1|Page

2|Page
Introducere

„Cuvântul Europa este vechi; totuși procesul ai cărui spectatori și actori suntem totodată este
marcat de creare și inventare. În întreaga sa istorie bătrânul continent fusese fie divizat, fie
organizat de o putere hegemonică. (...) Starea naturală a Europei era divizarea, iar marile puteri
ale concertului european făceau eforturi pentru a menține un echilibru, întotdeauna precar, între
ambițiile lor. Cele două Războaie Mondiale din prima jumătate a secolului XX au fost rezultatele
neputinței și orbirii acestora.”1 Unirea europeană produsă prin înființarea CECO, a reprezentat
momentul de rupere a acestei stări de segregare și individualitate a statelor europene,
reprezentând în același timp și punctul de plecare al unei noi configurații europene. Această nouă
bucurie atrage după sine și o dezbatere asupra suvenranității naționale. „ Tema suveranității nu
poate, evident, să nu fie o temă fundamentală în ideologia naționalismelor popoarelor subjugate,
luptând pentru independența lor, de vreme ce câștigarea acestei suveranități, ce consacră dreptul
lor de a dispune în mod liber de propria soartă, constitui cu siguranță obiectivul suprem al luptei
lor.”2 Dar de ce este important acest lucru la nivel european? Ce aduce nou această Uniune
politică și economică la nivelul Europei, și nu în ultimul rând care este rolul statului națiune în
funcționarea acestuia? Pe parcursul lucrării îmi propun să analizez evoluția identității naționale
în cadrul construcției europene din două perspective: una europeană, raportându-ne la Uniunea
Europeană ca un principalul factor de europenizare și omogenizare la nivel european a acquis-
ului comunitar și a valorilor europene, și una națională, în care statul națiune este dispus să
renunțe la o parte din suveranitate pentru păstrarea bunăstării și securității comune.

De ce este importantă analiza Uniunii Europene prin prisma pierderii suveranității

naționale a statelor membre? Tocmai acest lucru îmi propun să analizez în prezenta lucrare, felul
cum se manifestă Uniunea Europeană ca un actor politic internațional, modelul federal pe care îl
adoptă după cum vom vedea pe parcursul lucrării, o voce a tuturor statelor membre pe plan
extern. Dacă în trecut, „fiecare națiune vedea în vecina ei o parteneră și o rivală pe care trebuia
să o învingă, prin ceea ce făcea în vreme de pace sau de război, (...) fiecare națiune își avea

1
Roth, Francois, Inventarea Europei, Institutul European, Colecția Studii Europene, Iași, 2007, p. 9
2
Girardet, Raoul, Naționalism și națiune, Institutul European, Colecția Sec. XX, Iași, 2003, p. 32

3|Page
propria voce, partea sa de umanitate în concertul european” 3, astăzi Uniunea Europeană oferă
cadrul unei cooperări și soluționări pașnice ale conflictelor. Faptul că și România este stat
membru, atrage după sine necesitatea cunoașterii mecanismului de funcționare. Fiecare cetățean
european, trebuie să știe care este rolul Parlamentului European în raport cu cel național, rolul
Comisiei Europene, a Consiliului European, a Consiliului Uniunii Europene, a Curții Europene
de Justiție în comparație cu aparatul judecătoresc de stat, a Comitetul Economic și Social alături
de Comitetul Regiunilor, și nu în ultimul rând Rolul Băncii Central Europene, care are menirea
de a reglementa și stabiliza piața economică. Este de o deosebită importanță studierea Uniunii
Europene deoarece, după cum remarcă și Francois Roth „de mai bine de jumătate de secol, un
proces inedit se desfășiară sub ochii noștri, cu incertitudinile, stagnările și contradicțiile sale”, și
„de mai bine de jumătate de secol accentul este pus pe negociere și concentrare.” 4 În ultimii ani
înțelegerea Uniunii Europene s-a transformat în obiect de studiu în mediul Universităților, iar
acest lucru conferă lucrării de față un argument în plus pentru tema aleasă. „Preocupările
analiștilor politici, economici sau de securitate converg către găsirea unui răspuns la ipoteza
conform căreia Uniunea Europeană de astăzi, moștenitoare a Comunităților Economice
Europene, a reușit să ofere continentului și statelor membre o pace durabilă, bazată pe integrare
economică, stat de drept, politici comune, drept comunitar și acceptarea unor valori universal
recunoscute privind, mai ales, condiția umană.”5 Analiza de față este importantă deoarece face
distincția dintre individ, stat și supra-stat, iar aceste lucruri devin din ce în ce mai importante cu
cât demersul de cunoastere al Uniunii Europene este mai pronunțat.

Lucrarea de față își propune să surprindă diferite ipostaze ale statului național în cadrul
Uniunii Europene, și anume: de la stat-candidat, politica de negociere, procesele la care acesta
este supus în timpul negocierilor, oportunitățile pe care le oferă Uniunea Europeană, până la
ipostaza de stat-membru, cu obligațiile și drepturile aferente. În prezenta lucrare îmi propun să
analizez în primul capitolul în paralel conceptul de identitate națională și identitate europeană,
cum se pierde parțial sueranitatea națională, modul cum se construiește identitatea europeană, și
care sunt bazele acesteia. Pornind de la „sentimentul asemănătorului” regăsit în lucrarea lui

3
Manent, Pierre, Rațiunea națiunilor, reflecții asupra democrației în Europa, Nemira, București, 2007, p. 12
4
Roth, Francois, op. cit., p. 9-10
5
Roy H. GINSBERG, Demytfying the European Union. The Enduring Logic of Regional Integration, New York,
Rowman&Littlefield Publisher, Inc, 2007, pp. 1-9, apud Ivan, Adrian Liviu, Sub zodia Statelor Unite ale Europei. De la
ideea europeană la Comunitățile Economice Europene, CA Publishing, Cluj Napoca, 2009, p. 7

4|Page
Pierre Maneant, într-un cadru normativ, se va observa faptul că deși statele membre ale Uniunii
Europene sunt diferite din punct de vedere politic, cultural, religios, sau tradițional, totuși au
această atracție spre unitate, unitate derivată din necesitatea securității datorate numeroaselor
războaie duse la nivel European. Astfel toate statele membre au ajuns să funcționeze sub
sloganul Uniunii Europene „diversitate în unitate” ca un tot unitar, cu valori naționale diferite,
dar împărtășind aceleasi simboluri europene.

În cel de-al doilea capitol voi aborda trei teme actuale pentru configurarea și reformarea
Uniunii Europene, și anume globalizarea cauzată de multipolaritatea după cel de-al doilea
Război Mondial, felul cum UE face față acestui fenomen și ce măsuri adoptă, europenizarea ca și
penetrare a acquis-ului comunitar în statele-candidate și statele membre ale Uniunii, și nu în cele
din urmă, voi porni într-o analiză empirică și normativă în același timp pe baza unei întrebări:
Uniunea Europeană spre federalizare?. Fiecare dintre aceste teme propuse spre analiză vor
încerca să scoată în evidență dinamica identității naționale în cadrul Uniunii Europene pe fondul
acestor fenomene. În cazul globalizării, Uniunea Europeană constituie puntea de legătură între
statele membre și statele care nu sunt membre, în ceea ce privesc relațiile externe, europenizarea,
ca principal factor de reducere a suveranității europene în contextul aderării, și federalizarea ca
element principal al consolidarii construcției europene. Toate aceste elemente schimbă dinamica
funcționării atât statului național ca stat-membru în Uniunea Europeană, dar și dinamica
organizării si reformării celei din urmă.

În cel de-al trei-lea capitol, vom vedea reglementările la care un stat candidat este supus în
cadrul procesului de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană, procesul în sine și
capitolele de negociere la care a fost supusă România pentru a intra în Uniune și o analiză ex-
post a provocărilor cu care se confruntă România odată cu aderarea. „În România, Uniunea
Europeană este de mulți ani prezentă în discursurile politice interne, în media, în programele
universitare, în conversațiile zilnice, și asta deoarece în 1990, în momentul prăbușirii regimului
comunist, reîntoarcerea la Europa a devenit un reper important al societății Românești.” 6 Odată
cu „reîntoarcerea la Europa” apar alte probleme de ordin politic, administrativ și social,
provocări la care România trebuie să răspundă cu soluții.

6
Dobre, Ana Maria, Coman, Ramona, România și integrarea Europeană, Institutul European, Iași, 2005, p. 9

5|Page
 Literatura de specialitate cu privire la Uniunea Europeană este foarte vastă însă neactualizată.
Acest lucru este datorat diferitelor prevederi, cu excepția Tratatelor fondatoare, care se modifică
frecvent în scopul formării unei Uniunii mai democratice și mai transparente. Principala
problemă apare atunci când se omite rolul cetățeanului în cadrul procesului de integrare
europeană, și se vorbeste mult prea mult de o europenizare la nivel instituțional. Nivelul de
analiză trebuie să urmeze o scară ierarhică sub forma cetățean-stat-Uniunea Europeană, să se
atribuie primului un rol mai mare în cazul unor decizii importante ce îi vizează direct. „În
România, când se discută de integrare europeană, se vorbește mai mult în termeni normativi,
românii având mai degrabă sentimentul unor simpli provitori ai spectacolului pus în scenă de
guvernele postdecembriste, decât a unor actori ce participă din 1 ianuarie 2007 la viața Cetății
Europene.”7 Jose Ortega Y Gasset afirma cu mulți ani în urmă că „structura economiei actuale
obligă popoarele, vor, nu vor, să adopte acorduri formal constituite care să limiteze suveranitatea
fiecăruia în parte, subordonând-o unor puteri supranaționale în cadrul cărora Europa ca atare
capată expresie judiciară.”8 Pierderea parțială a suveranității naționale se referă strict la adaptarea
la acquis-ului comunitar, excluzând însă ideea împărtășirii unor valori comune bazate pe tradiții.

Pe de altă parte, în concordanța cu pierderea suveranității naționale se vorbește din ce în ce

mai mult de federlizarea Uniunii Europene. Deși Uniunea Europeană se comportă ca o federație,
aceasta nu are caracter oficial, toate țările membre nuanțându-și poziția în acest sens. „Uniunea
Europeană funcționaeză conform tratatului de la Nisa, redactat pentru o Europă de 27 de state.
Scopul integrării europene este de a crea o structură federală europeană fundamentată nu doar pe
uniunea economică și monetară, dar și pe o identitate comună în ceea ce privește politica externă
și de apărare.”9 Punctul final al construcției europene îl constituia adoptarea Tratatului
Constituțional, sau așa-zisei Constituții Europene, ce trebuia să fie în același timp punctul de
plecare pentru o viitoare lege fundamentală a unui stat european.

Utilizarea sondajelor de opinie ca instrument metodologic pentru a afla opiniile cetățenilor

europeni, constituie una din cele mai bune metode pentru a afla încrederea acestora în instituțiile
europene, opiniile asupra anumitor probleme de interes general sau necesitatea adoptării unor
politici sociale, economice, culturale, cu privire la nevoile acestora. Acest tip de analiza, prin
7
Ivan, Liviu Adrian, op. cit., p. 30
8
Jose Oetega Y GASSET, Europa și ideea de națiune, trad. Sorin Mărculescu, Humanitas, București, 2002, p. 19 apud
Ivan, Adrian Liviu, op. cit., p.11
9
Ivan, Liviu Adrian, op. cit., p. 31

6|Page
intermediul sondajelor de opinie, constituie și cel mai obiectiv mod de a analiza situația Uniunii
Europene dintr-o postură neutră. Scăderea încrederii în instituțiile naționale și în cele europene în
același timp, solicită o atenție mai amănunțită asupra segmentului social și economic.

Bazată pe două părți teoretice și una practică, prezenta lucrare își propune să scoată în
evidență importanța angrenării cetățeanului european în cadrul luării deciziilor, dezvoltarea unui
aparat informativ cu privire la deciziile luate la nivelul Uniunii Europene, și în același timp
întărirea colaborării dintre parlamentele naționale și Parlamentul European, în scopul
uniformizării și eficentizării procesului decizional. Aflați în era socializării digitale, „Internetul
este un lucru indispensabil pentru mulți dintre noi, însă mulți dintre cetățenii din UE nu au avut
nici macar odată contact cu mediul online, iar cel mai mare procentaj a fost realizat în
România.”10 Dacă în România, numărul persoanelor care nu au avut contact cu mediul online
ajunge la 54%, în țări precum Suedia sau Luxemburg doar de 5% din populație încă nu au avut
contact cu acest mediu. Importanța informării capătă un rol primordial mai ales pe fondul
globalizării, după cum vom vedea, mai ales de la începutul secolului XX, considerat și secolul
globalizării și integrării. Deficiențele de ordin tehnologic, politic, economic cu care se confruntă
România odată cu integrarea europeană sunt oarecum urmări ale contextului în care a fost
instaurată democrația, și felul cum a evoluat aceasta. Dacă în țări ca Ungaria sau Spania,
democrația s-a consolidat prin reformă, în România aceasta și-a făcut debutul printr-o revoluție
sângeroasă, și printr-o renegare totală a vechii ordini. Acest lucru a îngreunat deopotrivă atât
procesul de integrare, cât și reluarea dezvoltării economice lăsate în urmă de vechiul regim. Pe
fondul problemelor politice și economice interne, este interesant de văzut care au fost pașii
României pentru integrarea europeană, de ce beneficii au avut, ce aport are în cadrul construcției
europene și care este nivelul pe care dorește să il atingă ca stat-membru al UE.

Înțelegerea Uniunii Europene trebuie să atingă două nivele: unul normativ și unul
empiric. Cel normativ presupune respectarea normelor și înțelegerea funcționării instituțiilor
Uniunii Europene, iar cel empiric, pe fondul respectării normelor să aducă un plus în ceea ce
privește reformarea si transparența Uniunii Europene. Aderarea României la Uniunea Europeană
poate fi privită atât ca o oportunitate, cât și ca o neșansă. Oportunitate deoarece a dat ocazia
României să se alăture din nou Europei, și neșansă deoarece contextul în care ea a aderat nu
10
Studiu la nivelul Uniunii Europene cu privire la accesul la internet, readaptat, disponibil online la
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/4-14122011-BP/EN/4-14122011-BP-EN.PDF

7|Page
oferă o bază stabilă pentru a rezista concurenței economice europene, pentru a face față cu succes
prevederilor sociale impuse de Uniunea Europeană. Pe de altă parte, perioada de tranziție
caracterizată de o alternanță periodică la conducerea României, a dus la încetinirea procesului de
aderare și a dezvoltării economice.

Extinderea și reformarea Uniunii Europene ne confirmă că „Europa este în același timp o

realitate concretă și una în devenire; de aceea inventarea sa ține atât de tratatele sau acordurile
dintre statele componente, cât și de o multitudine de acte și activități care crează o solidaritate de
facto între europeni. Pentru a asigura și menține pacea între națiuni un nou mod de relații apare și
se consolidează. Acest proces este în curs; de aceea Europa nu este în urmă, ci în fața noastră. Ea
se inventează în fiecare zi.” 11 Uniunea Europeană se adaptează în funcție de numărul de state
membre, interesele externe, interese interne, globalizare sau de viitoarele provocări cum ar fi
creșterea ratei șomajului, provocări militare pe plan internațional.

1. Scurt istoric al conceptului de identitate naţională.

Delimitări conceptuale
11
Roth, Francois, op. cit., p. 10

8|Page
 2.1 Europa sau statul națiune?

Identitatea națională în cadrul Uniunii Europene devine o dezbatere din ce în ce mai

intens mediatizată în spațiul european, acum mai mult ca niciodată de la înființarea CECO,
actuala UE. Necisitatea analizării noii identități europene este cu ctât mai mare cu cât Uniunea
Europeană se manifestă ca un intreg la nivel european, ca o entitate care are atât rol
interguvernamental cât si suprastatal, de aceea trebuie delimitat clar cât de mult aceasta înstituție
intervine asupra naționalismelor și a statului-națiune. În celebra sa lucrare „ Rațiunea națiunilor ”
Pierre Manent afirmă că : „ În zilele noastre, suntem cu toții, cel puțin în Europa, mânați de ideea
– care e și un sentiment, și chiar o pasiune – potrivit căreia oamenirea se îndreaptă catre necesara
sa unificare „ sentimentul asemănătorului ” în care Tocqueville vedea afectul principal al omului
tipic democrațiilor, a devenit pasiunea asemănarii (...) Ni se cere să îl vedem pe celălalt ca pe
același ”12 Tocmai acest lucru îmi propun să analizez, și anume prin ce se formează identitatea
Europeană și mai ales dacă ea exista ca atare, pentru că după cum bine știm există păreri pro și
contra acestei idei.

Putem vorbi de o identitate europeană în formare încă din timpul coloniilor Marii
Britanii, însă voi încerca să fac abstracție de acest lucru, încercând să analizez doar evoluția
naționalismelor, dar mai mult decât atât, formarea după cum spuneam a unei identități europene.
Gândindu-ne la un argument negativ în acest sens potrivit căruia ” puține dintre statele membre
ale UE sunt omogene din punct de vedere cultural și nu există o rasă europeană și nu numai că
nu există o cultură dominantă, dar majoritatea europenilor se înfioară pe bună dreptate la gândul
13
că identitățile lor separate ar putea fi subordonate unui fel de eurocultură omogenizată” putem
afirma fără să greșim că din punct de vedere teoretic identitatea europeană suferă la capitolul
omogenitate culturală ceea ce aduce în discuție o anumită impunere a acesteia. Tot în aceeași
lucrare Pierre Manent afirmă că „ ne refugiem într-o idee confuză a unității umane, o unintate
12
Manent, Pierre, Rațiunea Națiunilor, reflecții asupra democrației în Europa, Nemina, București, 2007, pp. 11-12
13
McCormick, John, Să înelegem Uniunea Europeană , CODECS , Bucurețti , 2006 , pp. 51 -52

9|Page
iminentă care ar urma să rezolve, datorită unei necesități interne, problema ordinii umane pe care
nu mai știm cum s-o formulăm.” 14

Totuși trebuie să recunoaștem faptul că Uniunea Europeană ne oferă alt cadru de

înțelegere al identității europene decât cel înteles de cadrul statului-naține, și anume acela
conform căruia „europenizarea în discursul modern se referă la instituirea unei comunități
europene ca și entitate suprastatală.” 15 Se referă mai mult la formarea unei identități prin
intermediul unei entități care să controleze statele membre, nu prin tradiție și cultură comună, ci
prin intermediul legilor și al deciziilor luate la nivel colectiv. Consider că se cuvine să vorbim de
o așa zisă europenizare odată cu tratatul de la Maastricht și schimbarea denumirii Comunității
Europene în Uniunea Europeană, cât și după valurile de extindere care au avut loc în 2004 și
respectiv 2007. Acesta este un punct bun de delimitare a formării identității europene deoarece :
„Tratatul de la Maastricht introduce cetățenia europeană, care se adaugă cetățeniei naționale, fără
să o înlociuască (...), introduce principiul de subsidiaritate, potrivit căruia deciziile trebuiesc să
fie luate la nivelul cel mai apropiat de cetățean” 16 Astfel găsim un oarecare punct de plecare al
formării unei identități comune, reflectate prin reguli și legi comune. Numeroasele tratate care au
fondat Uniunea Europeană de-a lungul timpului, nu fac altceva decât să vină în sprijinul
afirmațiilor Ministrului Francez al Afacerilor Externe al vremii, Robert Schuman, conform
căruia: „Europa nu se va realiza dintr-o data, și nici printr-o construcție de ansamblu : ea se va
realiza prin relații concrete, care sa creeze întai o solodaritate de fapt.” 17

Deși mă aflu într-o etapă introductivă a analizei, voi încerca să definesc procesul de
europenizare drept o impunere a simbolurilor europene la nivel naţional, cauzate de integrarea
europeană. După cum spuneam si mai sus procesul de europenizare poate fi studiat ca o
penetrare de către regulile, directivele și normele europene în diferitele sfere interne. Drept
urmare a acestor acțiuni are loc și schimbarea și adaptarea statului-națiune la acest proces.
Urmărind șirul lung al cercetărilor în domeniu, îl putem cita pe Radelli, care se referă la
europenizare, ca la „un proces de construcție, răspândire și instituționalizare a regulilor formale
14
Pierre Manent, op. cit. p. 13
15
Palmoesky, Jean, Jurnal de istorie contemporană, accesat pe
http://www.institut.math.jussieu.fr/thesards/site/guideaccueil.html
16
Lutzeler, Paul Michael, Europa după Maastricht , Institutul European , Iași , 2004 , p. 10
17
9 mai 1950 , Robert Schuman , Ministru Francez al Afacerilor Externe , în discursul prin care propunea formarea
CECO, preluat de pe
http://www.europainfo.ro/uniuneaeuropeana/documente_de_referinta/declaratia_robert_schuman.html

10 | P a g e
și informale, proceduri, paradigme politice, stiluri, metode de a face lucruri și de a împărtăși
credințe și norme care sunt mai întâi definite și consolidate în procesul de decizie al Uniunii
Europene și apoi încorporate în logica discursului național, identității și structurii.” 18

Conceptul de europenizare se bucură de un larg interes mai ales odată cu studiul

aprofundat al integrării europene. Dar problema care rămâne însă, o constituie diversitatea
formelor acestui concept precum și a celor care oscilează în jurul acestuia. Astfel putem trata
europenizarea ca apariție a unei noi forme de guvernare europeană, europenizarea ca și alăturare
la Europa în contextul extinderii Uniunii Europene sau europenizarea ca modernizare , dar lista
poate continua și poate lua o amploare foarte mare. Raportându-ne la un caz concret, voi
exemplifica cazul României care renunță la o parte din suveranitatea sa, iar prețul platit odată cu
integrarea la 1 ianuarie 2007 a fost acceptarea unui mecanism foarte strict de monitorizare și a
unor condiții la capitolul Justiție și Afaceri Interne, și anume revizuirea celor două coduri,
aliniindu-se astfel în anumite privințe cu legislația europeană. În acest fel din punctul meu de
vedere avem de a face cu o trecere a identității naționale în plan secund, vorbind în același timp
de o dezvoltare a unei identități europene îndeosebi la nivel juridic. În același timp, dacă e să ne
raportăm la pierderea identității naționale în favoarea celei europene, și remarcăm faptul că la
nivelul UE „marile cotidiane și presa scrisă în general rămân naționale, nu există nici ziare
europene nici posturi de radio, în ciuda aparențelor ( Europa 1 ), nici adevărate televiziuni
europene. (...) Societățile din toate tările rămân în cea mai mare parte naționale, iar formarea unei
societăți civile europene este foarte anevoioasă.” 19 Așadar, avem de a face cu o minimă renunțare
a atribuțiilor naționale în favoarea a ceea ce am putea numi la nivel european bunăstare și
securitate. În aceeași ordine de idei Jaques Delors compara istoria construcției europene cu „un
fluviu lung și liniștit”, afirmație care o susține pe cea a lui Robert Schuman cu privire la
construcția și evoluția statelor membre. „Până acum, unul dintre obiectivele majore ale Uniunii a
fost extinderea spre Est, integrarea noilor state fiind, îndeosebi, la nivel geopolitic, economic şi
juridic. Însă un proces de aprofundare şi reformă îşi face apariţia la orizont, neputând fi evitat
deoarece devine necesar ca răspuns la noile schimbări. Totodată, acest proces e însoţit de o serie
de frământări interne care aduc în discuţie raportul dintre identitate şi integrare şi necesitatea
unei redefiniri a identităţii naţionale în contextul integrării. În fine, potrivit profesorului Grigore
18
Radelli C. , (2004): Europenization: Solution or problem? , European Integration online Papers ( elop ) , vol 8 , nr.
16.
19
Roth, Francois, Inventarea Europei , Institutul European, Iasi , 2007 , pp. 232 - 233

11 | P a g e
Georgiu, interpretările teoretice şi politice care vedeau în UE o construcţie ce va duce la
dizolvarea naţiunilor şi a identităţilor culturale este astăzi depăşită.” 20

Așadar am putea pune problema în termenii regăsirii identității naționale, având în vedere
că identitatea este dinamica din spatele comportamentului social, setul de elemente care permite
funcionarea mecanismelor de la nivelul unei comunități. Pornind de la faptul că în societatea
contemporană, globalizarea și multiculturalismul ocupă un loc din ce în ce mai important pe
agendele politice ale societăilor naționale, și cu atât mai mult la nivelul Uniunii Europene, care
după cum spuneam încearcă să se manifeste ca o entitate, apare inevitabil întrebarea: „pot
cetățenii cu diverse identități să fie reprezentați ca egal, chiar dacă instituțiile publice , nu
recunosc identitățile noastre particulare, ci numai interesele împărtășite in mod universal vizând
libertățile civile si politice, veniturile, sănătatea, asigurările și educația?” 21 Așadar, avem de a
face cu o cultură a recunoașterii care presupune reciprocitatea recunoașterii prin înțelegerea și
asumarea clivajelor, care ne vor conduce spre o cercetare corectă a ceea ce înseamnă regăsirea
naționalismului. Avem de a face, dacă ne referim strict la cazul Uniunii Europene, cu o tolerare
prin recunoașterea diferențelor de gen, religie, culoare, etnie sau oricare alt element care duce la
disensiuni. Noua identitate națională se construiește pe fondul globalizării, prin intermediul
multiculturalismului, care ocupă un loc central în cazul dezbaterilor pe agenda politică
europeană. „Fără o radicală schimbare interioară a omenirii la scară mare și ridicarea acestora la
un nivel superior de maturitate emoțională și conștiință spirituală, oricât de utopică ar părea
22
posibilitatea unei asemenea dezvoltări, ea poate fi totuși singura noastră șansă.” Putem vorbi în
acest sens de o regăsire spirituală a divinității, prin înțelegerea legilor divine și aplicarea lor prin
intermediul politicilor publice, la fel cum susține în articolul său Prof. Dr Anton Carpinschi.
Tocmai această apropiere de divinitate ne aduce în punctul de a regăsi valorile pierdute ale
identității naționale.

În momentul actual, putem vorbi atât de o regăsire a identității naționale, cât și de o

continuă formare și transformare a unei identități europene care va sta mereu ca punct de reper la
baza formării Uniunii Europene. Cu riscul de a mă repeta, doresc să subliniez faptul că, deși nu
putem vorbi de o identitate europeană la nivel lingvistic și cultural, totuși o putem resimți la
20
http://tudormihaescu.ro/2011/06/28/uniunea-europeana-in-2030/
21
Anton Carpinschi, Identitate și recunoaștere. Un joc cu final deschis în Vasile Boari , Sergiu Gherghina , Radu
Murea, Regăsirea identității naționale , Iași , Polirom , 2010 , pp. 67 - 91
22
Ibidem p. 88

12 | P a g e
nivel național, ca stat membru al Uniunii Europene, prin normele si prevederile impuse statelor
odata cu aderarea la această structură. Această dezbatere va rămâne aprinsă mai ales din partea
statelor precum Franța care nu vor putea renunța niciodată la această tradiție, numită și identitate
națională care datează încă de la începutul secolului XIX. Cazul Franței este unui foarte delicat la
nivelul Uniunii Europene, deoarece, Franța este locul în care „s-a născut și s-a răspândit termenul
de naționalism la nivel european” fapt pentru care putem observa astăzi imensa influiență de care
dă dovadă aceasta la nivelul Uniunii Europene.

Am pornit analiza de la sentimentul „de asemănător” menționat de Pierre Manent, în care

observăm și în realitate nevoia de a întelege aproapele și de a-i fi solidar, am continuat cu
„neomogenitatea” Uniunii Europene evidențiată în studiul său de John Mccormick, și cu primele
semne de apariție conturată a unei identități europene odată cu Trataul de la Maastricht. Pot
concluziona că atât identitatea națională, cât și identitatea europeană, nu numai că se află în
strânsă legătură, dar sunt în continuă schimbare din moment ce societatea se dezvoltă iar cererile
populare sunt din ce în ce mai numeroase și mai complexe. Factori precum creșterea economică,
rata șomajului, dezvoltarea regională, rolul bisericii în stat și multiculturalismul, devin
conceptele operaționale de înțelegere și studiere a acestei noțiuni. Nevoia de cunoaștere și
dezvoltare au adus societățile moderne în pragul renunțării la tradții în scopul realizării binelui
comun, regăsit astăzi în Uniunea Europeană.

2.2 Identitatea naţională şi ideea europeană

Identitatea naţională poate fi definită ca ,,o formă modernă comunitară de identitate

culturală simbolică împărtăşită de un grup de persoane care trăiesc pe un anumit teritoriu şi care

13 | P a g e
se organizează politic pentru apărarea valorilor spiritual-identitare pe care le împărtăsesc.” 23 Însă
pentru a putea vorbi de identitate naţională ca produs final în formarea statului naţiune, trebuie să
luăm în calcul aspecte precum tipul naţionalismului, segregarea grupurilor etnice pe teritoriul
naţional, identitate etnolingvistică sau etnoculturală. Termeni ca ,,naţional” sau ,,apartenenţă
naţională” se utilizează deseori ca fiind sinonimi cu exprimarea calităţii de cetăţean al unei ţări 24.
Din alt punct de vedere, se consideră că identitatea ‚,este în întregime construită social – prin
procese de socializare primară şi secundară, ca şi prin procesele de interacţiune socială în cadrul
cărora indivizii se definesc şi se redefinesc continuu pe ei înşişi şi pe ceilalţi din jurul lor de-a
luungul vieţii’’25 Atât în formarea identităţii naţionale, cât şi a celei europene, avem de a face cu
două mari teorii asupra identităţii, şi anume teorii ‚,substanţialiste’’ şi teorii ,,interacţionaliste”.
Pe de o parte, concepţiile substanţialiste oferă o viziune statică asupra identităţii în cadrul căreia
naţiunea apare ca o entitate transindividuală şi se afirmă pe scena istoriei ca un ,,individ colectiv”
cu personalitate proprie, iar de cealaltă parte teoriile interacţionaliste, care pun accentul pe
construirea şi reconstruirea identităţii pe baza relaţiilor cu celălalt. Astfel ,, identitatea naţională
apare ca ansamblu al reprezentărilor comune despre ceea ce înseamnă a fi român, francez,
spaniol s.a”26 – atât la nivelul unui grup particular de membri ai grupului naţional, cât şi la
nivelul discursului public.

Am vorbit de identitate naţională atât în sens larg cât şi în sens restrâns, dar de unde vine
ideea de europa? Care sunt rădăcinile identităţii europene, bazele Uniunii Europene de astăzi, şi
nu în cele din urmă cum se manifestă această identitate europeană?

Punctul de pornire pentru ideea europeană, ceea ce cu mândrie putem numi cultură
europeană, s-ar afla în Biblie, în mitul construcţiei turnului Babel 27, mitul tendinţei de a urca spre
cer supraomenesc şi intangibil, al incercării unei zidiri concrete prin ambiţioasă strădanie.
Trecând de la mit la realitate, după cum remarcă Grete Tartler, ideea unei Europe unitare
aparţine lui Victor Hugo, care la 21 august 1833, în discursul de deschidere la Congresul Păcii de
la Paris, exprima pentru prima oară în public o viziune fulminantă conform căreia : ,,Va veni
23
Flora, Gavril, Identitatea teritorială şi populaţională în structura ideatică a ideologiilor naţionale din Transilvania,
Napoca Star, Cluj Napoca, 2003 p. 12
24
Ibidem p. 14
25
Şerbănescu, Anca, Identitatea naţională şi identitatea europeană.O perspectivă psihosociologică, Editura Lumen,
Iaşi, 2005 p. 51
26
Ibidem p. 52
27
Tartler, Grete, Identitatea Europeană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 7-9

14 | P a g e
ziua în care războiul va părea la fel de absurd, la fel de imposibil între Paris şi Londra,
Petersburg şi Berlin, Viena şi Torino. (...) Va veni ziua în care gloanţele şi bombele vor fi
înlocuite de voturi, de sufragiul universal al popoarelor, de venerabilul arbitraj al unui mare senat
suveran, care va fi pentru Europa ceea ce Parlamentul înseamnă pentru Anglia, Dieta pentru
Germania, Adunarea Legislativă pentru Franţa.(...) Va veni ziua în care vom vedea aceste două
uriaşe grupări, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, întinzându-şi mâinile peste
mări, făcând schimb de produse, de comerţ, de industrie, de artă, de genii’’28

Pe de altă parte, ideea de unitate europeană, survine odată cu formarea Imperiului

Roman, şi cu hotărârea desăvârşirii unei limbi, unei legi de a stăpâni şi administra lumea, după
un singur plan genial gândit – domnie nu prin forţă militară, ca până atunci, ci pe baza unui
principiu spiritual, domnie nu ca scop în sine, ci întru amortizarea plină de sens a lumii. Ceea ce
este important de remarcat, e faptul că, deşi Imperiul Roman s-a destrămat, totuşi a rămas în
urma lor un element important în definirea identităţii de unitate, şi anume limba latină. Acest
element definitoriu al Romanilor, şi anume limba, a dus la dispariţia graniţelor în perioada
umanistă în aşa fel încât era totuna dacă un tânăr studia la Bologna, Praga, Oxford sau Paris.
Cărţile erau latineşti, profesorii vorbeau latina, era un fel de a vorbi şi de a gândi în comun a
tuturor spiritelor Europei. După perioada renascentistă urmează un reflux în consolidarea unei
identităţi europene, şi anume ,, fiecare naţiune vrea acum pentru sine imperiul puterii şi al artei,
fiecare vrea să creeze propria literatură din propria limbă’’ 29 Apare acea competiţie europeană, în
care fiecare popor simte nevoia să preia conducerea lumii, dupa Roma.

Apariţia naţionalismului literar pe teritoriul Europei în perioada secolelol XVII-XVIII,

aduce din nou a oarecare unitate cel puţin culturală, o formă neagresivă a puternicei conştiinţe
naţionale. Începând cu secolul XIX putem vorbi de o Europă cu stări sufleteşi şi tendinţe
comune, o Europă în care se vorbea tot mai mult despre sentimentul supranaţional, mai ales prin
explozia politică din 1848 care are loc peste tot în acelaşi timp.

,,În trecut - o moştenire a gloriei şi regretelor de împărţit , în viitor – acelaşi program de

30
îmdeplinit’’ , astfel definea Ernest Renant identitatea unei naţiuni. Putem afirma acelaşi lucru
şi despre identitatea europeană, care de-a lungul timpului, deşi nu era susţinută de o uniune
28
Ibidem
29
ibidem p. 16-17
30
Ibidem p. 32

15 | P a g e
politică, la fel cum este astăzi Uniunea Europeană, s-a menţinut în ciuda diferitelor piedici date
de contextele istorice prin care a traversat Europa. Vorbind în prezent, nu putem contesta faptul
că apartenenţa la UE are un anumit impact asupra identităţilor naţionale, deşi acestea rămân
diferite. Discursul politic al partidelor de orientare similară din Franţa, Germania, Marea
Britanie, rămâne la rândul său nuanţat. Pentru germani, de pildă, largirea europeană a însemnat
depăşirea trecutului şi, în primul rând, a urmelor lăsate de războaiele secolului al XX lea. Pentru
francezi, ea a însemna mai ales răspândirea ideilor republicane şi iluministe. Pentru englezi, UE
ar fi construită în contrast cu conceptul de naţiune engleză. Pentru est-europene, aderarea la UE
înseamnă revenirea la Europe ca şi cum ar fi fost până acum în exil, în afara continentului. Ca şi
comcluzie preliminară, se poate afirma că identitatea europeană se poate forma numai în jurul
identităţilor naţionale ale statelor membre ale UE, numai printr-o bună cunoaştere a istoriei
construcţiilor naţionale. ,, Diferite sondaje au arătat că deocamdată, Europa e identificată mai
degrabă cu un spaţiu istoric, politic şi cultural decât cu o entitate teritorială’’ 31

2.3 Identitatea politică naţională şi identitatea politică Europeană.

Identitatea europeană este construită la prima vedere din aşa zisul numitor comun
compus din valorile culturale comune legi şi norme de aderare în comunitate care trebuie
respectate de fiecare stat membru, formată din instituţii comune care sunt menite să catalizeze o

31
Ibidem p. 34

16 | P a g e
democraţie consolidată pe teritoriul European cât şi din preocuparea continua pentru bunăstare şi
securitate a Uniunii Europene

Raportându-ne la elementul politic din formarea identităţii europene, putem afirma fără
să ne înşelăm că Uniunea Europeană de astăzi este produsul unei perioade lungi şi intense de
democratizare a Europei mai ales dacă ne deferim la fostele state aparţinând blocului comunist.
Privind în trecutul apropiat, referindu-ne doar la spaţiul românesc, vom abserva un model
capitalist aflat astăzi în colapsul unui ,,faliment’’ democratic datorat atât prelungitei crize
economice, cât şi problemelor de procedură regăsite în aparatul administrativ de stat. Una peste
alta, confirm unui studiu realizat la nivel naţional la finele anului 2011, cu un eşantion
reprezentativ de 1139 de persoane adulte peste 18 ani, ‚,85% dintre cei intervievaţi consideră că
lucrurile în ţara noastră merg într-o direcţie greşită, fată de 10% care consideră că lucrurile se
îndreaptă într-o direcţie bună iar 5% se abţin’32. Acest lucru ar trebui să dea de gândit
guvernanţilor, mai ales acum că România este stat membru al UE cu drepturi depline. Problema
majoră în consolidarea unei identităţi naţionale româneşti a constat în distrugerea oricăror urme a
trecutului comunist şi a oricăror urme lasate de aceşi aceştia, fie ele culturale, sociale sau
economice, şi adoptarea unui model de capitalist forţat pentru perioada respectivă. Şi aici ne
referim la marile privatizări de după revoluţie si corupţia apărută într-un aparat de stat deloc bine
organizat şi foarte birocratizat. ,,Revoluţia din 1989 a produs o serie de schimbări în societatea
românescă. Odată cu caderea regimului comunist, opiunea noii puteri a fost pentru trecerea spre
o economie de piaţă. Vechiul sistem nu mai era dorit. Statul bunăstării socialist nu mai avea bază
odată cu înlocuirea economiei socialiste cu cea de piaţă’’ 33 Se poate spune fără a exagera că
statul bunăstării în România se află încă în cautarea unei identităţi.

De cealaltă parte, ,,parte politică a identităţii UE s-a construit în jurul principiilor libertăţii,
democraţiei, respectului pentru drepturile omului şi statului de drept” 34. Dar totuşi, chiar dacă a
fost construită pe baze solide, UE încă suferă din punctul de vedere al omogenităţii. În
momentul de faţă se ridică problema unei reconstrucţii a identităii europene de la radăcini, după
cum afirma recent si secretarul general al Parlamentului European Klauss Welle ,,Sistemele
naţionale au contribuit mult în construirea identităţii lor (...) Dacă vrem să construim o uniune de
32
http://www.dcnews.ro/wp-content/uploads/2011/12/Barometru-de-opinie-Politica-Decembrie-2011-FINAL.pdf
33
http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2000.1-4.a02.pdf
34
Tartler, Grete, op. cit. p. 41

17 | P a g e
solodaritate de durată, avem nevoie să investim de asemenea în identitatea europeană. Avem
nevoie să înţelegem istoria ca istorie europeană, şi nu doar ca o compilaţii de istorii.” 35 Vorbim
aşadar de necesitatea necunoaşterii europene per ansamblu a istoriei statelor membre UE, şi nu
individual şi fragmentat ca până acu. Nu mai vorbim de o coagulare a istoriilor comune sau de
aşa zisa ,,diversitate în unitate”, ci mai degrabă de necesitatea ca statele membre să
conştientizeze necesitatea utilizării şi contextualizării propriei istorii ca şi stat membru al UE, şi
nu doar ca şi ţară aparţinând continentului European.

Cu toate că legislaţia europeană este destul de specifică, ba mai mult pe alocuri întrece
jurisprudenţa instituţiilor naţionale, există totuşi anumite sectoare ale politicii interne pe care UE
nu le poate impune sau modifica. Vorbim aici de constituţie, modul cetăţenilor de a-şi alege
guvernanţii sau de politica externă menţinută cu celelalte state membre. Întradevăr, relaţiile
externe UE nu intră sub jurisdicţia stateler membrei ci a comunităţii.

Odată cu înfiinţare CECO, au apărut şi două curente de gândire, şi anume eurooptimiştii si

euroscepticii. Interesant ar fi însă să punctăm asupra viziunii euroscpeticilor cu privire la UE.
Remarcăm două curente de gândire care se disting şi care nu numai că nu se aseamănă dar se şi
contrazic în mai multe puncte importante. Astfel primul a ajuns la concluzia că ,, cea mai sigură
soluţie este pur şi simplu reîntoarcerea la ceea ce ne este familiar, şi anume la statul naţiune’’ 36 şi
că orice noţiune de democraţie dincolo de această limită reprezintă în cel mai bun caz utopie, iar
în cel mai rău caz de-a dreptul un pericol. Cel de-al doilea, după cum se exprimă cel mai
prestigios reprezentant al său, profesorul Joseph Weiler, respinge ideeaa unui ,,stat european, fie
el şi federal”37, pentru că un astfel de sistem ar reuni şi perpetua tot ceea ce a
reprezentat ,,excludere” sau împiedicarea intrării celor din afară şi refuzarea integrării acestora
atât în istoria cât şi în practica statelor-naţiune europene, ceea ce ar constitui o trădare a
promisiunii implicite cuprinse în ideea unei Europe mai degrabă supranaţionale decât statale. 38.
Vorbim aşadar de o Uniune Europeană care se pare că încearcă să înglobeze toate statele naţiune
într-o singură entitate politică. Găsim la fel de multe similitudini în procesul formării identităţii
europene ca şi în cazul formării statului naţiune. Astfel „în timp ce naţiunea are o cultură, valori
35
http://www.semneletimpului.ro/stiri/Identitatea-europeana--solutia-salvarii-UE-de-la-destramare-5853.html
36
J.H.H. Weiler, Constituţia Europei, Polirom, Iaşi, 2009, p. 288
37
J.H.H. Weiler, Europe after Maastricht : Do the New Clothes Have an Emperor? , Harvard Jean Monet Working
Paper, nr 12/95 p. 13
38
J.H.H. Weiler, op. cit. p. 288

18 | P a g e
şi simboluri comune, statul naţional are obiectivul de a crea o cultură, simboluri şi valori
comune.”39 Cetăţenii Uniunii Europene se comportă ca şi aparţinând unei singure uniuni, iar
Uniunea Europeană se comportă ca o entitate supranaţională, încercând să formeze şi să inducă o
apartenentă la ea. În principiu lucrurile sunt aparent simle, dar privind în profunzime de-a lungul
timpului, comceptul de identitate naţională, cu atât mai mult de identitate europeană a fost privit
ca declanşator al luptei pentru construirea naţiunii sau ca efect al acestei acţiuni. Atingem un
punct sensibil cand vorbim de o renunţare parţială a suveranităţii naţionale pentru a servi unor
scopuri comune a Uniunii Europene şi a tuturor statelor membre. Într-o declaraţie dată la
jumătatea anului 2011, oficialii germani, consideră că ,,pierderea suveranităţii naţionale în
40
favoarea UE” ar fi o condiţie pentru ajutorarea statelor care nu au respectat planul şi bugetar
planificat. Sarcina instituţiilor europene devine din ce în ce mai complicată în acest moment, mai
ales că ne aflăm pe muchia unei crize financiare prelungite, care poate evolua în bine sau în rău,
în funcţie de parcursul economic al statelor membre, cu precădere a celor aflate în zona euro.

Referindu-ne la Uniuniea Europeană ca la o uniune politică, este de remarcat faptul că

acet proces este relativ recent, fiind iniţiat la începutul anilor ’90, prin convocarea unei
Conferinţe Interguvernamentale, dedicată creării Uniunii Politice. Lucrările acesteia – alături de
cele ale Conferinţei Interguvernamentale dedicate Uniunii Economice şi Monetare – au culminat
cu aprobarea, prin tratatul de la Maastricht, a Uniunii Europene41

Astfel UE a împlinit 19 ani ca uniune politică şi se poate observa că aventura integrării

reprezintă un real succes. Însuşi Consiliul European afirmă în 2001 că în ultimii zece ani s-a
construit scheletul unei uniuni politice şi s-a stabilit o cooperare în domeniul politicilor sociale, a
pieţei muncii, azilului, migraţiei, cooptării poliţieneşti, justiţiei şi politicii externe , precum şi în
domeniul unei politici comune se securitate şi apărare.La 19 ani de la infiinţare, Uniunea politică
se regăseşte formată pe aceleaşi instituţii:

39
Grete Tartler, op. cit. p. 67
40
http://www.enational.ro/actualitate/germania-cere-renuntarea-la-suveranitate-in-favoarea-ue-52484.html/
41
Aldecoa Luzarraga Francisco, Guinea Llorente, Mercedes, Europa viitorului, Tratatul de la Lisabona, Editura
Polirom, Iaşi, 2011 p. 22

19 | P a g e
 Banca Centrală
Europeană

( Fig 1, Instituțiile Uniunii Europene )42

Prin extinderea Uniunii Europene spre tările din Europe Centrală şi de Est, se năştea ideea
creării unei singure Europe capabile să depăşească definitiv diviziunea existentă timp de patru
decinii între cele ‚, două Europe’’. Acest proiect politic de încorporare a tărilor din Estul Europei
în procesul european s-a realizat după cum bine ştim prin marea extindere produsă între 2004 şi
2007, când au aderat 12 state, în momentul de faţă Uniunea Europeană numărând 27 de state
membre. Astfel, din ce în ce mai mult, termenul ,,Europa’’ este identificat cu Uniunea
Europeană, întărindu-se ideea că există un model unic, cel al Uniunii Europene, care s-a impus în
faţa celor ce pareau, la vremea lor, să constituie alternative, precum EFTA 43 sau CAER44

Această uniune politică avea să fie încercată odată cu criza economică globală declanşată
la finele anului 2008. Abordarea acestui subiect, acum în 2012, când lumea a intrat într-o nouă
fază a crizei economico-financiare şi instituţionale, este extrem de sensibilă şi în contradicţie cu

42
Preluată și adaptată de la http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/eu-struktur_1.htm

43
European Free Trade Association ( www.efta.int )
44
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc

20 | P a g e
mesajele transmise la summiturile G-8 şi G-20 de către unii lideri europeni şi americani care
anunţă cu orgoliu nedisimulat semnele încurajatoare ale creşterii economice la nivel global şi
deci ieşirea din criză. Dacă ar trebui să ţinem seama de aceste mesaje, care se vor liniştitoare, ar
însemna să ignorăm realitatea iar prezentul demers ar echivala cu un demers previzibil sau cu
osteneala celui care înoată contra curentului.45

( Fig. 2, Măsurile de austeritate din Uniunea Europeană )46

Cam aşa arată un bilanţ al măsurilor politico-economice luate in statele membre ale
Uniunii Europene, măsuri ce ar viza reluarea creşterii economice. Aşadar vorbim de un impact
puternic atât asupra economiilor nationale, cât şi asupra economiei Uniunii Europene. Poziţia pe
care a ocupato la începutul crizei, şi anume UE, prima forţă economică globală, a avut şi ea de
suferit la rândul ei. În acest sens, s-au impus condiţii drastice statelor membre precum încadrarea
într-un anumit deficit bugetar şi o anumită rată a şomajului, stabilite în funcţie de numarul
populaţiei fiecărui stat şi de dezvoltarea economică.

45
Dragomir, Gheorghe, Europa cu capul în stele şi cu trupul însângerat, Editura România în Lume, Bucureşti 2011 p.
31
46
Adaptată de pe http://www.adevarul.ro/dosar/Masuri_dure_peste_tot_in_UE_0_552545123.html

21 | P a g e
 2.4 Statul naţiune, suveranitatea naţională, simbolurile naţionale şi
simbolurile identităţii europene

Dacă prin ideologie înţelegem un mod general de a gândi despre lume care are implicaţii
prescriptive pentru politică, atunci naţionalismul este o ideologie, ba chiar ideologia cu cele mai
ample efecte din lume. Ca mod de gândire despre lume, el pune accentul pe importanţa naţiunilor
în explicarea proceselor istorice, şi în analiza proceselor politice contemporane şi promovează

22 | P a g e
ideea după care ,,caracterul naţional’’ este un factor de capetenie în diferenţierea oamenilor. Din
unghi prescriptiv, naţionalismul implică ideea că orice om trebuie să aibă o naţionalitate, şi
numai una, şi că aceasta trebuie să fie elementul esenţial al identităţii şi loialităţii fiecăruia. 47.
Naţionalismul este cu precădere un principiu politic, conform căruia unitatea politică şi unitatea
naţională trebuie să se suprapună. Sentimentul naţional constă din mânia provocată de încălcarea
acestui principiu sau din satisfacţia creată de respectarea lui. În schimb identitatea naţională este
insuşi rezultatul acestor trairi, atât la nivel individual, cât şi la nivel statal.

În cazul României procesul de formare identitară este alcătuit din patru etape cronologico
istorice şi politice :48

- Apariţia conştiinţei naţionale

- Originile mişcărilor naţionaliste radicale
- Rolul şi responsabilitatea inteligenţei în crearea politicilor identitare radicale
- Relaţia dintre comunism şi naţionalism

Aceasta din urmă este o particularitate a României între regimuriile comuniste Central şi
Est European. Cultivarea identităţii naţionale în timpul jumătăţii de secol comuniste s-a
manifestat prin intermediul interpretării trecutului , al menţinerii ideii superiorităţii Româneşti în
raport cu Europa , al utilizării excesive al unui discurs de forma ,,noi vs ei’’ era ataşată tuturor
celor ce nu serveau intereselor stabilite de elitele regimului.49

Vorbind în general, naţionalismele datează din perioada Revoluţiei Industriale şi

avântului tehnologic, cand mânaţi de uluitoarea dezvoltare a vremii, s-a produs migrarea spre
zonele urbanizate, născându-se alte obiceiuri cum ar fi renunţarea la meseria străbună ( fiul unui
potcovar nu mai rămânea ca in Evul Mediu la rândul sau cu aceeaşi meserie ) la limbă,
adoptându-se o limbă mai standardizată, rolul educaţiei e devenit esenţial. 50 Iată dar o parte din
fundamentele identităţii naţionale care, prin practici comune amintite mai sus au dus la formarea
curentelor de opinie, mai apoi a naţionalismului şi în cele din urmă a statului-naţiune.
Naţionalismul naşte naţiuni, naţiunea formează statul, iar statul-naţiune pune bazele formării
identităţii naţionale.
47
Miller, David, Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 524-528
48
Vasile Boari , Sergiu Gherghina , Radu Murea, op. cit. p. 20-21
49
Ibidem p. 22
50
Tartler, Grete, op. cit. p. 69

23 | P a g e
 Deci identitatea naţională s-a format cu prin intermediul obiceiurilor şi tradiţiilor ridicate
la rangul de valori în cadrul statului. Dar cum îşi formează Uniunea Europeană propria identiate
într-o perioadă de ,,criză identitară’’ ? La data de 13 decembrie 2007, şefi de stat şi de guvern
din Uniunea Europeană au semnat la mănăstirea Jeronimos, aproape de Lisabona, tratatul prin
care se modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi tratatul de instituire a Comunităţii
Europene. Acest tratat presupunea ieşirea din criza constituţională, înlocuind Tratatul
constituţional, a cărui ratificare nu a fost dusă până la capăt. 51 ,,Astăzi, mai mult ca niciodată,
într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie să facă faţă unor noi provocări : globalizarea
economiei, creşterea demografică, schimbările climatice, nevoia de resurse durabile de energie şi
noile ameninţări la adresa securităţii. Iată provocările secolului XXI.’’ 52 Astfel arată motivrea
necesităţii tratatului, care este prevăzut pentru o uniune lărgită de la 15 la 27 de state. Noul tratat
a intrat în viguare la 1 ianuarie 2009 urmând să fie ratificat de statele membre, însa nici până în
momentul de faţă nu s-a ajuns la un compromis cu privire la o constituţie europeană comună. Se
observa nevoia unei noi ordini instituţionale în cadrul uniunii, însă s-a omis faptul că odată cu
noile valuri de aderare, s-a mărit numarul opiniilor şi în acest sens compromisul este mai greu de
obţinut. Ideea unei Uniunii Politice Europene omogene este încă o utopie cel puţin grea de
realizat în momentul de faţă

Am vorbit despre felul cum apare statul şi cum acesta îşi întemeiază identitatea pe valori,
principii şi tradiţii, dar este interesant de văzut faptul cum aceste elemente identitate îşi schimbă
ordinea firească odată cu prezumpţia de stat membru al Uniunii Europene. Aşadar vorbim de
renunţarea parţială a suveranităţii statale în detrimentul unor scopuri comune. ,, Suveranitatea de
stat a apărut odată cu statul, ca atribut fundamental al acestuia (...) ca fenomen social, este
produsul unor condiţii istorice determinate, al acelor condiţii care au dus la descompunerea
comunei primitive şi la formarea statului, la organizarea politică a societăţii, având ca trăsatură
caracterul său suveran’’53 O definiţie acceptată atât în cazul statului, cât şi în cazul Uniunii
Europene cu privire la suvernitate, este ,, puterea de a decide pentru sine însuşi în ultima instanţă,
şi de a avea o ordine juridică internă cu o anumită coerenţă... testul final al suveranităţii fiind

51
Aldecoa Luzarraga, Francisco, Llorente, Mercedes Guinea, op. cit. p. 39
52
http://europa.eu/lisbon_treaty/take/index_ro.htm
53
Gheorghe Moca – Suveranitatea de stat şi dreptul internaţional contemporan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,
p. 11

24 | P a g e
cine decide în situaţii exeptionale’’54. Acum privind la procesul decizional al Uniunii Europene,
putem observa că o mare parte a suveranităţii naţionale s-a transferat în corpusul instituţiilor
europene. Astfel la nivelul Uniunii Europene se regăsesc puterea legislativă compusă din
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, care elaborează legile prin codecizie,
puterea executivă atribuită Comisiei Europene, care este responsabilă cu întocmirea propunerilor
legislative, implementarea deciziilor şi apărarea tratatelor uniunii, şi puterea judecătorească
reprezentată prin Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene care are drept scop respectarea
legislaţiei europene. De altfel, una dintre condiţiile de aderare este aceea a alinierii viitorului stat
membru la normele si legislaţia europeană. Putem spune în acest sens, că ,,toate aceste state se
află într-un proces de redefinire. Un exemplu : dacă identitatea naţională a grecilor fusese
invariabil legată de tradiţiile orientale şi tradiţionaliste ale ortodoxiei, în prezent Grecia adoptând
stilul economic şi sistemul politic apusean, asumânduşi un rol de frunte în relaţiile cu Turcia,
statele din Balcani şi cele mediteraneeene, a fost obligată să nu se mai delimiteze de lumea
modernă. La peste un deceniu de apartenenţă comunitară, identitatea grecească a început să fie
resimţită ca depăşind sfera ortodoxiei. Mai e oare nevoie de statul naţional în Europa
Viitorului?’’55. Cu toate că se încearcă o aliniere a tuturor statelor membre spre aceleaşi principii
şi crederi, statul naţional modern va juca un rol important în viitorul Uniunii Europene, deoarece
acesta va trebui să vină în sprijinul instituţiilor şi procedurilor transnaţionale, apărând drepturile
individuale ale cetăţenilor prin constituţiile naţionale, oferindu-le posibilitatea de a susţine sau
contesta deciziile parlamentelor naţionale. E încă de lungă perspectivă statul cu societate
deschisă, flexibilă receptivă la cooperare. Probabil, ideal ar fi o Uniune Europeană în care
deciziile privind suveranitatea statală se iau în parteneriat cu opinia publică din statul vizat, prin
organizarea de referendumuri din care să rezulte voinţa populară. Atenţie dar, pentru că nu se pot
supune la referentum toate aspectele privind politica externă a statului, dată fiind slaba pregătire
a cetăţenilor şi slaba informare pe care o fac instituţiile statului cu privire la următoarele decizie,
ci se vor supune la votul popular doar deciziile de interes naţional.

Conceptul de suvernitate statală interferează cu atribuţiile Uniunii Europene. În acest

sens avem de a face cu două modele de lucru în cadrul instituţiilor europene, şi anume
interguvernamentalismul şi suprastatalitatea. Sunt modele de lucru diametral opuse, pe de o parte
54
Năstase Dorina, Mătieş Dorina, Viitorul suveranităţii naţionale a Romîniei în perspectiva integrării europene,
Polirom, Iaşi, 2002, p. 32
55
Tartler, Grete, op. cit. p. 79

25 | P a g e
avem cooperarea pentru realizarea politicilor comune, iar pe cealaltă parte impunerea lor în
cadrul statelor membre ( cazul Parlementului European, unde delegaţii statelor membre votează
legi în funcţie de interesele comune, acestea aplicându-se în toata uniunea ).

,,Așadar ne concentrăm în jurul ideii cu privire la mutațiile pe care le suportă

suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene, care se văd nevoite, odată cu avansarea
construcției europene, să cedeze părți din ce în ce mai importante din competențele lor” 56
Această problematică este cu atât mai actuală, cu cât conceperea unei Constituții europene
consfințește aceste cedări, și deschide calea pentru altele : „odată cu Constituția, ne aflăm mai
aproape ca oricând de o uniuni politică a statelor europene” 57. În substratul construcției
europene, s-a aflat întotdeauna ideea unei uniuni politice. După toate aparențele această idee nu a
fost pusă în practică niciodată tocmai din cauza suveranității și a rezistenței sale extraordinare de
mari la oricine ar pune-o în primejdie. Aceasta este „capcana suveranității”, cum spune Paul
Magnette, pe care modelul comunitar a reușit să o evite de-a lungul ultimei jumătăți de secol.
Mai apare o problema în cazul renunțării la suveranitatea națională, și anume aceea a securității.
Bineînțeles, că atunci când ne referim la renunțarea suveranității, vom pune accentul pe
adoptarea identității europene. În această situație, „menținerea și promovarea de către stat a
identității comunitare, în vederea păstrării stării de securitate a statului, presupune recunoașterea
vulnerabilităților la nivel societal, și crearea de instrumente pentru a preveni ruperea
identității.”58 Acesta pare un motiv plauzibil pentru care Uniunea Europeană nu are o constituiție,
și nici perspectivele în această situație nu par compromițătoare.

Pornind de la realitatea recunoscută din cele mai vechi timpuri că supraviețuirea e mai
ușoară dacă indivizii se unesc între ei, primele grupuri și comunități s-au conturat în acest scop,
și odată cu ei identitatea care le diferenția. Evoluția de la trib la națiune e legată de religia, limba
vorbită, tradiția culturală comună, și în final de autopercepția indivizilor ca membri ai unui grup.
Dar identitatea națională a devenit un fenomen de masă abia în secolul al XIX-lea. „Identitatea
națională poate fi dfinită geopolitic prin relațiile între teritorii. Ca factori determinanți Adam
Smith evocă teritoriul istoric, miturile comune, amintirile istorice, cultura de masă, economia
comună, drepturile și obligațiile legale pentru toți membri. Fiecare dintre acești factori e alcătuit

56
Magnette, Paul, Europa, statul și democrația. Suveranul îmblânzit, Institutul European, Iași, 2005, p. 7
57
ibidem
58
Ciocea, Mălina, Securitatea culturală. Dilema identității în lumea globală, Editura Tritonic, București, 2009, p. 93

26 | P a g e
la rândul său din indicatori concreți precum limbă comună, literatură, instituții simbol, steagul
imnul s.a”59. Privind concret, tocmai aceste simboluri sunt cele care formeazză o identitate,
oricare ar fi ea. Este interesant de analizat însemnătatea acestor simboluri, făcând o paralelă
între simbolurile formării identității europene, și simbolurile formării identității naționale. Dacă
simbolurile unei națiuni constituie „averea” acesteia, ce semnifică acestea pentru o Uniune
Europeană în care diversitatea etnică și culturală împiedică procesul de omogenizare în decizii?
Afirmația conform căreia „trecutul există prin simbolizarea sa în prezent” 60 , iar simbolurile
naționale funcționaează ca și legături între cetățeni este susținută doar în cazul statului național,
din motive enumerate mai sus.

După întemeierea Uniunii Europene, Comisia Europeană a găsit necesară vizibilitatea

identității, și acest lucru s-a făcut eficient prin simboluri „care să apropie popoarele, dându-le
putința de a se identifica în Europa și Uniunea Europeană” 61. În baza acestor considerente s-a
încercat stabilirea unor simboluri, asemenea celor statelor naționale, care să pună bazele
identității europene. Cu toate că vorbim de elenente asemănătoare, simbolistica acestora este
diferită în cazul statului-națiune și al Uniunii Europene după cum urmează:

- Steagul European, cu cele 12 stele pe fond de azur, simbolizând perfecțiunea, rămânând

mereu 12 indiferent de numărul de state care aderă în continuare. Steagul, fiind simplu și
vizual, cu folosintă în vechea tradiție, este în general unul dintre cele mai puternice
simboluri. Istoria drapelului european începe in 1955. În acea vreme Uniunea Europeană
funcționa sub denumirea de Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului și era
compusă din șase state membre. Cele 12 stele în cerc ale drapelului european
simbolizează și unitatea dintre statele membre 62. Pentru statele membre, steagul
59
Tartler, Grete, op. cit. p. 80-81
60
Kertzer, 1998 : 95 apud Tartler, Grete op. cit. p. 81
61
www.europa.eu.int/index-da.htm.
62
http://europa.eu/abc/symbols/emblem/index_ro.htm

27 | P a g e
 „reprezintă deocamdată simbolul statului, mulți au murit pentru el în luptă, și ar fi greu de
crezut că și-ar găsi cineva să-și dea viața pentru steagul european” 63. De asemeni mai
reprezintă și păstrarea vie a tradiției strămoșești, a simbolului creat de aceștia cu prețul
vieții
- Imnul european – Oda bucuriei din simfonia a IX –a simbolizează omagiul omului,
libertății, comunității spirituale. În plan național imnul are o istorie asemănătoare
steagului. În momente eliberatoare emoționale și comemorative, era folosit pentru un
puternic impact naționalist.64 Privind comparativ, putem observa că imnul european este
ridicat pe baza unor principii fundamentate odată cu crearea uniunii, iar în cazul imnului
de stat se poate observa uimitoarea încărcătură emoțională și istorică. Avem practic în
spatele său o întreagă istorie în cuvinte ce trebuie respectată chiar și cu prețul vieții
- Ziua Europei – 9 mai, amintind de încetarea războiului și a urii între statele
continentului, nu a fost încă suficient promovată, din momentul adoptării ( summitul de
la Milano, 1985, la ideea lui Robert Schuman 65). Nu toți cetățenii europei știu ce
simbolizează această zi, astfel încât acceptarea ei nu este foarte largă. E de așteptat că vor
fi necesare multe sărbători până va prinde viață. De cealaltă parte, ziua națională a
României, marchează celebrarea creării României Mari 66 din 1918 datorită luptei
românilor transilvăneni pentru unitate
- Moneda europeană , moneda euro este dovada cea mai palpabilă a integrării europene.
Până în acest moment este moneda comună a 17 din cele 27 de state membre, utilizată
zilnic de peste 327 de milioane de europeni67, însă fără vreo însemnătate istorică precum
cea națională. De c ealaltă parte, moneda națională, este încă o dovadă a păstrării
trecutului viu, pe lângă folosința sa ca și metodă de schimb economic. În ambele cazuri,
cand ne referim la monedă, ne referim implicit la elemente formatoare de identitate
europeană.

Acestea ar fi principalele elemente formatoare ale identității europene și a celei naționale.

Sunt elemente indivizibile, care puse separat nu semnifică mare lucru, dar luate ca un cumul

63
Tartler, Grete, op. cit. p. 86
64
Ibidem p. 84
65
Ibidem p. 85
66
http://www.ziuanationala.ro/semnific.php
67
http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/euro/index_ro.htm

28 | P a g e
reprezintă mai mult decât o identitate personală a unui grup ( țată ), ci mai degrabă un mod de
trai, o obișnuință. Cel puțin în cazul României, avem de a face cu o tranziție identitară și mă voi
explica : după nici 20 de ani de la căderea regimului comunist, România avea să se readapteze la
o altfel de mentalitate politice, prin prisma aderării la Uniunea Europeană 68. Practic, avem de a
face cu două schimbări de regim in mai puțin de 20 de ani, lucru care ne duce cu gândul la o așa
zisă criza identitară după cum pomeneam mai sus. Această criză, nu rezidă în faptul că nu avem
o identitate, ci în faptul că ea se află mereu în miscare, într-o traversare a trecutului comunist ce
încă ce a fost clarificat.

„În urmă cu 20 de ani, aveam sărăcie multă, granițe închise, spectacole omagiale, și
activiști zeloși; acum avem multinaționale, supermarketuri, libertatea de a călători, și același tip
de activiști zeloși. La Mijloc nația română și o întrebare : unde a ajuns România după 20 de ani
de capitalism, și spre ce ne îndreptăm de acu?” 69. Problema în crearea identității nu este aceea a
creării premiselor ci aceea a urmării lor. Odată cu schimbarea regimului comunist, nu s-au
schimbat și oamenii de la conducere, ci doar un sistem politic cu altul, unele instituții cu altele.
Frustrarea adunată de apropiații regimului comunist care au venit la conducerea României după
prăbușirea regimului comunist, a dus la formarea unei identități politice derizorii datorită
numeroaselor scandaluri de abuzuri în funcție, cazuri de corupție sau trafic de influiență. Așadar
vorbim de o intgrare europeană greoaie, plasată „sub semnul efectelor perverse și al instabilității
sistemului politic Românesc”70, care nu numai că avea să îngreuneze integrarea europeană, dar
avea să lase și urme pe care le vedem astăzi cu toții, și anume economia a intrat în colaps fără
perspective de a ieși de acolo, odată cu intrarea în criza economică globală. „Deficitul”
democratic, este iarăși o problemă care îngreunează valorificarea identități europene în spațiul
românesc. Dar vine întrebarea : Oare suntem pregătiți pentru o astfel de asimilare a unei
identități în condițiile în care ca popor nu ne regăsim sau nu ne regăsim propria identitate? De la
mai bine de 3 ani de la integrar, observăm cu stupoare, că am pus în practică toate directivele
venite de la Uniunea Europeană fără însă ne impunem un punct de vedere, am căzut deacord în
anumite situații deși acest lucru era în defavoarea interesului național ( acordurile cu Fondul
68
Dobre Ana Maria , Coman Ramona, România și integrarea Europeană, Institutul European, Iași, 2005, p. 187
69
http://www.businessmagazin.ro/cover-story/cum-arata-romania-dupa-20-de-ani-de-capitalism-5138216 data
publicării 1 decembrie 2009
70
Dobre Ana Maria , Coman Ramona, op. cit. p-102

29 | P a g e
Monetar Internațional ). Cert este că identitatea națională Românească trece printr-un proces de
tranziție, de autoidentificare în comparație cu valorile europene, de asimilare a acestor valori
europene și nu în ultimul rând de emancipare odată cu integrarea în Uniune.

IV.Globalizarea, europenizarea și federalizarea ca factori determinanți ai

schimbării identității naționale

Când vorbim de Uniunea Europeană, vorbim ca de unul dintre cei mai mari actori politici,
economici, culturali sau tehnologici din lume. Fiind pe locul trei ca număr de populație după
China și India, având cea mai dezvoltată economie la nivel global, se cuvine să analizăm cum
trece această Uniune politică prin cadrul unor procese inevitabile, dar în același timp care
schiimbă configurația întregii ordini globale. Globalizarea, pe fondul sfârșitului Războiului Rece,
care reconfigurează sistemul înternațional de la bipolaitate la multipolaritate, europenizarea,
extinderea sau reîntregirea Europei, și federalizarea Uniunii Europene, sunt probleme care
necesită atenția nu numai pentru a le întelege, dar și pentru a intra într-o dezbatere cu scopul de a

30 | P a g e
găsi soluții și compromisuri pentru o Uniune Europeană mai democratică și mai transparentă așa
cum se declara ea însăși recent.

Analiza de față abordează o perspectivă a globalizării, europenizării și federalizării

determinată de impactul pe care l-a avut procesul de aderare la UE asupra modelelor naționale de
conducere. „ Ar fi corect să numim însă fenomenele respective un studiu al „UE-izării” în
Europa Centrală și de Est, deoarece implică doar influiența în regiunea respectivă și mai puțin
toate influiențele din întreaga Europă.”71

4.1 Uniunea Europeană în epoca globalizării

„Globalizarea este tema contemporană pe seama căreia s-a consumat cea mai mare
cantitate de cerneală, s-au scris cele mai multe studii, articole și cărți.(...) Susținută și contestată
cu vehemență, globalizarea constituie un dat obiectiv, o necesitate vitală pentru viitorul planetei
noastre”72 „Conceptul de globalizare se referă la micșorarea lumii, și la mărirea gradului de
conștientizare a lumii ca un întreg”73 Putem enumera multe definiții ale globalizării, mai mult
sau mai puțin relevante pentru Uniunea Europeană, dar cel mai important aspect il constituie

71
Grabbe, Heather, Puterea de transformare a UE. Europenizarea prin intermediul condițiilor de aderare în Europa
Centrală și de Est, Editura Epigraf, Chișinău, 2008. p. 54
72
Vasile Stănescu – Globalzarea spre o nouă treaptă a civilizației, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2008, p. 15
73
Ronald Robertson – Profesor la Universitatea din Aberdeen – Scoția, sociolog și teoretician al globalizării cu
numeroase publicații în acest domeniu apud Lucian Gabriel Pereș – Globalizarea în raport cu libera circulație,
Editura Sitech, Craiova, 2009, p. 7

31 | P a g e
efectul acestui fenomen, care este de altfel un fenomen care nu poate fi oprit, asupra unei
comunități europene trecute printr-o aspră criză economică și aflată pe o poziție de reorganizare
din punct de vedere economic. Când vorbim de Uniunea Europeană, vorbim de o entitate,
formată din mai multi actori participanți la „jocul” politic. Însă fenomenul globalizării începe în
sânul statelor membre, ca urmare a diversificării relațiilor externe. „Securitatea națională este
unul din indicatorii relevanți ai influienței globalizării asupra unei societăți umane deoarece, prin
structura sa multidimensională, securitatea națională reflectă modul în care societatea își propune
să se protejeze împotriva amenințărilor de orice natură, evaluând riscurile și tendințele de
evoluție ale mediului internațional de securitate.” 74 Este un fenomen care a schimbat mult
sistemul de referință „generând teamă, frustrare, alienare, ori chiar sentimentul de pierdere a
controlului. Din acest motiv, multe comunități umane percep globalizarea ca pe o amenințare la
adresa lor deoarece neagă valorile pe care erau obișnuiți să le respecte timp de multe generații” 75

( Fig. 1 – Aspecte ce determină globalizarea )76

74
Mircea Mureșan, Doru Enache – Globalizarea la începutul secolului XXI. Securitatea națională a României în
epoca globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, p. 30
75
Ibidem p. 31-32
76
Accesat pe http://stud.euro.ubbcluj.ro/~sa1464m/cauze.htm

32 | P a g e
 ( Fig.2 – Aspecte determinate de globalizare )77

După cum putem vedea, globalizarea este un fenomen bidimensional, este cauzată și
cauzează anumite fenomene în societate. Pentru diminuarea efectelor globalizării, „la început de
secol și mileniu Europa unită își propune continuarea procesului de completare a dimensiunii
economice cu una e politică externă și de apărare. Este un obiectiv ambițios, pentru realizarea
căruia trebuie depășite atât reticențele aliatului transatlantic, cât și cele interne, legate îndeosebi
de chestiunile suveranității naționale și cheltuielilor militare” 78 Iarăși avem de a face cu
renunțarea la suveranitatea națională pentru a servi unui scop comun european, și anume
protejarea și dezvoltarea Uniunii Europene.

În cazul Uniunii Europene, globalizarea este un fenomen care se dovedește a aduce mai
multe pagube decât reușite. Chiar dacă, prin pofida progresul tehnologic, costurilor scăzute de
transport, liberarizarea politicilor în interiorul Uniunii Europene, globalizarea reprezintă un
fenomen benefic, concurența acerbă atât din partea unor economii cu costiru scăzute, cum sunt
cele ale Chinei și Indiei, cât și din partea unor economii inovatoare cum este cea a Statelor Unite
ale Americii, reprezintă părțile proaste ale globalizării 79

77
Accesat pe http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkurs_4.htm
78
Stan, Anton, Globalizarea și emergența Uniunii Europene ca actor geopolitic, Editura Centrului Tehnic – Editorial
al Armatei, București, 2010, p. 46
79
http://ec.europa.eu/economy_finance/international/globalisation/index_ro.htm

33 | P a g e
 În Uniunea Europeană, prin intermediul globalizării, apare așa numitul conflict al
identităților naționale,create de clivajul centru periferie, redat de natura dezvoltării economiilor
statelor membre. Vorbim aici de state dezvoltate, cu o identitate bine definită, și de state în curs
de dezvoltare, cum este și cazul României, care se află înnr-un proces continuu de dezvoltare și
asimilare a tehnologiei. „ Asistăm la un conflict al firesc al identităților. Societățile dezvoltate
consideră că identitatea lor poate fi imitată de către societățile periferice. Cele periferice dezvoltă
miscări de emancipare politică economică și culturală pentru a-și promiva identitatea ca replică
la tendințele de subordonare și tutelă pe care le pun în mișcare statele metropolitane.” 80 În
această situație, statele în curs de dezvoltare, nu numai ca vor fi defavorizate de efectele
globalizării, dar vor suferi atât la nivelul suveranității și a identității naționale prin nevoia de
consolidare a propriei identități împotriva tendinței hegemonice ale statelor puternice. Putem
compara sistemul politic european cu o sabie cu două tăișuri, unde la un capăt se află crearea
unei identități din punct de vedere politic, cultural, economic, și la celălalt capăt, construirea
mecanismelor de „proprie ajutorare” prin care să se mențină autonome în fața globalizării.
„Existența statului, ca și colectivitate, în mod necesar organizată, apare ca o creație firească,
urmare a unor determinări preexistente.”81 Așadar „statul reprezintă puterea, factorul de
organizare a întregii vieți sociale, în vedera realizării unui scop determinant, scop în slujba căruia
sunt folosite, la nevoie, miloace de constrângere împotriva celor ce nu respectă ordinea de
drept”82 Cu cât globalizarea este mai intensă, cu atât este mai greu pentru un stat să își creeze
acea protecție identitară, ținând cont de variile schimbări produse în mod repetat, în perioade
scurte de timp datorită avântului tehnologic enorm.

80
Guguluș, Corina Nicoleta, Integrare, națiune, identitate, Editura Lumen, 2006, p. 67
81
Stănescu, Vasile, op. cit. p. 161
82
Ibidem p. 162

34 | P a g e
 ( Fig. 3 Avântul tehnologiei )83

Se poate observa panta ascendentă pe care mijloacele de comunicare le-au avut d ela
apariție. Noile tehnologii informaționale și comunicaționale, ca și produsele cu conținut digital,
constituie una din premisele ce stau la baza construirii societății informaționale și a societății
cunoașterii. „Revoluția informațională comunicațională tehnologică, în general, în domeniile
materialelor de vârf, ale roboților cu inteligență artificială superioară și ale nanotehnologiilor
(obiectelor microscopice) au înregistrat o asemenea amploare și răspândire încât a pătruns
dincolo de economie și administrație în viața curentă a oamenilor. Ea antrenează modalități noi,
relații sociale noi, o atitudine nouă față de raportarea la mediu, cu noi provocări și riscuri,
oportunități și riscuri.”84

Văzută ca o provocare, Uniunea Europeană a încercat și a reușit să întocmească proiecte

legislative pentru a diminua efectele glovalizării. În acest sens FEAG85 are scopul de a diminua
rata șomajului prin reconversia profesională. Astfel, cetățenii europeni înscriși în acest program,
vor avea șansa găsirii unui loc de muncă în oricare din statele membre, și mai mult ei vor
beneficia de cursuri de formare spre alte domenii de activitate. România este privită ca „una din
țările cele mai expuse la efectele glovalizării deoarece fabrică produse cu valoare adăugată și are
o forță de muncă slab calificată” 86, iar un astfel de program se încadrează în nevoile sale urgente
de adaptare la liberalizare a pieții muncii. „Noile tehnologii informaționale și comunicaționale au
condus la un nou mod de viață, calitativ superior, la schimbări de ritm și eficiență, în spațiu și
timp, care, la rândul lor impun schimbări radicale de ordin structural, instituțional
suprastructural, cultural, etic, moral.”87 În acest sens, „globalizarea impune Europei multimple
provocări: deficitul demografic, reducerea populației active în câmpul muncii, necesitatea
abordării schimbării climatice și a adaptării la dezvoltării tehnologiei, diferențele între drepturile

83
Grafic preluat de pe http://oradeinfo.wikispaces.com/file/view/Generalitati+Internet.pdf
84
Stănescu, Vasile, op. cit. p. 109
85
Fondul European de adaptare la Globalizare – disponibil la http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles
%7CdisplayArticle/articleID_20791/Fondul-European-de-Adaptare-la-Globalizare-(FEAG).-Sprijin-pentru-
reconversia-profesionala.html
86
http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/romania-printre-tarile-ue-cele-mai-expuse-la-efectele-
negative-ale-globalizarii-141380.html
87
Stănescu, Vasile, op. cit. p. 109-110

35 | P a g e
muncitorilor în diferite regiuni, însă principala provocare este de a face față la inegalitățile
provocate de globalizare.”88

Reducerea efectelor negative ale globalizării, este în strânsă legătură cu „lupta omului cu
propriul destin” deoarece mentalitatea umană modelează efectele globalizării, mai apoi trăindu-le
și suportând consecințele acesteia. Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană se plasează la
granița dintre pozitiv și negativ deoarece discrepanța de mentalitate dintre Vest și Est pune
piedici uniformizării tehnologice din cadrul Uniunii. „Cultura națională are o strânsă legătură cu
conștiința națională, cu sentimentul național în jurul căruia glizează, ca spațiu propriu, de
baștină, cu ideatica și trăirile lor specifice. Dacă faptele de civilizație satisfac nevoi organice,
fără a exprima etnicitatea, faptele de cultură exprimă sentimentele, psihicul, etnicitatea. Valorile
fundamentale ale unei culturi țin de patrimoniul acesteia. Ele sunt valori ale ființei umane, sunt
rădăcini care configurează oamenii aparținători ai unui anumit spațiu etno-psihico-somatic.” 89

Sistemul internațional după terminare Războiului Rece, configurează lumea într-un

sistem multipolar, unde avem de a face nu cu două super puteri ca până la finele anilor 80 ’, ci cu
mai multe cu o răspândire largă în toate colțurile globului. S-au format poli de putere economică
pe fondul crizei Rusești, care au dus la accentuarea globalizării. Printre statele emergente
enumerăm: China, India, Brazilia, Republica Africa de Sud și oarecum indirect Uniunea
Europeană. Dar, „pentru fi în măsură să joace un rol activ pe scena internațională sub forma
unui autentic actor geopolitic, UE trebuie să dezvolte o voință politică de a acționa în interesul
comunității europene ce poate fi potențată de promovarea ideii identității europene și a unei
coeziuni politice la nivelul intregii uniuni. Emergența unei viziuni geopolitice europene va
determina Uniunea Europeană, prin instituțiile sale de politică externă și promovarea politicii
externe comune europene, să se afirme ca un actor geopolitic, care, prin natura sa, va trebui să
adopte prerogativele ce aparțin în prezent statelor.”90

Analizând mai profund, vom vedea că însuși Uniunea Europeană, s-a creat pe fondul
globalizării, cu susținerea Statelor Unite ale Americii, care deși aflată la mare distanță, vedea în
aceasta puntea de legătură între ea și Rusia. La momentul actual, Uniunea Europeană se află pe

88
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+IM-
PRESS+20080229STO22607+0+DOC+XML+V0//RO
89
Stănescu, Vasile, op. cit. p. 215
90
Stan, Anton, op. cit. p. 7-10

36 | P a g e
primul loc ca și putere economică din lume, chiar și odată cu declanșarea crizei economice. Dar
cum s-a produs această criză economică mondială? Tocmai din pofida SUA, care aflată într-o
perioadă de prosperitate, au acordat cu foarte mare ușurință credite, iar odată cu prăbușirea
bursei, s-a produl o criză de lichidități care s-a resimțit în toată lumea, și mai ales pe continentul
European, în statele membre ale Uniunii Europene mai puțin dezvoltate, care nu aveau o bază
economică stabilă, care să iși poată reveni sau să reziste presiunilor pieței. În graficul de mai jos
( Fig. 4 ) sunt menționate etapele care au fost parcurse de la declanșarea crizei și până în prezent.

( Fig. 4 Criza economică mondială )91

În prezent, am ajuns în punctul în care, „lumea se reproiectează în relațiile cu provocările

secolului: provocări tehnologice și din lumea ideilor, provocări social-economice, provocări
politico-militare și de securitate”92 În concluzie, globalizarea a atras după sine efecte bune pe de
o parte economice, de cealaltă parte sociale, dar este interesant de urmărit, cum va face față
Uniunea Europeană acestor provocări, și mai mult, care vor fi măsurile pe care le vor adopta
pentru a păstra un echilibru în cadrul Uniunii. Dacă după prăbușirea regimului comunist,
globalizarea a avut un efect „benefic și pozitiv” 93 asupra României, odată cu integrarea
europeană lucrurile se schimbă total. România intră într-un joc al concurenței, un joc unde numai
cel mai bun rezista, intră în rândul statelor civilizate și democratice din Europa. Problema apare
cand trebuie să țină pasul cu tehnologia, cu inventarea și aplicarea ei. Aici apar efectele negative
91
Preluat de pe http://danpop.ro/tag/criza-economica/
92
Stănescu, Vasile, op. cit. p. 385
93
http://www.inpolitics.ro/magda_b1/Efectul-globalizarii-asupra-Romaniei_22642.aspx

37 | P a g e
ale globalizării, pentru că aflându-se o țară în curs de dezvoltare nu poate ține pasul cu puterile
europene cum ar fi Germania, Franța,, Marea Britanie, din punctul de vedere al dezvoltării
dezvoltării adaptării tehnologice. Una peste alta, secolul XXI se caracterizează, printr-un amplu
proces de globalizare, asistând la o creștere puternică a interdependențelor între state,
multiplicându-se numărul actorilior pe scena internațională internațională” 94

4.2. Europenizarea ca fenomen determinant al creării identității

europene

La începutul demersului privind europenizarea Uniunii Europene și a statelor membre,

este firesc de altfel să fac câteva precizări tehnice cu privire la natura conceptului de
europenizare, semnificația lui, cadrul în care aceasta acționează și nu în ultimul rând care sunt
efectele acesteia. Plecăm de la premisa că Uniunea Europeană este o „organizație internațională”
contestată la nivel mondial din punctul de vedere al afirmării identității. Vom vedea cum aceasta
încearcă să se afirme atât pe plan european, luând în calcul viitoarele extinderi ( Croația în 2013 )
cât și pe plan global prin relațiile externe. La momentul actual europenizarea vizează 27 de state
membre ale Uniunii, cât și statele pretendente la aderare:

94
Geantă Ioan, Geantă Sergiu, Globalizarea – Implicații asupra securității statului, Editura Uniuversității Naționale
de Apărare „Carol I”, București, 2009

38 | P a g e
 ( Fig. 1 Țările membre ale Uniunii Europene și cele candidate )95

Când vorbim de europenizare, vorbim de un proces de asimilare, de penetrare a legilor și

tradițiilor Uniunii Europene în statele membre, însă „europenizarea, este un termen folosit în mai
multe moduri pentru a descrie o varietate de fenomene și procese de schimbare și pentru care nu
s-a stabilit o definiție comună.” 96 Însă pentru a se ajunge la o întelegere corespunzătoare a
termenului, putem privi europenizarea prin prisma a cinci fenomene, care mai degrabă se
completează reciproc:97

 Europenizarea ca schimbare a granițelor teritoriale exterioare UE. În acest sens este

important să remarcăm că odată cu marile extinderi din 2004 și 2007, termenul „Europa”
este confundat mai nou cu Uniunea Europeană, ceea ce îi crește acesteia imaginea
externă. Întrebarea este însă, de ce își lărgește UE granițele? Aici putem identifica două
posibile răspunsuri, și anume: lărgirea ca factor economic și ca factor identitar. Avem de
a face cu anumite interese economice ale statelor membre, dar în același timp avem de a

95
Harta tărilor membre ale Uniunii Europene, preluată de pe
http://newromania.wordpress.com/2008/05/20/viitorul-romaniei-in-uniunea-europeana/
96
Cărăbuș, Gheorghe-Gabriel, Europenizarea României. Aspecte privind sistemul politic național, Editura
TIPOMOLDOVA, Iași, 2010, p. 12
97
Ibidem p. 13-20

39 | P a g e
 face și cu ceea ce putem numi „europenizare treptată” în cadrul procesului de negociere
cu privire la aderarea în Uniunea Europeană.
 Europenizarea ca dezvoltare a instituțiilor de guvernare la nivel european. În acest caz
europenizarea capătă un alt sens, definind-o ca „instituționalizarea la nivel european a
unui sistem de guvernare distinct, cun instituții comune , și autoritatea de a lua,
implementa și impune anumite politici europene obligatorii.”98
 Europenizarea ca pătrundere /influiențare centrală a sistemelor naționale și
subnaționale de guvernare. În acest sens europenizarea este văzută ca împărțirea
responsabilităților și puterilor între statele membre. ( Cum este cazul deținerii
președenției Uniunii Europene, câte șase luni fiecare stat membru)
 Europenizarea ca exportare în afara teritoriului Europei a unor forme de guvernare și
organizare politică tipice, și în același timp, dinstencte pentru Europa. Aici putem
înțelege europenizarea prin felul în care fiecare stat își „vinde” tradițiile, obiceiurile în
cadrul Uniunii cât și în afara ei
 Europenizarea ca proiect politic al cărui scop este o Europă unificată și mai puternică
din punct de vedere politic. Această ultimă concepție definește europenizarea ca o
dezvoltare politică menită să facă din Europa o entitate politică distinctă mai coerentă și
mai distinctă, statele suverane fiind așadar unite într-un singur spațiu politic și de
guvernare, un întreg funcțional și un actor plin de resurse.

Din multe puncte de vedere, europenizarea este puntea de legătură dintre Uniunea
Europeană, ca entitate politică, și statele membre. Putem defini europenizarea, drept procesul
prin care statele candidate, devin membre ale Uniunii Europene. În acest context, „un aspect al
europenizării este răspândirea unui mod de guvernare caratcterizat de interacțiuni complexe între
nivele și sectoare, și de aceea, pentru a înțelege dinamica europeană va fi probabil nevoie de un
cadru de bază care să permită câteva tipuri diferite de procese simultane de schimbare, și un
model de adaptare mutuală, reciprocă între instituțiile care evoluează împreună.” 99 Apare însă

98
P. Olsen, Johan, The Many Face of Europenization, apud Journal of Common Market Studies, vol 40, 2002, nr 5, p
929

99
Ibidem p. 941

40 | P a g e
problema încrederii din ce în ce mai scăzute în instituțiile Uniunii Europene, care poate fi o
problemă și în același timp o provocare la adresa europenizării.

( Fig. 2 Încrederea în instituțiile Uniunii Europene )100

Se poate observa clar panta descendentă a încrederii cetățenilor europeni în instituțiile

Uniunii Europene. Acest lucru se poate datora și crizei economice, însă nu se pare a fi un motiv
suficient pentru a putea fi luat în considerare, dat fiindă multitudinea de resurse pe care aceasta o
are la dispoziție pentru rezolvarea eventualelor probleme.

Dar cum face față statul național la procesul de europenizare la care este supus? Nivelul
de analiză, și mai mult decât atât, felul în care se vorbește de europenizare la nivel statal, exclude
din start părerile cetățenilor, sau sunt incluși în dezbateri despre și cu Uniuniea Europeană pentru
a fi conștienți de efectele pe care le are aceasta asupra lor. Luând un exemplu concret, cum un
cetățean al Uniunii Europene poate respecta legile pe care nu le știe? Așadar identitatea
personală ocupă un loc foarte important în cadrul globalizării. Atunci când vorbim de identitate,
putem vorbi de „identitate personală, aceasta fiind rezultatul procesului de integrare a
experiențelor individului de-a lungul întregii sale vieți.” 101 Probabil, ignorarea sau nepăsarea
nevoilor cetățenilor, duce la scăderea încrederii acestora în instituțiile Uniunii Europene, și în

100
Grafic preluat de pe http://www.lacomeuropeenne.fr/2011/12/28/opinion-publique-europeenne-crise-sur-l
%E2%80%99image-et-la-confiance-de-l%E2%80%99ue/

101
Chelcea, 1998, 10 apud Guguluș, Corina Nicoleta, op. cit. p. 59

41 | P a g e
Uniune ca și organizație de sine stătătoare, lucru ce face greoi procesul europenizării. „Astfel,
parlamentele naționale, ar trebui să fie mai active cu privire la legislația europeană.” 102

„În timp ce încă există domenii de politică ale Uniunii Europene în care statele membre
pot să își mențină capacitatea de luare a deciziilor, nu este îndoielnic faptul, că aceste tări au
investit o parte din suveranitatea lor în această organizație supranațională, iar unii ar fi de părere
că statele membre ar fi dispuse să facă un pas mai departe prin crearea unei Constituții
Europene.”103 Acest lucru ar ajuta la uniformizarea identităților naționale, dar ar atrage după sine
atât lucruri bune, cât și lucruri rele. Printre lucrurile bune, aduse de o viitoare constituție în
viguare ar fi formarea unui act, unor legi supreme unanim acceeptate de toate statele membre, iar
de cealaltă parte, ar atrage după sine dezacodrul, defavorizarea statelor mici sau medii, deoarece
acestea vor fi dezavantajate din anumite puncte de vedere, fiind nevoite sa respecte legi după
interesele statelor mari, care au un număr mai mare de voturi în cadrul Uniunii Europene.

Cu fiecare stat care aderă, raportul de forțe, și funcționarea instituțiilor europene se

schimbă, luând altă configurație. Acestea sunt elementele cheie ale europenizării. Din cele cinci
fenomene ale europenizării enumerate mai sus, când vine vorba de europenizarea României,
putem lua ca fiind importante doar trei dintre ele, și anume „europenizarea ca schimbare a
granițelor externe, ca penetrar, influiențare a sistemelor naționale de guvernare, și ca formă de
exportare a organizării politice.”104 Acestea se observă cel mai bine în timpul negocierilor de
aderare, dar și după intrarea în Uniunea Europeană, când asimilând o parte din aquis-ul
comunitar, România se vede în fața faptului împlinit de a-și asuma mai departe rolul în procesul
de europenizare. Europenizarea are loc pe măsură ce UE iși extinde granițele, deci putem vorbi
de o supunere la acest proces, încă din anul 1995, când România a depus oficial cererea de
aderare.

„În acest sens trebuie menționat că, oricum, odată ce România a intrat în puzzel-ul
integrării în UE, a intrat de asemenea și în puzzel-ul condiționării calității de membru,
schimbările sale fiind conduse normativ, adica urmând aplicația de rutină a criteriilor de aderare
de la Copenhaga și executarea procedurilor standard de operare în situații predefinite, proceduri
prestabilite de către Comisia Europeană. Astfel acțiunea este obligatorie, iar rezultatul pozitiv,
102
M. McLaren, Lauren, Identity, Interests and Atitudes to European Integration, Palgrave MacMillan, 2006, p. 13
103
Ibidem p. 17
104
Cărăbuș, Gheorghe-Gabriel, op. cit. p. 17

42 | P a g e
anume obținerea de către România a calității de membru, poate fi atins doar dacă ea întrunește
aceste criterii de aderare menționate transformându-si instituțiile și comportamentul politic
intern.”105. Deci da, România s-a lansat în procesul de europenizare și integrare europeană prin
reformarea propriilor instituții. Însă se confruntă cu aceeași problema ca și Ununiea Europeană la
categoria încrederii cetățțenilor în instituții. Deficitul de încredere pe care îl traversează atât
instituțiile Uniunii Europene ( vezi fig. 2 ) cât și cele ale României ( vezi fig. 3 ) duce la un proces
de „europenizare individuală”106 greoaie și imcompletă. Pentru a vorbi de o europenizare în
adevăratul sens al cuvântului, fiecare cetățean european, trebuie să aibă cunoștință totală asupra
legislației europene cât și a puterei de decizie a statul în care se află o are în cadrul Uniunii
Europene. Se vorbește prea mult de europenizare la nivel statal, și se diminuează efectul acesteia
asupra cetățenilor.

( Fig. 3 Încrederea Românilor în instituții )107

În mod clar, europenizarea duce spre modernizare, spre o reorientare instituțională, dar în
același timp semnifică „o balanță pozitivă import-export, adică țările non-europene importă mai

105
Ibidem p. 18
106
Europenizare individuală – europenizarea la nivel individual, ci nu la nivel instituțional
107
Grafic interpretat de pe http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Barometrul_-Adevarul-
_In_cine_mai_cred_romanii_0_620338241.html

43 | P a g e
mult din Europa decât viceversa, iar soluțiile europene exercită o influiență mai mare în forurile
internaționale.”108 În acest caz aducem în discuție cele două tipuri de europenizare, și anume
„europenizarea prin inovație și europenizarea prin imitație.” 109 Primul model semnifică o
europenizare voluntară între instituțiise statului și Uninea Europeană, în timp ce în cel de-al
doilea caz, vorbim de o europenizare coercitivă, prin imitație, unde statul adoptă de unul singur
politicile Uniunii Europene dintr-un anumit domeniu. În altă ordine de idei, putem vorbi de
europenizare ca o sete de dezvoltare, un proces inevitabil dar în același timp susținut de Uniunea
Europeană, un proces de afirmare la nivel global, un cadru de aderare pentru statele pretendente
să facă parte din comunitate, și nu în ultimul rând un mod prin care Uniunea Europeană își
crează identitatea la nivel european si global

4.3. Uniunea Europeană și drumul spre federalizare

„Uniunea Europeană solicită reforme substanțiale ale instituțiilor dacă dorește să

democratizeze funcționarea ei, mai ales în ceea ce privește reprezentativitatea instituțiilor și
regulilor de decizie. Extinderea Uniunii agravează problemele de reprezentativitate și sporește
necesitatea unei reforme, dar acest lucru nu trebuie privit ca o problemă ci, din contra, ca un
stimul pentru realizarea reformelor indispensabile pentru a obține o Uniune mai democratică.” 110
Întradevăr, se vorbește din ce în ce mai mult de o omogenizare democratică în cadrul Uniunii,
mai ales după aderarea celor 12 state din 2004 și 2007, și după Tratatul de la Lisabona, în care
era prevăzută o Constituție a Europei, iar „europenii prinși la mijloc de drum între vechile lor
națiuni și noua Uniune Europeană, se întreabă perplecși ce fel de viață comună își doresc să
trăiască.”111 Acest lucru nu se datorează faptului că nu ar exista valori comune, ci datorită
faptului că democrația s-a manifestat în statele membre ale Uniunii, mai degrabă după condițiile
de instaurare ale acesteia. Dacă în Vestul Europei, vorbim de o instaurare a democrației prin
reformă ( cazul Spaniei ) , în Est democrația și tranziția democratică s-a materializat prin
revoluție ( cazul României ) ca mod de schimbare a regimului politic. Este practic imposibil să
108
Schifirneț, Constantin, Europenizarea societății românești și mass-media, Editura Comunicare.ro, București 2011,
p. 14, accesat pe http://www.europenizare.ro/imagini/Europenizarea.pdf
109
Ibidem
110
Varela, Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Institutul European, Iași, 2008, p. 199
111
Manent, Pierre, op. cit. p. 27

44 | P a g e
vorbim de aceleași condiții de „naștere” ale democrației, din moment ce premisele instaurării
acesteia nu sunt aceleași. După cum aminteam anterior, deficiența Uninii Europene, paradoxal,
nu se găsește pe plan economic și politic, ci mai degrabă la nivelul elaborării unei legi supreme
comune care să guverneze și să fie acceprată în unanimitate.

„Lumea civilizației tehnologice este supusă unei duble tensiuni: atracția globalizării, sub
efectul unor noi revoluții tehnologice, și fascinația unicității culturale și naționale. În opoziție cu
tendința de uniformizare și de imitare a unui concept comun, se manifestă dorința de a se
distinge prin moștenirea istorică și prin identitatea națională sau regională.” 112 Deci pe lângă
faptul că omogenitatea Uniunii lasă de dorit, apare și problematica identității naționale într-un
asemenea proiect de instituire a unei Constituții Europene.

„Când a fost inființată Comunitatea Economică Europeană în 1957, la scurt timp după un
război european de proporții, nivelul de exegență era atât de redus, încât cetățenii consimțeau tot
ceea ce venea din partea Europei. Dar, pe măsură ce birocrația de la Bruxelles a câștigat în
importanță, iar guvernele naționale s-au sustras tot mai mult de la controlul
parlamentelor ,,consiliul permisiv” care guvernase până atunci a dispărut treptat. Opinia publică
a devenit din ce în ce mai critică la adresa anumitor aspecte ale funcționării Uniunii, fapt ce a
devenit evident în procesul de ratificare a Tratatului de la Maastricht, și mai recent, în cel al
Constituției Europene.”113 După cum am văzut și în capitolul anterior, Uniunea Europeană sufera
la capitolul încrederii cetățenilor în instituțiile sale, și mai mult decât atât în propriile instituții
naționale. „Acum, cetățenii nu mai sunt dispuși să tacă și să înghită orice vine de la Uniune, nici
să-și ierte guvernele pentru deciziile prejudiciale despre care nu se știe cum au fost adoptate. În
realitate, este un semn bun, deoarece arată interesul cetățenilor pentru recuperarea frâielor
Uniunii, acum cât încă mai este posibil.” 114 Se vorbește mult de o Constituție Europeană, dar care
ar fi utilitatea acesteia, când „dispozițiile instituționale ale tratatelor acționează ca parte organică
a unei constituții, stabilind principalele organe de guvernare, și regulile relațiilor dintre ele,
începând cu domeniul legislativ, executiv și cel judiciar, și până la politica monetară și cea
fiscală.”?115

112
Sidjanski, Dusan, op. cit. p. 203
113
Varela, Diego, op. Cit. p. 200
114
Ibidem
115
Ibidem p. 200-201

45 | P a g e
 O Constituței Europeană, nu oferă numai cadrul legislativ, ci nuanțează și percepția non-
europenilor cu privire la identitatea Uniunii Europene. Această Constituție nu va aduce
nicidecum un plus democratic, cel puțin în practică, sau cel puțin o democrație înțeleasă ca o
guvernare a poporului pentru popor. Problema apare când vine vorba de participarea cetățenilor
la elaborarea tratatelor, care este în cel mai bun caz una indirectă prin referendum, deoarece
acestea sunt negociate și aprobate de către guvernele naționale. „Chiar dacă tratatele trebuie
ulterior ratificate în conformitate cu tradiția fiecărui stat membru, rareori se organizează un
referendum, fiindcă în majoritatea statelor este suficientă ratificarea de către parlament.” 116 De
cele mai multe ori, în elaborarea taratatelor se pune accentul pe interesele statelor mai mult decât
pe nevoile cetățenilor, iar în acest sens, o viitoare Constituție a Uniunii, ar trebui să cuprindă o
mai amplă implicare civică.

Am pornit de la rolul unei democrații consolidate în cadrul Uniunii, felul în care sunt
implicați cetățenii, dar nu am analizat conceptul de „federalizare.” 117 Dacă privim lucrurile per
ansamblu, Uniunea Europeană se comportă ca o federație de state, singurul impediemnt fiind
adoptarea unui act cu numitor comun, care să îi confere acesteia legitimitatea unei federații.
Crearea Statelor Unite ale Europei, a generat o dezbatere aprinsă la începutul anilor 2000, iar
printre susținătorii acestei uniri se număra la momentul respectiv Joschka Fischer, ministrul
german de externe, care susținea instituirea unui guvern unional și a unei președenții europene.
„Europa statelor națiune urma să fie conciliată cu Europa popoarelor prin următoarele măsuri:

 Realizarea unui Parlament bicameral prin crearea a două camere care să reprezinte
națiunile, actualul Parlament European fiind un reprezentant al popoarelor;
 Distribuirea competențelor între cele trei niveleale administrației ( europeană, națională,
regională ) în lipsa căreia nu poate exista o corectă aplicare a principiului subsidiarității;
 Adoptarea unei Constituțții Europene care să cuprindă și un catalog al drepturilor
fundamentale ale cetățenilor europeni.”118

Spuneam că Uniunea Europeană, se comportă ca un sistem federal, și prin prisma

principiului subsidiarității, principiu conform căruia cetățenii europeni se vor adresa celei mai

116
Ibidem p. 201
117
Federalizarea reprezintă uniurea mai multor state autonome, care își păstrează propria organizare în cadrul unui
stat unitar, cu un guvern central și organe de stat comune.
118
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UE de la național la federal, Editura Tritonic, București, 2005, p. 20

46 | P a g e
apropiete instituții pentru a cere ajutor, iar în ultimă instanță, dacă problema nu i-a fost rezolvată,
se va adresa instituțiilor europene, pentru a obține o soluționare. Cu toate acestea, Comunitatea
Europeană, aflată mereu înt-un proces de transformare, atât pe fondul globalizării, cât și pe
fondul integrarilor recente tinde spre redefinirea sistemului politic care o definește. În contextul
federalizării Uniunii Europene, se cuvine să vorbim mai întâi de o regionalizare în cadrul
național, care ar pune bazele procesului amplu de la nivel European. La urma urmei,
federalizarea înseamnă impunerea altor reguli, altor principii decât cele prezente, iar acest proces
nu se poate desfășura decât dacă statele care urmează să facă parte din această federație sunt
pregătite atât la nivel terotorial, cât și la nivel politic, social și economic. O federalizarea
prematura, în ceea ce privește statele slab dezvoltate, ar duce la un soi de împărțire „federalizată”
a Europei în două: pe de o parte statele din Estul Europei, care sunt în curs de democratizare și
modernizare, și statele Vestice care au luat un avânt tehnologic considerabil.

Ca să înțelegem mai bine procesul de federalizare, voi exemplifica felul cum

funcționează un sistem federal, fie el și cel din Canada :

( Fig.1 Exemplu de sistem politic federal )119

119
Preluat de pe http://www.craigmarlatt.com/canada/government/federal.html

47 | P a g e
 Cheia funcționării corecte a unui sistem federal, stă însuți în modul de organizare a
acestuia. Pentru a putea vorbi de un veritabil sistem federal, atunci este neapărat nevoie ca cele
trei funcții ( executiv, legislativ, judiciar ) , de asemeni prezente în statul de drept, să funcționeze
în completarea instituțiilor naționale, fără a intra în contact cu acestea decât dacă este nevoie. La
prima vedere, acest sistem federal, funcționează exact ca un sistem politic statal, având aceleași
instituții, cu precizarea că acestea capătă o mai mare importanță când vine vorba de rezolvarea
problemelor nerezolvare în cadrul statului sau regiunii. Proiectul unei Uniuni federale nu este de
noutate, acesta fiind preconizat încă din 1949 de Michel Debre, care „preconiza un model
prezidențial și federalist care cuprinde un arbitru ales pe cinci ani, prin vot universal, de către
bărbați și femei, un Senat alcătuit din miniștri ai statelor europene, și comisari numiți de arbitru,
precum și dintr-o Adunare a Națiunilor Europene compusă din câte un deputat la un milion de
locuitori.”120

Pornită ca o organizație cu filieră economică, bazată pe exploatarea cărbunelui și oțelului,

Uniuniea Europeană, avea să se clădească treptat, sector cu sector, până la formarea Uniunii
politice prezente. CECO „marchează direcția în care viitorul Europei va trebui să își croiască
drum către o comunitate federală pacifică, mai vastă, mai prosperă, în sânul căreia națiunile
europene își vor pune în comun resursele și capacitățile, și vor putea astfel, în libertate și
diversitate să trăiască în ritmul lumii moderne.” 121 Așadar, premisele formării unei federații
Europene își au bazele însuși în înființarea acesteia. Însuși formarea CECO, avea la bază
formarea unui sistem federal care să aducă în primul rând pace pe continentul European, date
fiind circumstanțele în care s-a sfârșit cel de-al doilea Război Mondial, și în al doilea rând
punerea în comun a resurselor, pentru o exploatare mai eficientă a lor.

„Astfel, Comunitatea Europeană, a pornit pe calea federalismului. Fiind doar o federație

parțială și incompletă, ea se consolidează dezvoltându-și trăsăturile federative, după cum reiese
din Actul Unic European. Cu toate acestea, deși Comunitatea este în căutarea unor forme de
participare a regiunilor la nivel comunitar, autonomia uneori excesivă a statelor membre și
participarea lor câteodată prea incomodă reprezintă, la ora actuală mai degrabă obstacole decât

120
Debre, Michel, Projet de Pacte pour une Union d’Etats Europeens, Les Editions Nagel, Paris, 1950, p. 61 apud
Sidjanski, Dusan, op. cit. p. 41
121
Monet, Jean Les Etats-Unis d’Europe ont commence, Robert Laffont, Paris, 1955, p. 17 apud Sidjaski, Dusan, op.
cit. p. 212

48 | P a g e
contribuții la Uniunea Europeană.”122 De fapt, aici problema se pune invers decât în cazul
anumitor state federale, unde este vorba despre păstrarea autonomiei statelor membre în fața
autorității și expansiunii statului central. Embrionul instituțional al Comunității Europene
întâmpină dificultăți în a-și afirma puterea în privința statelor membre, dintre care multe sunt
vechi națiuni europene. Departe de a tinde către un model federalist unic, federalismul oferă
numeroase modele, iar în acest sens ” Comunitatea se află în căutarea unei forme de organizare
originale, adecvată și totodată dinamică; adecvată în relație cu cerințele, cu tendințele realității și
cu noile forme de putere; dinamică prin deschiderea sa către viitor, prin felxibilitatea și
capacitatea sa de adaptare rapidă într-o asociere a structurilor federative și a procesului
federativ.”123 Cu toate că termenul „federalism” nu a obținut încă dreptul deplin de a fi citat în
cadrul Comunității Europene, acesta își face simțită prezența în numeroase domenii de activitate,
fără a recunoaște sau a ști acest lucru. Un bun exemplu ar fi CEDO 124, o instituție cu rol
suprastatal care acționează pentru repsectarea drepturilor omului la nivel European. O altă
instituție este Parlamentul European125, care capătă o mai mare importanță din anul 1979, cand au
fost realizare primele alegeri. Pentru a vedea cu exactitate, care instituții, și mai ales care ar putea
fi rolul lor într-un sistem federal, le vom analiza pe scurt:

 Comisia Europeană, reprezintă punctul de plecare, de unde sunt elaborate legile și

politicile în Uniunea Europeană. Comisia răspunde de elaborarea propunerilor de noi legi
și politici, de supervizarea punerii în aplicare a acestor legi și politici după care sunt
adoptate și de promovarea intereselor generale ale integrării europene. 126 Poate fi
comparată cu organul legislativ din cadrul unei federații, ce are ca atribuții, rolul ce l-ar
avea președintele de stat în cadrul statului național.
 Consiliul de Miniștri, este principalul factor de decizie al Uniunii Europene, susținătorul
de bază ar intereselor naționale, și în mod real cea mai puternică dintre instituțiile UE. 127
Poate fi compatat, cu rolul pe care il au guvernatorii în cazul unei federații, și cu modul în

122
Sidjanski, Dusan, op. cit. p. 223
123
Ibidem
124
Curtea Europeană a Drepturilor Omului fondată în anul 1954, infirmații suplimentare la
http://www.coe.ro/statut_curte.html
125
Parlamentul European, înființat în anul 1952, inițial cu rol consultativ, capătă o mai mare importanță în cadrul
Uniunii Europene, odată cu primele alegeri libere în statele membre, și cu dobândirea funcției de codecizie alături
de Consiliul de Miniștri, în anul 1979
126
McCormick, John, op. cit. p. 117
127
Ibidem, p. 127

49 | P a g e
 care fiecare va încerca să obțină mai mult pentru statul lui. Este considerată cea mai
puternică dintre instituțiile Uniunii Europene deoarece la întrunirile care sunt ținute în
secret, participă miniștri statelor membre, în funcție de ce problemă se dezbate.
 Parlamentul European împarte puterile de amendare și decizie cu Consiliul de Miniștri,
exercitând deci puterea legislativă împreună. Parlamentul are, de asemenea, o problemă
de credibilitate: este cea mai democratică dintre instituțiile Uniunii Europene, pentru că
este singura care este direct aleasă de cetățenii statelor membre. 128 Instituția
Parlamentului European, reprezintă deci împreună cu Consiliul de Miniștri puterea
legislativă suprastatală a Uniunii Europene.
 Curtea Europeană de Justiție, are rolul de a se asigura că legile naționale și europene, și
acordurile internaționale avute în vedere de către Uniunea Europeană, respectă condițiile
și spiritul tratatelor și că dreptul UE este în mod identic, imparțial și constant aplicat peste
tot în statele membre.129 Așadar, se îndeplinește puterea judecătorească, pe care ar fi avut-
o o federație asupta statelor componente.
 Consiliul European, este adesea descris ca fiind o extensie a Consiliului de Miniștri, dar
el este de fapt foarte diferit, atât din punct de vedere al competențelor, cât și al
compunerii sale. Este mai mult proces sau un for decât o instituție formală, fiind compus
din Șefi de guvern ai statelor membre, miniștri lor de externe și președintele și
vicepreședinții Comisiei Comunităților Europene.130

Putem observa toate premisele formării unei federații Europene, sau cum ar fi spus Jean
Monet formarea „Statelor Unite ale Europei”. Construcția europeană este pe departe de a se fi
terminat, chiar dacă unele voci spun că Uniunea Europeană se află într-un impas, într-o pauză de
identitate. Orice noi state membre care aderă, vor schimba componența acesteia, iar în acest sens,
va fi nevoie în mod continuu de reformă și reorganizare. Deși nu s-a reușit adoptarea unei
Constituții Europene, această temă nu rămâne închisă, cu atât mai mult cu cât vor urma noi valuri
de aderare, care la rândul lor vor schimba componența Uniunii și mecanismele sale de
funcționare. Refuzul celor două țări fondatoare ( Franța și Olanda ) de a adopta o Constituție
Europeană, nu se dovedește a fi un proiect eșuat, deoarce acesta a dus la salvarea reformelor, și

128
Ibidem, p. 134-135
129
Ibidem p. 143
130
Ibidem p. 149

50 | P a g e
punerea acestora în practică, chiar dacă nu prin intermediul constituției. „Constituția a dat naștere
unui minitratat, după cum s-a exprimat președintele Sarkozy, deblocând procesul integrării.” 131

Putem privi procesul tranzitiv spre federalizre a Uniunii Europene,ca procesul prin care o
uniune de state confederale, nu s-au pus de acord în privința adoptării unui set de legi comune,
prin prisma renunțătii la parți din suveranitatea națională sau a cedării acesteia spre folosul
comun. Cu cât numărul de state membre va crește, cu atât va fi mai greu de obținut acest lucru.
Europa nu se va realiza dintr-o data, și nici printr-o construcție de ansamblu : ea se va realiza
prin relații concrete, care sa creeze întai o solodaritate de fapt. Tocmai această solidaritate de fapt
împiedică federalizarea Uniunii Europene.

3.Integrarea în Uniunea Europeană. Studiu de caz România

3.1Uniunea Europeană – aderare și integrare

„ Ideea de unitate a Europei a avut sensuri și înțelesuri diferite de-a lungul secolelor, dar
începuturile construirii Uniunii Europene sunt legate de Protocolul de la Haga din 1947. Țările
care au semnat acest protocol au fost Belgia, Olanda, și Luxemburg. În schimburile dintre ele,
aceste țări își propuneau să realizeze o piață comună prin desființarea taxelor vamale și prin
stabilirea de taxe comune față de produsele provenite din alte piețe.” 132 Jean Monet este
fondatorul ideii de integrare europeană. Primul program de integrare este lansat de Robert
Schuman în 1950. Un rol important l-a avut Jean Monet, care a îndreptat atenția parrtenerilor
asupra căutării de soluții la problemele comune și a propus rezolvarea treptată a acestor
probleme.

Cazul României, este unul mai special, deoarece venea după o perioadă de acalmie
politică dată de tranziția democratică pe care a traversato timp de 10 ani până la începerea
negocierilor de aderare. Perioadă în care s-a încercat alinierea la normele europene și

131
Sidjanski, Dusan, op. cit. p. 366
132
Guguluș, Corina Nicoleta, op. cit. p. 11

51 | P a g e
internaționale, apropierea de Europa. „ De la revoluția din 1989, România se zbate pentru reușita
reformelor și pentru a accede la modernitate. Concomitent, dificultățile inerente unui proces de
tranziție, menținerea parțială a unei oligarhii politice și economice moștenite – sau făcând parte -
din vechiul sistem și mai ales persistența în societate a unei mentalități de asistant și de
iresponsabilitate de tip comunist au împiedicat în mare parte parte progresele în primii ani” 133
Faptul că a picat regimul comunist este un lucru bun, însă faptul că noul regim s-a fundamentat
tot pe aceeași oameni aflați la la conducere la momentul respectiv, în mare parte nu schimbă
nimic datele problemei. Sub deviza unui regim politic schimbat, se vorbea de valori democratice,
piață de liber schimb, integrare europeană. Pentru un stat, care în anul 1989 în luna ianuarie își
plătise toată datoria externă, procesul de integrare europeană a durat neașteptat de mult în
contextul unei tranziții democratice prelungite. Moștenirea comunistă, a imprimat frustrări în
rândul politicienilor, care odată ajunși la guvernare au uitat care le e scopul. Cu toate acestea,
„Integrarea europeană este înainte de toate cel mai bun proces de a moderniza instituțiile
României în procesul lor de reforme” 134 Și așa s-a întamplat. Odată cu integrarea europeană au
apărut noi mecaniste reglementate la nivel european, care au menirea fie să urmărească
respectarea aqius-ului comunitar, fie să reglementeze gestionarea banilor europeni veniți pentru
dezvoltare și modernizare.

În literatura de specialitate, lărgirea sau extinderea este considerată „ an organization as a

process of gradual and formal horizontal institutionalization of organizational rules and
norms”135. Instituționalizarea înseamnă procesul prin care acțiunile și interacțiunile unor actori
sociali devin modele normative. Pentru România integrarea europeană a reprezentat speranța în
restabilirea politică și economică și afirmarea pe plan european. Procesul de extindere, ca unul
dintre principalele instrumente de construcție europeană și creare a unui continent mai stabil și
mai prosper, a reprezentat pentru România o oportunitate pentru reclădirea identității naționale,
regăsirea alături de celelalte state membre întru același teritoriu și valori comune.

133
Midan, Christophe, Integrarea în U.E. ca protecție a împotriva globalizării, Editura Universității naționale de
apărare „ Carol I ”, București, 2006 p. 21 apud Tismăneanu, Vladimir – Stalinism pentru eternitate, editura Polirom,
București, 2005, p 269
134
Ibidem p. 22
135
Schimmerlfenning Franck, Sedelmeier Ulrich, The Politics of European Union Enlargement. Theoretical
approaches, Londra / New York, 2005, p. 5 apud Costea Maria, Costea Simion, Integrarea României în Uniunea
Europeană, Institutul European, Iași, 2007 p. 23

52 | P a g e
 La un nivel general de analiză, negocierile de aderare ar putea fi definite, după cum
amintea Robert Schuman, ca reprezentare a unui „proces de armonizare și apoi fuziune a celor
implicați”136 La nivel empiric, dezbaterile cu privire la procesul de extindere și negocierile de
aderare, se focalizează asupra deciziilor cu privire la extindere ( când, cum și de ce ), asupra
procesului de selecție a candidaților pentru extindere ( incluzând criteriile de aderare ), asupra
cadrului temporal al deschiderii și finalizării negocierilor cu statele candidate ( incluzând
reforme economice instituționale și politice derulate în plan intern ), precum și asupra costurilor
extinderii, din punct de vedere economic, instituțional sau de securitate. 137 Negocierile de aderare
ar putea fi definite ca un proces de acomodare și balansare a intereselor actorilor implicați, în
vederea obținerii unui compromis.

Caracterizat de o multitudine de actori și „arene” de negociere, de o diversitate de

strategii, stiluri de negociere și comunicare, interese divergente și convergente, sistemul de
negociere al Uniunii Europene este analizat din perspectiva a cinci trăsături comune sau
paternuri / modele proeminente 138:

1. Gradul înalt de instituționalizare – cadru generos de reguli formale și informale, în care

paternurile de comportament au evoluat în timp și s-au transformat în prescripții de
comportament;
2. Gradul permanent, continuu și interconectat al negocierilor - rezultatul unei negocieri
determină o nouă situație de negociere, în timp ce actorii implicați continuă să
interacționeze;
3. Caracterul și rolul distinct al actorilor implicați în negociere - spre exemplu din punct de
vedere instituțional, actorii proeminenți sunt Comisia Europeană, Parlamentul European;
4. Importanța mare a negocierilor informale, în strânsă legătură cu negocierile formale –
spre exemplu, numărul mare de grupuri de lucru, comitete, grupuri de experți între care
există adevărate rețele, conexiuni informale;
5. Conexiuni nu doar interne, între sectoare și niveluri, dar și între negocieri interne și
externe – Uniunea Europeană nu poate fi vizualizată doar ca actor ce acționează autonom
136
Pușcaș, Vasile, România spre Uniunea Europeană : negocierile de aderare ( 2000 – 2004 ), Institutul European,
Iași, 2007 p. 24
137
Goriță, Ciprian, Negocierile de aderare la Uniunea Europeană, Editura Economică, București, 2008, p. 21
138
Elgstrom Ole, Smith Michael, Negociation and Policy – Making in the European Union – Processes, Systems and
Order, în Journal of European Public Policy, vol. 7, nr. 5, 2000, pp. 673-683

53 | P a g e
 pe plan extern; acțiunile sale sunt influiențate de evoluțiile negocierilor interne, de noile
dezvoltări ale politicilor și atitudinilor instituționale;

Cu alte cuvinte, aderarea la Uniunea Europeană, presupune un lung proces de negociere la

care sunt supuse statele pretendente. Pentru a da mai multă substanță analizei sistemului de
negociere al Uniunii Europene, un punct de plecare l-ar constitui diferențierea între două
paradigme ale negocierii : tânguiala ( „bargaining”) și rezolvarea problemei ( „problem
solving”). Procesul tânguielii decurge astfel139:

1. Se depun ofertele inițiale de către fiecare actor;

2. Sunt luate angajamente interne, pentru menținerea fermă pe anumite poziții;
3. Promisiunile cu privire la recompense sau amenențările de punere în aplicare a unor
sancțiuni devin tot mai vizibile;
4. Concesiile sunt făcute pe măsură ce pozițiile actorilor se apropie;
5. Au loc retractări ale ofertelor anterioare și ale concesiilor pe măsură ce actorii nu ajung la
o înțelegere
6. În momentul în care dinamicile concesiilor depăsesc permisiunea divergențelor, actorii
înregistrează tendințe convergente către un acord/compromis, situat undeva între ofertele
inițiale.

Iar cea de-a doua paradigmă a negocierii, „rezolvarea problemei” rezultă prin „dezvoltarea
unui proces de înșelegere reciprocă și identificare a unor câștiguri reciproce și ajungerea la un
acord140.

Pentru a se putea înfăptui ca entitate politică la nivel European, Uniunea Europeană avea
și are nevoie în continuare de obiective și instituții menite să aducă în opinia publică reguli și
mai apoi să vecheze la respectarea lor. Printre obiectivele Uniunii Europene, se numără
„promovarea progresului economic și social, echilibrat și susținut, întărirea protecției drepturilor
și intereselor cetățenilor statelor membre, afirmarea identitățții Uniunii Europene pe scena
internațională, dezvoltarea unei strânse cooperări în sectoarele Justiției și Afacerilor Interne, și să

139
Goriță, Ciprian, op. cit. p. 24
140
ibidem

54 | P a g e
existe și să se consolideze în baza dreptului comunitar.” 141 Cele mai importante principii ale
Uniunii Europene sunt: principiul democratic, federal, de subsidiaritate, repectarea identității
naționale. Avem deci obiective, dar cum se fac realizabile fără ajutorul instituțiilor? Astfel,
printre instituțiile Uniunii Europene se numără:142

 Comisia, cu sediul la Bruxelles, care este alcătuită din reprezentanții statelor membre pe
o perioadă de 4 ani;
 Parlamentul European, cu sediul la Strasbourg, înființat in 1952 ca parte componentă a
Comuității Europene a Cărbunelui și Oțelului;
 Curtea de Justiție, creată în 1952, este creată în 1952, este alcătuită din 27 judecători
numiți de statele membre pe o perioadă de 6 ani;
 Consiliul de Miniștri este un for interguvenramental, având în codecizie cu Parlamentul
European funcția decizională a Uniunii Europene;
 Consiliul European i-a naștere în 1975, fiind alcătuit din președinții statelor membre; este
un organism ce reprezintă punctul de vedere interguvernamental;
 Consiliul Europei i-a cu sediul la Strasbourg, reunește toate statele Uniunii Europne;

După intrarea în viguare a Tratatului de la Lisabona pe 1 decembrie 2009, Uniunea

Europeană trebuie să răspundă acum unei noi întrebări: „ care vor fi următoarele state pe care le
vor primi în interiorul său? Aderarea României și Bulgariei în 2007 era privită drept pasul care
finalizează extinderea către Estul post-comunist, iar elitele Uniunii vorbeau despre nevoia de a
lua o pauză în procesul de extindere, pentru a oferi o posibilitate de acomodare după marirea
comunității de la 15 la 27 de state în doar câțiva ani” 143 Desigur, mărirea Uniunii Europene sau
„reântregirea Europei” atrage după sine atât avantaje cât și dezavantaje. Ca exemplu putem emite
ipoteza unei Uniuni cu mai multe resurse, văzut ca un avantaj, dar și ca dezavantaj, o Uniune
unde resursele nu mai sunt împărțite la un număr restrâns de state, ci la unul lărgit. Revenind la
negocierile de aderare, orice stat pretendent trebuie să respecte un set de 31 de pași prevăzuți în
așa numitele „capitole de negociere” 144 cu privire la libera circulație și drepturile cetățenilor pe
de o parte, și la securitatea comună pe de altă parte.
141
Guguluș, Corina Nicoleta, op. cit. p. 28
142
Ibidem p. 29
143
Gherghina Sergiu, Jiglău George, De la entuziasm la criză. Pașii României după aderarea europeană, Editura CA
Publishing, Cluj-Napoca, 2010, p. 87
144
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_20.pdf

55 | P a g e
 Negocierile determină condițiile de integrare în Uniunea Europeană a fiecărui stat
candidat. La data aderării în Uniune, statele trebuie să adopte aquis-ul comunitar, respectiv
legislația construită pe baza tratatelor fondatoare ale Uniunii. Ele se concentrează pe termenii în
care candidatul va adopta, implementa și aplica aquis-ul, și în special exentualele angajamente de
tranziție care vor fi strict delimitate în timp și condiții de aplicabilitate. Ritmul negocierilor este
dictat de gradul de pregătire a statului candidat și complexitatea subiectului, din aceste motive,
este imposibil de apreciat durata de negociere a fiecărui stat în parte. După cum precizam și mai
sus, procesul de aderare semnifică deschiderea unor capitole de negociere, dintre Uniunea
Europeană și statul candidat, pe parcursul căruia cel din urmă este monitorizat de către Comisia
Europeană ca acestea să fie respectate. Este, dacă putem spune așa o schimbare monitorizată a
identității naționale cu cea europeană, dar atenție, schimbare ce survine se petrece strict la nivelul
normelor și legilor. În fond, ce semnifică în primă procesul de europenizare decât implantarea
aquisu-lui comunitar în fiecare stat membru, baza sau temelia pe care s-a fondat Uniunea
Europeană.

„Aderarea la Uniunea Europeană implică un număr de procese diferite care pot determina
un anumit grad de transformare instituțională și de și la nivel de politici în Europa Centrală și de
Est”145. În cadrul ultimelor valuri de aderare, Uniunea Europeană și-a îndreptat atenția spre
fostele state comuniste, cu dorința de democratizare a acestora și de apropiere față de Europa.
„Țările-candidate din Europa Centrală și de Est au trebuit să adopte toate legile și normele
existente în UE, fiind prin urmare, supuse acelorași presiuni de europenizare ca statele membre
în cazul modelelor instituționale și de politici pe care le-au preluat de la UE. Transpunerea legală
a acquis-ului și armonizarea cu legile UE sunt condiții esențiale pentru a deveni un stat membru,
și au reprezentat subiectul de interes principal în cadrul procesului de aderare și în pregătirile
desfășurate de statele-candidate.”146

145
Grabbe, Heather, op. cit. p.89
146
Ibidem p.90

56 | P a g e
 3.2 Procesul de aderare al României la Uniunea Europeană

„ Unul din interesele majore ale literaturii despre tranziția postcomunistă este să găsească
o modalitate de a explica caracterul extrem de diferit al căilor urmate de fostele țări comuniste.
De exemplu Ungaria, Tadjikistan sau Iugoslavia aveau specific diferit înainte de anul 1989, însă
din punctul de vedere al instituțiilor, relațiilor economice și al orientării politicii externe,
situațiile lor erau similare.”147 Incluzând și România, se poate observa că modul prin care aceste
state și-au criot drumul spre democrație a fost unul total diferit, carcaterizat de contexte de
democratizare difrite, de mentalități diferite, de influiențe externe diferite s.a. Un exemplu în
acest sens, este cel al Ungariei, care aderă în Uniunea Europeană cu trei ani înaintea României,
în condițiile în care ambele au devenit state democratice în 1989.

„Unificarea europeană pendulează între două concepte, și anume cooperare și integrare.

Prin conceptul de cooperare se înțelege faptul că statele naționale lucrează cu alte state în afara
frontierelor, dar conservându-și suveranitatea. Conceptul nu are ca scop crearea unui „super-stat”
ci realizarea unei confederații în care structurile naționale să se conserve. Conceptul de integrare
presupune ca suveranitățile naționale să fuzioneze într-o suveranitate comună, aceasta formând o
comunitate supra-națională.”148. Integrarea europeană a fost gândită după semnarea tratatului de
la Roma, ca fiind „creația și menținerea unor modele intense și diversificate de interacțiune
printre precedentele unități autonome. Aceste modele pot avea un caracter parțial economic,
parțial social, parțial politic: toate definițiile integrării politice implică însoțirea nivelurilor înalte
147
Grabbe, Heather, op. cit. 112
148
Guguluș, Corina Nicoleta, op. cit. p. 23

57 | P a g e
ale integrării economice și sociale.”149 Integrarea europeană devine o necesitate unanim
acceptată, pentru a face față provocărilor secolului XXI, pentru asigurarea stabilității politice și
economice la nivel european, și nu în ultimul rând pentru o dezvoltare perpetuă.

Integrarea în Uniunea Europeană a reprezentat visul a milioane de români după

prăbușirea regimului comunist, și mai mult din 1 iulie 1995, când România a depus oficial
cererea de aderare. Se vedea în aceasta un salvator al democrației, al libertății, al liberei circulații
care a fost îngrădită mai bine de partu decenii de sistemul comunist. Mai mult decât atât se dorea
o apropiere de Europa, o uitare a trecutului prin adoptarea de noi valori, adoptarea unei noi
mentalități atât economice cât și politice și culturale. Se dorea dezvoltarea, și mai mult de atât se
vedea în Uniunea Europeană o portiță de scăpare spre un viitor mai bun. La nici zece ani însă, pe
fondul politicii interne și a scăderii nivelului de trai, încrederea românilor a scăzut, și încă se află
în continuă scadere:

( Fig. 1 Încrederea Românilor în Uniunea Europeană )150

149
Marga, 1995, 14, apud Guguluș, Corina Nicoleta, op. cit. p. 23

58 | P a g e
 Mai mult de atât, Uniunea Europeană este considerată astăzi principalul vinovat pentru
problemele economice pe care le traversează România, și nu ca posibilă rezolvare a lor. Vedem
astfel, cum de la acea portiță de ieșire de care vorbeam mai sus, Uniunea Europeană a ajuns un
capăt de drum care nu inspiră mari speranțe pentru viitorul României. Trebuie să luam în calcul
în acest context și politica internă dusă de statul român, una concentrată pe realizarea propriilor
interese ale clasei politice. „Românii au votat... și au făcut-o cam la fel cum o fac la fiecare 4
ani. Am fost asediați de mesaje populiste, de multiple încercări ( reușite ) de cumpărare a
voturilor, de promisiuni fără acoperire. De campanii caracterizate de carențe discursive, de
prezențe monotone ale candidaților care nu fac decât să creeze o imagine negativă politicii și
politicului prin indolența și limbajul lor” 151 Cam în acest fel este caracterizată situația României
în momentul de față, cu singura precizare că această imagine este produsul a 20 de ani de
„tradiție” a acelorași obiceiuri politice.

Negocierile de aderare la Uniunea Europeană s-au petrecut pe fondul tranziției politice

Românești, îngreunată datorită deficitului politic al acelei vremi. La 1 februarie 1993, România
semnează acordul Unic European, acord ce instituie o asociere între România pe de o parte, și
statele membre ale comunității pe de altă parte 152. Aceasta nu a fost prima legătură cu Uniunea
Europeană, însă a fost cea care a dechis drumul negocierilor de aderare. Fiind ceva nou în
limbajul românesc, cuvântul „Uniunea Europeană” trebuia investigat pentru aflarea înțelesului,
pentru deslușirea conținutului. Acesta este un concept, care necesită înțelegere din cel puțin două
motive independente. În primul rând, UE reprezintă o realitate politică și socială majoră, care
influiențează semnificativ nu doar instituțiile de la nivel național, ci și viața fiecaruia dintre noi.
În acest sens, ca rezultat direct al acestui rol, există numeroase repercusiuni pentru fiecare stat
membru. Cel de-al doilea argument se găsește la nivelul cetățeanului obișnuit fără acces la
informații vaste prezentate în rapoarte, luări de cuvânt, comunicate de presă la nivel european,
transmisiunile în direct ale ședințelor sau articole analitice din mediul academic. 153 Cantitatea
redusă de informații din media românească, deseori însoțită de absența calității, acurateții sau
obiectivității analitice nu face decât să sporească gradul de confuzie.
150
Preluat de pe http://www.contributors.ro/politica-doctrine/o-revolta-diluata-%E2%80%93-varza-de-bruxelles-si-
ciolanul-mioritic/

151
Gherghina Sergiu, Jiglău George, op. cit. p. 108
152
http://ec.europa.eu/romania/eu_romania/index_ro.htm
153
Gherghina Sergiu, Jiglău George, op. cit. p. 8-10

59 | P a g e
 Deci România și românii se aflau în fața a ceva nou, ceva ce trebuia explorat, descoperit
și nu în ultimul rând asimilat. Având la bază aceste crederi și dorințe, la 22 Iunie 1995 iși depune
cererea de aderare la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, „ pentru români „Europa” rămâne o
noțiune-simbol. Dar dacă o privim cu tot mai mare atenție, observăm imediat mai multe zone de
percepție, chiar dacă unele sunt foarte joase. Există, de fapt, în conștiinț publică și spirituală
românească, mai multe „Europe”. La limită, ele sunt, nu odată străine unele de altele. Uneori
sunt chiar contradictorii”154 Vorbim în acest sens despre percepția pe care o aveau românii cu
privire la integrarea în Uniunea Europeană. Dacă la început, vedeau în aceasta libertate, egalitate
sansă pentru o viață mai bună, relații economice externe, acum, conform ultimului
Eurobarometru, încrederea Românilor a scăzut sub 50%, ajungând la un nivel de 46% 155, dar
totuși fiind fruntași în topul euro-optimiștilor alături de Suedia. Se observă totuși că românii încă
speră la o relansare a situației interne atât la nivel politic cât și economic.

Reluând șirul integrării României în Uniunea Europeană, la 1 iulie 1997, Comisia

Europeană a prezentat „opinia asupra cererii oficiale de aderare a României” 156 statelor membre.
Acesta reprezintă de asemenea și primul pas pe care una din instituțiile Uniunii deschide calea
negocierilor în România.

În Decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea negocierilor de

aderare cu România. Negocierea avea să fie purtată sub atenta supravegherea atentă a Comisiei
Europene, pe anumite puncte de lucru bine stabilite dinainte. Rezultatele negocierilor sunt
încorporate în proiectul tratatului de aderare. Acesta este supus spre aprobare Consiliului și apoi
Parlamentului European. După semnare, tratatul de aderare este supus spre ratificare statelor
membre și statului candidat. În anumite cazuri acesta se face prin referendum. Tratatul intră în
viguare, iar statul candidat devine stat membru al Uniunii Europene. Fiecare stat membru va
trebui să ratifice tratatele de aderare de obicei printr-un act al Parlamentului 157. Sintetizat, cam în
acest fel se desfășoară negocierile de aderare.

154
Marino, Adrian, Pentru Europa. Integrarea României, aspecte ideologice și culturale ediția a II-a, Polirom, Iași,
2005, p. 15-16
155
http://www.adevarul.ro/adevarul_europa/Romanii-Uniunea-Europeana_0_678532230.html
156
http://old.mae.ro/index.php?unde=doc&id=30194&idlnk=1&cat=3
157
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_20.pdf

60 | P a g e
 Revenind la cazul României, aceasta tratat capitolele de negociere timp de patru ani, în
perioada 2000-2004 după cum urmează:158

În 2000 pe durata președențiilor portugheză și franceză au fost deschise 9 capitole și

închise 6:

 Întreprinderi mici și mijlocii

 Știință și cercetare
 Educație, formare profesională și tineret
 Relaii externe
 Politică externă și de securitate comună
 Statistică

În 2001 pe durata președențiilor suedeză și belgiană au fost deschise 8 capitole și închise 3

capitole:

 Pescuit
 Protecția consumatorilor și a sănătății
 Dreptul societăților comerciale

În 2002 pe durata pe durata președențiilor spaniola și daneză au fost deschise 13 capitole și

încheiate 7 capitole:

 Uniunea Economică și Monetară

 Politici sociale și ocuparea forței de muncă
 Politica industrială
 Telecomunicații și tehnologia informației
 Cultură și audiovizual
 Uniune vamală
 Instituții

În 2003 pe durata președențiilor greacă și italiană au fost închise 6 capitole:

 Libera circulație a mărfurilor

158
http://www.mae.ro/node/1543

61 | P a g e
  Libera circulație a persoanelor
 Libera circulație a capitalului
 Transporturi
 Impozitare
 Control financiar

În 2004 pe durata președențiilor irlandeză și olandeză au fost închise ultimele 9 capitole de

negociere:

 Libera circulație a serviciilor

 Politica în domeniul concurenței
 Agricultură
 Energie
 Politică regională
 Mediu
 Justiție și afaceri interne
 Dispoziții financiare și bugetare
 Diverse

„Aderarea României și Bulgariei devine efectivă de la 1 ianuarie 2007. În consecință statele

membre nu au activat clauza de salvgardare care permitea amânarea integrării acestora pentru 1
ianuarie 2008. Este vorba de state post comuniste afectate de procese de îmbătrânire și de
depopulare care vin să accentueze anumite trăsături anterioare ale Uniunii Europene. Aceste
două noi state-membre sunt totodată deosebit de sărace” 159 Bineînțeles, după terminarea
capitolelor de negociere, urmează ratificarea tratatului de către statele membre, care s-a petrecut
pe durata ailor 2005-2006. Pe 15 decembrie 2006, Comisia Europeană anunță oficial că România
și Bulgaria vor adera la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007.

159
Verluise, Pierre, După douăzeci de ani de la căderea zidului. Europa reconfigurată, Editura Cartier, Chișinău,
2009, p. 159

62 | P a g e
 3.3 Provocările României la adresa integrării în Uniunea Europeană

Odată cu „bucuria” integrării europene, s-a observat o schimbare și o continuă

transformare din punct de vedere cultural, politic, social, de securitate și economic, schimbare la
care România încearcă să facă față de cinci ani încoace. Vorbim de restricții impuse României cu
privire la deficitul bugetar, la măsurile economice ce trebuiesc adoptate, la măsurile sociale, și nu
în ultimul rând adoptarea unui soi de cultură nouă pe care instituțiile europene în frunte cu
Parlamentul European, încearcă să le imprime în statele membre.

Din punct de vedere economic, România s-a confruntat cu o serie de probleme financiare
datorate în mare parte de criza economică, deoarece „Uniunea Europeană, a fost creată la
început, din motive și pe baze economice astfel că eșecul găsirii unei soluții la criza actuală nu
face decât să îi slăbească credibilitatea în fața cetățenilor europene” 160 Conform ultimelor
statistici ale Uniunii Europene, se observă o ușoară creștere a economiilor statelor membre, însă
efectele crizei se vor mai făcea simțite încă un timp:

160
Institutul European din România, Seria de conferințe „România-Franța împreună în Europa”, Conferința
Provocările Uniunii Europene în anii 2009-2010, accesat pe
http://www.ier.ro/documente/arhiva_evenimente_2009/Provocarile_UE_-_2_iulie_2009.pdf

63 | P a g e
 (Fig. 2 Evolția comparativă a economiilor statelor membre ale Uniunii Europene) 161

Ritmul de creștere al economiei românești, comparat cu celelalte state membre este unul
extrem de ridicat, mai ales dacă ne gândim, tot comparativ, la situația României pe celelalte
sectoare, unde ocupă mulțumită Bulgariei, nu ultimul ci penultiul loc în Uniunea Europeană.
Totuși, creșterea economică ar fi trebuit sa se bazeze în mare pe atragerea fondurilor structurale,
care din păcare se pare că ocupă o poziție ultimă în programul de guvernare, cu toate că în
discurs e pe primul loc. Astfel, în loc sa crească absorbția fondurilor europene, la începutul
anului acestea au înregistrat o diminuare față de anul trecut:

161
Grafic preluat de la http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-15022012-AP/EN/2-15022012-AP-
EN.PDF

64 | P a g e
 ( Fig. 3 Evoluția atragerii de fonduri europene îîn România în perioada 2011 – 2012)162

Cel mai sigur, relansarea economică sta la baza fondurilor atrase în anul 2011, care a
reprezentat pentru România un „bum” în materie de fonduri europene. Cu părere de rău
observăm că există o reală discrepanță între teorie și practică, în sensul că avem ce oferi și mă
refer aici ca țară, dar nu știm cum. Strategia pentru promovarea tutismului este un bun exemplu
în acest sens. „Țara noastră oferă o mare diversitate de aspecte, care te pot fascina (...), natura
încă sălbatică, și în multe zone intactă.” 163 Bun, deci știm să ne promovăm țara, știm să ne
păstrăm tradițiile, dar problema apare atunci când trebuie să punem baza lansării acestor lucruri.
Atragerea de fonduri europene aduce după sine dezvoltarea înfrastructurii, turismului, crearea de
locuri de muncă și lista poate continua.

„Societatea europeană își țese pânza asemenea societăților naționale, regionale sau locale,
prin rețele de comunicare ce leagă oamenii și organizațiile lor. Același lucru este valabil și pentru
Uniunea Europeană, care formează treptat, în jurul nucleului reprezentat de instituțiile sale și cu
participarea statelor membre și a regiunilor, o vastă rețea de comunicație și o textură densă a
solidarităților umane”164 În contextul crizei economice, Uniunea Europeană a funcționat exact ca

162
Grafic preluat de pe http://businessday.ro/wp-content/uploads/2012/02/Fonduri-UE.jpg
163
http://www.mdrt.ro/userfiles/brosura_manual_brand.pdf
164
Sidjanski, Dusan, op.cit. p. 153

65 | P a g e
o rețea perfectă de comunicare, fiind cadrul în care statele membre au depășit probleme
financiare prin ajutor reciproc. Cel mai elecvent caz este cel al Greciei 165, care aflată în colaps
financiar, a primit ajutoare atât din partea Uniunii Europene cât și din partea Germaniei. S-a
dovedit încă odată că interesele conumității sunt mai mari decât cele ale salvării unui anumit stat
membru, fie el Grecia sau cum s-ar fi numit, deoarece se consideră zona euro mult prea
importantă pentru păstrarea Uniunii. De aici vine si interesul Germaniei pentru ajutorarea
Greciei, mai ales că aceasta este prima economie din Europa, iar o eventuală prebușire a monedei
euro ar aduce după sine un dezastru asupra propriei economii. Ipotetic vorbind, dacă România s-
ar fi aflat într-o asemenea situație, probabil astăzi ne-am fi găsit în pragul unui eșec al integrării
europene, deoarece nu numai că nu ar fi primit ajutorul nevoit, dar ar fi tras după sine si întreaga
comunitate.

O altă provocare la adresa integrării europene, o constituie politica externă, cea internă
și politica de securitate comună a Uniunii Europene. Dacă până în anul 2007, politica externă a
României s-a axat pe respectarea și adaptarea la aqius-ul comunitar, iar cea a Uniunii Europene
pe „lărgirea spre Est, deoarece se credea că aceasta va asigura securitatea și stabilitatea Europei
de Est”166, astăzi toți ochii sunt îndreptați spre relația externă a Uniunii Europene și pe acțiunile
pe care le i-a aceasta deoarece acestea afectează acum 27 de țări în loc de 6 cum era inișial, sau
15 până la marea extindere din 2004-2007. „ În cadrul procesului de aderare la UE, eforturile
României au urmărit convergența propriei politici externe cu Politica Externă și Securitate
Comună (PESC) a UE. România a demonstrat că este și a rămas un participant activ la dialogul
politic din cadrul UE și a jucat un rol constructiv în cadrul PESC .” 167 Astăzi, vedem o Românie
adaptată la politicile externe ale UE. „Adoptarea deciziilor fundamentale în domeniul PESC 168 și
PESA169, care se bazează pe o procedură specifică, ar trebui să aibă loc într-o perspectivă
federativă, de competența Consiliului European acționând la propunerea Înaltului reprezentant, și
cât mai des posibil, împreună cu Comisia” 170 Așadar, PESC reprezintă pentru UE un real interes,
cu atât mai mult pentru că nu putem vorbi de o armată proprie, și judecând în consecință, aceasta
are nevoie de o strategie cât mai lineară în privința securității.
165
http://www.greekcrisis.net/
166
Smith, Karen, Politica externă a Uniunii Europene, Editura TREI, București, 2004, p. 11
167
http://old.mae.ro/index.php?unde=doc&id=41774&idlnk=&cat=3
168
Politica Europeană de Securitate Comună – pentru mai multe detalii accesează http://csdp.visuart.eu/
169
Politica Europeană de Securitate și Apărare
170
Sidjanski, Dusan, op. cit. p. 370

66 | P a g e
 O altă provocare la adresa integrării României în UE, o reprezintă segmentul cultural, și
aici întâlnim o situație mai complicată : „din punct de vedere lingvistic, limba română face parte
din grupul limbilor neolatine. Este deci incontestabil, o limbă europeană. Limba română este
unitară cu câteva dialecte. Inventarea așa-zisei „limbi moldovenești”, mai întâi în „Republica
Socialistă Moldovenească”, apoi în „Republica Moldova”, face parte din instrumentele de
propagandă imperialiste face parte din instrumentele de propagandă imperialiste și de anexiune
ori desnaționalizare staliniste și rusești” 171 Privind în adâncime, dincolo de factorii externi, cheia
problemei integrării europene se află însă în esență în România. Mai precis în structura sa
socială. „O Românie rurală și inevitabil etnicistă, conservatoare, izolaționistă, tradiționalistă,
„sămănătoristă”, populistă nu va simți niciodată nevoia de „Europei”. Dimpotrivă o va percepe
ca pe un grav pericol pentru păstrarea „ființei naționale”. Ea simbolizează „străinul”,
„necunoscutul”, „primejdia externă”, psihologie specifică oricărei comunități tradiționale
închise. Doar o Românie citadină, urbană, deschisă, permeabilă influiențelor străine, predispusă
și la fenomene de „cosmopolitism”, poate avea aspirații reale necesități europene. Structura
României actuale este încă de esentă rurală, cu toate fenomenele sale negative. Doar viitoarea
claă medie citadină, românească, va putea asimila și cultiva efectiv ideea europeană” 172 Trecutul
comunist și-a pus amprenta pe modul de a gândi, modul de organizare teritorială, percepția
asupra „noului” încât vor trece mulți ani până la o omogenizare a gândirii și nu neapărat a
culturii cu statele Occidentale. În altă ordine de idei, dacă la capitolul aqius comunitar România
stă foarte bine, și de-a lungul anilor asimilând cu măiestria unui student responsabil toate
normele europene, la capitolul cultură tradițională se află deficitară.

Totuși, dacă analizăm cu atenție perioada pre-aderare, observăm că una din marile
probleme a fost transparența decizională și corupția din administrația publică, în condițiile în
care au trecut mai bine de douăzeci de regim democratic. ” Fiind stat membru al Uniunii
Europene, inevitabil ne vom raporta la acest lucru. La nivelul altor țări transparența decizională
este reglementată diferit, în funcție de sistemul legislativ specific. Astfel există state precum
Ungaria a căror Constituție conține prevederi explicite în acest sens. În altele, cum este și cazul
Poloniei, ele sunt incluse în legea accesului la informațiile de interes public. În Franța,
participarea cetățenilor la procesul de luare a deciziilor a fost întărită prin prevederi specifice

171
Marino, Adrian, op. cit. p. 60-61
172
Ibidem p. 67

67 | P a g e
privind accesul la deliberările consiliilor municipale. Marea Britanie nu are o lege specială
privind transparența procesului decizional la nivel central, ci numai la nivel local. ” 173 Nu putem
uita nici de tările în curs de democratizare, cum este si cazul Republicii Moldova, care manifestă
un interes particular pentru reglementarea prin lege speciale a participării cetățenilor la procesul
de luare a deciziilor, deși de multe ori acesta este pur formal.

În România Transparența decizională este redată prin legea 52/2003 privind transparența
decizională în administrația publică, care urmărește atât informarea cetățenilor cu privire la
deciziile luate cât și informarea și atragerea lor la dezbaterile publice cu privire la deciziile ce vor
fi luate. Conform textului de lege, legea are drept scop atât „ să sporească gradul de
responsabilitate a administrației publice față de cetățean, ca beneficiar al deciziei
administrative”, cât si „ să stimuleze participarea activă a cetățenilor în procesul de luare a
deciziilor administrative și în procesul de elaborare a actelor normative ” și nu în ultimul rând
„să sporească gradul de transarență la nivelul întregii administrații publice.” 174 Putem observa că
textul de lege are cele mai nobile intenții de transparență decizională, dar apare inevitabil
întrebarea care este în același timp și o afirmație : Care dintre aceste lucruri sunt respectate și
care ar fi motivul principal pentru care în practică această lege nu este respectată în totalitate? Ei
bine, răspunsul la o asemenea întrebare poate trece granițele cunoștințelor noastre în sensul că în
ultimul timp s-au dezvoltat anumite practici de „ înșelătorii legale pe bani publici” din partea
funcționarilor statului cu cauze foarte obscurate de nevoia guvernanilor pentru a deține puterea
și a o folosi mai mult sau mai puțin în scopuri proprii. „ Din totalul actelor normative emise în
România, majoritatea covârșitoare sunt creația puterii executive. Dincolo de normele emise
direct de guvern prin intermediul ordonanțelor și a ordonanțelor de urgență, marea majoritate a
legilor adoptate de parlament sunt inițiate de guvern, fiind redactate în cadrul instituțiilor
administrației publice (...) Tot acest corp de legislație apare și este frecvent modificat fără
implicarea celor interesați ”175 Chiar și luând în considerare vechimea textului citat, maniera în
care s-au emis ordonanțe , se pare că a rămas la fel ca la nivelul anului 2002. Așadar, legea

173
Asociația pentru apărarea drepturilor omului în Romania ( comitetul Helsinki – București) – Transparența
decizională în administrația publică în România anului 2007 , Editura APADOR-CH , București 2007 , p 7
174
Ibidem p-54
175
Ștefan Laura, Georgescu Ion, Transparența decizională în administrația publică – ghid pentru cetățeni și
administrație, Asociația pentru Transparență, București, 2003 , pp. 5-7

68 | P a g e
transparenței rămâne în românia un bun pe care cetățenii încă nu știu sau nu își doresc să il
valorifice.

Pe planul secund al scenei politice, dar în același timp în atenția Uniunii Europene se află
problematica corupției. Putem privi corupția din mai multe de vedere, însă cel mai important ar fi
să tratăm pe scurt corupția ca și „moștenire” a sistemului Ceaușist. Este importantă o asemenea
analiză, deoarece la fel cum spunea si George Santayana „ cine nu-și cunoaște trecutul, este
condamnat sa-l repete ”. „ Asumarea răspunderii pentru crimele trecutului constituie unui dintre
cele mai dificile momente ale trecerii de la dictatură la democrație deoarece este determinată nu
numi de factori obiectivi ci și emoționali.” 176 Corupția guvenamentală de astăzi poate fi
considerată drept moștenirea sistemului comunist , într-o Românie în care era cenzurată orice fel
de exprimare liberă și disimulate toate canalele prin care erau luate deciziile publice.

Administrația publică înseamnă pe scurt unirea forțelor pentru realizarea binelui colectiv,
și de aici apare inevitabila întrebare : Ce reprezintă corupția în acest proces, și cum poate aceasta
să destabilizeze corecta funcționare a acesteia?”. În primul rând ar fi firesc să definim fenomenul
de corupție, dar luând în considerare că „ există o dilemă continuă referitoare la cum
177
conceptualizăm definim și comparăm conceptul corupției între culturi de-a lungul istoriei ” .
Deși foarte bine explicitată în codul penal , mai ales odată cu intrarea României în Uniunea
Europeană, „ până în acest moment , legislația penală română nu conține o reglementare care să
incrimineze corupția sau să definească acest concept. ” 178 Totuși, putem defini corupția ca „ o
formă de abuz de încredere, în general unul care implică puterea publică, în scopul obținerii unor
179
beneficii private ce deseori, dar în nici un caz întotdeauna, iau forma banilor .” Trecând peste
delimitare si definire conceptuală, mai important ar fi însă de remarcat care sunt motivele care
împing funcționarii publici spre corupție.

În viața publică, corupția apare mai ales în cateva sectoare, indiferent de structura politică
sau de nivelul de dezvoltare socială sau economică al unei țări. În general, este probabil ca actele
de corupție să apară acolo unde sectorul public și cel privat se întâlnesc și, în special, acolo unde
176
Pacepa, Ion Mihai, Orizonturi Roșii, crimele corupția și moștenirea ceaușeștilor, Humanitas, București, 2010
p. 72
177
Nicolae, Radu, Corupția și politicile anticorupție , Polirom , Iași , 2010 , p. 18
178
Rusu, Marcel Ioan, Funcționarul public și corupția, Editura Universității Lucian Blaga – Sibiu, Sibiu, 2008,
prevedere publicată în Monitorul Oficial nr 173/22.07.1992
179
Johnson, Michael, Corupția și formele sale. Bogăție, putere și democrație, Polirom, Iași , p. 23

69 | P a g e
o responsabilitate directă legată de furnizarea unui anume serviciu sau de aplicarea unor reguli
ori a unor obligaii financiare. Printre acestea se numără de exemplu achizițiile de acordare a
licențelor, a autorizațiilor de import sau export, realocarea terenurilor și colectarea veniturilor
sub formă de impozite sau taxe vamale.s.a „ Factorii determinanți care generează și favorizează
criminalitatea administrativă, îndeosebi corupția sunt :

 Lipsa unor principii morale adânc implementate în conștiința indivizilor, precum și

atenuarea sentimentului de teamă față de răspunderea în fața organelor abilitate.
 Negarea ordinii sociale și a legilor
 Lipsa de reacție promptă a opiniei publice, prevalarea intereselor egoiste, a liniștii și
confortului propriu.
 Înregistrarea funcționarilor publici în partidele aflate la guvernare și compromisul
ilicit în planul activităților de administrație publică
 Înființarea a numeroase „ organe de control ” generatoare de birocrație și corupție
 Încălcarea principiului separației puterilor în stat prin implicarea înalților funcționari
publici în activitatea jurisdicțională etc.”180

Bineînțeles că lista cauzelor corupției din administrația locală poate continua, însă putem
defini ca fiind reprezentativi acești factori generatori ai fenomenului. În contextul globalizării
putem considera corupția nu numai o cauză ci și un efect al liberalizării economice incomplete,
neuniforme sau ineficiente, iar statul este privit îndeosebi prin prisma gradului în care facilitează
sau împiedică procesele pieței. Astăzi, în contextul dezvoltării economice, și mai nou din 2008
de criza economică, cand ne referim la cazuri de corupție, primul lucru care ne va veni în minte
va fi darea de mită.

Atât lipsa pe unele locuri a transparenșei decizionale, cât și a corupției din aparatul
administrativ își pun amprenta atât pe identitatea națională car se materializează prin modul
nostru de a fi, de a ne comporta, de a ne identifica cu valorile tradiționale, cât și pe imaginea
României în cadrul Uniunii Europene care are din ce în ce mai mult de suferit.

„UE a oferit tărilor din Europa centrală și de Est o gamă largă de recomandări politice
prin intermediul asistenței tehnice oferită de Programul Phare în perioada 1989-1997, și prin

180
Țupulan, Marian Claudiu, Corupția administrativă, Nemira, București, 2008, p. 12

70 | P a g e
intermediul programului de înfrățire instituțională inițiat în 1999.” 181 Obiectivul înfrățirii
instituționale a fost de a ajuta tările din Europa Centrală și de Est să-și adapteze instituțiile
administrative și democratice în vederea respectării condițiilor aferente calității de membru.
Acest lucru trebuia să fie efectuat în baza învătării din experiența statelor membre în domeniul
elaborării legislației și consolidării capacității organizaționale necesare pentru implementarea
acquis-ului. Cu toate că negocierile de aderare s-au finalizat prin integrarea României în Uniunea
Europeană de la data de 1 Ianuarie 2007, reformarea institușiilor statului rămâne încă o problemă
la nivelul organizării interne. Se poate sublinia că România avea nevoie de aceasta absorbție a
acquis-ului comunitar, cu mențiunea că ar trebui găsită o metodă prin care s-ar putea îmbina
teoria cu practica în vederea ajungerii la rezultatul final, și anume acela al ajungerii la nivelul
instituțiilor din celelalte state membre.

Concluzii

Construcția europeană reprezintă un drum lung și anevoios în cadrul căruia identitatea

națională a avut de suferit de pe urma păstrării securității și bunăstării comune. Cu toate că ideea
de europa și de identitatea europeană nu este o noutate pe continentul european, acestea se
accentuează odată cu valurile de aderare din 2004 și 2007, când au devenit membre ale Uniunii
Europene un număr de 12 state. Odată cu intrarea acestor state, configurația Uniunii s-a
modificat, iar viitoarele proiecte ce au fost dezbătute au reprezentat o garanție a democrației. Din

181
Grabbe, Heather, op. cit. p. 98

71 | P a g e
moment ce numărul membrilor a crescut, a crescut și nivelul dezbaterilor, a compromisurilor din
partea statelor care au un număr mai mare de voturi în cadrul instituțiilor Uniunii Europene. Pe
parcursul analizei valurilor de integrare europeană, am observat că identitatea Uniunii Europene
s-a regăsit într-o perioadă de reformare a instituțiilor atât din perspectiva numărului de
funcționari europeni, cât și din perspectiva adoptării unor noi politici sociale, economice și de
securitate, prevăzute din anul 2001 în cadrul tratatului de la Nisa.

Identitatea europeană s-a construit din aceleași elemente fondatoare ca cele ale identității
naționale: are un steag propriu, un imn, o zi a Europei, o moneda proprie. Toate aceste elemente
se încearcă a fi impuse și statelor membre. Cel mai concret exemplu este cel al zonei euro, în
care în momentul de față se regăsesc 17 state, cu mențiunea că celelalte vor adera odată cu
consolidarea economiilor naționale. La nivel politic, toate statele membre trebuie să se adapteze
cerințelor cu privire la acquis-ul comunitar. În cazul României, aceasta a fost nevoită să își
revizuiască constituția în anul 2003, în cadrul procesului de negociere.

Ne concentrăm în jurul ideii cu privire la mutațiile pe care le suportă suveranitatea

statelor membre ale Uniunii Europene, care se văd nevoite, odată cu avansarea construcției
europene, să cedeze părți din ce în ce mai importante din competențele lor. Însuși ideea de
identitate națională se concentrează în jurul suveranității naționale. Suveranitatea națională, mult
râvnită în europa seculelor XIX și XX, este cedată astăzi în favoarea Uniunii Europene. Pentru
renunțarea parțială a suveranității, Uniunea Europeană oferă statelor membre posibilitatea
statelor membre de a avea delegați sau aleși după cum este cazul, în cadrul instituțiilor sale.

72 | P a g e
73 | P a g e
74 | P a g e
75 | P a g e
76 | P a g e
77 | P a g e