzat să ia în considerare
faptul că comisarii și deputații, care nu sunt membri ai zonei euro, sunt marginalizați. Dar cum se
poate recunoaște că ei pot da avizul lor asupra bugetelor naționale din zona euro? Germania și
Franța sunt private de dreptul lor de a vota cu privire la toate aspectele legate de uniunea
59
zona-euro
60
http://decantare.wordpress.com/2012/08/02/federalizarea-ca-reforma-a-ue/; articolul: ,, Federalizarea ca reformă
a UE”; http://www.iem.ro/publicatii/analize/354-preedintele-comisiei-europene-intre-federalizare-i-rezolvarea-
crizei-din-zona-euro
61
http://bruxelles.blogs.liberation.fr/coulisses/2012/10/vers-la-f%C3%A9d%C3%A9ralisation-de-la-zone-euro.html
45
economică și monetară62. Ar trebui, în orice caz, un sistem care asigură ,,legitimitatea
democratică" a guvernanților în zona euro, astfel s-a subliniat în concluziile Consiliului.
D-na Viviane Reding, vice-preşedintele Comisiei Europene propune un proiect de reformă
a Uniunii Europene. În opinia sa, cel mai bun exemplu îl reprezintă SUA. Cu toate că muntele de
datorii apasă greu pe umerii Americii de Nord, iar nivelul deficitului bugetar îl depăşeşte pe cel
din zona Euro, dolarul nu a fost niciodată periclitat. ,,De ce? Pentru că americanii au reuşit să-şi
creeze o uniune fiscală şi politică. La fel va trebui să facem şi noi, în primul rând pentru a ne
proteja economia, iar în al doilea rând pentru a mai avea şi mâine un cuvânt de spus pe marea
scenă politică a lumi”, adaugă vice-preşedintele Comisiei Europene63.
,,Ne vom păstra diversitatea culturală şi lingvistică. Dar avem nevoie de un Guvern
puternic şi de un Parlament altfel structurat – eventual bicameral. Poate ar fi bine să existe un
Parlament ales prin referendum şi o cameră a ţărilor, în care fiecare stat să fie reprezentat în mod
egal. Şeful Guvernului European ar trebui ales în mod direct de către reprezentanţii popoarelor.
Aceasta ar fi democraţia parlamentară de care avem nevoie în Europa’’64.
Guvernul European ar trebui să dispună de putere în politica externă, în cea de finanţe şi
buget. De gestionat ar fi un buget adaptat politicii economice comune. În prezent, bugetul UE
însumează, în total, 1% din PIB-ul celor 27 de state membre. În SUA, bugetul federal de care
dispune Washingtonul se ridică la 35% din PIB.
În viziunea funcționarilor europeni, reforma presupune fonduri mai mari și mai multă
putere la centru, adică centralizare. Reforma Uniunii Europene ar trebui facută de parlamentele
naționale, și atunci cu siguranță ar arăta altfel, adică o Uniune mult mai descentralizată decît cea
propusă de funcționarii UE.
A face o Uniune Europeană federală, care să admistreze un buget mai mare, este o formă
de concentrare a capitalului care va fi absorbit de sistemul bancar. Acum se pregatește o tutelă a
băncilor naționale, de către Banca Centrală Europeană pentru a dirja centralizat și pentru a
proteja sistemul bancar. Asistăm la o implementare a centralismului. După părerea sa mai bine ar
fi fost dacă un Parlament European s-ar fi ocupat doar de legiferare și ar fi lasate în seama
statelor cheltuielile bugetare. Uniunea poate avea un buget central pentru redistribuirea spre
regiunile/țările mai slabe economic, pentru a realiza o omogenizare a dezvoltării.
În opinia lui Petre Prisecaru, perspectivele de creştere economică în zona euro sunt destul
de incerte pentru anii următori, bursele sunt în cădere liberă, încrederea investitorilor şi
consumatorilor este la pământ, şomajul a depăşit 25 de milioane de persoane, sistemele de
protecţie socială sunt în pragul colapsului iar gradul de sărăcie a multor gospodării s-a accentuat,
62
http://bruxelles.blogs.liberation.fr/coulisses/2012/10/vers-la-f%C3%A9d%C3%A9ralisation-de-la-zone-euro.html
63
http://decantare.wordpress.com/2012/08/02/federalizarea-ca-reforma-a-ue/
64
Ibidem, articolul: ,, Federalizarea ca reformă a Uniunii Europene”
46
clasa de mijloc este aproape pulverizată, sistemele de pensii sunt complet nesustenabile iar
ponderea populaţiei de vârsta treia sporeşte vertiginos. Întrebarea firească este ce se întâmpla cu
Uniunea Europeană şi care este meritul birocraţilor de la Bruxelles în acest declin pronunţat şi
care sunt soluţiile viabile de ieşire din marasmul în care i-a aruncat criza şi sistemul capitalist.
După pledoaria pentru federalizare, după ideea unei uniuni bancare sub tutela Băncii
Centrale Europene, care ar putea controla peste şase mii de bănci din UE, după anunţul BCE
privind intervenţia în pieţele agitate ale bondurilor din zona euro a urmat trezirea la o realitate
crudă: protestele antiausteritate organizate în Spania şi Grecia, incertitudinile crescânde privind
acordarea sau neacordarea pachetelor de asistenţă financiară celor două ţări, reînvierea
secesionismului catalan, retragerea previzibilă a lui Mario Monti din fruntea guvernului italian,
obstacolele evidente şi dificile din calea creării unei uniuni bancare credibile şi previziunile
incerte privind viitorul economiei europene.
După cum observă The Economist s-a cam ales praful de speranţele celor care încă mai
mizau pe ieşirea zonei euro din criza profundă care a lovit-o puternic în ultimii ani. În prima
decadă a lunii octombrie dobânzile obligaţiunilor spaniole şi italiene au explodat, bursele
europene s-au prăbuşit, iar guvernele grec şi spaniol par incapabile să gestioneze criza, să
sprijine recapitalizarea băncilor şi relansarea economică. Spania care a ezitat să primească
sprijinul Băncii Central Europene, a cerut totuşi un ajutor de urgenţă de 40 miliarde euro, în
pofida reticenţei Germaniei de a mai injecta fonduri masive în economiile de la periferia Uniunii.
The Economist susţine că Germania şi alte state creditoare par să dea înapoi de la angajamentele
luate în cursul summitului din iunie, de a crea o nouă instituţie de supervizare a sistemului
bancar care să recapitalizeze direct băncile cu probleme din ţări ca Spania şi Italia, dintr-un fond
de salvare comun.
În timp ce premierul spaniol Rajoy a anunţat un nou set de reforme în bugetul pe 2013,
inclusiv măsuri de recapitalizare a sistemului bancar, realizate sub coordonarea oficialilor
europeni, au apărut proteste violente împotriva austerităţii pe străzile Madridului şi altor oraşe şi
puternice răbufniri naţionaliste în Catalonia. Premierul grec Samaras este la mijloc între
pretenţiile instituţiilor internaţionale de a opera noi reduceri ale cheltuielilor bugetare şi furia
mulţimilor din stradă. El trebuie să demonstreze că statisticile oficiale sunt corecte pentru a
convinge Fondul Monetar Internațional să declare că datoria sa impresionantă este
una„sustenabilă“. Reprezentanţii FMI au avut discuţii bilaterale informale cu statele din zona
euro privind o eventuală ştergere parţială a datoriilor elene, ceea ce pare imposibil înainte de
alegerile generale din Germania din 201365.
65
zona-euro
47
Europa, dacă dorește să rămînă Unită, are nevoie de un efort major de redare a încrederii
propriilor cetățeni în viitorul proiectului european.
Concluzionînd, putem afirma că încercarea de a găsi un echilibru între poziţia
interguvernamentalistă şi federalistă a rezultat într-un proiect instituţional căruia îi lipseşte
claritatea. Concesiile între poziţiile interguvernamentaliste şi federaliste au dus la formarea unei
reţele complexe de instituţii. Unele au un caracter federal, cum ar fi comisia, iar altele au un
caracter interguvernamental, cum ar fi Consiliul European al Miniştrilor.
Uniunea Europeană ar trebui să înceapă distribuirea prerogativelor între Bruxelles şi
statele-membre, făcînd un compromis; ar trebui să liberalizeze piața serviciilor, deoarece
Uniunea are o piață mare de bunuri doar. Totuşi dezavantajul delegării unor asemenea activităţi
Bruxelles-ului este acela că alegerea pe plan național a politicilor ar fi restricţionată, ceea ce ar
diminua suveranitatea națională. De aceea proiectul constituțional nu a fost acceptat. Adoptarea
Constituţiei europene va înseamna, printre altele, crearea funcţiei de Preşedinte al UE, care poate
să devină un actor principal în promovarea agendei UE şi un mediator în disputele între statele
membre. De asemenea, acordul asupra Constituţiei va oferi o bază legală pentru crearea pilonului
defensiv al Uniunii. De asemenea, criza economică din Europa ne demonstrează creșterea
șomajului și lipsa investițiilor în domeniul apărării, fapt care demonstrează ineficiența formării
armatei Uniunii Europene și implimentării politicii externe și de securitate comune.
Ideea e că după extinderea înverșunată a Uniunii, are loc ,,indigestia” statelor cu culture
diferite și integritatea adîncită a tuturor domeiilor are loc în tempouri lente. De aici și apariția
lozincii ,,Unitate prin diversitate!”. Astfel Uniunea Europeană s-a transformat într-o construcție
sius generis; ea nu are frontiere geografice, dar are frontiere în termeni de valori.
Capitolul III. POLITICA DE VECINĂTATE A UNIUNII EUROPENE ȘI
RELAȚIILE UNIUNII EUROPENE CU REPUBLICA MOLDOVA
§3. 1. Politica de vecinătate a Uniunii Europene

Politica europeană de vecinătate a fost dezvoltată în contextul extinderii din 2004 a Uniunii
Europene, cu scopul de a evita apariţia unor noi divizări între Uniunea lărgită şi vecinii săi şi de a
contribui, la consolidarea relaţiilor de vecinătate ce vizează intensificarea cooperării cu statele
vecine Uniunii Europene lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, a
unui „cerc de prieteni" la frontierele Uniunii66.
Din start trebuie să menţionăm faptul că Politica Europeană de Vecinătate nu oferă
statelor vizate (statele din estul Europei şi statele mediteraneene, şi din iunie 2004 şi statele sud-
66
http://www.fes-moldova.org/media/publications/2006/Ghidul%20integrarii%20europene%20al%20RM.pdf;
Ghidul integrării europene al R. Moldova, Chișinău 2006
48
caucaziene) perspectiva aderării la UE, ci permite o relaţie privilegiată cu vecinii şi o mai bună
focalizare a eforturilor în domenii de importanţă vitală pentru apropierea statelor vizate de
standardele europene.
Obiectivul principal al PEV este împărțirea beneficiilor aduse de extinderea UE din 2004
cu țările sale vecine. Un alt obiectiv este cel stabilit prin Strategia Europeana de Securitate din
2003, și anume creșterea securității în vecinatatea Uniunii extinse.
Printre beneficiile oferite de PEV se numară cele ce țin de dezvoltarea economică și socială
precum și obținerea posibilității de acces pe piața internă și integrarea în cadrul altor alte politici
europene: educația, pregătirea profesională și tineretul; cercetarea; probleme de mediu; cultura;
politica audio-vizualului.
Necesitatea unei Politici Europene de Vecinatate (PEV) se face acut simțită în 2003, cînd
apare problema creării a noi bariere în Europa după extinderea Uniunii Europene. În martie
2003, Comisia Europeana în Comunicarea sa asupra Europei Extinse trasează principiile politicii
de vecinătate a Uniunii Europene și pune accentul pe importanța acordată de către Uniune
relațiilor cu vecinii săi. Conform acestei Comunicări, ajutorul financiar furnizat pînă acum
statelor vecine, îndeosebi prin programele TACIS și MEDA, va fi suplimentat în viitor prin
crearea unui nou instrument financiar, Instrumentul European pentru Vecinătate și Colaborare
care va susține implementarea politicii de vecinătate67.
În octombrie 2003, Consiliul European a salutat inițiativa și a invitat Comisia și Consiliul
de Miniștri să o continue. Pe 12 mai 2004 Comisia Europeană prezintă Comunicarea „Politica
Europeană de Vecinatate. Strategia și Rapoartele pe Țara ” care stabilește pașii concreți de
implementare a politicii de vecinătate și modul de extindere a beneficiilor lărgirii UE asupra
noilor săi vecini.
Atingerea acestor scopuri urma sa se facă prin definirea împreună cu țările vecine vizate a
unui set de priorități ce vor fi notate în Planuri de Acțiune, care reprezintă documentul politic-
cheie în dezvoltarea relațiilor dintre UE și vecinii săi.
Odată cu lansarea PEV au fost stabilite şi actele politico-juridice care vor circumscrie
dimensiunea bilaterală a relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi statele vizate, şi anume :
acordurile de asociere (Association Agreement) pentru statele mediteraneene; acordurile de
stabilitate şi asociere (Stabilisation and Association Agreement) pentru statele balcanice;
acordurile de parteneriat şi cooperare (Partnership and Cooperation Agreement) pentru statele
partenere în cadrul politicii europene de vecinătate.
67
Boșcăneanu S.- ,,Moldova și Uniunea Europeană în contextual Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea
Planului de Acțiuni Uniunea Europeană”- ed. ARC, Chișinău 2008, pag. 16
49
La fel, pentru implementarea eficientă a PEV au fost elaborate şi o serie de instrumente
şi metode,acestea fiind similare celor folosite pentru a susţine procesele de tranziţie din statele
candidate la statutul de membru al Uniunii Europene, şi anume : elaborarea Rapoartelor de Ţară
de către Comisia Europeană care prezintă situaţia politico-economică şi aspecte privind
capacitatea instituţională şi sectorială ale respectivei ţări, pentru a stabili cînd şi cum este
posibilă adîncirea relaţiilor cu aceasta. Următorul stadiu presupune dezvoltarea împreună cu
fiecare ţară a Planurilor de acţiune. Aceste documente sunt negociate şi particularizate pentru
fiecare ţară în parte, în funcţie de necesităţile şi capacităţile acesteia, precum şi de interesele sale
şi cele ale Uniunii Europene. Este definită o agendă de reforme politice şi economice, cu
priorităţi pe termen scurt şi mediu (3-5 ani), care acoperă dialogul şi reforma în domeniul politic,
cooperarea şi dezvoltarea economică şi socială, probleme legate de comerţ și piaţă, cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne, în sectoare de activitate precum transporturile, energia,
etc68.
Planurile de Acțiune urmau să aibă la bază angajamentul pentru valorile comune: respectul
pentru drepturile omului, inclusiv drepturile minorităților; supremația legii; o bună guvernare;
promovarea unei bune relații cu vecinii; respectarea principiilor economiei de piață și a
dezvoltării durabile. Un alt obiectiv al Planurilor de Acțiune a fost declarată apropierea în
politica externă a partenerilor. Evoluția relațiilor dintre UE și statele vecine cu care Uniunea
Europeană va semna Planurile de Acțiune va depinde totalmente de modul în care statul vecin va
împartăși efectiv valorile comune citate mai sus.
În Planurile de Acțiuni urma să fie definit un set de priorități, a căror atingere se va solda
cu o apropiere de UE. Aceste priorități acoperă mai multe domenii: dialogul politic – include
probleme cum ar fi: lupta împotriva terorismului și a proliferării armelor de distrugere în masă,
rezolvarea conflictelor regionale; politica economică și socială - va promova participarea într-
un numar de programe UE, precum și îmbunătățirea interconexiunii și a legaturilor fizice cu UE
(transport, energie etc.); comert - se prevede o deschidere mai mare a pieței, în concordanță cu
principiile OMC și standardele UE; justiție și afaceri interne - o apropiată cooperare în domenii
precum: managementul frontierelor, migrația, lupta împotriva terorismului, traficul cu ființe
umane, droguri și arme, crima organizată, spălarea banilor precum și criminalitatea economico-
financiară.
Planurile de Acțiuni vor fi diferențiate, astfel încât să reflecte stadiul existent al relațiilor
UE cu fiecare țară în discuție.
Trasarea Planului de Acțiuni pentru fiecare stat-vecin va depinde de necesitățile și
capacitățile acestuia, în considerație fiind luate interesele ambelor părți. De asemenea se va ține
68
http://www.e-democracy.md/files/realizarea-pauem.pdf
50
cont și de următoarele circumstanțe: poziția geografică; situația economică; nivelul de
dezvoltare a relațiilor UE – statul vizat; reformele în derulare.
Un alt pas în constituie monitorizarea progreselor înregistrate şi domeniilor care necesită în
continuare progrese prin intermediul Rapoartelor periodice de monitorizare; odată cu
îndeplinirea priorităţilor stabilite în Planurile de acţiune, actuala generaţie de acorduri bilaterale
va fi înlocuită cu o formă de parteneriat privilegiat, reprezentată de „Acordurile europene de
vecinătate”.
Statele incluse în Politica de Vecinatate Europeană sunt: în Est: Moldova, Ucraina,
Belarus; în Caucazul de Sud: Georgia, Armenia, și Azerbaidjan ; în Zona Mediterană: Maroc,
Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniană. Uniunea
Europeană și Rusia au stabilit să dezvolte în continuare parteneriatul strategic, deja existent, prin
crearea celor patru spații comune, conform deciziilor adoptate la summitul de la St. Petersburg,
Rusia din luna mai 200369.
În concluzie, PEV e o alternativă de extindere a Uniunii, ce-i permite să susțină statele
vecine la distanța mîinii întinse, ceea ce presupune că aceste state nu vor putea nu vor putea
deveni membre ale UE, dar nici membre ale altor alianțe.
Prin PEV, Uniunea Europeană cu tendințele sale de federalizare a spațiului comunitar, își
crează zone de influență, de spații pentru eventualele valuri de extindere, în cazul creării armatei
comunitare.
§3. 2. Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană

Din cîte ştim cu toţii, Republica Moldova a aderat oficial la PEV doar la 22 februarie
2005, în urma semnării Planului de Acţiuni cu UE (PAUEM) 70 , însă oficialităţile Republicii
Moldova şi-au declarat cursul pro-european încă la începutul anului 1992, negocierile privind
semnarea unui amplu acord cu Uniunea Europeana s-au lăsat, totuşi, aşteptate pîna în primăvara
anului 1994. Printre principalele cauze care au determinat această lungă expectativă a Uniunii
Europene vis-a-vis de Republica Moldova ar putea fi evidenţiate, în special, următoarele: lipsa
unui dialog politic eficient între părţi; declanşarea conflictului transnistrean la 2 martie 1992, zi
în care
69
Boșcăneanu S.- ,,Moldova și Uniunea Europeană în contextual Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea
70
Ghidul integrării europene al R. Moldova, Chișinău 2006; www.gov.md, Planul de acţiuni RM-UE
51
Republica Moldova era admisă cu drepturi depline în Organizaţia Naţiunilor Unite;
incertitudinea politicii externe a Republicii Moldova, în situaţia în care, concomitent cu
declararea ataşamentului faţă de cursul pro-european al politicii externe, preşedintele în exerciţiu
de atunci al Republicii Moldova, M.Snegur semnase, la 21 decembrie 1991, controversatul
Protocol de constituire a Comunităţii Statelor Independente şi altele.
Într-un studiu consacrat evaluării procesului de integrare europeană a Republicii
Moldova, elaborat de Institutul de Politici Publice din Chişinău se analizează scrisoarea
preşedintelui Republicii Moldova, M.Snegur din 1 noiembrie 1993, adresată preşedintelui
Comisiei Europene Jacques Delors, în care acesta constată cu regret că Republica Moldova
rămase la acel moment ultima ţară din spaţiul central-european, ale cărei relaţii cu Uniunea
Europeană nu depăşise nici măcar faza incipientă a creării cadrului politico-juridic. În
consecinţă, preşedintele Republicii Moldova a solicitat concursul lui Jacques Delors în vederea
demarării neîntîrziate a negocierilor privind semnarea unui Acord de Parteneriat şi Cooperare cu
Uniunea Europeană71.
Aceeași solicitare va fi reiterată şi în scrisoarea lui M.Snegur din 28 ianuarie 1994,
adresată preşedintelui în exerciţiu al Consiliului Uniunii Europene, Teodoros Pangalos, şi
preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Santer72.
La 23 februarie 1994, a avut loc şedinţa Consiliului de Miniştri ai Uniunii Europene, în
cadrul căreia a fost examinată chestiunea cu privire la oportunitatea începerii negocierilor între
Uniunea Europeană şi Republica Moldova. În raportul asupra situaţiei politice şi social-
economice din Moldova s-a menţionat, printre altele, că autorităţile Republicii Moldova realizase
în ultimul timp o serie de măsuri în vederea consolidării stabilităţii politice şi accelerării
reformelor economice.
Accentuîndu-se că Republica Moldova întrunea, practic, toate condiţiile pentru a fi
considerată ţară în tranziţie spre o societate democratică cu o economie liberă de piaţă, s-a
propus demararea negocierilor privind elaborarea acordului-cadru.
În urma mai multor dificultăţi, la 28 noiembrie 1994, la Bruxelles a avut loc semnarea
Acordului de Parteneriat şi Cooperare între Uniunea Europeană şi Republica Moldova, care a
intrat în vigoare în luna iulie 1998.
Respectivul Acord poate fi considerat o etapă calitativă nouă în relaţiile Republicii
Moldova cu Uniunea Europeană. Aceasta deoarece, pe de o parte, Uniunea Europeană se angaja
să susţină eforturile Republicii Moldova îndreptate spre consolidarea democraţiei şi finalizarea
tranziţiei spre economia de piaţă funcţională. Pe de altă parte, Republica Moldova se angaja să
71
Chiril V. - ,,Relațiile R. Moldova cu Uniunea Europeană”- ed. IPP, Chișinău, 2001;
http://www.ipp.md/files/Publicatii/2001/integrarea_europeana/Chirila-eng.doc.
72
Buletinul Informativ, elaborat de secretariatul Preşedintelui Republicii Moldova, nr. 1, Chişinău, 1994, p. 46.
52
respecte valorile democratice, principiile dreptului internaţional, ale drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, toate acestea fiind declarate elemente esenţiale ale Acordului73.
La modul concret, Acordul de Parteneriat şi Cooperare între Republica Moldova şi
Uniunea Europeană (APC) urmărea implementarea următoarelor obiective: continuarea
dialogului politic între părţi; promovarea reciprocă a comerţului şi investiţiilor; cooperarea în
domeniile legislativ, economic, social, financiar şi cultural; susţinerea eforturilor Republicii
Moldova în consolidarea democraţiei, dezvoltarea economiei şi finalizarea tranziţiei la economia
de piaţă74.
De asemenea, APC instituţionalizează pentru prima dată relaţiile Moldovei cu Uniunea
Europeană. Spre deosebire de Acordul privind Cooperarea economico-comercială, care prevedea
crearea doar a unui Comitet mixt cu responsabilităţi circumscrise domeniului economic, APC
stipulează crearea unei scheme instituţionale ierarhizate în trei trepte, şi anume: Consiliul de
Cooperare, la nivel de miniştri; Comitetul de Cooperare, la nivel de înalţi funcţionari; Comitetul
parlamentar de Cooperare, la nivel de membri ai Parlamentului european şi cel moldovenesc75.
Cu toate acestea trebuie să menţionăm că în pofida tuturor beneficiilor de pe urma
implementării Acordului de Parteneriat şi Cooperare, acest document nu conţinea o finalitate clar
definită a relaţiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, accentul fiind pus preponderent
pe aspectele cooperării şi nu pe cel al integrării76.
În concluzie putem spune că Acordul de Parteneriat şi Cooperare prezintă două carenţe
majore pentru un stat care declară că integrarea europeană este un obiectiv strategic major al
politicii sale externe şi interne. În primul rînd, APC nu oferă relaţiilor Moldovei cu UE o
finalitate clară în sensul aderării sale treptate la aceasta din urmă. În plus, Republica Moldova
este circumscrisă într-o arie regională faţă de care UE nu este încă pregătită să abordeze o
strategie integraţionistă.
Următorii paşi în direcţia apropierii de Uniunea Europeană au fost făcuţi la 28 iunie
2001, cînd Republica Moldova devine membru cu drepturi depline al Organizaţiei Mondiale a
Comerţului şi al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est, iar politica externă a
Republicii Moldova şi-a asumat, în sfîrşit, chiar dacă după o prea lungă perioadă de ezitări ,,
între Est şi Vest ”, o opţiune clară în favoarea integrării europene.
În aceste condiţii, la 22 februarie 2005, la Bruxelles a fost semnat „ Planul de Acţiuni
Republica Moldova - Uniunea Europeană” al cărui scop era ,, fortificarea şi dezvoltarea
73
Ghidul integrării europene al R. Moldova, Chișinău 2006
74
Osmochescu E. , Allan Thatham- ,,Dreptul Uniunii Europene”- ed. ARC, Chișinău 2003, pag. 482
75
Chiril V. - ,,Relațiile R. Moldova cu Uniunea Europeană”- ed. IPP, Chișinău, 2001
76
http://www.ipp.md/files/Publicatii/2001/integrarea_europeana/Chirila-eng.doc.
53
legăturilor de vecinătate’’, iar în calitate de direcţii prioritare, Planul de Acţiuni pentru Republica
Moldova prevedea în comparație cu APC, domenii neexploatate în relațiile moldocomunitare:
consolidarea instituţiilor democratice, asigurarea independenţei justiţiei, cooperarea în
soluţionarea dosarului transnistrean, dezvoltarea economică şi socială, consolidarea capacităţilor
administrative, controlul frontierei şi combaterea crimei organizate, combaterea torturii și
terorismului, prevenirea și combaterea migrației ilegale.
PAUEM nu substituie APC-ul existent, dar îl suplimentează. De aici, Planul de Acţiuni nu
este un document juridic, precum APC, ci unul politic.
Semnînd acest Plan, oficialii Republicii Moldova au acceptat să participe în cadrul
Politicii Europene de Vecinătate.
Deşi sunt recunoscute aspiraţiile europene ale Republicii Moldova, Planul de Acţiuni nu
conţine o promisiune clară de aderare la Uniunea Europeană.
De fapt, pentru Republica Moldova, Planul de Acţiuni constituie un test al ,,bunelor sale
intenţii’’, deoarece îndeplinirea exemplară şi cu maximă sinceritate a prevederilor sale, deşi nu
garantează perspectiva integrării în Uniunea Europeană, ar spori cu mult şansele sale.
Majoritatea acestor obiective şi acţiuni/ măsuri cade pe responsabilitatea Moldovei, 14 se
referă explicit la UE, iar 40 vizează în egală măsură UE şi Moldova. De aceea, unii observatori
consideră că, în pofida retoricii utilizate, PAUEM „nu este un document bilateral“, deoarece
există puţine obligaţii pentru UE77.
În cadrul societăţii noastre există multe divergenţe vis-a-vis de integrarea europeană,dar
totuşi trebuie să recunoaştem că prin intermediul PEV relaţiile moldo-comunitare s-au dinamizat
în domenii precum: dialogul politic, reformele democratice, soluţionarea conflictului
transnistrean, dezvoltarea comerţului şi reformele economice , justiţie şi afaceri interne,
impulsionarea contactelor interumane etc.
Deşi PEV nu oferă o perspectivă de aderare la UE, autorităţile moldovene au luat această
iniţiativă drept o cale suplimentară de cooperare cu UE şi drept „un pod către o etapă nouă –
asocierea şi integrarea în UE“78.
Politica de integrare europeană a Moldovei se bazează pe doi piloni principali: realizarea
Planului de Acţiuni Moldova-UE şi valorificarea posibilităţilor ce derivă din participarea
Moldovei la iniţiativele regionale din Europa de Sud-Est – Pactul de Stabilitate, Procesul de
Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) şi viitorul acord CEFTA modificat. Acestea sunt două
direcţii prioritare ale proceselor de integrare europeană a Moldovei, care deseori se suprapun şi
se complementează.
77
http://www.e-democracy.md/files/realizarea-pauem.pdf
78
Bușcăneanu S.- ,,Moldova și Uniunea Europeană în contextual Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea
54
Există un consens politic în ceea ce priveşte realizarea celor două obiective prioritare ale
Republicii Moldova: integrarea europeană şi reintegrarea ţării.
La 24 martie 2005 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului RM privind parteneriatul
politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene, care prevede consensul larg al celor
patru fracţiuni parlamentare în ceea ce priveşte promovarea consecventă şi ireversibilă a cursului
strategic spre integrarea europeană. Drept urmare a acestei Declaraţii, Parlamentul RM a adoptat
un şir de măsuri legislative importante pentru consolidarea democraţiei şi statului de drept în
Republica Moldova, care au fost elaborate cu participarea societăţii civile şi a opoziţiei.
Republica Moldova întreprinde eforturi pentru lansarea pe parcursul anului 2007 a
discuţiilor asupra avansării acestui cadru juridic pentru obţinerea de către ţara noastră a unui
statut diferit de acel a unui stat vecin.
La 4 mai 2006, Republica Moldova a fost acceptată în calitate de membru cu drepturi
depline în cadrul Procesului de Cooperare în Europa Sud Est (SEECP), ceea ce confirmă încă o
data apartenenţa Republicii Moldova la spaţiul Sud Est European şi deschide noi perspective
cadrului de relaţii între RM şi UE.
Pentru consolidarea poziţiei Republicii Moldova în vederea avansării pe calea integrării
europene, se impune în primul rând implementarea deplină şi în termenii stabiliţi a Planului de
Acţiuni RM-UE.
În plan instituţional a fost stabilit mecanismul de coordonare şi monitorizare a
implementării Planului de Acţiuni, prin crearea celor patru Comisii Interministeriale : Comisia
interministerială pentru probleme de drept și securitate, Comisia interministerială pentru
probleme social- economice, Comisia interministerială pentru probleme de infrastructură și
Comisia interministerială pentru probleme cultural- umanitare; activitatea cărora este coordonată
de patru ministere cadru. Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene îi revine rolul de
monitorizare şi coordonare generală.
În cadrul procesului de implementare a Planului de Acţiuni atribuim o importanţă
deosebită procesul de coordonare a reformelor în conformitate cu standardele experienţa statelor
membre ale Uniunii Europene. În special, în calitate de priorităţi au fost identificate următoarele
domenii: Aprofundarea procesului de reformare a sistemului naţional al justiţiei, prin elaborarea
unei strategii complexe de reformare pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi a unui program
de finanţare; Elaborarea unei strategii de informare şi comunicare în domeniul integrării
europene; Instituirea unui dialog durabil cu societatea civilă în procesul de realizare a
reformelor; Asigurarea libertăţi de exprimare şi mass-mediei; Stabilirea relaţiilor de cooperare
bilaterale cu statele membre ale UE în vedere implementării reformelor în domeniul afacerilor
interne; Îmbunătăţirea managementului frontierelor cu sprijinul Misiunii UE de Asistenţă la
55
frontiera Moldo-ucraineană (EUBAM), inclusiv pe segmentul transnistrean; Semnarea
acordurilor de facilitare a regimului de vize şi readmisiei cu UE; Obţinerea Preferinţelor
Comerciale Autonome prin semnarea unui acord în acest sens cu între Republica Moldova şi
Comunitatea Europeană; Iniţierea negocierilor asupra unui nou acord între Republica Moldova şi
Comunitatea Europeană, care va oferi o perspectivă clară de aderare la Uniunea Europeană.
De la adoptarea PAUEM, implementarea lui a fost ghidată şi monitorizată în baza unui
mecanism anual de implementare, care stabileşte un set comprehensiv anual de priorităţi şi
termene, avînd drept temelie priorităţile convenite în comun între UE şi Republica Moldova.
Cooperarea intensă inclusiv prin intermediul Consiliului de Cooperare UE - Moldova,
Comitetului de Cooperare UE - Moldova şi a patru sub-comitete a permis ambelor părţi să
progreseze în implementarea Planului de Acţiuni.
Republica Moldova a realizat progrese bune în majoritatea domeniilor în perioada de
evaluare. Alegerile locale din 2007 au fost organizate bine şi electoratului i s-a oferit şansa unei
alegeri corectă. Altă realizare majoră din perioada de evaluare a fost progresul substanţial în
îmbunătăţirea cadrului instituţional şi procedurilor de control şi certificare a originii, care au
permis UE să ofere Republicii Moldova Preferinţe Comerciale Autonome Suplimentare, intrarea
în vigoare a Acordului de facilitare a vizelor şi readmitere şi pozitiva cooperare cu Misiunea UE
de Asistenţă la Frontieră (EUBAM). Republica Moldova de asemenea a cooperat strâns cu UE în
toate întrebările cu privire la eforturile de soluţionare a conflictului din Transnistria şi continuă
activitatea de aplicare în practică a propunerilor preşedintelui Republicii Moldova cu privire la
măsurile de încredere. Creşterea economică a rămas robustă în pofida efectelor negative ale
şocurilor externe, inclusiv seceta cumplită.
Dialogul politic a fost în continuare intensificat. Consultările bianuale au avut loc între
Republica Moldova şi Comitetul UE pentru Politică şi Securitate (CPS) şi cu grupul de lucru
relevant geografic al Consiliului. Prima şedinţă a troicii Directorilor Politici a avut loc în
februarie 2007.
Alegerile locale au avut loc în iunie 2007. OSCE/ODIHR a organizat o misiune de
monitorizare a alegerilor, care a constatat că alegerile s-au desfăşurat în general bine, iar
electoratului i-a fost oferită o alegere veritabilă. Au fost înregistrate deficienţe în ce priveşte
dreptul cetăţenilor la informaţia publică şi accesul echitabil al tuturor candidaţilor la mass-media.
În acest sens, realizarea în continuare a obiectivelor Planului de Acţiuni va avea nevoie ca
revizuirea planificată a codului electoral să ia în consideraţie recomandările Consiliului Europei
şi ale OSCE/ODIHR pentru a asigura o democraţie eficientă. Proiectul de lege cu privire la
interzicerea persoanelor cu dublă cetăţenie de a deţine funcţii publice a fost remisă pentru
56
examinare Consiliului Europei. Mai mult decît atît, o lege cu privire la partidele politice a fost
adoptată în decembrie 2007.
Legislaţia cu privire la reforma parlamentară (regulile procedurilor şi imunitatea
parlamentară) a fost adoptată în decembrie 2006 în corespundere cu recomandările Adunării
Generale a Consiliului Europei (PACE). În decembrie 2007, Parlamentul a adoptat în ultimă
lectură o nouă lege cu privire la partidele politice, care ia în consideraţie unele recomandări ale
OSCE/ODIHR şi Consiliului Europei. Cît priveşte autoguvernarea locală, un şir de acte
legislative, inclusiv descentralizarea administrativă, administraţia publică locală şi dezvoltarea
regională, au fost adoptate în decembrie 2006. Aceasta a condus la ajustarea legislaţiei naţionale
la recomandările Congresului Puterilor Locale şi Regionale ale Europei. O strategie naţională în
domeniul instruirii a fost adoptată în ianuarie 2007 pentru consolidarea standardelor profesionale
ale funcţionarilor publici şi consilierilor municipali aleşi. Impactul real al acestor măsuri rămîne
limitat pînă în prezent79.
Republica Moldova a adoptat o strategie cuprinzătoare şi un plan de implementare a
reformei sistemului judiciar. Capacităţile Consiliului Suprem al Magistraturii (instituţia
responsabilă de auto-administrarea judiciară) au fost consolidate şi a fost creat un Departament
pentru Administrare Judiciară, subordonat Ministerului Justiţiei, care şi-a început activitatea în
ianuarie 2008. Institutul Naţional de Justiţie a fost creat şi a început programul de instruire în
octombrie 2007. Codul de etică al judecătorilor a fost aprobat în noiembrie 2007 şi un sistem de
inspectare judiciară sub egida Consiliului Suprem al Magistraturii a fost introdus prin lege în
iulie 200780.
Procesul de reformă administrativă care a avut loc în perioada de referinţă este incomplet şi
încă în stadiul evolutiv. Chiar dacă în anumite domenii pot fi înregistrate progrese, nu a fost
depăşită abordarea fragmentară a reformei. Procesul lent de implementare a reformei
administrative este determinat de următoarele elemente: constrângerile financiare; lipsa de voinţă
şi determinare politică; lipsa de pregătire a politicienilor şi funcţionarilor publici pentru a
răspunde provocărilor timpului; absenţa unor reglementări clare privind personalul şi structurile
administrative81.
Delegarea responsabilităţilor administraţiei publice locale, fără a o susţine simultan, în
dezvoltarea competenţelor necesare pentru exercitarea acestora creează discontinuităţi şi
79
http://www.delmda.ec.europa.eu/whatsnew/pdf/moldova_clean_final.pdf; Implementation of the European
Neighbourhood Policy in 2007. Progress Report Moldova (3 April 2008), Commission of the European
Communities (SEC (2008) 399).
80
Cocîrţă Al. - ,,Reforma justiţiei în contextul implementării Planului de Acţiuni UE-Moldova”- ed. ARC, Chișinău
2009, pag. 26
81
Boșcăneanu S, - ,, Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate; Realizarea Planului de Acţiuni
UE-Moldova”- ed. ARC, Chișinău 2008, pag. 78-79
57
frânează procesul de reformă. Ca urmare a stagnării proceselor de descentralizare şi de
modernizare a administraţiilor publice locale, se poate anticipa că acestea vor avea o capacitate
redusă de absorbţie a fondurilor europene82.
Planul Naţional de Acţiuni în domeniul combaterii corupţiei pentru 2007-2009 a fost
adoptat în decembrie 2006 şi amendat la sfîrşitul 2007. Centrul pentru Combaterea Corupţiei şi
Crimelor Economice este agenţia guvernamentală principală responsabilă de combaterea
corupţiei. Republica Moldova a ratificat Convenţia ONU pentru combaterea corupţiei în
octombrie 2007 şi protocolul adiţional al Convenţiei cu privire la Legea Criminală a Consiliului
Europei în august 2007. Republica Moldova a întreprins paşi în domeniul ajustării cadrului
legislativ la standardele internaţionale (de ex. scanarea noilor legi de combatere a corupţiei
înainte de adoptarea acestora deşi acest lucru nu se întîmplă întotdeauna în practică) şi
consolidarea cadrului instituţional. De asemenea, Republica Moldova a întreprins anumite
activităţi în domeniul prevenirii corupţiei şi sensibilizării publicului cu privire la fenomenele ce
ţin de corupţie.
Realizarea obiectivelor Planului de Acţiuni vor depinde de implementarea de către
Moldova a strategiei de combatere a corupţiei şi planului de acţiuni, cît şi a recomandărilor
Grupului de Ţări împotriva Corupţiei (GRECO) a Consiliului Europei şi de funcţionarea
independentă şi eficientă a Centrului pentru Combaterea Corupţiei şi Crimelor Economice de
influenţa politică în corespundere cu scopul original de combatere a corupţiei. Este nevoie de
intensificarea în continuare a cooperării cu societatea civilă.
În ianuarie 2008, Republica Moldova a ratificat Primul Protocol Opţional al Convenţiei
Internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice. În iulie 2007, Parlamentul Moldovei a
aprobat declaraţiile Articolului 21 şi 22 ale Convenţiei ONU de combatere a torturii.
Republica Moldova a întreprins un şir de măsuri pentru asigurarea implementării deciziilor
Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), însă este nevoie de eforturi pentru realizarea
obiectivelor Planului de acţiuni.
Republica Moldova a cooperat activ cu UE în problemele regionale şi internaţionale şi s-a
aliniat tuturor declaraţiilor UE CFSP deschise pentru ajustare.
Republica Moldova a întreprins paşi pentru cooperarea cu UE în domeniul controlului
internaţional al transferului de arme şi a armelor mici şi armamentelor uşoare. În noiembrie
2007, a fost creată o comisie naţională pentru monitorizarea controlului asupra armelor şi
dezarmare pentru implementarea asocierii la Codul UE de Conduită cu privire la Controlul
asupra Exportului de Arme.
82
Cocîrţă Al.- op. cit.- pag. 26
58
Republica Moldova este un membru activ al Iniţiativei Centrale Europene (CEI) şi
Procesului de Cooperare în Europa de sud-est (SEECP) şi Consiliului pentru Cooperare
Regională (RCC). Republica Moldova a semnat noul Acord cu privire la Zona Comercială
Liberă în Europa Centrală (CEFTA) în decembrie 2006.
În mai 2007, guvernul a aprobat o strategie naţională cu privire la politici pentru 2007-
2015. Strategia are drept scop să îmbunătăţească situaţia pe piaţa muncii, să reducă şomajul, să
sporească calitatea productivităţii muncii pentru o coeziune şi integrare socială mai mare. A fost
creat un sistem unificat de informaţii despre piaţa muncii, iar în septembrie 2007 a fost elaborat
un studiu cu privire la angajarea în cîmpul muncii în zonele rurale. S-a înregistrat o uşoară
scădere a şomajului. Guvernul a elaborat o propunere de lege cu privire la securitate şi sănătate
la locul de muncă drept răspuns la un număr mare de accidente la locul de muncă.
Implementarea eficientă necesită atît reorganizarea cît şi fortificarea capacităţilor administrative
ale inspectoratului muncii83.
În domeniul protecţiei sociale, guvernul a continuat să sporească alocările pentru
cheltuielile sociale, cum ar fi pensiile şi standardele minimale pentru asistenţă, educaţie şi
socializarea copiilor din instituţiile de tip rezidenţial.
Cooperarea în domeniului justiţiei, libertăţii şi securităţii. Republica Moldova şi CE au
încheiat Acordul de facilitare a vizelor şi readmitere care a întrat în vigoare în ianuarie 2008 . În
aprilie 2007, sub conducerea Ungariei la Chişinău, a fost deschis Centrul Comun de Vize. De
rând cu Ungaria, Austria, Slovenia, Letonia şi Danemarca care participă la moment în acest
Centru, alte State Membre aşteaptă să se alăture în 2008.
Republica Moldova şi-a modificat programul naţional de acţiuni cu privire la migraţie şi
azil în decembrie 2006 şi lucrează asupra implementării Convenţiei Consiliului Europei cu
privire la Statutul Juridic al Angajaţilor Migranţi. În ianuarie 2007, guvernul Republicii Moldova
a adoptat o decizie cu privire la crearea unui sistem informaţional integrat dintre agenţii cu
privire la coordonarea fluxurilor de migraţie. Republica Moldova şi-a actualizat legislaţia cu
privire la azil inclusiv proviziile pentru protecţia umanitară şi depune eforturi pentru finalizarea
lucrului cu privire la centrele de recepţionare a migranţilor ilegali.
Republica Moldova şi UE au început discuţiile cu privire la parteneriatul pilot de
mobilitate.
În domeniul managementului de frontieră a fost adoptată o nouă lege a serviciilor de
grăniceri în septembrie 2007, care a coincis cu deschiderea colegiului naţional a serviciilor de
grăniceri. Un protocol cu privire la simplificarea contactelor trans-frontaliere cu Ucraina a intrat
83
Bușcăneanu S, - ,, Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate; Realizarea Planului de Acţiuni
UE-Moldova”- ed. ARC, Chișinău 2008, pag. 129- 130
59
în vigoare în februarie 2007 în timp ce continuă activ cooperarea cu EUBAM. Serviciul de
grăniceri şi vamal au lucrat eficient pentru combaterea activităţilor transfrontaliere ilegale
folosind echipament modern la fel ca şi tehnici noi de căutare, dar cooperarea şi comunicarea în
schimbul de informaţii necesită să fie îmbunătăţit dintre unităţile serviciilor locale de grăniceri,
regionale şi cele centrale. Necesită o îmbunătăţire cooperarea dintre agenţii în contextul
implementării unui sistem integrat de management la frontieră.
În contextul eforturilor actuale de soluţionare a traficului de fiinţe umane a fost creat un
nou sistem pilot naţional de referinţă pentru victimele traficului uman în cinci regiuni. Un plan
naţional de acţiuni cu privire la combaterea traficului (2007-2009) a fost elaborat împreună cu
Comitetul Naţional pentru combaterea traficului care asigură deplina cooperare cu societatea
civilă în acest domeniu şi necesită o consolidare în contextul prevenirii traficului şi asigurării
asistenţei de reabilitare victimelor lui84. Suplimentar, câteva operaţiuni cu privire la prevenirea
traficului uman la fel ca şi în combaterea crimei organizate au fost organizate, dar mai sunt
necesare în continuare alte acţiuni pentru sporirea eficientizării punctelor de trecere de la
frontieră. În afara perioadei de evaluare, în februarie 2008, a intrat în vigoare Convenţia
Europeană pentru Combaterea Traficului de Fiinţe Umane. Republica Moldova a fost prima ţară
care a ratificat Convenţia în mai 200685.
În domeniul învăţămîntului superior, Republica Moldova a progresat prin introducerea a
trei cicluri de structuri în conformitate cu reformele Procesului de la Bologna cu atenţie sporită
modernizării curriculum-ului, acreditarea şi monitorizarea calitativă. Instituţiile din învăţămîntul
superior folosesc sistematic proiectele din cadrul Tempus pentru explorarea şi experimentarea
elementelor Procesului de la Bologna, propunînd eventual implementarea la nivel naţional.
Participarea în cadrul programelor Tempus şi Erasmus Mundus continuă bine sprijinind reforma
educaţională şi promovează mobilitatea şi excelenţa academică. Progresele cu privire la reforma
educaţională au fost mai mici şi cu un nivel mai redus de participare în instruirea profesională
continuă, iar produsul lor nu a corespuns necesităţilor pieţei de muncă. Pentru redresarea situaţiei
va fi nevoie de cooperarea cu partenerii sociali şi alţi beneficiari în contextul planurilor de viitor
pentru descentralizarea instruirii şi educaţiei profesionale. În plus, lipsa resurselor şi iniţiativei
politice continuă să reţină reforma educaţională. Tineretul din Moldova şi tinerii angajaţi în
câmpul muncii continuă să beneficieze de posibilităţile oferite de către Programul Tineretul în
Acţiune, iar rata de participare este în creştere.
84
Bușcăneanu S, - ,, Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate; Realizarea Planului de Acţiuni
UE-Moldova”- ed. ARC, Chișinău 2008, pag. 162-166
85
60
În domeniul culturii, Republica Moldova a ratificat Convenţia UNESCO cu privire la
Protecţia şi Promovarea Diversităţii Expresiilor Culturale, Convenţia UNESCO cu privire la
Siguranţa şi Intangibilitatea Patrimoniului Cultural şi după perioada de raportare, în ianuarie
2008, a semnat Convenţia Cadru 2005 a Consiliului Europei cu privire la Valoarea Patrimoniului
Cultural pentru Societate. Lucrul de asemenea a mai început în cadrul mai multor acorduri
bilaterale cu privire la cooperarea culturală. Încă nu a apărut o politică a dialogului cu privire la
diversitatea culturală.
În domeniul cooperării cu societatea civilă, a fost semnat de către Ministerul Protecţiei
Sociale, Familiei şi Copilului un memorandum acord cu Societatea Civilă în noiembrie 2007, în
timp ce un memorandum de parteneriat a fost semnat cu organizaţiile non-guvernamentale de
către Ministerul Afacerilor Externe. Suplimentar, guvernul a adoptat în noiembrie 2007 o
strategie naţională cu privire la protecţia consumatorului86.
Republica Moldova a avansat în reformele din domeniul sănătăţii cum ar fi mortalitatea
infantilă şi maternă, asistenţa medicală primară şi serviciile de urgenţă. Moldova a adoptat un set
de documente strategice cu privire la dezvoltarea sistemului de ocrotire a sănătăţii pînă în 2017,
sănătăţii mintale, securităţii sangvine şi promovării unui mod de viaţă sănătos. Republica
Moldova a continuat combaterea epidemiilor, cum ar fi HIV/SIDA şi tuberculoza prin
intermediul implementării Programului Naţional de Prevenire şi Control a HIV/SIDA 2006-2010
şi recenta lege de prevenire HIV/SIDA. O atenţie continuă este necesară pentru reforma ocrotirii
sănătăţii. Republica Moldova a participat la seminarul sprijinit de programul TAIEX „Ocrotirea
sănătăţii în toate politicile”, organizat în comun de Comisia Europeană, OMS şi Observatorul
European al Sănătăţii. Moldova continuă activităţile sale în contextul Reţelei Europei de Sud-Est
a Sănătăţii. Participă în reţeaua UE a autorităţilor competente în informaţia cu privire la sănătate
şi cunoştinţe şi în activităţile organizate de liderul de opinie în HIV/SIDA a Comisiei 87.
Datorită PEV, UE şi-a sporit vizibilitatea şi autoritatea politică în Moldova.
Actualmente, UE este prezentă în ţara noastră la nivelul Politicii Externe şi Securitate Comune
(PESC) prin Reprezentantul Special al UE pentru Moldova şi participarea la
negocierile/consultările în problema transnistreană în calitate de observator în formatul „5+2”.
De asemenea, UE este prezentă în Moldova şi la nivelul Politicii Europene de Securitate şi
Apărare (PESA) prin Misiunea UE de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM). În
cadrul PEV, Moldovei i s-a acordat perspectiva integrării economice în spaţiul comunitar,
86
87
61
precum şi cea a introducerii graduale a regimului de călătorii fără vize în UE pentru cetăţenii
moldoveni. Printre beneficiile concrete aduse ţării noastre de PEV se numără, nu în ultimul rînd,
şi creşterea substanţială a asistenţei financiare din partea UE care a crescut de patru ori de la 10
milioane Euro în 2003 la 40 milioane Euro în 2007. În domeniul cooperării energetice, PEV a
favorizat eforturile autorităţilor moldovene depuse în vederea integrării Moldovei în
Comunitatea Energetică Europeană.
Deci, obiectivul urmărit de UE în privinţa Republicii Moldova este acela de a contribui la
menţinerea stabilităţii, consolidarea democraţiei şi dezvoltarea unei economii de piaţă sănătoase
şi prospere, fără, însă, a ne oferi o perspectivă clară în sensul asocierii la UE. Prin urmare, UE va
continua să pună accentul pe implementarea integrală a APC, angajîndu-se, în acelaşi timp, să
intensifice dialogul său politic cu RM; să nuanţeze prezenţa sa diplomatică în RM prin
deschiderea la Chişinău a Delegaţiei Permanente a Comisiei Europene; să includă Moldova în
calitate de participant cu drepturi depline în Pactul de Stabilitate, dar nu şi în Procesul de
Stabilizare şi Asociere; să abordeze constant retragerea trupelor ruse şi problema transnistreană
în cadrul OSCE, precum şi în timpul dialogului său politic la nivel bilateral cu Rusia şi Ucraina;
să contribuie la reabilitarea postconflictuală prin promovarea unor proiecte destinate să
restabilească relaţiile economice şi să creeze un climat de încredere între cele două maluri ale
Nistrului etc.
Planul de acţiuni Uniunea Europeană — Republica Moldova promovează relaţiile dintre
Uniunea Europeană şi R.Moldova la un nivel calitativ nou, deschizînd noi perspective pentru
procesul de integrare europeană a R. Moldova, acordînd mai multă urgenţă realizării
angajamentelor asumate de către R.Moldova faţă de Uniunea Europeană în cadrul Acordului de
Parteneriat şi Cooperare, stabilind domenii prioritare de acţiune şi consolidînd rolul UE în
realizarea uneia dintre principalele sarcini care stau în faţa autorităţilor moldovene în prezent –
reintegrarea teritorială. Planul de Acțiuni este atît un program de aprofundare a relaţiilor
bilaterale dintre Uniunea Europeană şi R. Moldova, cît şi o hartă de parcurs pentru continuarea
procesului de reforme politice şi economice interne. Reuşita PA, dar şi a eforturilor noastre de
integrare europeană în sens mai larg, va depinde în egală măsură de astfel de factori ca gradul de
aproximare a legislaţiei R. Moldova cu cea europeană sau de integrare a R. Moldova în reţelele
de transport şi comunicaţii europene, cît şi de coerenţa acţiunilor autorităţilor moldovene pe plan
intern şi voinţa de care vor da acestea dovadă în continuarea procesului de democratizare a
societăţii şi de reforme socioeconomice.
Planul de Acțiuni nu este un acord de asociere la UE, deci nu are drept finalitate aderarea
R. Moldova la Uniunea Europeană în urma realizării acestuia, dar prevede că nivelul şi
62
amploarea relaţiilor dintre R. Moldova şi Uniunea Europeană va depinde de gradul în care R.
Moldova îşi va realiza angajamentele asumate.
Acest lucru a decepţionat oarecum autorităţile moldovene, care vedeau în semnarea
Planului de Acțiuni drept un prim pas spre obţinerea statutului de stat asociat la UE şi a făcut mai
mulţi observatori să afirme că fără un angajament clar din partea Uniunii de a oferi Moldovei
perspectiva de aderare, R. Moldova nu va fi destul de motivată să implementeze reformele
propuse. Pe de altă parte, acest lucru are şi un mare avantaj – obţinem timpul şi sprijinul tehnic şi
financiar din partea Uniunii Europene necesare pentru a ne apropia de criteriile de aderare la UE,
or la momentul actual R.M. nu este pregătită din punct de vedere economic şi politic pentru
aderare, nu în ultimul rînd din cauza dezintegrării teritoriale a statului nostru. Reformele
prevăzute în Planul de Acțiune sînt în deplină concordanţă cu programele şi strategiile interne pe
care guvernarea actuală s-a angajat să le realizeze, deci acestea trebuie realizate oricum, fără a fi
neapărat condiţionate din exterior.
În plus, orice stat care vrea cu adevărat să urmeze modelul european de dezvoltare şi care
are destulă voinţă politică să se pregătească pentru aderare pe parcursul a cîtorva ani cu ajutorul
Bruxelles-ului are toate şansele de a reuşi. Chiar dacă în 2008, după realizarea PA, Moldovei nu
îi este oferită perspectiva clară de aderare, RM va avea în spate cîţiva ani buni de reforme
instituţionale şi integrare în politicile şi programele Uniunii Europene. R. Moldova va fi un stat
mult mai democratic, mai dezvoltat şi mai competitiv pe arena mondială, deci un stat mult mai
pregătit să adere la UE şi cu argumente serioase în acest sens.
Este un lucru cunoscut că procesul de integrare europeană a statelor din Europa Centrală şi
de Est le-a dat acestora motivaţia şi modelul necesar pentru a pune pe picioare nişte democraţii
stabile şi economii de piaţă funcţionale şi pentru a atinge rate de creştere economică înalte şi
stabile în termene foarte scurte. Către sfîrşitul anilor 1990, aceste state au atins un nivel de
dezvoltare politică şi instituţională care a făcut imposibil refuzul UE de a le accepta în calitate de
membre, în ciuda veniturilor şi salariilor încă destul de mici faţă de cele din statele UE. Ratele de
creştere economică actuale din aceste noi state membre sînt net superioare celor din restul UE,
de exemplu în statele baltice creşterea economică este de patru ori mai mare decît în zona euro,
iar investitorii adoră aceste noi state pentru salariile mici, productivitatea înaltă şi taxele simple.
Astfel, chiar dacă nici Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi RM, şi nici PA nu
prevăd aderarea RM la UE, aceste două acorduri formează baza juridică şi politică a relaţiilor
dintre UE şi RM, iar prioritatea absolută a autorităţilor de la Chişinău trebuie să fie realizarea
obiectivelor trasate în acestea.
Analizînd cele menționate mai sus, putem concluziona că implementarea cu succes a
Planului de Acţiuni RM-UE ar oferi Moldovei posibilitatea consolidării relaţiilor cu UE şi
63
obţinerea în plus a unor avantaje în relaţiile economice bilaterale. Acest fapt va da un impuls
dezvoltării economice şi politice a statului, disciplinînd decidenţii politici în realizarea politicilor
publice proeuropene. Un rol foarte important în acest proces îl are şi societatea civilă care susţine
integrarea europeană prin diferite proiecte. Integrarea europeană a Republicii Moldova trebuie să
fie un efort comun al întregii societăţi. Deci, în concluzie putem spune că autorităţilor
moldoveneşti nu le rămîne decît să consolideze relaţiile moldo-comunitare şi să faciliteze
parcursul european al Republicii Moldova.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
După războaiele mondiale Europa necesita o colaborare mai strînsă în scopul intensificării
forțelor sale și colaborării pe plan economic, pentru a dezvolta economiile statelor. Astfel s-au
creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului din 1951 și Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice din 1957, care aveau menirea sa liberalizeze comerțul, să asigure liberalizarea
circulației capitalului, mărfurilor, serviciilor, a persoanelor.
Dar, statele europene au sesizat că au nevoie de o securitate colectivă și o armată comună,
pentru a unifica forțele armate și pentru a asigura menținerea pacii și stabilității pe continentul
european, precum și în vecinătatea sa. Astfel a apărut Politica Europeană de Securitate și
Apărare.
Prin tratatul de la Nice 2001, s-au format Comitetul politic și Comitetul pentru securitate,
acțiunile cărora vizează implimentarea în țările terțe politica de securitate și pace, menținerea
relațiilor cu aceste țări, democratizarea lor și menținerea relațiilor de comerț în scopul
convingerii șefilor de guvern în procesul politicilor comunitare. De aici se evidențiază noțiunea
de politica de vecinătate a Uniunii Europene.
U. Europeană are, de asemenea, legături și cu țara noastră, prin impliemntarea Planului de
acțiuni. Deci, obiectivul urmărit de UE în privinţa Republicii Moldova este acela de a contribui
64
la menţinerea stabilităţii, consolidarea democraţiei şi dezvoltarea unei economii de piaţă
sănătoase şi prospere, fără, însă, a ne oferi o perspectivă clară în sensul asocierii la UE.
Implementarea cu succes a Planului de Acţiuni RM-UE ar oferi Moldovei posibilitatea
consolidării relaţiilor cu UE şi obţinerea în plus a unor avantaje în relaţiile economice bilaterale.
Acest fapt va da un impuls dezvoltării economice şi politice a statului.
În decursul anilor Uniunea europeană și-a creat propriul sistem instituțional, care ajută la
implimentarea obiectivelor sale strategice și economice, în scopul amploării extinderii sale.
Scopul instituțiilor comunitare e relizarea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor
europene, relizarea obiectivelor social- economice, servirea intereselor cetățenilor statelor
membre ale U. Europene.
Schimbarea radicală a mediului internaţional în ultimii ani, fenomenul progresiv de
globalizare ce afectează întreaga lume, faptul că Uniunea Europeană a ajuns în faza în care este,
practic, obligată ca, după realizarea Uniunii monetare să avanseze spre o Uniune politică, în caz
contrar însemnând că şi-a atins limitele, apariţia unor noi riscuri de securitate (atentate teroriste
majore, conflicte locale de sorginte etnică sau religioasă în Europa sau la porţile ei, crima
organizată, migraţie ilegală).
Dincolo de un nucleu al structurii de putere, Uniunea Europeană va conţine niveluri gra-
duale de incluziune pentru o varietate de state asociate situate la periferie, iar frontierele dintre
„interior" şi „exterior" vor fi difuze. Această federalizare poate fi favorizată şi de strategia
actuală a Uniunii privind crearea Politicii Europene de Vecinătate (European Neighborhood
Policy) pentru ţările din Europa de Est şi sudul Marii Mediterane.
O federalizare a Uniunii ar avea loc după implimentarea unei constituții europene.
Raţionamentul acceptat în Europa este că respingerea constituţiei propuse reprezintă un serios
regres. Totuşi dezvoltarea ar putea fi, în mod paradoxal, una sănătoasă, întrucât a scos în
evidenţă diferenţele de opinie dintre cetăţenii Europei şi liderii lor.
În capitolul ,, O Europă unită”, în opinia lui Alberto Alesina și Giovazzi F., concesiile
între poziţiile interguvernamentaliste şi federaliste au dus la formarea unei reţele complexe de
instituţii. Unele au un caracter federal, cum ar fi Comisia, iar altele au un caracter
interguvernamental, cum ar fi Consiliul European al Miniştrilor.
Uniunea Europeană ar trebui să înceapă distribuirea prerogativelor între Bruxelles şi
statele-membre, făcând un compromis. Activităţile guvernamentale ce prezintă economii de
scară relevante, ar putea fi repartizate Bruxelles-ului. Acelaşi lucru poate fi spus despre politica
externă şi apărare. Totuşi dezavantajul delegării unor asemenea activităţi Bruxelles-ului este
acela că alegerea pe plan național a politicilor ar fi restricţionată, ceea ce ar diminua
suveranitatea națională.
65
Uniunea Europeană are la bază ideea fundamentală de a crea o piaţă unică foarte mare,
ceea ce are deja, în ceea ce ţine de piaţa bunurilor, însă nu și o piaţă unică pentru servicii.
Deoarece UE are nevoie să atragă muncitori imigranţi, s-ar putea ajunge în situaţia în care ar
deschide graniţele pentru muncitorii străini, dar le-ar închide pentru bunurile pe care aceştia le
produc.
Totuși, Uniunea Europeană continuă să se integreze într-un proces evolutiv, extinzîndu-și
competențele economice la cele politice, avînd direcții de consolidare a Uniunii într-un organ
supranațional, prin evoluția sa instituțională, care are scopul de a atinge interesele statelor
europene, prin unificarea forțelor sale.
Astfel, Uniunea Europeană s-a transformat într-o construcție suis generis, care poate fi
numită a confederație cu puternice tendințe federative.
BIBLIOGRAFIE:
1. Enciclopedii și dicționare:
1.1 Dicționarul explicativ al limbii române
2. Acte normative și documente :
2.1. Acord de Partneriat şi Cooperare UE-Moldova din 1998
2.2. Ghidul integrării europene al R. Moldova din 2006
2.3. Planul de acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană din 2008
2.4. Raportul Comisiei Comunității Europene privind Implimentarea Politicii Europene de
Vecinătate din 2008
2.4. Strategia Europeană a Republicii Moldova (proiect);
3. Literatura metodologico-științifică:
3.1. Alesina Alberto, Francesco Giavazzi- ,, Viitorul Europei”- traducere V. Levițchi, ed. ARC,
Chișinău 2008;
3.2. Allan Thatham, Osmochescu E.- ,,Dreptul Uniunii Europene”- ed. ARC, Chișinău 2003;
3.3. Bușcăneanu S.- ,,Moldova și Uniunea Europeană în contextual Politicii Europene de
Vecinătate. Realizarea Planului de Acțiuni Uniunea Europeană”- ed. ARC, Chișinău 2008, 180
pag.;
66
3.4. Chica L-Al., Burada V., Conovici I., Stancu E. ,,Enciclopedia Uniunii europene”- București
2007;
3.5. Chiril V. - ,,Relațiile R. Moldova cu Uniunea Europeană”- ed. IPP, Chișinău, 2001;
3.6. Cocîrţă Al. - ,,Reforma justiţiei în contextul implementării Planului de Acţiuni UE-
Moldova”- ed. ARC, Chișinău 2009;
3.7. Diaconu N. - ,, Sistemul instituțional al Uniunii Europene” -ed. Luminalex, București 2001;
3.8. Dragoș D.C.- ,, Uniunea Europeană : Instituții, Mecanisme”- ed. C .H. Beck, București
2007;
3.9. Drăgan G. -,, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici
comune ale Uniunii Europene”- ed. ASE, București 2005;
3.10. Jinga I.- ,, Uniunea Europeană în căutarea viitorului”- ed. C. H. Beck, București 2008;
3.11. Leicu C., Ioan Leicu I. ,, Instituţiile comunitare”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
3.12. Leicu C. ,, Drept comunitar”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
3.13. Manolache O.- ,,Dreptul comunitar”- ed. All, București 1995;
3.14. Marcu V.- ,, Drept instituțional comunitar”- ed. Luminalex, București 2001;
3.15. Marcu V., Diaconu N. - ,, Dreptul comunitar general”- ed. Luminalex, București 2002;
3.15. Dumitru Mazilu D. ,, Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
3.16. Munteanu Ș.- ,,Integrarea europeană o perspectivă juridico- filosofică”- ed. C.H.Beck,
București 2006;
3.17. Naghi G. - ,,Securitatea Europeană:fundamentări normative și instituționale”- ed.
C.H.Beck, București 2010;
3.18. Osmochescu E. , Allan Thatham- ,,Dreptul Uniunii Europene”- ed. ARC, Chișinău 2003;
3.19. Popescu L. ,,Construcția europeană”- ed. C.H.Beck, București 2009;
3.20. Prisecaru P., Idu N.- ,, Reforma constituțională și instituțională a Uniunii Europene”- ed.
Econom, București 2003;
3.21. Rugowski Ralf, Tuner Charles- ,, Forma noii Europe’’- ed. Cartier, Chișinău 2009;
3.22. Rusu I.E., Gilbert Goring - ,,Dreptul Uniunii Europene”- ed. C.H.Beck, București 2009.
4. Surse internet:
4.1. www.observatoiredeleurope.com; articolul: ,,Fédéralisation de l’Europe : après le
camouflet, le camouflage’’
4.2. http://www.iem.ro/publicatii/analize/354-preedintele-comisiei-europene-intre-
federalizare-i-rezolvarea-crizei-din-zona-euro
4.3. http://www.agoravox.fr/actualites/europe/article/federalisation-de-l-europe-apres-29495;
articolul: ,,Fédéralisation de l’Europe : après le camouflet, le camouflage’’
67
4.4. http://dexonline.ro/definitie/federa%C8%9Bie
4.5. http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Angela-Merkel:-UE-va-fi-federalizata-in-
timp-7993.html; atricolul: ,, Angela Merkel: Uniunea Europeană va fi federalizată în
timp”
4.6. http://www.tribuforex.fr/forum/viewtopic.php?id=54968; articolul: ,,Barosso a propus
evoluția Uniunii Europene spre federație”
4.7. http://www.ziare.com/leonard-orban/ministru-afaceri-europene/ministrul-orban-despre-
federalizarea-ue-sunt-multe-reactii-adverse-1190788, articolul: ,,Despre federalizarea
UE sunt multe reacții adverse”
4.8. http://decantare.wordpress.com/2012/08/02/federalizarea-ca-reforma-a-ue/; articolul:
,,Federalizarea ca reformă a UE”
4.9. http://bruxelles.blogs.liberation.fr/coulisses/2012/10/vers-la-f%C3%A9d
%C3%A9ralisation-de-la-zone-euro.html
4.10. http://www.fes-moldova.org/media/publications/2006/Ghidul%20integrarii%20europene
%20al%20RM.pdf; Ghidul integrării europene al R. Moldova, Chișinău 2006
4.11. http://www.e-democracy.md/files/realizarea-pauem.pdf; articolul: ,,Realizarea PAUEM ”
4.12. www.gov.md; Planul de acţiuni RM-UE
4.13. http://www.delmda.ec.europa.eu/whatsnew/pdf/moldova_clean_final.pdf;
Implementation of the European Neighbourhood Policy in 2007. Progress Report
Moldova (3 April 2008), Commission of the European Communities (SEC (2008) 399).
4.14. http://www.ipp.md/files/Publicatii/2001/integrarea_europeana/Chirila-eng.doc.
4.15. http://www.mfa.gov.md/img/docs/apc.pdf; Acord de Partneriat şi Cooperare UE-
Moldova
4.16. http://www.ipp.md/biblioteca1.php?l=ro&id=85; Strategia Europeană a Republicii
Moldova (proiect), Institutul de Politici Publice.
68
ANEXE:
Anexa nr.1
Declarația lui Robert Schuman pentru Înalta Autoritate Europeană a Cărbunelui și
Oțelului de la 9 mai 1950
Pacea mondială nu va putea fi apărată fără eforturi creatoare pe măsura ce o amenință.
Construcția pe care o Europă bine organizată și definită o poate aduce civilizației este
indispensabilă menținerii relațiilor pacifice. Pe parcursul a douăzeci de ani, franța a devenit
campionul unei Europe unite, avînd ca obiectiv esențial servirea păcii. Războiul a devenit o
piedică în urmărirea acestui scop.
Construirea Europei nu se va face ușor, nici în linii generale- acest lucru se va întîmpla
prin realizări concrete, mai întîi de toate, prin crearea unei stări de solidaritate a faptelor.
Uniunea țărilor europene cere ca opoziția seculară dintre Franța și germania să fie eliminată;
acțiunile întreprinse se vor referi în primul rînd la Franța și Germania.
În acest scop, guvernul francez propune să se acționeze imediat pe un punct limitata, dar
decisiv: Guvernul francez propune plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel, sub
egida Înaltei Autorități Comune, într-o organizație deschisă participării altor țări europene.
Asamblarea comună a producțiilor de cărbune și oțel, va asigura stabilitea imediată a
bazelor comune de dezvoltare economică, ceea ce va constitui o primă etapă a Federației
europene și va schimba destinul acestei regiuni, mult timp consacrării fabricării armelor de
război, ale cărui victime dintre cele mai constante au fost.
69
Solidaritatea producţiei astfel legate, va face ca orice război dintre Franţa şi Germania să
devină nu numai de neconceput, dar şi imposibil din punct de vedere material. Stabilirea acestei
unităţi puternice de producţie, deschisă tuturor ţărilor care vor dori să participe la această acţiune
şi cărora li se vor furniza în aceleaşi condiţii elementele fundamentale ale producţiei industriale,
va pune baze reale pentru unificarea economică a ţărilor participante.
Această producţie va fi oferită lumii în general, fără nici o deosebire, pentru a contribui la
creşterea nivelului de trai şi la sporirea actelor de pace. Europa va putea continua, prin cât mai
multe mijloace, realizarea uneia dintre sarcinile sale esenţiale: dezvoltarea continentului
european.
Astfel va fi realizată într-un mod simplu şi rapid îmbinarea de interese, indispensabilă
stabilirii unei comunităţi economice şi se va pune baza pentru o comunitate mai largă,
cuprinzând şi ţările mult timp opuse prin conflicte sângeroase.
Prin unificarea producţiei de bază şi prin instituirea unei înalte Autorităţi, ale cărei decizii
vor unifica Franţa, Germania şi ţările care vor adera la acestea, prezenta propunere va pune baza
concretă a unei Federaţii europene, indispensabilă pentru apărarea păcii.
Pentru urmărirea realizării obiectivelor astfel definite, Guvernul francez este gata să
înceapă negocierile pe următoarele baze:
Misiunea atribuită înaltei Autorităţi Comune va fi de a asigura, în timpul cel mai scurt
posibil: modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale; furnizarea cărbunelui şi a oţelului
pe piaţa franceză şi pe cea germană, ca şi pe pieţele ţărilor aderente, în condiţii identice;
dezvoltarea exportului comun în celelalte ţări; nivelarea în progresarea condiţiilor de trai a mâinii
de lucru din cadrul acestei industrii.
Pentru a atinge aceste obiective pornind de la condiţiile foarte disparate în care se află la
ora actuală producţiile ţărilor aderent cu caracter tranzitoriu, vor trebui puse în aplicare anumite
dispoziţii care să conţină aplicarea unui plan de producţie şi de investiţii, instituirea
mecanismelor de nivelare a preţurilor, crearea unui fond de adaptare care să faciliteze
raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a oţelului printre ţările aderente va fi scutită de
orice drept de vamă şi nu va putea fi afectată de tarifele diferenţiate de transporturi. În mod
progresiv, se vor degaja condiţii care să asigure în mod spontan repartizarea pe cât posibil de
raţională a producţiei la nivelul productivităţii celei mai ridicate.
Spre deosebire de un cartel internaţional ce tinde spre repartizarea şi exploatarea pieţelor
naţionale prin intermediul unor practici restrictive şi prin menţinerea profiturilor ridicate,
organizarea proiectată va asigura fuziunea pieţelor şi expansiunea producţiei. Principiile şi
angajamentele mai sus definite vor face obiectul unui tratat semnat între state şi supus ratificării
Parlamentelor. Negocierile, indispensabile precizări măsurilor de aplicare vor fi continuate în
70
asistarea unui arbitru desemnat de comun acord; acesta va avea drept sarcină supravegherea ca
acordurile să fie în conformitate cu principiile şi, în caz de opunere ireductibilă, va fixa soluţia ce
va trebui adoptată. Înalta autoritate Comună, având drept sarcină funcţionarea întregului regim,
se va compune din personalităţi independente, desemnate de către guverne pe bază de paritate;
guvernele vor alege de comun acord un preşedinte; deciziile sale vor fi executorii în Franţa, în
Germania şi în celelalte ţări aderente. Dispoziţiile apropiate vor asigura căi necesare de recurs
contra deciziilor înaltei Autorităţi. Un reprezentant al Naţiunilor Unite pe lângă această
Autoritate va avea drept sarcină întocmirea, de două ori pe an, a unui raport către ONU, cu
privire la funcţionarea noului organism şi mai ales, la apărarea scopurilor sale pacifice.
Instituţia înaltei Autorităţi nu prevede nimic referitor la regimul de proprietate a acţiunilor.
în exercitarea misiunilor sale, înalta Autoritate va ţine cont de puterile conferite Autorităţii
internaţionale de la Ruhr şi de obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, atât timp cât acestea
vor subzista.
Declarația privind asumarea răspunderii
Subsemnata, Boțan Natalia, masterandă la Universitatea de Studii europene,

declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de masterat sunt
rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice.
Conștientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecințele în
conformitate cu legislația în vigoare.
Numele de familie, prenumele: Boțan Natalia

Semnătura:
Data: 21.05.13
71

Teza Constructia Europeana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teza Constructia Europeana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

Construcția europeană- între federalism

Teză de masterat a masterandei: Boțan N.,

CAPITOLUL I. CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DE LA ECONOMIC LA POLITIC

CAPITOLUL II. CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DE LA NAȚIONAL LA

CAPITOLUL III. POLITICA DE VECINĂTATE A UNIUNII EUROPENE ȘI

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI.............................................................................pag. 65- 66

,, Construcția europeană- între federalism și cooperare interguvernamentală”

Prin această teză, am examinat o problemă majoră, ce ține de globalizare și creșterea

,, European-between federalism and intergovernmental cooperation “

Actualitatea investigaţiei. Schimbarea radicală a mediului internaţional după războaiele

Capitolul II. CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DE LA NAȚIONAL LA

§2.2. Noua strategie de integrare a politicilor europene de securitate şi apărare

§3. 1. Politica de vecinătate a Uniunii Europene

§3. 2. Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană

Declarația privind asumarea răspunderii

Subsemnata, Boțan Natalia, masterandă la Universitatea de Studii europene,

Numele de familie, prenumele: Boțan Natalia

S-ar putea să vă placă și