1.

Importanța, actualitatea și necesitatea disciplinei Integrarea europeană:

Disciplina integrării europene este deosebit de importantă, actuală și necesară în contextul actual al relațiilor
internaționale și al procesului de globalizare. Integrarea europeană se referă la procesul prin care țările europene își
unesc eforturile pentru a-și consolida cooperarea și integrarea politică, economică și socială.

Iată câteva motive care evidențiază importanța, actualitatea și necesitatea disciplinei integrării europene:

 Pace și stabilitate: Unul dintre cele mai semnificative obiective ale integrării europene a fost asigurarea păcii
și stabilității în Europa, în special după cel de-al Doilea Război Mondial. Prin promovarea cooperării și a
dialogului între statele membre, integrarea europeană a creat un cadru care a contribuit la menținerea păcii
pe continent pentru o perioadă îndelungată.
 Prosperitate economică: Integrarea europeană a favorizat dezvoltarea economiilor naționale și a facilitat
creșterea economică în regiune. Prin intermediul pieței comune și al uniunii vamale, statele membre au
eliminat barierele comerciale și au promovat libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de
muncă. Această integrare economică a dus la creșterea comerțului, investițiilor și inovației în Europa.
 Solidaritate și coeziune: Integrarea europeană a promovat solidaritatea între statele membre și a creat un
cadru de cooperare în diverse domenii, cum ar fi politica externă, securitatea, migrația și schimburile
culturale. Prin intermediul fondurilor structurale și de coeziune, Uniunea Europeană (UE) a sprijinit regiunile
mai puțin dezvoltate pentru a reduce disparitățile economice și sociale și a promova coeziunea în interiorul
Uniunii.
 Relevanță globală: Integrarea europeană este de actualitate și necesară în contextul globalizării și al
schimbărilor din dinamica relațiilor internaționale. Prin intermediul UE, statele membre pot acționa ca o
voce comună în fața altor actori globali și pot negocia acorduri comerciale, aborda probleme globale precum
schimbările climatice sau migrația și contribui la promovarea valorilor democratice și a drepturilor omului în
lume.
 Adresarea provocărilor comune: Integrarea europeană permite statelor membre să abordeze provocări și
probleme comune într-un mod coordonat și eficient. Aceste provocări pot include amenințări la adresa
securității, schimbări climatice, terorism, criminalitate transfrontalieră și pandemii.
2. Obiectul de studiu al disciplinei Integrarea europeană:
Obiectul de studiu al disciplinei Integrarea europeană constă în analiza procesului de integrare politică, economică și
socială a statelor europene în cadrul Uniunii Europene (UE) și a altor organizații și mecanisme regionale. Această
disciplină se concentrează asupra aspectelor teoretice și practice ale integrării europene, examinând motivele,
modalitățile și consecințele acestui proces.
În cadrul obiectului său de studiu, disciplina Integrarea europeană abordează următoarele aspecte:

 Instituții și structuri: Analizează instituțiile și structurile UE, cum ar fi Comisia Europeană, Parlamentul
European, Consiliul Uniunii Europene și Curtea de Justiție a Uniunii Europene

 Procese de luare a deciziilor: Explorează modul în care deciziile sunt luate în cadrul UE, inclusiv procesul de
negociere și adoptare a politicilor și reglementărilor europene.

 Politici și domenii de acțiune: Se concentrează asupra politicilor și domeniilor de acțiune ale UE, cum ar fi
piața internă, politica agricolă comună, politica de coeziune, politica externă și de securitate comună, politica
de mediu și politica de migrație.

 Dimensiunea economică: Analizează aspectele economice ale integrării europene, cum ar fi uniunea vamală,
piața comună, moneda euro și politica monetară a Uniunii Economice și Monetare. Se examinează beneficiile
și provocările economice ale integrării, precum și impactul asupra creșterii economice, comerțului,
investițiilor și convergenței economice între statele membre.

 Dimensiunea socială și culturală: Explorează aspectele sociale și culturale ale integrării europene, cum ar fi
libera circulație a cetățenilor, politica de coeziune socială, drepturile fundamentale și diversitatea culturală.
3. Bazele conceptuale ale cercetării problemelor integrării europene:

Bazele conceptuale ale cercetării problemelor integrării europene se bazează pe o serie de teorii și concepte care ajută
la înțelegerea și analiza procesului de integrare. Iată câteva dintre principalele baze conceptuale utilizate în cercetarea
integrării europene:

• Conceptul de integrare europeană: Studiul integrării europene se concentrează pe procesul de unificare și

consolidare a statelor europene într-o structură comună, cunoscută sub numele de Uniunea Europeană
(UE).
• Istoria integrării europene: Se analizează istoria și evoluția integrării europene, inclusiv tratatele europene
și crearea UE. Evoluția procesului de integrare europeană începînd cu Tratatului de la Paris din 1951 până
la forma actuală a UE, Tratatul de la Lisabona (2007).
• Teoria integrării europene: oferă o înțelegere a diferitelor teorii privind procesul de integrare europeană,
inclusiv teoria federalismului, teoria interguvernamentală și teoria neo-funcționalismului. Teorie IE se
concentrează pe mecanismele și procesele prin care statele europene se unesc într-o structură comună și se
integrează în diferite domenii, cum ar fi economia, politica, dreptul și cultura.
• Instituțiile Uniunii Europene: analizează rolul și funcționarea instituțiilor UE, precum Parlamentul
European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală
Europeană.
• Politicile Uniunii Europene: examinează politicile UE în diverse domenii, precum comerțul, mediul,
migrația, securitatea și afacerile externe.
• Dreptul Uniunii Europene: studiază sistemul de drept al UE, precum tratatele europene, legislația UE:
regulamentele și directivele UE, pe modul în care acestea sunt interpretate și applicate și jurisprudența Curții
Europene de Justiție.
• Relațiile Uniunii Europene cu statele membre, cu alte state și organizații internaționale: examinează
relațiile UE cu state membre și cu alte state și organizații internaționale, inclusiv NATO și ONU.
• Economia UE - analizează economia UE, incluzând piața unică și politica fiscală și monetară.
• Societatea și Cultura UE - această bază conceptuală se concentrează pe identitatea europeană, cultura,
valorile și tradițiile comune ale UE și pe modul în care acestea influențează procesul de integrare europeană;
analizează impactul integrării europene asupra societăților și culturii europene.

4. Istoriografia cercetării problemelor integrării europene:

Istoriografia cercetării problemelor integrării europene se referă la evoluția și dezvoltarea studiilor
academice și a abordărilor istorice ale integrării europene. Aceasta include o varietate de perspective, școli
de gândire și direcții de cercetare care au contribuit la înțelegerea procesului de integrare europeană. Iată
câteva aspecte relevante ale istoriografiei cercetării problemelor integrării europene:

În anii 1950 și 1960, au fost formulate primele teorii și modele de integrare europeană,
reprezentând perioada de început a studiilor în acest domeniu.

În anii 1970 și 1980, se remarcă extinderea și consolidarea Comunității Economice Europene (CEE)
și ulterior a Uniunii Europene (UE). Cercetarea se concentrează asupra instituțiilor și politicilor UE,
 iar atenția este orientată către problemele cu care se confruntă UE, inclusiv aspecte economice,
politice și sociale. În această perioadă, cercetătorii propun soluții pentru abordarea acestor
provocări.

În anii 1990 și 2000, UE cunoaște o perioadă de expansiune, iar cercetarea se axează pe aspecte
precum integrarea statelor din Europa de Est și problemele legate de democrație și guvernanță în
cadrul UE. De asemenea, se analizează provocările și problemele cu care se confruntă UE în
general.

Începând cu anii 2010 și până în prezent, se observă o perioadă de incertitudine și schimbare în

UE. Cercetările se concentrează pe probleme politice și sociale precum migrația, securitatea și
încălcarea drepturilor omului. Această perioadă marchează o atenție crescută asupra aspectelor
critice ale UE și necesitatea găsirii soluțiilor adecvate pentru a asigura stabilitatea și viitorul Uniunii
Europene.

5. Metodologia cercetării problemelor integrării europene

Metodologia cercetării problemelor integrării europene este diversă și variază în funcție de

subiectul și obiectivele specifice ale cercetătorului. În general, cercetătorii care se ocupă de
integrarea europeană pot utiliza o combinație de următoarele metode:

1. Analiza comparativă: Această metodă implică compararea între două sau mai multe state membre
ale UE sau între diferite regiuni pentru a identifica diferențele și similitudinile în procesul de
integrare europeană.
2. Abordarea istorică: Se concentrează pe evoluția și istoria integrării europene, urmărind aspectele
politice, economice și juridice de-a lungul timpului.
3. Analiza instituțională: Această metodă investighează evoluția și funcționarea instituțiilor europene
și impactul acestora asupra integrării europene.
4. Analiza economică: Se axează pe aspectele economice ale integrării europene, cum ar fi
dezvoltarea pieței unice, politica economică comună și efectele lor asupra economiilor naționale.
5. Analiza politică: Se concentrează pe aspectele politice ale integrării europene, cum ar fi evoluția
democrației, luarea deciziilor și politicile interne și externe ale UE.
6. Analiza juridică: Această metodă explorează evoluția și aplicarea legislației europene și a
jurisprudenței, precum și impactul acestora asupra integrării europene.
7. Abordarea sociologică: Se focalizează pe impactul integrării europene asupra societăților, culturii și
dezvoltarea unei identități europene comune.

Metodologia cercetării integrării europene se bazează pe abordări interdisciplinare și utilizează o

varietate de metode și instrumente specifice pentru a analiza evoluția și impactul procesului de
integrare europeană. Aceasta contribuie la înțelegerea importanței integrării europene în
dezvoltarea unei identități și politici comune europene.
 6. Originile termenului „Europa”. Viziunea asupra Europei în Grecia și
Roma Antică

Termenul "Europa" are origini mitologice și este asociat cu povestea zeului grec Zeus care a răpit o
prințesă frigiană numită Europa. În mitologie, Zeus a luat forma unui taur alb pentru a o seduce pe
Europa și a o duce în insula Creta.

În Grecia Antică, conceptul de Europa nu era limitat la un teritoriu geografic precis, ci se referea
mai degrabă la o regiune imaginară și mitică, reprezentând o lume civilizată și avansată. Europa era
considerată un loc de origine al culturii și civilizației, în contrast cu alte regiuni considerate
sălbatice sau barbarice.

Grecii antici, în special filosofii și geografii, au dezvoltat o viziune despre Europa care evidenția
importanța democrației, cunoașterii și artelor. Pentru ei, Europa reprezenta întruchiparea idealurilor
umane și a progresului social.

Roma Antică a preluat și a dezvoltat această viziune asupra Europei. Romanii au privit Europa ca pe
un continent avansat și civilizat, în opoziție cu alte regiuni precum Africa și Asia, considerate mai
puțin dezvoltate și mai primitive. Imperiul Roman s-a extins în Europa și a influențat cultura și
civilizația europeană în mod semnificativ.

În capitolul 7, din Politica, Aristotel face un tablou contrastant între europeni şi asiatici, în timp ce
grecii, aflaţi la mijloc, păstrau calităţi şi de la unii şi de la alţii.

Potrivit lui Aristotel, popoarele Europei sunt curajoase, dar nu foarte îndemânatice şi înţelepte. De
aceea sunt independente, însă sunt incapabile să-i conducă pe alţii. Locuitorii Asiei în schimb,
sunt pricepuţi şi înţelepţi, dar sunt lipsiţi de curaj şi de voinţă şi de aceea rămân supuşi.

Astfel, în Grecia și Roma Antică, Europa era asociată cu ideea de civilizație, progres și valori umane
superioare. Această viziune a contribuit la construirea imaginarului și identității europene, care a
continuat să evolueze în perioada modernă și contemporană.

7. Evoluția ideii de Europa în Evul Mediu,

În Evul Mediu, conceptul de Europa a suferit o evoluție semnificativă, iar percepția și înțelegerea
acestuia au fost influențate de factori religioși, politici și culturali. Iată câteva aspecte relevante ale
evoluției ideii de Europa în această perioadă:

1. Europeanismul creștin: În contextul creștinismului, Europa era văzută ca un loc privilegiat, în care se
aflau biserici importante și centre religioase. Creștinismul a jucat un rol crucial în formarea
identității europene, iar ideea de creștinătate și de apartenență la o comunitate creștină a
contribuit la consolidarea ideii de Europă.
2. Diviziunea între Europa și Orient: O diviziune distinctă s-a dezvoltat între Europa și Orient, cu
Europa fiind asociată cu creștinismul occidental și Orientul cu islamul și cultura orientală. Această
diviziune a influențat în mod semnificativ percepția și identitatea europeană, conducând la
construirea unor granițe culturale și politice.
3. Renașterea și redescoperirea culturii clasice: Renașterea a adus o reevaluare a culturii clasice
greco-romane și a adus cu sine o nouă perspectivă asupra Europei. Studiul operelor clasice și
 promovarea valorilor umaniste au contribuit la dezvoltarea unei identități europene bazate pe
cunoaștere, artă și știință.
4. Sfântul Imperiu Roman și feudalismul: Sfântul Imperiu Roman, în special în perioada Carolingiană și
a lui Otto I, a încercat să revendice o moștenire romană și creștină comună și să promoveze o
viziune unitară asupra Europei. De asemenea, sistemul feudal care caracteriza multe state
medievale a contribuit la diversitatea și fragmentarea politică a Europei.
5. Cruciații și contactele cu lumea musulmană: Cruciații au avut un impact semnificativ asupra
relațiilor dintre Europa și lumea musulmană în Evul Mediu. Contactul cu culturile orientale a avut
un efect deosebit asupra ideii de Europă, iar relațiile și conflictele cu lumea musulmană au
contribuit la consolidarea identității europene.

Acestea sunt doar câteva aspecte ale evoluției ideii de Europa în Evul Mediu. Este important de
menționat că conceptul de Europă în această perioadă nu era definit în termeni geografici preciși,
ci mai degrabă în termeni culturali, religioși și politici. Ideea de Europă s-a dezvoltat într-un proces
complex și continuă să evolueze și în epoca modernă și contemporană.

8. Evoluția ideii de Europa în Epoca Modernă

În Epoca Modernă, ideea de Europa a cunoscut o evoluție complexă și diversificată, influențată de

schimbările politice, sociale, economice și intelectuale specifice acestei perioade. Iată câteva
aspecte importante ale evoluției ideii de Europa în Epoca Modernă:

1. Renașterea și formarea identității europene: Renașterea a reprezentat o perioadă de redescoperire

și reevaluare a valorilor clasice greco-romane, iar aceasta a avut un impact semnificativ asupra ideii
de Europa. Promovarea umanismului și dezvoltarea artei, științei și culturii au contribuit la
conturarea unei identități europene bazate pe cunoaștere și progres intelectual.
2. Reforma Protestantă și conflictele religioase: Reforma Protestantă a generat schimbări majore în
peisajul religios european, contestând autoritatea Bisericii Catolice și ducând la apariția unor
confesiuni protestante noi. Conflictele religioase care au urmat au afectat Europa și au alimentat
discuțiile despre identitatea religioasă și toleranță.
3. Explorările și expansiunea europeană: În perioada Epocii Moderne, explorările geografice au jucat
un rol crucial în extinderea cunoașterii europene despre lumea înconjurătoare și în consolidarea
unei concepții europene mai largi. Descoperirea de noi teritorii și contactul cu alte culturi au
contribuit la dezvoltarea unei identități europene în raport cu restul lumii.
4. Gândirea iluministă și ideile revoluționare: Iluminismul a promovat rațiunea, libertatea și progresul,
și a avut un impact profund asupra ideilor europene. Apariția unor idei revoluționare, precum cele
din timpul Revoluției Franceze, a alimentat viziunea unei Europe bazate pe principii politice și
sociale moderne.
5. Naționalismul și formarea statelor-națiune: Epoca Modernă a fost caracterizată de consolidarea
statelor-națiune în Europa. Această evoluție a contribuit la definirea identităților naționale și a unei
concepții de Europa în funcție de limite geografice și tradiții culturale specifice fiecărei națiuni.

9. Ideea de Europa în perioadele interbelică și postbelică a sec. al XX-lea

 Perioadele interbelică și postbelică a secolului al XX-lea au reprezentat momente de transformare
profundă pentru Europa, iar ideea de Europa a fost explorată și redefinită în contextul acestor
schimbări istorice. Iată o perspectivă generală asupra ideii de Europa în aceste perioade:

Perioada interbelică (1919-1939):

 După încheierea Primului Război Mondial, o serie de idei și mișcări au promovat conceptul de
Europa ca un proiect de reconciliere și cooperare între națiuni pentru a evita repetarea unui
conflict devastator.
 Liga Națiunilor a fost creată în 1919 ca un organism internațional care să faciliteze dialogul și
cooperarea între statele europene și să promoveze pacea și securitatea.
 Ideea de "Europa unită" a fost promovată de personalități precum Richard Coudenhove-Kalergi și
Aristide Briand, care au pledat pentru formarea unui sistem federal european.
 Cu toate acestea, tensiunile politice și economice, ascensiunea regimurilor totalitare și eșecul Ligii
Națiunilor în prevenirea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial au afectat în mod semnificativ
perspectivele de integrare europeană în perioada interbelică.

Perioada postbelică (1945-1990):

 După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ideea de Europa a fost impulsionată de
necesitatea de a preveni războaie și conflicte repetate între statele europene.
 Crearea Organizației Națiunilor Unite și a Uniunii Europene a reprezentat eforturi semnificative de
consolidare a cooperării internaționale și promovarea păcii și securității în Europa.
 Un element cheie în dezvoltarea ideii de Europa a fost crearea Comunității Europene, mai târziu
Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Roma din 1957. Acest tratat a pus bazele integrării
economice și politice între statele membre și a promovat ideea de unificare europeană.
 Procesul de integrare europeană a fost consolidat prin semnarea Tratatului de la Maastricht în
1992, care a creat Uniunea Europeană și a stabilit obiective de cooperare în domeniile politicii
externe, securității și justiției.
 În această perioadă, Europa de Vest și Europa de Est au reprezentat două realități diferite. Cu toate
acestea, căderea comunismului în Europa de Est și reunificarea Germaniei în 1990 au deschis calea
către extinderea UE către țările din Europa Centrală și de Est, promovând ideea de o Europă unită.

10.Noțiune de „internaționalizare”. Factorii internaționalizării din perioada

postbelică.

Noțiunea de "internaționalizare" se referă la procesul prin care activitățile, instituțiile și relațiile

devin tot mai interconectate și influențate de dimensiunea internațională. Este un fenomen
complex care implică creșterea interdependenței economice, politice, sociale și culturale între state
și regiuni.

În perioada postbelică, există mai mulți factori care au contribuit la internaționalizare. Iată câțiva
dintre acești factori cheie:
1. Globalizarea economică: Postbelicul a fost marcat de creșterea semnificativă a comerțului
internațional, investițiilor străine și integrării economice regionale. Acordurile comerciale și
organizațiile internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite (ONU) și Organizația Mondială a
Comerțului (OMC), au fost create pentru a facilita cooperarea economică și pentru a promova
creșterea globală.

2. Revoluția tehnologică: Avansurile tehnologice, în special în domeniul comunicațiilor și

transporturilor, au redus distanțele și au facilitat schimbul rapid de informații și bunuri la nivel
global. Dezvoltarea aviației, telefoanelor mobile, internetului și a altor tehnologii a contribuit la o
mai mare conectivitate și interacțiune între state și popoare.

3. Cooperarea politică și formarea organizațiilor internaționale: După cel de-al Doilea Război
Mondial, s-a observat o creștere a cooperării politice între state în vederea prevenirii unui nou
conflict global. Organizații precum Uniunea Europeană (UE), Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO) și alte organizații regionale și internaționale au fost înființate pentru a promova
pacea, securitatea și cooperarea între state.

4. Migrația și mobilitatea internațională: Postbelicul a fost marcat și de mișcări masive de populație,

cum ar fi migrația forțată din cauza războiului sau migrația voluntară în căutarea unor oportunități
economice sau politice. Aceste mișcări de populație au contribuit la diversitatea culturală și la
creșterea interacțiunilor interculturale.

11.Strategia UE de internaționalizare: caracteristică, obiective și principii

Strategia Uniunii Europene (UE) de internaționalizare reprezintă un cadru de acțiune pentru

promovarea intereselor UE și consolidarea poziției sale în lume. Aceasta implică abordarea unei
game variate de domenii, cum ar fi comerțul, investițiile, diplomația, dezvoltarea sustenabilă,
drepturile omului și securitatea globală. Iată câteva caracteristici, obiective și principii cheie ale
strategiei UE de internaționalizare:

1. Caracteristici:
 Cuprinzătoare: Strategia de internaționalizare a UE abordează multiple domenii și aspecte pentru a
asigura o abordare holistică a relațiilor externe ale UE.
 Coerentă: Strategia se bazează pe coerența și sinergia între diferitele politici și instrumente ale UE
pentru a promova un mesaj și o acțiune unitară în relațiile externe.
 Inclusivă: Strategia urmărește implicarea tuturor actorilor relevanți, inclusiv instituții europene,
state membre, sectorul privat, organizațiile neguvernamentale și societatea civilă, pentru a asigura
o abordare cuprinzătoare și participativă.
2. Obiective:
 Promovarea valorilor și intereselor UE: Strategia vizează promovarea valorilor UE, cum ar fi
democrația, drepturile omului, statul de drept și dezvoltarea sustenabilă, în relațiile cu partenerii
externi. Ea urmărește, de asemenea, protejarea și promovarea intereselor economice și comerciale
ale UE la nivel global.
 Consolidarea rolului global al UE: Obiectivul principal al strategiei este consolidarea poziției UE ca
actor global puternic și influent, capabil să abordeze provocările și să profite de oportunitățile la
nivel global.
 Abordarea cooperării și dialogului: Strategia promovează dialogul, cooperarea și parteneriatele cu
alte state și organizații internaționale, pentru a aborda probleme globale comune și a construi
relații bazate pe încredere și reciprocitate.
3. Principii:
 Coerență: Strategia se bazează pe principiul coerenței politice, economice și sociale între diferitele
politici și instrumente ale UE în relațiile externe.
 Reciprocitate: UE promovează principiul reciprocității în relațiile sale externe, asigurându-se că
partenerii externi respectă aceleași norme și standarde la care se angajează UE.
 Durabilitate: Strategia are la bază principiul dezvoltării durabile, asigurându-se că acțiunile și
politicile UE au un impact pozitiv asupra mediului și societății.
 Solidaritate: UE acționează în spiritul solidarității între statele membre, promovând interesele și
valorile commune

12.Noțiuni de „integrare”, „integrare politică”, „integrare regională” și

„integrare europeană”.
 Integrare: Integrarea este un proces prin care entități separate se unesc și cooperează pentru a forma o
entitate mai mare și mai unitară. În contextul relațiilor internaționale, integrarea se referă la colaborarea între
state, organizații sau regiuni, în scopul de a realiza o mai mare coeziune și cooperare într-un anumit domeniu
sau în mai multe domenii.
 Integrare politică: Integrarea politică reprezintă un aspect specific al procesului de integrare, în care entitățile
implicate își coordonează și își unesc politicile și instituțiile într-o manieră mai profundă. Acest proces poate
implica transferul de suveranitate de la statele membre către o instituție supranațională sau consolidarea
cooperării politice prin intermediul unor acorduri și tratate comune.
 Integrare regională: Integrarea regională se referă la procesul prin care statele dintr-o anumită regiune
geografică se unesc și cooperează în diverse domenii, cum ar fi economia, politica, securitatea și societatea.
Aceasta implică stabilirea unor structuri și instituții regionale care facilitează cooperarea și integrarea între
statele membre.
 Integrare europeană: Integrarea europeană se referă la procesul de colaborare și unificare între statele
europene în cadrul Uniunii Europene (UE). Acest proces a început în anii 1950 ca o inițiativă de reconstrucție
și cooperare economică în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. De atunci, UE a evoluat și s-a extins,
abordând o gamă largă de domenii, cum ar fi comerțul, piața internă, politica externă, securitatea și cooperarea
în justiție și afaceri interne. Integrarea europeană a implicat, de asemenea, transferul de puteri și suveranitate
către instituțiile europene, cum ar fi Comisia Europeană, Parlamentul European și Curtea Europeană de
Justiție.
În concluzie, termenii de "integrare", "integrare politică", "integrare regională" și "integrare europeană" se referă la
procesele prin care entități separate colaborează și cooperează pentru a forma structuri și instituții comune, în vederea
atingerii unei mai mari coeziuni și cooperări în diverse domenii.

13.Formele de manifestare și etapele procesului de integrare regional

Formele de manifestare:
1. Consolidarea pozițiilor grupului în lume: Prin integrarea regională, statele membre își pot
consolida pozițiile colective în cadrul comunității internaționale.
2. Stabilitatea politică în interiorul regiunii: Integrarea regională poate contribui la crearea și
menținerea stabilității politice într-o regiune.
3. Dezvoltarea economică și creșterea bunăstării: Integrarea regională poate genera beneficii
economice semnificative prin facilitarea comerțului, investițiilor și integrarea piețelor.
4. Împărtășirea valorilor comune: Unul dintre obiectivele integrării regionale este promovarea
valorilor comune și a coeziunii sociale între statele membre.
5. Protejarea și răspândirea standardelor și valorilor comune: Integrarea regională poate
contribui la protejarea și promovarea standardelor și valorilor comune într-o regiune.

Etapele:

 Zona Comerțului Liber – anularea taxelor vamale și a cotelor în comerț între statele-membre;

 Uniunea Vamală – participanții la Zona Comerțului Liber respectă același tarif vamal și politica unică
comercială față de statele terțe;

 Piața internă comună și Uniunea Vamală - asigură libertatea de circulație mărfurilor, serviciilor, capitalului
și persoanelor;

 Uniunea Economică și Valutară – se creează pe baza pieței interne comune, pe calea promovării politicii
economice comune și valutei unice;

 Uniunea Politică = politica internă și politica externă comună, maximal apropie uniunea regională de
federație sau confederație.

14.Premisele integrării europene

Există mai multe premise care au stat la baza procesului de integrare europeană. Iată câteva dintre
acestea:

1. Dorința de a preveni războaiele: După cele două războaie mondiale devastatoare din prima
jumătate a secolului al XX-lea, liderii europeni au înțeles importanța construirii unei structuri care
să împiedice apariția unor astfel de conflicte în viitor.
2. Ideea cooperării economice: Integrarea europeană a fost inițial concepută ca un proiect economic,
cu scopul de a promova prosperitatea și dezvoltarea economică în Europa.
3. Valorile comune și identitatea europeană: Integrarea europeană a fost susținută și de ideea că
țările europene au valorile și cultura comună, precum democrația, statul de drept, respectarea
drepturilor omului și diversitatea culturală.
4. Avantajele economice și politice ale integrării: Statele membre au recunoscut că integrarea le-ar
oferi mai multă influență în afacerile internaționale, o piață mai mare și o mai mare competitivitate
pe plan mondial.
5. Eforturile pionierilor integrării europene: Figuri cheie precum Jean Monnet, Robert Schuman și
Konrad Adenauer au jucat un rol crucial în promovarea ideii de integrare europeană. Ei au avut
viziunea de a construi o Europă unită și au promovat ideea cooperării și integrării într-un mod
pragmatist și gradual.
 Aceste premise au contribuit la crearea unei motive puternice pentru dezvoltarea și promovarea
procesului de integrare europeană, culminând în crearea Uniunii Europene în forma sa actuală.

15.Integrarea europeană prin prisma federalismului

Integrarea europeană poate fi analizată și prin prisma conceptului de federalism. Federalismul este
o teorie și o formă de organizare politică în care puterea este distribuită între un guvern central și
unități politice sub-naționale, cum ar fi statele membre sau regiunile. În contextul integrării
europene, federalismul se referă la ideea de a crea o structură supranațională în care puterea este
împărțită între instituțiile europene și statele membre.

Prin aplicarea federalismului în cadrul Uniunii Europene, se urmărește atingerea următoarelor

obiective:

1. Supranaționalism: Federalismul european implică transferul suveranității de la statele membre la

instituțiile europene. Aceasta înseamnă că Uniunea Europeană are putere de decizie și legislativă
asupra anumitor domenii, cum ar fi piața internă, politica externă și cea de securitate, și este
independentă de voința și controlul exclusiv al statelor membre.
2. Crearea unei entități politice europene: Federalismul european are ca obiectiv crearea unei
identități politice europene comune. Prin instituțiile europene și deciziile luate în comun,
federaliștii susțin că se poate dezvolta o conștiință și apartenență europeană care să transcindă
identitățile naționale.
3. Cooperare și solidaritate între statele membre: Federalismul european promovează cooperarea și
solidaritatea între statele membre. Prin intermediul unor politici și instituții comune, federalismul
încearcă să reducă discrepanțele economice, sociale și politice între statele membre și să asigure o
dezvoltare echilibrată în cadrul Uniunii Europene.
4. Garantarea drepturilor fundamentale și a democrației: Federalismul european are ca scop
protejarea și promovarea drepturilor fundamentale și a principiilor democratice în cadrul Uniunii
Europene. Prin intermediul instituțiilor europene, federalismul își propune să asigure o guvernanță
transparentă, responsabilă și democratică, care să respecte principiul statului de drept.

Cu toate acestea, este important să menționăm că ideea federalismului european este subiect de
dezbatere și există mai multe perspective și opinii asupra nivelului de federalism necesar sau dorit
în cadrul Uniunii Europene. Există diferite modele și interpretări ale federalismului european, iar
procesul de integrare europeană a evoluat într-un mod mai complex, care nu se încadrează strict
într-un model federalist tradițional.

16.Integrarea europeană prin prisma funcționalismului

Funcționalismul este o teorie a integrării europene care se bazează pe ideea că integrarea trebuie să se
desfășoare în mod treptat și pragmatic, pornind de la cooperarea în domenii funcționale specifice și extinzându-
se apoi la alte domenii. Aceasta a fost una dintre primele teorii ale integrării europene și a avut o influență
semnificativă în etapele incipiente ale formării Uniunii Europene.
Potrivit funcționalismului, integrarea europeană ar trebui să se realizeze prin intermediul cooperării economice și
a creării unor instituții supranaționale care să gestioneze această cooperare. Inițial, aceasta ar implica
concentrarea pe probleme economice, cum ar fi formarea unei piețe comune și liberalizarea comerțului între
statele membre. Prin această cooperare economică, statele membre ar deveni interdependente și ar observa
beneficiile concrete ale integrării.

Un exemplu relevant de aplicare a funcționalismului în procesul de integrare europeană este Comunitatea

Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). CECO a fost prima comunitate europeană creată în 1951 și a avut ca
scop gestionarea producției de cărbune și oțel a statelor membre participante. Prin coordonarea acestor sectoare
cheie, CECO a promovat cooperarea economică și a contribuit la reducerea potențialelor conflicte între Franța și
Germania, două țări care au fost în război de mai multe ori în secolul al XX-lea. Succesul CECO a fost considerat
un pas semnificativ către integrarea europeană și a deschis calea pentru înființarea altor comunități și instituții
europene.

17.Concepția neo-funcționalistă a integrării europene

Concepția neo-funcționalistă a integrării europene este o evoluție a teoriei funcționalismului și a

fost dezvoltată în anii '50 și '60. Neo-funcționaliștii au adus contribuții semnificative în înțelegerea
și explicarea procesului de integrare europeană, oferind o perspectivă mai detaliată asupra
modului în care acest proces se desfășoară.

Conform neo-funcționalismului, integrarea europeană este un proces în spirală, în care inițiativa

inițială într-un anumit domeniu funcțional determină o creștere a interdependenței și extinderea
integrării în alte domenii. Un aspect central al concepției neo-funcționaliste este ideea de
"spillover" sau "efect de propagare". Acesta se referă la faptul că cooperarea într-un domeniu
funcțional determină apariția unor interdependențe și probleme care necesită cooperare
suplimentară în alte domenii.

Un exemplu relevant de aplicare a concepției neo-funcționaliste este procesul de integrare

europeană care a dus la formarea Uniunii Europene. Inițial, integrarea europeană a început cu
crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care s-a extins apoi la Comunitatea
Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Succesele
obținute în aceste domenii au generat presiuni pentru extinderea integrării și în alte domenii, cum
ar fi politica agricolă comună, politica regională, politica de concurență și, în cele din urmă,
uniunea politică și monetară.

18.Teoria comunicării/tranzacționalismului a integrării europene

(Regionale)
Teoria comunicării/tranzacționalismului în contextul integrării regionale este o perspectivă
teoretică care se concentrează pe rolul comunicării și al interacțiunilor transnaționale în procesul
de integrare regională. Această teorie pune accentul pe schimburile de informații, idei, valori și
interacțiunile sociale între actorii implicați în procesul de integrare regională.

Teoria comunicării/tranzacționalismului subliniază importanța fluxurilor de comunicare și

dialogului în promovarea coeziunii și solidarității regionale. Comunicarea permite identificarea și
 gestionarea conflictelor, facilitarea compromisurilor și consolidarea cooperării. De asemenea,
teoria subliniază rolul instituțiilor și forumurilor de comunicare, cum ar fi summit-urile, conferințele
și mecanismele de consultare, în promovarea integrării regionale.

Această perspectivă teoretică evidențiază că integrarea regională nu este un proces pur tehnic sau
economic, ci implică și dimensiuni sociale, culturale și politice. Comunicarea joacă un rol cheie în
construirea unei identități regionale comune, în promovarea încrederii reciproce și în gestionarea
diferențelor și tensiunilor între actorii regionali.

Teoria comunicării/tranzacționalismului poate fi aplicată în analiza diferitelor procese de integrare

regională din întreaga lume, inclusiv în cazul Uniunii Europene, Comunității Statelor Independente
(CSI), Uniunii Africane (UA) sau în alte forme de cooperare regională. Această teorie subliniază
importanța dialogului și comunicării continue între statele membre și actorii regionali pentru a
consolida integrarea și a aborda provocările comune.

19.Abordarea interguvernamentală a integrării europene

Abordarea interguvernamentală a integrării europene este o perspectivă teoretică și practică care pune accentul
pe rolul și puterea statelor naționale în procesul de integrare europeană. Conform acestei abordări, cooperarea și
deciziile cheie în cadrul integrării sunt luate de către guvernele statelor membre, iar instituțiile supranaționale au
un rol limitat sau subordonat în fața voinței și intereselor statelor.

Caracteristicile cheie ale abordării interguvernamentale includ:

1. Suveranitate națională: Statele membre păstrează suveranitatea lor națională și au puterea de a lua decizii
importante în cadrul integrării europene. Ele cooperează voluntar și își pot retrage participarea în orice moment.
2. Consens și negociere: Deciziile cheie sunt luate prin consens și negociere între statele membre. Aceasta implică
interesele și preferințele naționale, iar deciziile sunt rezultatul unui compromis între diferitele state.
3. Conferințe interguvernamentale: Principala formă de luare a deciziilor în cadrul abordării interguvernamentale
este conferința interguvernamentală, unde reprezentanții statelor membre negociază și ajung la acorduri.
4. Importanța tratatelor interguvernamentale: Deciziile și acordurile cheie sunt înscrise în tratate
interguvernamentale, care sunt instrumente legale care leagă statele membre și reglementează cooperarea lor în
diferite domenii.
5. Control național asupra instituțiilor supranaționale: Instituțiile supranaționale, cum ar fi Comisia Europeană și
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sunt sub controlul și influența statelor membre, care au puterea de a le
numi și de a le revoca reprezentanții.

Abordarea interguvernamentală a fost prezentă în diferite etape ale integrării europene, cum ar fi crearea
Comunității Economice Europene (CEE) și semnarea Tratatului de la Maastricht care a instituit Uniunea
Europeană. Cu toate acestea, în ultimele decenii, s-a observat o creștere a influenței și puterii instituțiilor
supranaționale, iar abordarea interguvernamentală a fost însoțită de o abordare mai supranatională, cu un accent
mai mare pe luarea deciziilor comune și integrarea profundă.

20.Integrarea europeană prin prisma instituționalismului

Integrarea europeană prin prisma instituționalismului se referă la o perspectivă teoretică care analizează procesul
de integrare europeană prin intermediul instituțiilor și regulilor care guvernează relațiile între statele membre.
 Instituționalismul consideră că instituțiile joacă un rol central în determinarea comportamentului și rezultatelor
cooperării internaționale.

În cadrul integrării europene, instituționalismul examinează impactul și funcționarea instituțiilor cheie ale Uniunii
Europene, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European și Curtea de Justiție a Uniunii
Europene. Aceste instituții au un cadru juridic și instituțional bine definit, care influențează luarea deciziilor și
implementarea politicilor în cadrul Uniunii Europene.

Prin intermediul instituțiilor, se creează reguli, proceduri și mecanisme care ghidează procesul de luare a
deciziilor și asigură respectarea acestora de către statele membre. Instituțiile facilitează cooperarea, promovează
dialogul și negocierile între statele membre și oferă un cadru stabil pentru gestionarea diferendelor și a
conflictelor.

De asemenea, instituționalismul abordează concepte precum "path dependence" (dependența de traseu) și

"lock-in" (încuietori instituționale), argumentând că alegerile și acțiunile anterioare în cadrul integrării europene
pot avea un impact semnificativ asupra direcției și evoluției ulterioare a procesului de integrare.

21.Crearea, funcționarea și extinderea Comunității Europene a Cărbunelui

și Oțelului. Declarația lui Schumann (9 mai 1950)

Declarația lui Schuman( 9 mai 1950) a fost făcută de către ministrul de externe francez de atunci,
Robert Schuman, în fața presei la Quai d'Orsay din Paris. Declarația propunea crearea unei
autorități supranaționale europene care să administreze producția de cărbune și oțel a Franței și
Germaniei, doi dintre cei mai importanți producători din Europa

În urma negocierilor, Tratatul de la Paris a fost semnat în 1951 și a dus la înființarea CECO în anul
următor. CECO a creat o piață comună pentru cărbune și oțel între statele membre și a stabilit o
instituție supranațională, Înaltul Autorității, care avea puterea de a reglementa producția și
comerțul în aceste sectoare.

Funcționarea CECO a fost caracterizată de o supraveghere supranațională strânsă și cooperare

între statele membre. Înțelegerea și solidaritatea între Franța și Germania de Vest au avut un rol
central în această perioadă inițială a integrării europene.

1. CECO și extinderea sa:

 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost înființată în 1951 prin semnarea
Tratatului de la Paris de către șase state europene: Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia,
Luxemburg și Țările de Jos.
 CECO a fost primul pas către integrarea economică europeană și a avut drept scop principal
controlul comun asupra producției de cărbune și oțel în aceste țări, cu scopul de a preveni conflicte
în aceste sectoare-cheie care au fost considerate vitale pentru industria și apărarea națională.
 Extinderea CECO a avut loc în anii următori, cu aderarea altor țări europene la comunitate. De
exemplu, în 1973, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au devenit membri ai CECO, urmate de alte
state în anii care au urmat.

22.Tratatul de la Paris (1951): caracteristică, realizări, eșecuri

 Tratatul de la Paris, semnat în 1951, a fost un tratat internațional care a instituit Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO). Iată câteva caracteristici, realizări și eșecuri importante ale Tratatului de la Paris:

Caracteristici:

1. Obiectiv: Tratatul de la Paris avea ca obiectiv principal crearea unei piețe comune pentru cărbune și oțel între
statele semnatare, promovând cooperarea economică și asigurând o gestionare supranațională a acestor resurse
strategice.
2. Participanți: Tratatul a fost semnat inițial de șase state membre fondatoare: Belgia, Franța, Germania de Vest,
Italia, Luxemburg și Olanda. Acestea au devenit primele state membre ale CECO.
3. Înaltă Autoritate: Tratatul a stabilit Înalta Autoritate, o instituție supranațională responsabilă cu administrarea și
reglementarea producției de cărbune și oțel. Înaltă Autoritate a fost compusă din reprezentanți ai statelor
membre și a avut puteri semnificative de supraveghere și luare a deciziilor în aceste domenii.
4. Liberă circulație: Tratatul a promovat libertatea de circulație a cărbunelui și oțelului între statele membre,
eliminând taxele și restricțiile vamale.

Realizări:

1. Cooperare economică: Tratatul de la Paris a promovat cooperarea economică și integrarea sectorului cărbunelui
și oțelului în Europa de Vest, contribuind la redresarea economică a țărilor participante și la consolidarea păcii în
regiune.
2. Instituții supranaționale: Tratatul a introdus conceptul de instituții supranaționale în Europa, cu Înalta Autoritate
având puteri supranaționale și responsabilitatea de a lua decizii independente față de guvernele naționale.
3. Inspiră pentru integrarea europeană ulterioară: Tratatul de la Paris a deschis calea pentru proiectele de integrare
ulterioare, punând bazele pentru formarea Uniunii Europene. A servit ca model pentru crearea altor comunități
europene și pentru consolidarea cooperării în domenii mai largi.

Eșecuri:

1. Neincluderea Germaniei de Est: Tratatul de la Paris nu a inclus Germania de Est (Republica Democrată Germană),
deoarece aceasta era sub controlul sovietic. Prin urmare, o parte semnificativă a industriei cărbunelui și oțelului
din Germania a rămas în afara CECO.
2. Limitarea domeniului de aplicare: Tratatul de la Paris s-a concentrat exclusiv pe cărbune și oțel și nu a acoperit
alte sectoare economice.
3. Eșecul extinderii: Tratatul de la Paris nu a reușit să atragă alte state europene să se alăture inițial CECO. Deși s-a
încercat extinderea comunității către alte state, cum ar fi Marea Britanie și statele nordice, aceste eforturi nu au
avut succes în acea perioadă.
3. Durata limitată a tratatului: Tratatul de la Paris avea o durată limitată de 50 de ani și nu a fost conceput ca un
aranjament pe termen nelimitat. Acest lucru a dus la necesitatea negocierii unui nou tratat pentru continuarea
cooperării după expirarea sa în 2002.
4. Limitările integrării politice: Tratatul de la Paris s-a concentrat în principal pe cooperarea economică și industrială
și nu a abordat în mod direct aspectele politice și de guvernare. Așadar, integrarea politică și instituțională a fost
limitată în cadrul CECO.
 23.Crearea, funcționarea și extinderea Comunității Economice Europene:
Tratatul de la Roma (1957)

Tratatul de la Roma, semnat în 1957, a fost un tratat internațional care a instituit Comunitatea Economică
Europeană (CEE) și Comunitatea Euratom. Iată câteva aspecte importante referitoare la crearea, funcționarea și
extinderea Comunității Economice Europene prin Tratatul de la Roma:

Crearea:

1. Participanți: Tratatul de la Roma a fost semnat de șase state membre fondatoare: Belgia, Franța, Germania de
Vest, Italia, Luxemburg și Olanda. Acestea au devenit primele state membre ale CEE și Comunității Euratom.
2. Obiective: Tratatul de la Roma a avut ca obiectiv principal crearea unei piețe comune în Europa, promovând
libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă între statele membre. Tratatul a căutat să
consolideze cooperarea economică și să promoveze creșterea economică în regiune.

Funcționarea:

1. Principiul supranaționalității: Tratatul de la Roma a consolidat principiul supranaționalității prin înființarea unor
instituții comune puternice. Acestea includ Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European și
Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Aceste instituții au jucat un rol crucial în procesul de luare a deciziilor,
implementare și supraveghere în cadrul CEE.
2. Crearea pieței comune: Tratatul de la Roma a stabilit un calendar pentru eliminarea treptată a barierelor
comerciale între statele membre și a introdus politici comune în domeniile agricol, de transport și concurență.
Acest lucru a condus la o creștere semnificativă a comerțului între statele membre și la integrarea economică mai
profundă.
3. Liberă circulație a forței de muncă: Tratatul de la Roma a promovat, de asemenea, principiul liberei circulații a
forței de muncă între statele membre. Aceasta a permis cetățenilor europeni să se mute și să lucreze în alte țări
membre, facilitând mobilitatea și integrarea socială și economică.

Extinderea:

1. Extinderea numărului de state membre: De-a lungul anilor, numărul statelor membre ale CEE s-a extins prin
aderarea altor state europene. De exemplu, Marea Britanie, Danemarca și Irlanda s-au alăturat în 1973, iar în anii
următori s-au alăturat și alte state.
2. Evoluția către Uniunea Europeană: Tratatul de la Roma a reprezentat un pas semnificativ în direcția integrării
europene și a deschis calea pentru dezvoltarea ulterioară a Comunității Economice Europene.
Ulterior semnării Tratatului de la Roma, Comunitatea Economică Europeană a continuat să evolueze și să se
dezvolte, conducând în cele din urmă la formarea Uniunii Europene (UE). Iată cum a avut loc această evoluție:

1. Actul Unic European (1986

2. Tratatul de la Maastricht (1992
3. Extinderea UE

4. Tratatul de la Lisabona (2007

Acestea sunt doar câteva momente-cheie și evoluții importante în dezvoltarea Comunității Economice Europene
către Uniunea Europeană. UE a continuat să se dezvolte și să se adapteze la schimbările economice, politice și
sociale, înfăptuind o integrare mai profundă în numeroase domenii, precum piața internă, politica agricolă
comună, politica de coeziune și politica externă și de securitate comună
 24.Actul Unic European (1986): obiective, structură și contribuții
instituționale, politice

Actul Unic European, semnat în 1986 și intrat în vigoare în 1987, a fost un tratat semnificativ care a avut ca
obiectiv principal crearea unei piețe unice în Europa până în 1992. Iată câteva aspecte importante referitoare la
Actul Unic European:

Obiective:

1. Piața unică: Obiectivul central al Actului Unic European a fost să consolideze libertatea de circulație a bunurilor,
serviciilor, capitalurilor și forței de muncă în cadrul Comunității Economice Europene. Acest lucru urmărea să
faciliteze comerțul și să promoveze creșterea economică în interiorul UE.
2. Competitivitatea economică: Actul Unic European a urmărit să îmbunătățească competitivitatea economică a
statelor membre, promovând cooperarea și eliminând obstacolele care împiedicau o concurență liberă și
echitabilă în interiorul pieței comune.

Structură și contribuții instituționale:

1. Comisia Europeană: Actul Unic European a consolidat rolul Comisiei Europene ca gardian al tratatelor și
principală instituție executivă a UE. Comisia Europeană a fost însărcinată cu monitorizarea implementării
legislației comunitare și cu aplicarea regulilor pieței unice.
2. Consiliul European: Actul Unic European a consolidat și extins rolul Consiliului European, care reunește liderii
statelor membre ale UE. Consiliul European a devenit principalul organism decizional al UE, întrunindu-se în
cadrul unor reuniuni regulate pentru a stabili direcțiile politice și obiectivele UE.
3. Procedura de vot: Actul Unic European a introdus procedura de vot prin majoritate calificată în cadrul Consiliului
European și a altor organisme decizionale ale UE. Aceasta a permis luarea deciziilor prin consens, eliminând
necesitatea acordului unanim al tuturor statelor membre.

Contribuții politice:

1. Coeziunea economică și socială: Actul Unic European a consolidat importanța coeziunii economice și sociale în
cadrul UE. Aceasta a însemnat că fondurile și programele UE au fost utilizate pentru a sprijini dezvoltarea
regiunilor mai sărace și pentru a reduce disparitățile economice între statele membre.
2. Protecția consumatorilor: Actul Unic European a introdus principiul protecției consumatorilor în legislația UE.
Acesta a sporit drepturile și siguranța consumatorilor în ceea ce privește produsele și serviciile comercializate în
interiorul UE.
3. .Politica externă și de securitate comună: Actul Unic European a reprezentat un pas important către consolidarea
politicii externe și de securitate a UE. Acesta a stabilit mecanisme de cooperare și coordonare între statele
membre în domeniul relațiilor externe și al securității, promovând o abordare comună a problemelor
internaționale.

25.Tratatul de la Maastricht (1992): caracteristică, conținut și efecte

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993, a fost un tratat semnificativ care a adus
modificări majore în ceea ce privește integrarea europeană. Iată câteva caracteristici, conținut și efecte ale
Tratatului de la Maastricht:

Caracteristici:

1. Uniunea Europeană: Tratatul de la Maastricht a instituit Uniunea Europeană (UE) ca entitate supranațională
distinctă, înlocuind Comunitatea Economică Europeană. Acesta a reprezentat o etapă importantă în evoluția
procesului de integrare europeană.
2. Pilarele UE: Tratatul a introdus conceptul de pilare, structurând UE în trei domenii principale: Comunitatea
Europeană (domenii de competență supranațională), Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și
Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI). Această structură a permis o cooperare mai strânsă în
aceste domenii sensibile.
3. Uniunea Economică și Monetară (UEM): Tratatul de la Maastricht a stabilit bazele pentru crearea Uniunii
Economice și Monetare, care a condus ulterior la introducerea monedei euro. Acesta a stabilit criterii stricte
pentru adoptarea monedei unice și a creat instituțiile necesare pentru gestionarea politicii monetare comune.

Conținut:

1. Cetățenia europeană: Tratatul a introdus conceptul de cetățenie europeană, acordând cetățenilor UE anumite
drepturi și libertăți, cum ar fi dreptul la libera circulație și dreptul de a vota și a candida la alegerile europene și
locale în țara de rezidență.
2. Politica Externă și de Securitate Comună (PESC): Tratatul de la Maastricht a stabilit PESC ca pilon al UE,
promovând o abordare comună a politicii externe și de securitate. Acesta a instituit politici și instrumente pentru
promovarea păcii, prevenirea conflictelor și consolidarea securității europene.
3. Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI): Tratatul a introdus Cooperarea JAI, stabilind bazele
pentru cooperarea între statele membre în domeniul justiției, securității și gestionării migrației. Acesta a condus
la dezvoltarea unor politici și instrumente comune în aceste domenii.

Efectele Tratatului de la Maastricht includ:

1. Crearea monedei euro: Tratatul de la Maastricht a pus bazele pentru crearea monedei unice europene, euro.
Acesta a introdus criterii stricte de convergență fiscală și economică, cum ar fi menținerea stabilității prețurilor și
a finanțelor publice solide, care trebuiau îndeplinite de statele membre pentru a adopta euro. Moneda unică a
stimulat comerțul și integrarea economică, facilitând tranzacțiile și eliminând riscul de schimb valutar în zona
euro.
2. Creșterea integrării economice: Tratatul de la Maastricht a consolidat piața internă europeană și a promovat
liberalizarea comerțului și a investițiilor între statele membre. Acesta a eliminat barierele comerciale și a
promovat libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă. Integrarea economică a dus la
creșterea comerțului și a investițiilor, favorizând creșterea economică și crearea de locuri de muncă.
3. Consolidarea cooperării politice și a securității: Tratatul de la Maastricht a întărit cooperarea între statele membre
în domeniul politicii externe și de securitate. Acesta a instituit Politica Externă și de Securitate Comună (PESC),
care a promovat o abordare comună în relațiile externe și a contribuit la consolidarea rolului UE pe scena
internațională. De asemenea, tratatul a permis o cooperare mai strânsă în domeniul justiției și afacerilor interne,
abordând problemele legate de migrație, securitate și cooperare judiciară.

26.Tratatul de la Amsterdam (1997): caracteristică, conținut și efecte

Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 și intrat în vigoare în 1999, a fost un tratat important care a adus
modificări semnificative în cadrul Uniunii Europene (UE). Iată câteva caracteristici, conținut și efecte ale Tratatului
de la Amsterdam:

Caracteristici:

1. Extinderea agendei UE: Tratatul de la Amsterdam a reprezentat o continuare a procesului de reformă și

consolidare a instituțiilor UE. Acesta a extins agendă UE prin adăugarea de noi domenii de competență și
priorități.
2. Accent pe cetățenie și drepturi fundamentale: Tratatul de la Amsterdam a acordat o atenție mai mare cetățeniei
europene și drepturilor fundamentale. Acesta a consolidat drepturile individuale și a introdus Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, care a devenit un document-cheie în protecția drepturilor omului în cadrul UE.
3. Îmbunătățirea procesului decizional: Tratatul a urmărit să simplifice și să eficientizeze procesul decizional în
cadrul UE. Acesta a introdus votul cu majoritate calificată în mai multe domenii, reducând utilizarea votului
unanim și sporind capacitatea UE de a adopta decizii în mod eficient.

Conținut:

1. Instituții și proceduri: Tratatul de la Amsterdam a adus modificări structurale instituțiilor UE. Acesta a extins
competențele Parlamentului European, a consolidat rolul Comisiei Europene și a sporit implicarea Parlamentului
European în procesul de numire al Comisarilor Europeni. De asemenea, tratatul a introdus conceptul de
cooperare consolidată, care permitea un grup de state membre să coopereze într-un domeniu dat, chiar dacă
celelalte state nu erau de acord.
2. Politica Externă și de Securitate Comună (PESC): Tratatul de la Amsterdam a consolidat și extins PESC, facilitând o
mai mare cooperare între statele membre în domeniul politicii externe și de securitate. Acesta a creat funcția de
Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, consolidând coordonarea și
reprezentarea externă a UE.
3. Justiție și afaceri interne: Tratatul de la Amsterdam a extins competențele UE în domeniul justiției și afacerilor
interne. Acesta a introdus cooperarea judiciară în materie penală și a consolidat cooperarea în combaterea
criminalității transfrontaliere, inclusiv în domeniul azilului și al imigrației.

Efecte:

1. Consolidarea drepturilor fundamentale: Tratatul de la Amsterdam a consolidat importanța drepturilor

fundamentale în cadrul UE. A introdus Carta Drepturilor Fundamentale a UE, care a devenit o referință
importantă în protecția și promovarea drepturilor individuale în cadrul Uniunii Europene. Aceasta a oferit
cetățenilor UE un cadru juridic mai puternic pentru a-și exercita și a-și apăra drepturile fundamentale.
2. Extinderea cooperării și coordonării în domeniul politicii externe și de securitate: Tratatul de la Amsterdam a
contribuit la consolidarea și extinderea politicii externe și de securitate comună a UE. Acesta a întărit rolul Uniunii
Europene în chestiunile globale și a sporit capacitatea UE de a acționa unitar în fața provocărilor internaționale.
De asemenea, a permis o mai mare cooperare și coordonare între statele membre în abordarea chestiunilor de
securitate și gestionarea crizelor.
3. Creșterea eficienței procesului decizional: Tratatul de la Amsterdam a urmărit să îmbunătățească eficiența și
funcționarea instituțiilor UE prin simplificarea procesului decizional. Introducerea votului cu majoritate calificată
în anumite domenii a permis luarea deciziilor mai rapid și mai eficient, evitând blocajele care ar fi putut apărea în
cazul votului unanim.

27.Tratatul de la Nisa (2001): caracteristică, conținut și efecte

Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 și intrat în vigoare în 2003, a fost un tratat important al Uniunii Europene (UE)
care a avut ca scop să reformeze instituțiile și procesul de luare a deciziilor UE pentru a face față extinderii UE
către est și pentru a asigura o mai mare eficiență în funcționarea sa. Iată câteva caracteristici, conținut și efecte
ale Tratatului de la Nisa:

Caracteristici:

1. Reforma instituțională: Tratatul de la Nisa a avut ca principală caracteristică reforma instituțională a UE pentru a
face față extinderii către est, întrucât UE urma să primească noi state membre din Europa Centrală și de Est.
Tratatul a modificat structura instituțiilor UE și a redistribuit voturile în Consiliul European pentru a asigura o
reprezentare mai echitabilă a statelor membre.
2. Consolidarea votului cu majoritate calificată: Tratatul de la Nisa a extins utilizarea votului cu majoritate calificată
în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Aceasta a fost o schimbare semnificativă, deoarece a permis luarea
deciziilor în mod mai eficient și a evitat blocajele care puteau apărea în cazul votului unanim.
3. Creșterea rolului Parlamentului European: Tratatul de la Nisa a acordat Parlamentului European un rol mai
important în procesul de luare a deciziilor. Acesta a extins competențele Parlamentului în domenii precum
agricultura, justiția și afacerile interne, și a consolidat puterea Parlamentului de a exercita controlul democratic
asupra instituțiilor UE.

Conținut:

1. Distribuția voturilor în Consiliul European: Tratatul de la Nisa a modificat sistemul de vot în Consiliul European
pentru a asigura o reprezentare mai echilibrată între statele membre. Acesta a introdus un nou sistem de
ponderare a voturilor, care a luat în considerare atât populația statelor membre, cât și numărul de voturi ale
acestora.
2. Extinderea votului cu majoritate calificată: Tratatul de la Nisa a extins utilizarea votului cu majoritate calificată în
Consiliul Uniunii Europene pentru mai multe domenii politice, inclusiv în politica agricolă comună, justiție și
afaceri interne și unele aspecte ale politicii externe și de securitate comună.
3. Dimensiunea socială: Tratatul de la Nisa a consolidat angajamentul UE față de dimensiunea socială. Acesta a
acordat o atenție mai mare protecției sociale, incluziunii sociale și egalității de gen în cadrul politicii UE.

Efecte:

1. Pregătirea pentru extinderea UE: Tratatul de la Nisa a pregătit UE pentru extinderea către est prin modificarea
institțională și redistribuirea voturilor în Consiliul European. Acesta a creat un cadru instituțional și de luare a
deciziilor care să permită integrarea noilor state membre în structurile UE.
2. Eficiența în luarea deciziilor: Extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliul Uniunii Europene a sporit
eficiența procesului decizional al UE. Aceasta a permis adoptarea deciziilor mai rapid și mai eficient, evitând
blocajele care ar fi putut apărea în cazul votului unanim.
3. Consolidarea rolului Parlamentului European: Tratatul de la Nisa a consolidat puterea și influența Parlamentului
European în procesul de luare a deciziilor. Acesta a extins competențele Parlamentului și a sporit controlul
democratic asupra instituțiilor UE, asigurând o mai mare reprezentare și participare a cetățenilor europeni în
procesul decizional.

28.Tratatul de la Lisabona (2007): caracteristică, conținut și efecte

Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 și intrat în vigoare în 2009, a fost un tratat major care a avut ca scop
consolidarea și simplificarea instituțiilor Uniunii Europene (UE) și adaptarea acesteia la noile provocări și nevoi ale
Europei în secolul XXI. Iată câteva caracteristici, conținut și efecte ale Tratatului de la Lisabona:
Caracteristici:

 Simplificarea tratatelor anterioare: Tratatul de la Lisabona a avut ca obiectiv simplificarea și clarificarea

tratatelor anterioare ale UE, cum ar fi Tratatul de la Roma și Tratatul de la Maastricht. Acesta a reunit mai
multe prevederi într-un singur tratat, eliminând redundanța și incoerențele care existau în structura
instituțională și juridică a UE.
 Consolidarea democrației și a transparenței: Tratatul de la Lisabona a acordat o atenție deosebită consolidării
democrației și a transparenței în cadrul UE. Acesta a extins competențele Parlamentului European și a sporit
rolul național al parlamentelor în procesul decizional al UE. De asemenea, a introdus mai multă transparență
în procesul decizional și a consolidat drepturile cetățenilor în relația cu instituțiile UE.
 Consolidarea politicii externe și de securitate comună: Tratatul de la Lisabona a consolidat politica externă și
de securitate comună a UE. Acesta a creat funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politică de securitate și a consolidat coordonarea și reprezentarea externă a UE. Tratatul a avut ca scop
creșterea capacității UE de a acționa unitar în chestiuni de politică externă și securitate.

Conținut:
  Modificări în structura instituțională: Tratatul de la Lisabona a adus modificări semnificative în structura
instituțională a UE. Acesta a creat o funcție nouă, Președintele Consiliului European, care oferă o mai mare
continuitate și coeziune în conducerea Consiliului European. De asemenea, tratatul a consolidat rolul
Parlamentului European și a extins competențele acestuia în diverse domenii.
 Votul cu majoritate calificată: Tratatul de la Lisabona a extins utilizarea votului cu majoritate calificată în
Consiliul Uniunii Europene. Aceasta a permis luarea deciziilor mai eficientă și a redus posibilitatea blocării
deciziilor în Consiliu.
 Cooperare consolidată: Tratatul de la Lisabona a introdus conceptul de "cooperare consolidată" sau "cooperare
întărită". Aceasta permite unui grup de state membre să înainteze înainte într-o anumită sferă de cooperare,
chiar dacă toate statele membre nu doresc sau nu pot participa. Aceasta oferă flexibilitate în procesul de
integrare europeană și permite statelor membre să progreseze în ritm propriu în anumite domenii.

Efecte:
 Consolidarea și simplificarea instituțiilor UE: Tratatul de la Lisabona a contribuit la consolidarea și
simplificarea instituțiilor UE. Acesta a creat un cadru mai coerent și eficient pentru luarea deciziilor și
funcționarea UE, asigurând o mai mare eficiență și claritate în procesul decizional.
 Creșterea democrației și transparenței: Tratatul de la Lisabona a consolidat democrația și transparența în
cadrul UE. Acesta a extins puterea Parlamentului European și a implicat mai mult parlamentele naționale în
procesul decizional al UE. De asemenea, a introdus măsuri pentru o mai mare transparență și participare a
cetățenilor în deciziile UE.
 Consolidarea politicii externe și de securitate comună: Tratatul de la Lisabona a sporit capacitatea UE de a
acționa unitar în chestiuni de politică externă și securitate. Acesta a consolidat reprezentarea externă a UE și a
creat un cadru mai coerent și eficient pentru coordonarea politicilor externe ale statelor membre.
Tratatul de la Lisabona a avut un impact semnificativ în consolidarea și adaptarea UE la noile provocări și nevoi ale
Europei în secolul XXI. Acesta a consolidat instituțiile UE, a sporit democrația și transparența, a consolidat politica
externă și de securitate comună și a consolidat protecția drepturilor fundamentale.

29.Primele uniuni monetare europene

Referințele istorice ale uniunilor monetare demonstrează că Uniunea Economică și Monetară a Europei este un
proiect inedit. Primele manifestări ale unei uniuni de acest gen au avut loc în Grecia Antică, orașele căreia se aliau
pentru a bate o monedă comună.
Primele uniuni monetare europene se referă la eforturile de cooperare monetară și crearea unor monede comune în
Europa înainte de introducerea monedei euro. Iată câteva exemple notabile:

 Uniunea Monetară Scandinavă (1873-1924): A fost prima uniune monetară din Europa și a inclus Danemarca,
Suedia și Norvegia. Aceste țări au stabilit o uniune monetară prin acordarea unui statut legal comun monedei
lor, denumită "coroană scandinavă". Uniunea monetară scandinavă a durat până în 1924, când Norvegia a
decis să se retragă din cauza dificultăților economice.
 Uniunea Monetară Latină (1865-1927): A fost o uniune monetară în care țările participante, inclusiv Franța,
Belgia, Italia, Elveția și Grecia, au stabilit o paritate fixă între monedele lor și o monedă comună, francul
francez fiind moneda de referință. Uniunea Monetară Latină a avut succes în perioada sa inițială, dar a fost
afectată de instabilitatea economică și politică, ceea ce a dus la abandonarea treptată a uniunii până în 1927.
 Zona franc (Franc Zone): A fost o uniune monetară înființată de Franța în perioada postbelică și a inclus
fostele colonii franceze din Africa și alte teritorii sub influența franceză. Aceste țări au adoptat francul francez
ca monedă comună și au avut o legătură fixă cu Banca Franței. Zona franc a contribuit la stabilitatea monetară
în aceste teritorii și la promovarea schimburilor comerciale între ele.
Este important de menționat că aceste uniuni monetare au avut o durată limitată și nu au condus la o integrare
monetară pe termen lung în Europa. Cu toate acestea, ele reprezintă eforturi timpurii de cooperare monetară și pot fi
considerate precursori ai Uniunii Economice și Monetare Europene (UEM) și introducerea monedei euro în 1999.
30.Crearea Uniunii Economice și Monetare a UE

Uniunea Economică și Monetară (UEM) a Uniunii Europene (UE) a fost creată cu scopul de a realiza o integrare
economică mai strânsă și de a introduce o monedă comună în statele membre participante. Procesul de creare a UEM a
fost complex și a implicat mai multe etape importante. Iată o descriere a acestor etape:

 Tratatul de la Maastricht (1992): Tratatul de la Maastricht a stabilit bazele UEM. Acesta a definit criteriile de
convergență necesare pentru participarea la UEM, inclusiv stabilitatea prețurilor, finanțele publice sănătoase,
stabilitatea ratei de schimb și convergența ratelor dobânzilor. Tratatul a stabilit și crearea unui Banc Central
European (BCE) și a deschis calea pentru introducerea monedei euro.
 Faza a treia a Uniunii Economice și Monetare (1999): În 1999, s-a trecut la faza a treia a UEM, numită și
"faza euro". În această etapă, moneda euro a fost introdusă ca monedă electronică și pentru tranzacțiile
financiare și bancare. Totuși, bancnotele și monedele euro au fost introduse fizic abia în 2002.
 Crearea Băncii Centrale Europene (BCE): Tratatul de la Maastricht a stabilit crearea BCE ca instituție centrală
a sistemului monetar al UE. BCE este responsabilă cu politica monetară a zonei euro și cu menținerea
stabilității prețurilor. Ea ia decizii privind politica monetară, emite moneda euro și monitorizează sistemul
financiar al zonei euro.
 Pactul de stabilitate și creștere: În cadrul UEM, statele membre trebuie să respecte Pactul de stabilitate și
creștere, care are scopul de a asigura disciplina fiscală și de a menține finanțele publice sănătoase. Pactul
impune limite privind deficitul bugetar și datoria publică, iar statele membre sunt supuse monitorizării și
sancțiunilor în caz de încălcare a acestor limite.
 Extinderea zonei euro: De-a lungul anilor, zona euro s-a extins prin aderarea unor noi state membre ale UE.
Statele care îndeplinesc criteriile de convergență pot solicita aderarea la zona euro și adoptarea monedei euro
ca monedă oficială. Până în prezent, 19 state membre ale UE au adoptat moneda euro.
Efectele creării UEM și introducerii monedei euro includ promovarea comerțului și investițiilor în interiorul zonei
euro, eliminarea fluctuațiilor valutare și facilitarea călătoriilor și a afacerilor transfrontaliere. Totuși, procesul de
creare a UEM și gestionarea monedei euro au generat și provocări, cum ar fi gestionarea divergențelor mai mari între
economiile naționale, necesitatea unei coordonări mai strânse a politicilor fiscale și a reformelor structurale și
provocările în gestionarea crizelor financiare și a asimetriilor economice între statele membre.
Cu toate acestea, UEM a fost, de asemenea, supusă unor provocări importante. Criza datoriilor suverane din zona
euro, care a izbucnit în 2010, a subliniat vulnerabilitățile și slăbiciunile sistemului și a necesitat măsuri de gestionare a
crizei și de reformă a guvernanței economice în UE. În plus, diferențele economice și sociale între statele membre au
creat tensiuni și au subliniat nevoia de a consolida convergența economică și socială în cadrul UEM.
În concluzie, crearea UEM și introducerea monedei euro au reprezentat un pas important în integrarea economică și
monetară a Europei. Acestea au avut atât efecte pozitive, precum creșterea comerțului și a investițiilor, cât și
provocări, cum ar fi gestionarea divergențelor și a crizelor economice. UEM continuă să fie un subiect de dezbatere și
dezbateri în cadrul UE, iar evoluțiile viitoare vor fi influențate de abordările politice și de schimbările economice și
sociale din Europa.

31.Instituțiile Uniunii Economice și Monetare a UE. Banca Centrală

Europeană.

Instituțiile Uniunii Economice și Monetare (UEM) a Uniunii Europene (UE) includ mai multe entități cheie
responsabile de gestionarea politicii monetare și a aspectelor financiare ale zonei euro. Una dintre cele mai importante
instituții este Banca Centrală Europeană (BCE).
Banca Centrală Europeană (BCE): BCE este instituția centrală a sistemului monetar al UE și are responsabilitatea
principală pentru stabilirea și implementarea politicii monetare în zona euro. Iată câteva aspecte importante legate de
BCE:
  Obiectivele principale: BCE are două obiective principale: menținerea stabilității prețurilor și asigurarea
stabilității sistemului financiar în zona euro. Scopul principal este menținerea unei rate a inflației sub sau
aproape de 2% pe termen mediu.
 Deciziile de politică monetară: Consiliul guvernatorilor BCE este organul de decizie responsabil pentru
politica monetară a zonei euro. Consiliul este format din membrii executivi ai BCE și guvernatorii băncilor
centrale naționale din statele membre ale zonei euro. Consiliul se întâlnește regulat pentru a evalua situația
economică și monetară și pentru a decide asupra măsurilor de politică monetară, cum ar fi nivelul ratei
dobânzii de referință.
 Emiterea monedei euro: BCE are autoritatea exclusivă de a emite moneda euro și de a gestiona rezervele de
valută ale zonei euro.
 Supravegherea bancară: BCE are, de asemenea, un rol important în supravegherea băncilor din zona euro prin
intermediul Mecanismului de Supraveghere Unică (Single Supervisory Mechanism - SSM). Acesta implică
monitorizarea și evaluarea riscurilor bancare și aplicarea regulamentelor și cerințelor prudențiale.
Alte instituții relevante în cadrul UEM includ Eurogrupul, care reprezintă miniștrii de finanțe ai statelor membre ale
zonei euro și promovează coordonarea politicilor economice, și Eurosystemul, care reprezintă BCE și băncile centrale
naționale ale statelor membre ale zonei euro.
Aceste instituții joacă un rol crucial în gestionarea politicilor monetare și a aspectelor financiare în cadrul UEM și
contribuie la menținerea stabilității economice și monetare în zona euro.

32.Zona Euro: caracteristică și politica monetară

Zona euro este o zonă geografică formată din 19 state membre ale Uniunii Europene (UE) care au adoptat moneda
euro ca monedă oficială. Aceste state sunt: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia și Spania.
Caracteristici ale zonei euro:

 Moneda comună: Toate statele membre ale zonei euro au renunțat la monedele lor naționale și au adoptat
moneda euro ca monedă oficială. Euro este utilizat în tranzacțiile comerciale, în sectorul bancar și în viața de
zi cu zi a cetățenilor.
 Politica monetară comună: Zona euro are o politică monetară comună, care este stabilită și implementată de
Banca Centrală Europeană (BCE). BCE are responsabilitatea de a menține stabilitatea prețurilor și de a
promova stabilitatea economică în zona euro prin intermediul instrumentelor de politică monetară, cum ar fi
gestionarea ratei dobânzii și furnizarea de lichidități băncilor.
 Coordonarea politicilor economice: Statele membre ale zonei euro trebuie să respecte coordonarea politicilor
lor economice prin intermediul Pactului de stabilitate și creștere. Acest pact impune limite privind deficitul
bugetar și datoria publică și promovează politici economice sustenabile și responsabile.
 Integrare financiară: Zona euro promovează integrarea financiară între statele membre, facilitând fluxurile
financiare, investițiile transfrontaliere și accesul la piețele financiare comune.
Politica monetară în zona euro este stabilită și implementată de Banca Centrală Europeană (BCE).
Principalele obiective ale politicii monetare sunt:

 Menținerea stabilității prețurilor: BCE are ca obiectiv principal menținerea stabilității prețurilor în zona euro.
Aceasta înseamnă menținerea unei rate a inflației sub sau aproape de 2% pe termen mediu.
 Promovarea stabilității economice: BCE urmărește și promovează stabilitatea economică în zona euro,
inclusiv stabilitatea sistemului financiar și a ratelor de schimb.
Pentru a atinge aceste obiective, BCE utilizează instrumente de politică monetară, cum ar fi gestionarea ratei dobânzii
de referință, operațiuni de piață deschisă pentru a controla lichiditatea în sistemul bancar și alte măsuri non-
convenționale, cum ar fi achizițiile de active (achizițiile de obligațiuni) pentru a influența costurile împrumuturilor și
pentru a stimula economia.
Politica monetară în zona euro este supusă deciziilor Consiliului guvernatorilor BCE, care este format din membrii
executivi ai BCE și guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre ale zonei euro. Consiliul
guvernatorilor se întâlnește în mod regulat pentru a evalua situația economică și monetară și pentru a decide asupra
măsurilor de politică monetară.

33.Parlamentul European: noțiune și evoluția instituțională conform

tratatelor fondatoare

Noțiunea de Parlament European:

Parlamentul European este un organism legislativ cu puteri legislative, bugetare și de supraveghere. Acesta este
compus din reprezentanți aleși direct de cetățenii europeni prin alegeri europene care au loc la nivelul statelor membre
ale UE.
Evoluția instituțională conform tratatelor fondatoare:

 Tratatul de la Roma (1957): Tratatul de la Roma a stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE) și a
introdus un Parlament European numit "Adunarea". Adunarea era alcătuită din membrii delegați de
parlamentele naționale ale statelor membre și avea un rol consultativ în procesul de luare a deciziilor.
 Actul Unic European (1986): Actul Unic European a consolidat puterile Parlamentului European prin
acordarea acestuia a unui rol mai important în adoptarea legislației comunitare. Acesta a introdus procedura de
codecizie între Parlament și Consiliu, prin care cele două instituții erau egale în adoptarea legislației.
 Tratatul de la Maastricht (1992): Tratatul de la Maastricht a consolidat rolul Parlamentului European și a
introdus termenul de "Parlament European". Acesta a primit puteri sporite în domeniile politicii externe,
securității și justiției.
 Tratatul de la Amsterdam (1997): Tratatul de la Amsterdam a extins competențele Parlamentului European în
domeniul justiției și afacerilor interne și a consolidat procedura de codecizie. Acest tratat a introdus și
conceptul de "colegislator" pentru Parlament și Consiliu.
 Tratatul de la Nisa (2001): Tratatul de la Nisa a reformat structura și compoziția Parlamentului European,
precum și sistemul de vot al acestuia, pentru a asigura o reprezentare mai echitabilă a statelor membre.
 Tratatul de la Lisabona (2007): Tratatul de la Lisabona a consolidat și mai mult rolul Parlamentului European.
Acesta a extins procedura de codecizie la aproape toate domeniile politicii UE și a acordat Parlamentului
puteri de control și supraveghere sporite asupra Comisiei Europene.
Astfel, de-a lungul evoluției instituționale conform tratatelor fondatoare, Parlamentul European a câștigat în putere și
influență în procesul decizional al UE. Astăzi, Parlamentul European are un rol semnificativ în adoptarea legislației
UE, supravegherea institională și bugetară, precum și în promovarea intereselor cetățenilor europeni.
Parlamentul European are următoarele atribuții și responsabilități:
Legiferare
Control și supraveghere
Adoptarea bugetului UE
Rețele deputaților europeni
Relații externe
Parlamentul European reprezintă o platformă pentru dezbaterea democratică, pentru formularea politicilor și pentru
promovarea valorilor europene. Este un organ legislativ puternic și un element central al sistemului instituțional al
Uniunii Europene.
34.Parlamentul European: organizare și competențe.

Parlamentul European este organul legislativ al Uniunii Europene (UE) și reprezintă cetățenii europeni. Organizarea și
competențele Parlamentului European sunt reglementate de tratatele UE și de regulamentele interne ale Parlamentului.
Iată o prezentare a principalelor aspecte legate de organizarea și competențele Parlamentului European:
Organizare:

 Președintele Parlamentului European: Este ales de către deputații europeni și prezidează ședințele plenare ale
Parlamentului. Președintele reprezintă Parlamentul European în relațiile externe și în raporturile cu celelalte
instituții europene.
 Biroul Parlamentului European: Este format din președintele Parlamentului European și vicepreședinți. Biroul
are responsabilități administrative și de gestionare a activităților Parlamentului.
 Conferința președinților: Este compusă din președintele Parlamentului European și liderii grupurilor politice
din Parlament. Conferința președinților stabilește ordinea de zi și organizează activitățile legislative ale
Parlamentului.
 Comisiile parlamentare: Parlamentul European are numeroase comisii parlamentare specializate care se ocupă
de diferite domenii de politică. Aceste comisii analizează propunerile legislative, dezbat aspectele specifice și
pregătesc rapoarte și recomandări pentru plenul Parlamentului.
Competențe legislative:
Procedura de codecizie: Parlamentul European are puteri egale cu Consiliul Uniunii Europene în adoptarea legislației
UE. Aceasta înseamnă că Parlamentul trebuie să aprobe și să adopte în mod colectiv actele legislative propuse de
Comisie în colaborare cu Consiliul.
Inițiativa legislativă: Parlamentul European poate iniția legislație europeană prin depunerea de propuneri legislative
către Comisie. Aceasta oferă Parlamentului un rol activ în stabilirea agendei legislative.
Competențe de control și supraveghere:
Supravegherea Comisiei Europene: Parlamentul European exercită control democratic asupra Comisiei Europene.
Relații externe: Parlamentul European desfășoară activități în domeniul relațiilor externe ale UE.
Competențe în domeniul relațiilor externe:

 Acordarea aprobării pentru acordurile internaționale

 Dialog și cooperare internațională:
Parlamentul European joacă un rol esențial în procesul de luare a deciziilor în UE. Prin reprezentarea directă a
cetățenilor europeni și exercitarea puterilor legislative, bugetare și de supraveghere, Parlamentul contribuie la
asigurarea transparenței, responsabilității și participării democratice în cadrul Uniunii Europene.

35.Funcționarea Parlamentului European: ședințele plenare și procedura

legislativă

Parlamentul European funcționează prin intermediul ședințelor plenare și a procedurii legislative. Iată o prezentare a
modului în care funcționează Parlamentul European în ceea ce privește ședințele plenare și procedura legislativă:
Ședințele plenare:

 Locul de desfășurare: Parlamentul European își desfășoară ședințele plenare în clădirea Parlamentului
European din Strasbourg, Franța. Totuși, există și sesiuni suplimentare care au loc la Bruxelles, Belgia.
 Perioade de sesiune: Parlamentul European are 12 perioade de sesiune pe an, fiecare durând în mod obișnuit o
săptămână. Aceste sesiuni includ dezbateri și voturi asupra legislației, audieri ale comisarilor europeni,
întâlniri cu lideri internaționali și alți evenimente relevante.
  Dezbateri și voturi: În cadrul ședințelor plenare, deputații europeni participă la dezbateri pe diverse teme de
interes european și internațional. Aceste dezbateri oferă oportunitatea de a prezenta și de a argumenta diferite
poziții. În final, se desfășoară voturi asupra legislației și a altor chestiuni importante.
Procedura legislativă:

 Propunerea legislativă: Legislația europeană poate fi inițiată fie de Comisia Europeană, fie de Parlamentul
European. Comisia Europeană prezintă propuneri legislative, iar Parlamentul European poate, de asemenea, să
inițieze propuneri legislative prin adoptarea de rapoarte sau rezoluții.
 Comisiile parlamentare: Propunerile legislative sunt trimise comisiilor parlamentare specializate, care
examinează în detaliu textele și dezbat aspectele specifice. Comisiile pot efectua modificări și pot pregăti
rapoarte și recomandări pentru plenul Parlamentului.
 Procedura de codecizie: Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene adoptă legislația europeană prin
procedura de codecizie, în care cele două instituții trebuie să ajungă la un acord. Aceasta implică negocieri și
compromisuri între cele două instituții, iar rezultatul final este adoptat ca act legislativ al UE.
 Votul și adoptarea legislației: Deputații europeni votează asupra propunerilor legislative în cadrul ședințelor
plenare. Pentru a fi adoptate, actele legislative trebuie să obțină o majoritate simplă a voturilor exprimate.
 Implementarea și monitorizarea: După adoptarea legislației, Parlamentul European are responsabilitatea de a
monitoriza implementarea sa și de a asigura că statele membre respectă și aplică corect legislația europeană
adoptată.

36.Comisia Europeană: caracteristică, competențe, organizare, și

funcționare

Comisia Europeană este una dintre instituțiile cheie ale Uniunii Europene și are un rol central în procesul de luare a
deciziilor și în gestionarea afacerilor UE. Iată o prezentare a caracteristicilor, competențelor, organizării și funcționării
Comisiei Europene:
Caracteristici:

 Comisia Europeană este formată din membri numiți, numiți și „comisari”, care reprezintă interesele UE în
ansamblu, nu ale statelor membre individuale.
 Comisia Europeană este independentă și acționează în interesul general al Uniunii Europene, având
responsabilitatea de a proteja tratatele și de a asigura aplicarea corectă a legislației UE.
Competențe:

 Propunerea legislativă: Comisia Europeană are dreptul exclusiv de a prezenta propuneri legislative către
Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene. Propunerile legislative pot viza diverse domenii, cum ar
fi economia, mediul, justiția și libertatea, sau politica externă.
 Gestionarea și implementarea politicilor: Comisia Europeană are responsabilitatea de a gestiona și implementa
politicile și programele UE. Aceasta monitorizează respectarea legislației UE de către statele membre și poate
iniția proceduri de infringement în caz de încălcare a acestora.
 Negocieri internaționale: Comisia Europeană reprezintă Uniunea Europeană în negocierile internaționale cu
alte țări și organizații internaționale. Aceasta negociază acorduri comerciale, acorduri de cooperare și acorduri
în diverse domenii, precum și participă la conferințele și summiturile internaționale.
Organizare și funcționare:

 Președinte: Comisia Europeană este condusă de un președinte, care este ales de către Parlamentul European și
numit de către Consiliul European. Președintele are rolul de a asigura coordonarea și conducerea activităților
Comisiei Europene.
 Comisari: Fiecare stat membru al Uniunii Europene numește câte un comisar în Comisia Europeană.
Comisarii sunt responsabili de diferite domenii de politică și lucrează în echipe specializate numite "direcții
generale".
  Secretariatul General: Secretariatul General al Comisiei Europene oferă sprijin administrativ și tehnic pentru
activitatea Comisiei și asigură coerența și eficiența funcționării acesteia.
 Comitete și grupuri de lucru: Comisia Europeană utilizează comitete și grupuri de lucru pentru a se consulta
cu experți și pentru a facilita procesul de luare a deciziilor în diverse domenii.

37.Curtea de Justiție: caracteristică, competențe, organizare și funcționare

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) este una dintre instituțiile cheie ale Uniunii Europene și are rolul de a
asigura interpretarea și aplicarea uniformă a legislației UE. Iată o prezentare a caracteristicilor, competențelor,
organizării și funcționării Curții de Justiție:
Caracteristici:

 Curtea de Justiție este compusă din judecători numiți din fiecare stat membru al Uniunii Europene. Fiecare
stat membru numește un judecător, iar unii state mai mari pot numi și avocați generali.
 CJUE are sediul în Luxemburg și este compusă din Curtea de Justiție propriu-zisă, Tribunalul General și
Tribunalul Funcției Publice.
Competențe:

 Interpretarea și aplicarea legislației UE: CJUE are rolul de a interpreta legislația UE pentru a asigura
uniformitatea în aplicarea acesteia în toate statele membre. Aceasta asigură respectarea tratatelor europene și a
dreptului european și răspunde la întrebări referitoare la interpretarea și validitatea normelor europene.
 Soluționarea litigiilor între statele membre: CJUE soluționează litigiile între statele membre ale UE, precum și
litigiile dintre instituțiile UE și statele membre sau alte părți.
 Contenciosul în fața Curții: CJUE judecă acțiunile înaintate de statele membre, instituțiile UE, persoane fizice
și juridice împotriva unor măsuri adoptate de instituțiile UE, precum și alte cauze și litigii în care este
implicată legislația UE.
Organizare și funcționare:

 Judecători: CJUE este alcătuită din judecători și avocați generali numiți de statele membre. Fiecare stat
membru numește un judecător, iar avocații generali sunt numiți de comun acord de către statele membre.
 Completuri de judecată: CJUE lucrează în completuri de judecată alcătuite din unul sau mai mulți judecători,
în funcție de caz. Aceste completuri de judecată pot fi Curtea de Justiție, Tribunalul General sau Tribunalul
Funcției Publice.
 Procedurile: CJUE utilizează diferite proceduri pentru soluționarea cauzelor, inclusiv procedura scrisă,
procedura orală și procedura preliminară de interpretare, prin care poate răspunde la întrebări referitoare la
interpretarea legislației UE din partea instanțelor naționale.

38.Metodele de administrare a proceselor integraționiste: unanimitatea,

metodele comunitare și interguvernamentale de adoptare a deciziilor, metoda
deschisă de coordonare, majoritatea calificată

În cadrul procesului de integrare europeană, au fost utilizate diferite metode de administrare a deciziilor și de
coordonare între statele membre. Iată câteva dintre aceste metode:

 Unanimitatea: Unanimitatea reprezintă o metodă prin care deciziile sunt adoptate numai cu acordul unanim al
tuturor statelor membre. Aceasta înseamnă că fiecare stat membru are drept de veto și poate bloca adoptarea
unei decizii. Unanimitatea a fost utilizată în anumite domenii sensibile ale Uniunii Europene, cum ar fi
politica externă și securitatea.
  Metodele comunitare: Metodele comunitare se bazează pe principiul integrării și acțiunii comune a statelor
membre. Acestea implică transferul de competențe de la statele membre la instituțiile europene, cum ar fi
Comisia Europeană și Parlamentul European. Deciziile sunt adoptate prin proceduri legislative specifice, care
pot implica Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene (format din reprezentanți ai statelor
membre). Majoritatea calificată poate fi utilizată în acest context, în care deciziile sunt adoptate cu o
majoritate a statelor membre și a populației acestora.
 Metoda deschisă de coordonare: Metoda deschisă de coordonare este o abordare care implică stabilirea unor
obiective comune și a unor criterii de performanță, dar fiecare stat membru își păstrează autonomia în ceea ce
privește modalitățile de atingere a acestor obiective. În cadrul acestei metode, statele membre își schimbă
experiențele și bunele practici, iar progresele sunt monitorizate și evaluate în mod regulat.
 Majoritatea calificată: Majoritatea calificată este o metodă de adoptare a deciziilor care implică o majoritate a
statelor membre, în funcție de numărul de voturi pe care îl au acestea. Fiecare stat membru are un număr de
voturi în Consiliul Uniunii Europene, în funcție de mărimea sa și de importanța relației cu UE. Deciziile pot fi
adoptate în baza unei majorități calificate, care necesită atât o majoritate a statelor membre, cât și o majoritate
a populației acestora.
Aceste metode de administrare a proceselor integraționiste reflectă diverse abordări și mecanisme prin care statele
membre cooperează și iau decizii în cadrul Uniunii Europene. Utilizarea unei metode sau a combinației lor depinde de
domeniul de acțiune și de gradul de integrare și cooperare dorit între statele membre.

39.Consiliul European: caracteristică, competențe și funcționare

Consiliul European este una dintre instituțiile cheie ale Uniunii Europene (UE) și are un rol important în stabilirea
agendei politice și în furnizarea orientărilor strategice generale. Iată o prezentare a caracteristicilor, competențelor și
funcționării Consiliului European:
Caracteristici:

 Compoziție: Consiliul European este format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale UE, precum
și din președintele Comisiei Europene. Președintele Consiliului European, care este ales pentru un mandat de
doi ani și jumătate, prezidează reuniunile și facilitează dialogul între statele membre.
 Rolul de coordonare și mediere: Consiliul European are un rol important în coordonarea politicilor și
pozițiilor statelor membre ale UE. Aceasta implică facilitarea dialogului și a negocierilor între diferitele părți
implicate pentru a ajunge la un consens și a evita conflictele. Consiliul European poate juca și rolul de
mediere în situații de divergențe sau conflicte între statele membre.
 Funcția de promovare a coeziunii și solidarității: Consiliul European promovează principiul solidarității între
statele membre ale UE. Acesta acționează pentru a asigura că toate statele membre beneficiază de integrarea
europeană și că disparitățile economice, sociale și regionale sunt reduse. Consiliul European poate iniția și
promova politici și măsuri care să asigure coeziunea și dezvoltarea echilibrată a UE.

Competențe:

 Stabilirea agendei politice: Consiliul European stabilește agendele politice și obiectivele strategice ale UE.
Aici se iau decizii cu privire la direcția generală și prioritățile UE în diverse domenii, cum ar fi economia,
politica externă, securitatea, justiția și afacerile interne.
 Orientări și decizii strategice: Consiliul European oferă orientări și direcții strategice pentru activitățile UE.
De asemenea, poate lua decizii cu privire la aspecte semnificative, cum ar fi extinderea UE sau modificările
tratatelor europene.
 Relații externe: Consiliul European joacă un rol important în stabilirea pozițiilor UE în relațiile externe și în
reprezentarea UE pe scena internațională. Aici se discută și se coordonează politica externă și de securitate
comună a UE.
Funcționare:
  Reuniuni periodice: Consiliul European se întrunește de obicei de patru ori pe an în cadrul reuniunilor sale
formale. Aceste reuniuni sunt conduse de președintele Consiliului European și oferă oportunitatea liderilor
statelor membre de a discuta și de a lua decizii privind problemele cheie ale UE.
 Deciziile: Consiliul European ia decizii în mod consensual sau prin majoritate calificată, în funcție de situație
și de domeniul de acțiune. Deciziile adoptate sunt reflectate în concluziile și în declarațiile emise la sfârșitul
reuniunilor.

40.Consiliul Uniunii Europene: competențe, componență și funcționare

Consiliul Uniunii Europene, cunoscut și sub denumirea de Consiliu al Miniștrilor, este una dintre instituțiile cheie ale
Uniunii Europene (UE). Iată o prezentare a competențelor, compoziției și funcționării Consiliului Uniunii Europene:
Competențe:

 Adoptarea legislației: Consiliul Uniunii Europene are puterea de a adopta acte legislative în cadrul UE în
colaborare cu Parlamentul European. Acesta ia decizii privind politici și legi care afectează statele membre și
cetățenii UE în diverse domenii, cum ar fi politica agricolă comună, politica de mediu, politica de ocupare a
forței de muncă, politica externă și multe altele.
 Coordonarea politicilor naționale: Consiliul Uniunii Europene facilitează coordonarea politicilor naționale ale
statelor membre în cadrul Uniunii Europene. Acesta permite statelor membre să-și exprime pozițiile și
interesele lor în diferitele domenii de competență ale UE și să ajungă la un consens în luarea deciziilor.
Compoziție:

 Miniștrii naționali: Consiliul Uniunii Europene este format din miniștrii guvernelor statelor membre, fiecare
țară fiind reprezentată de miniștrii responsabili pentru domeniul specific de politică discutat în ședință. De
exemplu, în Consiliul Agriculturii, miniștrii agriculturii din fiecare stat membru se întâlnesc pentru a discuta
și a lua decizii privind politica agricolă comună.
 Președinția rotativă: Președinția Consiliului Uniunii Europene este deținută de fiecare stat membru pe rând, pe
o perioadă de șase luni. Statul membru care deține președinția conduce ședințele Consiliului, facilitează
discuțiile și acționează ca mediator între statele membre.
Funcționare:

 Reuniuni regulate: Consiliul Uniunii Europene se întrunește în mod regulat în diferite formule, în funcție de
domeniul de politică discutat. Aceste reuniuni pot fi formale sau informale și implică miniștrii responsabili
pentru domeniul respectiv de politică.
 Luarea deciziilor: Deciziile în cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt luate fie prin consens, fie prin vot. În
funcție de domeniul de politică și de importanța deciziei, se poate aplica majoritatea simplă sau majoritatea
calificată, în care voturile sunt ponderate în funcție de dimensiunea și populația fiecărui stat membru.
 Colaborarea cu alte instituții: Consiliul Uniunii Europene lucrează în strânsă colaborare cu Comisia
Europeană și Parlamentul European în procesul decizional al UE.

11.Procedura legislativă ordinară a UE: propunerea legislativă, prima

lectură, a doua lectură, conclierea, a treia lectură, respingerea propunerii

Procedura legislativă ordinară a Uniunii Europene (UE) este procesul prin care sunt adoptate actele legislative ale UE.
Această procedură implică mai multe etape, inclusiv propunerea legislativă, prima lectură, a doua lectură, concluzia
și, în anumite cazuri, a treia lectură. Iată o descriere mai detaliată a acestor etape:

 Propunerea legislativă: Propunerea legislativă este inițiată de Comisia Europeană, care este responsabilă
pentru elaborarea politicilor și propunerilor legislative la nivelul UE. Propunerile legislative pot viza diverse
domenii, cum ar fi piața internă, mediu, justiție, transport etc.
  Prima lectură: După ce Comisia Europeană a prezentat propunerea legislativă, aceasta este transmisă
Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene pentru dezbatere și adoptare. Parlamentul European
și Consiliul examinează propunerea și își exprimă pozițiile și amendamentele. Dacă cele două instituții ajung
la un acord, propunerea poate fi adoptată în prima lectură.
 A doua lectură: Dacă Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene nu ajung la un acord în prima
lectură sau dacă propunerea a fost modificată semnificativ în timpul primei lecturi, se trece la a doua lectură.
În această etapă, Parlamentul European și Consiliul își prezintă pozițiile și negociază pentru a ajunge la un
consens. Dacă există un acord, propunerea poate fi adoptată în a doua lectură.
 Concilierea: Dacă Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene nu reușesc să ajungă la un acord în a
doua lectură, se trece la etapa concilierii. Aceasta implică convocarea unui comitet de conciliere, format din
reprezentanți ai Parlamentului European și Consiliului, pentru a negocia și a ajunge la un compromis.
Comitetul de conciliere are sarcina de a reconcilia pozițiile celor două instituții și de a ajunge la un text
comun.
 A treia lectură (opțională): Dacă, după etapa concilierii, se ajunge la un text comun, acesta este supus atât
Parlamentului European, cât și Consiliului Uniunii Europene pentru aprobare în a treia lectură. În această
etapă, cele două instituții pot aproba textul comun sau pot solicita modificări suplimentare.
 Respingerea propunerii: În oricare dintre etapele procesului legislativ, fie Parlamentul European, fie Consiliul
Uniunii Europene poate respinge propunerea legislativă. În acest caz, procedura legislativă se încheie și
propunerea nu este adoptată.

Continuarea procedurii legislative după etapa a treia, în cazul în care propunerea a fost aprobată de Parlamentul
European și Consiliul Uniunii Europene, implică adoptarea formală a actului legislativ. Aceasta include etapele
următoare:

 Semnarea și publicarea
 Transpunerea în legislația națională:
 Monitorizare și implementare:
 Evaluarea și revizuirea

Prin urmare, procedura legislativă ordinară asigură o cale structurată și democratică de adoptare a actelor legislative
la nivelul Uniunii Europene, implicând negocieri, dezbateri și compromisuri între Parlamentul European și Consiliul
Uniunii Europene, în beneficiul cetățenilor și statelor membre ale UE.

12.Comitetul Economic și Social European: caracteristică, componență,

organizare și proceduri

Comitetul Economic și Social European (CESE) este o instituție consultativă a Uniunii Europene care reprezintă
interesele organizațiilor economice și sociale și ale societății civile. Iată o descriere a caracteristicilor, compoziției,
organizării și procedurilor Comitetului Economic și Social European:
Caracteristică:

 Comitetul Economic și Social European are rolul de a oferi avize consultative asupra politicilor și legislației
propuse de Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European. Aceste avize sunt luate
în considerare în procesul decizional al Uniunii Europene.
 CESE reprezintă o gamă largă de interese economice și sociale, inclusiv sindicate, organizații patronale,
organizații agricole, organizații de mediu, organizații ale consumatorilor și alte organizații relevante din
societatea civilă.
 Scopul CESE este de a promova dialogul între instituțiile europene și societatea civilă, facilitând implicarea
acestora în formularea politicilor UE și asigurându-se că deciziile luate de Uniunea Europeană sunt în
concordanță cu nevoile și preocupările diferitelor sectoare ale societății.
Componență:

 CESE este compus din membri numiți de către statele membre ale Uniunii Europene. Acești membri
reprezintă interesele economice și sociale ale statelor lor și sunt desemnați pentru un mandat de patru ani, cu
posibilitatea de renumire.
 Comitetul este alcătuit din aproximativ 350 de membri, care sunt distribuiți în trei grupuri: grupul
reprezentanților angajaților, grupul reprezentanților angajatorilor și grupul reprezentanților diverselor sectoare
ale societății civile.
 Membrii CESE nu acționează în numele propriu, ci reprezintă organizațiile și interesele pe care le reprezintă.
Organizare:

 CESE este condus de un președinte și de un birou compus din vicepreședinți. Aceștia sunt aleși din rândul
membrilor CESE și au rolul de a coordona activitățile Comitetului.
 Comitetul este organizat în secții specializate, care acoperă diverse domenii tematice, cum ar fi economia și
politica monetară, piața internă, coeziunea economică și socială, mediu, transport, agricultură etc.
 CESE colaborează strâns cu alte instituții ale UE, în special cu Comisia Europeană, Parlamentul European și
Consiliul Uniunii Europene, pentru a-și îndeplini rolul consultativ.
Proceduri:

 Avizele adoptate de CESE sunt rezultatul unei dezbateri și consultări aprofundate cu membrii comitetului și
cu organizațiile reprezentate de aceștia. Aceste avize reflectă poziția și recomandările Comitetului cu privire la
aspectele tratate.
 Avizele CESE sunt prezentate oficial către Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul
European. Aceste instituții iau în considerare avizele CESE în procesul decizional și pot face modificări în
proiectele legislative pe baza recomandărilor primite.
 În plus, CESE poate iniția propuneri legislative proprii și poate solicita Comisiei Europene să elaboreze
propuneri legislative în anumite domenii de interes.

13.Curtea de Conturi Europeană: caracteristică, competență, structură,

rapoarte

Curtea de Conturi Europeană (CCE) este una dintre instituțiile Uniunii Europene și are rolul de a controla legalitatea și
regularitatea utilizării fondurilor publice ale UE. Iată o descriere a caracteristicilor, competențelor, structurii și
rapoartelor Curții de Conturi Europene:
Caracteristică:

 CCE este instituția responsabilă cu auditul și verificarea financiară a tuturor veniturilor și cheltuielilor Uniunii
Europene. Aceasta acționează independent și obiectiv în exercitarea mandatului său și are ca scop asigurarea
că banii contribuabililor europeni sunt cheltuiți într-un mod eficient, legal și transparent.
Competență:

 CCE controlează legalitatea și regularitatea tuturor tranzacțiilor și operațiunilor financiare ale Uniunii
Europene, inclusiv bugetul UE, fondurile structurale, politica agricolă comună și alte programe și politici ale
UE.
 CCE verifică dacă cheltuielile și veniturile sunt efectuate în conformitate cu regulamentele și procedurile
aplicabile, dacă gestionarea financiară este adecvată și dacă există suficiente controale interne.
 Curtea de Conturi Europeană are dreptul de a efectua inspecții, audieri și investigații în toate instituțiile și
organizațiile UE și în statele membre ale UE pentru a-și îndeplini mandatul.
Structură:

 CCE este compusă din membri independenți, numiți de către statele membre ale Uniunii Europene. Fiecare
stat membru numește un membru al Curții de Conturi Europeană, iar acești membri acționează în interesul
general al UE, nu reprezintă interesele naționale.
 Membrii Curții de Conturi Europeană sunt selectați pe baza competenței lor profesionale și independenței față
de orice influență externă. Aceștia au un mandat de șase ani și pot fi renumiți pentru un al doilea mandat.
Rapoarte:

 CCE prezintă rapoarte anuale și speciale Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene și altor
instituții ale UE, în care sunt prezentate constatările și concluziile auditului său.
 Rapoartele CCE oferă evaluări și recomandări privind gestionarea financiară a Uniunii Europene, identificând
probleme, riscuri și îmbunătățiri potențiale.
 Aceste rapoarte sunt utilizate de instituțiile UE și de statele membre pentru a îmbunătăți gestionarea financiară
și pentru a asigura o mai bună responsabilitate și transparență în utilizarea fondurilor publice.

14.Comitetul Regiunilor: caracteristică, obiective, organizare, funcționare,

competențe

Comitetul Regiunilor (CdR) este o instituție a Uniunii Europene care reprezintă interesele regionale și locale ale
statelor membre. Iată o descriere a caracteristicilor, obiectivelor, organizării, funcționării și competențelor
Comitetului Regiunilor:

Caracteristică:

 Comitetul Regiunilor este o instituție consultativă a Uniunii Europene, înființată în 1994, cu scopul de a
asigura participarea și implicarea autorităților regionale și locale în procesul decizional al UE.
 CR reprezintă interesele regiunilor și orașelor la nivelul Uniunii Europene, având rolul de a asigura că
perspectiva regională și locală este luată în considerare în elaborarea politicilor și legislației UE.

Obiective:

 Principalele obiective ale Comitetului Regiunilor sunt:

 Să ofere avize și recomandări cu privire la politicile și legislația UE care afectează regiunile și orașele.
 Să promoveze cooperarea și schimbul de bune practici între autoritățile regionale și locale din diferite state
membre.
 Să consolideze coeziunea teritorială și dezvoltarea echilibrată în cadrul UE.
 Să asigure o reprezentare eficientă a intereselor regionale și locale în procesul decizional al UE.

Organizare și funcționare:

 CdR este format din membri numiți de către statele membre, care reprezintă autoritățile regionale și locale.
Acești membri sunt selectați în funcție de competențele și experiența lor în domeniul afacerilor europene.
 Comitetul Regiunilor este condus de un președinte și de un birou, aleși dintre membrii săi. Președintele are
rolul de a reprezenta CdR și de a coordona activitățile acestuia.
 CdR organizează plenare regulate, în care membrii se adună pentru a discuta și a adopta avizele și
recomandările lor. De asemenea, se desfășoară activități de lucru în comitete și grupuri de lucru specializate.

Competențe:

 Comitetul Regiunilor are dreptul de a emite avize și recomandări cu privire la politicile și legislația UE care
afectează regiunile și orașele.
  CdR este consultat de către Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European în
legătură cu diferite aspecte ale politicii și legislației UE.
 Prin intermediul avizelor și recomandărilor sale, CdR își propune să asigure o reprezentare adecvată și
eficientă a intereselor regionale și locale în procesul decizional al UE.

15.Banca Europeană de Investiții: caracteristică, funcții, componență

Banca Europeană de Investiții (BEI) este o instituție financiară a Uniunii Europene care are rolul de a sprijini
proiectele de investiții care susțin obiectivele politice și economice ale UE. Iată o descriere a caracteristicilor,
funcțiilor și compoziției Băncii Europene de Investiții:
Caracteristică:

 BEI a fost înființată în 1958 și este una dintre cele mai mari și mai importante instituții financiare
internaționale. Acționarii săi sunt statele membre ale Uniunii Europene.
 Scopul principal al Băncii Europene de Investiții este de a contribui la promovarea coeziunii economice și
sociale în cadrul UE și de a susține dezvoltarea durabilă, inovarea și crearea de locuri de muncă.
Funcții:

 BEI acordă împrumuturi, garanții și investiții pentru proiecte de investiții de amploare, în principal în
domeniile infrastructurii, energiei, transporturilor, mediului, cercetării și dezvoltării, întreprinderilor mici și
mijlocii și educației.
 Banca Europeană de Investiții lucrează în strânsă colaborare cu alte instituții financiare internaționale și cu
sectorul privat pentru a mobiliza resurse suplimentare pentru proiectele de investiții.
 BEI oferă expertiză tehnică și financiară pentru a sprijini dezvoltarea și implementarea proiectelor de
investiții, contribuind la creșterea economică și crearea de locuri de muncă în UE.
Componență:

 Consiliul Guvernatorilor este organul suprem de decizie al Băncii Europene de Investiții și este format din
miniștrii de finanțe ai statelor membre ale UE.
 Consiliul Director al BEI este responsabil de gestionarea curentă a băncii și este compus din reprezentanți ai
statelor membre și ai Comisiei Europene.
 Președintele BEI este numit de către Consiliul Guvernatorilor și este responsabil de conducerea și
reprezentarea băncii la nivel internațional.
 Banca Europeană de Investiții joacă un rol crucial în finanțarea proiectelor de investiții în UE, sprijinind
dezvoltarea economică și socială și contribuind la realizarea obiectivelor politice ale Uniunii Europene.

16.Ombudsmanul European: caracteristică, obiective, mandat, domenii de

competență, activități

Ombudsmanul European este o instituție independentă, creată pentru a proteja drepturile cetățenilor și a rezolva
plângerile împotriva instituțiilor și organismelor Uniunii Europene (UE). Iată câteva informații despre caracteristicile,
obiectivele, mandatul, domeniile de competență și activitățile Ombudsmanului European:
Caracteristici:

 Independent: Ombudsmanul European este independent și nu primește instrucțiuni de la nicio altă autoritate
sau organizație.
 Neutru și imparțial: Ombudsmanul European tratează toate plângerile și investigațiile în mod imparțial și
neutru, fără a fi părtinitor față de nicio parte.
  Confidențialitate: Ombudsmanul European protejează confidențialitatea plângerilor și identității reclamanților,
în conformitate cu normele de protecție a datelor.
Obiective:

 Protejarea drepturilor cetățenilor: Ombudsmanul European are ca obiectiv principal protejarea drepturilor
fundamentale ale cetățenilor UE, inclusiv dreptul la buna guvernare și drepturile administrative.
 Consolidarea transparenței și responsabilității: Ombudsmanul European urmărește să asigure o administrare
transparentă și responsabilă în cadrul instituțiilor și organismelor UE.
 Creșterea încrederii cetățenilor în instituțiile UE: Ombudsmanul European își propune să consolideze
încrederea cetățenilor în instituțiile și organizațiile UE prin abordarea plângerilor și soluționarea
neconcordanțelor într-un mod just și eficient.
 Mandat: Mandatul Ombudsmanului European este de a investiga plângerile împotriva instituțiilor și
organismelor UE, inclusiv Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și alte
agenții și organisme ale UE. Ombudsmanul European poate primi plângeri de la cetățeni, rezidenți, organizații
și alte entități care se consideră afectate de acțiunile instituțiilor UE.
 Domenii de competență: Ombudsmanul European are competență în ceea ce privește încălcările drepturilor
fundamentale, deficiențele în buna guvernare și neregulile administrative în cadrul instituțiilor UE. Acestea
pot include discriminarea, abuzul de putere, încălcarea procedurilor legale și administrarea defectuoasă.
Activități:

 Investigarea plângerilor: Ombudsmanul European investighează plângerile primite și poate iniția investigații
de proprie inițiativă în cazul unor nereguli grave.
 Medierea și soluționarea plângerilor: Ombudsmanul European poate mediatiza conflictele între cetățeni și
instituțiile UE, încercând să ajungă la o soluție amiabilă între părți. Dacă nu se poate ajunge la o rezolvare pe
cale amiabilă, Ombudsmanul European poate emite recomandări neobligatorii către instituția în cauză.
 Promovarea bunei guvernări: Ombudsmanul European monitorizează și promovează principiile bunei
guvernări în cadrul instituțiilor UE, oferind îndrumări și sfaturi pentru îmbunătățirea practicilor
administrative.
 Informarea și conștientizarea publicului: Ombudsmanul European informează cetățenii și organizațiile despre
drepturile lor și despre modalitățile de a înainta plângeri către instituțiile UE. De asemenea, Ombudsmanul
European desfășoară activități de conștientizare pentru a promova o mai bună înțelegere a rolului său și a
drepturilor cetățenilor.
 Colaborarea cu alte organisme și rețele: Ombudsmanul European colaborează cu alte organisme similare, atât
la nivel național, cât și internațional, pentru a schimba informații și bune practici în domeniul protecției
drepturilor cetățenilor.

17.Sursele legislative ale Uniunii Europene

Sursele legislative ale Uniunii Europene sunt definite în tratatele europene și includ următoarele:

 Tratatele Europene: Acestea sunt tratatele fondatoare ale Uniunii Europene, care stabilesc structura,
competențele și obiectivele UE. Cele mai importante tratate sunt Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul
de la Lisabona) și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
 Regulamente: Regulamentele sunt acte legislative cu aplicabilitate directă în toate statele membre ale UE și nu
necesită transpunerea în legislația națională. Acestea sunt obligatorii în întregime și au putere de lege.
 Directive: Directivele sunt acte legislative care stabilesc obiectivele generale și rezultatele pe care statele
membre trebuie să le atingă în cadrul legislației naționale. Cu toate acestea, statele membre au libertatea de a
alege forma și mijloacele prin care implementează directivele în legislația lor națională.
 Decizii: Deciziile sunt acte legislative specifice unor entități sau persoane individuale și sunt obligatorii pentru
acestea. Deciziile pot fi luate de către instituțiile UE sau de către statele membre.
  Recomandări și avize: Recomandările și avizele sunt acte neobligatorii prin care instituțiile UE oferă orientări
și sfaturi cu privire la anumite probleme sau situații.
 Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene: Deciziile și interpretările Curții de Justiție a Uniunii
Europene stabilesc jurisprudența și au o influență semnificativă asupra interpretării și aplicării legislației
europene de către statele membre și instituțiile UE.
Acestea sunt principalele surse legislative ale Uniunii Europene. Este important de menționat că Uniunea Europeană
are un sistem complex de elaborare a legislației, implicând participarea și negocierile între instituțiile UE, precum
Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană.

18.Principiul subsidiarității: semnificație și finalitate

Principiul subsidiarității este unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene (UE). Acest principiu
este definit în Tratatul privind Uniunea Europeană și are ca scop asigurarea unei abordări eficiente și
echilibrate în exercitarea competențelor de către UE și statele membre.
Semnificația principiului subsidiarității constă în faptul că UE acționează doar atunci când acțiunea la
nivelul național nu poate fi realizată în mod eficient și adecvat la nivelul statelor membre. În esență,
Uniunea Europeană are competență exclusivă doar în domeniile în care poate obține rezultate mai bune și
mai eficiente decât statele membre însele. În toate celelalte domenii, competența revine statelor membre.
Finalitatea principiului subsidiarității în cadrul UE este de a asigura o distribuție corectă și rațională a
competențelor între nivelurile naționale și nivelul european. Acesta urmărește să evite centralizarea
excesivă a puterii la nivelul UE și să respecte autonomia și diversitatea statelor membre.
Principiul subsidiarității este adesea considerat un mecanism de control și verificare a extinderii
competențelor UE și de protecție a autonomiei statelor membre. El se aplică în procesul decizional al UE,
unde instituțiile europene și statele membre trebuie să demonstreze necesitatea și eficiența intervenției la
nivelul UE înainte de adoptarea unor măsuri legislative sau administrative.
Astfel, principiul subsidiarității își propune să mențină un echilibru între acțiunea comună la nivelul UE și
competența statelor membre, în vederea garantării unei guvernări eficiente, responsabile și democratice în
cadrul Uniunii Europene.

19.Proceduri decizionale supranaționale: procedura legislativă ordinară,

procedura de consultare, procedura de aprobare

În cadrul Uniunii Europene (UE), există mai multe proceduri decizionale supranaționale care sunt utilizate în procesul
de elaborare și adoptare a actelor legislative. Cele trei proceduri decizionale supranaționale principale sunt:
procedura legislativă ordinară (cunoscută anterior sub numele de procedura de codecizie), procedura de consultare
și procedura de aprobare.

 Procedura legislativă ordinară: Această procedură, care este cea mai utilizată în prezent, implică Parlamentul
European și Consiliul Uniunii Europene ca instituții legislative. Aceasta se aplică în majoritatea domeniilor
politicii UE și constă în adoptarea în comun a unui act legislativ. Propunerea legislativă este elaborată de
către Comisia Europeană și este supusă dezbaterilor și amendamentelor în cadrul Parlamentului European și
Consiliului. În general, aceste două instituții trebuie să ajungă la un acord asupra textului final prin
 intermediul unui proces de negociere. Parlamentul European are puteri depline de co-decizie și trebuie să fie
de acord cu Consiliul pentru ca actul legislativ să fie adoptat.
 Procedura de consultare: Această procedură este utilizată în domenii specifice în care Parlamentul European
nu are drept de co-decizie. În această procedură, Comisia Europeană propune un act legislativ, iar Consiliul
solicită părerea Parlamentului European. Parlamentul poate adopta amendamente și poate emite un aviz cu
privire la propunere, însă decizia finală revine Consiliului.
 Procedura de aprobare: Această procedură este aplicată în domenii foarte restrânse, cum ar fi adoptarea de
tratate internaționale, aderarea unor state membre noi și modificări ale tratatelor UE. În această procedură,
Consiliul primește aprobarea Parlamentului European pentru a adopta un act legislativ.

Este important de menționat că Tratatul de la Lisabona a adus modificări semnificative în ceea ce privește
procedurile decizionale supranaționale. Aceste modificări au consolidat rolul Parlamentului European și au extins
utilizarea procedurii legislative ordinare în detrimentul altor proceduri.

20.Procedurile decizionale interguvernamentale: procedura de modificare a

tratatelor, procedura de activare a clauzelor pasarela, procedura de aderare,
procedura de cooperare consolidată, procedura de luare a deciziilor în
domeniul afacerilor externe

În cadrul Uniunii Europene (UE), există și proceduri decizionale interguvernamentale care implică
statele membre și sunt utilizate în anumite situații specifice. Aceste proceduri decizionale includ:

1. Procedura de modificare a tratatelor: Modificarea tratatelor UE necesită aprobarea unanimă a

statelor membre prin intermediul procesului de ratificare la nivel național. O propunere de
modificare a tratatelor poate fi inițiată de către statele membre, de către Comisia Europeană sau
de către Parlamentul European, iar modificarea intră în vigoare numai după ce a fost ratificată de
către toate statele membre conform propriilor lor proceduri constituționale.
2. Procedura de activare a clauzelor pasarelă: Clauzele pasarelă (sau clauzele de derogare) permit
trecerea de la luarea deciziilor la nivel unanim în cadrul Consiliului la luarea deciziilor prin
majoritate calificată sau procedura legislativă ordinară în anumite domenii. Această procedură
necesită adoptarea unei decizii de către Consiliu, care poate fi luată fie cu unanimitatea statelor
membre, fie cu o majoritate calificată și acordul Parlamentului European. De obicei, clauzele
pasarelă sunt utilizate pentru a extinde competențele UE în domenii care necesită o mai mare
eficiență decizională.
3. Procedura de aderare: Această procedură este aplicată în cazul în care un stat dorește să devină
membru al UE. Procesul de aderare necesită negocierea și încheierea unui tratat de aderare între
statul solicitant și Uniunea Europeană, care ulterior trebuie ratificat de toate statele membre
conform propriilor lor proceduri constituționale.
4. Procedura de cooperare consolidată: Această procedură permite unui grup de state membre să
coopereze și să avanseze într-un domeniu specific, chiar dacă celelalte state membre nu doresc
sau nu pot participa. Statele membre care doresc să inițieze cooperarea consolidată trebuie să
notifice Comisia Europeană și celelalte state membre, iar aceasta trebuie să fie aprobată de
Consiliu cu o majoritate calificată și acordul Parlamentului European.
5. Procedura de luare a deciziilor în domeniul afacerilor externe: În domeniul afacerilor externe,
deciziile sunt luate de Consiliu prin adoptarea unei poziții comune sau a unei acțiuni comune, care
necesită acordul unanim al statelor membre.
 Aceste proceduri decizionale interguvernamentale reflectă implicarea și responsabilitatea statelor
membre în procesul decizional al Uniunii Europene în anumite situații specifice, asigurându-se că
interesele și preocupările acestora sunt luate în considerare.

21.Procedura bugetară a Parlamentului European și Consiliului UE

Procedura bugetară a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene este procesul prin
care se adoptă bugetul Uniunii Europene pentru un an fiscal. Această procedură este reglementată
de Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și de un regulament specific privind
procedura bugetară.

Iată pașii principali ai procedurii bugetare:

1. Propunerea Comisiei Europene: Comisia Europeană este responsabilă de elaborarea și prezentarea

propunerii preliminare de buget a UE pentru anul următor. Propunerea se bazează pe nevoile și
prioritățile stabilite de către Comisia Europeană și de către statele membre.
2. Poziția Parlamentului European: Parlamentul European are un rol important în procesul bugetar.
După ce primește propunerea Comisiei Europene, Parlamentul examinează și analizează detaliile
bugetului. De asemenea, Parlamentul stabilește propriile sale priorități și face amendamente la
propunerea Comisiei. Aceste amendamente sunt supuse dezbaterilor și votului în cadrul
Parlamentului.
3. Poziția Consiliului UE: Consiliul Uniunii Europene reprezintă statele membre și are puterea de a
adopta poziția lor privind bugetul UE. Consiliul analizează propunerea Comisiei și amendamentele
propuse de Parlamentul European și își stabilește propriile priorități și modificări. Dacă există
divergențe între Consiliu și Parlament, acestea sunt discutate și negociate în cadrul unui dialog
tripartit între Parlament, Consiliu și Comisie.
4. Concilierea: Dacă există diferențe semnificative între Parlamentul European și Consiliu, se
organizează o etapă de conciliere. În cadrul acestei etape, reprezentanții Parlamentului și
Consiliului se întâlnesc pentru a ajunge la un acord privind bugetul final. Această etapă implică
negocieri și compromisuri între cele două instituții.
5. Adoptarea bugetului: După finalizarea negocierilor, bugetul final este supus votului în Parlamentul
European și Consiliu. Dacă ambele instituții sunt de acord cu bugetul, acesta este adoptat și devine
bugetul Uniunii Europene pentru anul fiscal următor.

Este important de menționat că Parlamentul European are puteri crescute în cadrul procedurii
bugetare, ca urmare a procesului de codecizie introdus prin Tratatul de la Lisabona. Aceasta
înseamnă că Parlamentul are dreptul de a respinge sau de a modifica bugetul propus de Comisie și
că trebuie să fie de acord cu Consiliul pentru a adopta bugetul final.

22.Constituirea dimensiunii politice și de apărare a UE

Constituirea dimensiunii politice și de apărare a Uniunii Europene (UE) a evoluat în decursul timpului prin
intermediul diferitelor tratate și inițiative. Aceasta a fost o consecință a dorinței de a consolida capacitatea UE de
 a aborda provocările politice și de securitate din Europa și din întreaga lume. Iată câteva etape și inițiative
importante în constituirea acestei dimensiuni:

1. Tratatul de la Maastricht (1992): Acest tratat a introdus Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) ca o
dimensiune distinctă a cooperării UE. PESC a prevăzut consolidarea coordonării politice între statele membre și
acțiunea comună în domeniul afacerilor externe și de securitate.
2. Tratatul de la Amsterdam (1997): Acest tratat a extins și a consolidat politica externă a UE, inclusiv prin crearea
funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. În același timp, s-a
recunoscut că UE ar trebui să dezvolte capacități militare în sprijinul operațiunilor de gestionare a crizelor.
3. Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA) (1999): Acesta a fost un document adoptat la Consiliul
European de la Helsinki care a reafirmat dorința UE de a dezvolta capacități militare și de a participa la operațiuni
de gestionare a crizelor.
4. Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună (PESD) (2000): Această inițiativă a consolidat PESA prin
crearea structurilor și instrumentelor necesare pentru planificarea și desfășurarea operațiunilor de gestionare a
crizelor ale UE.
5. Tratatul de la Lisabona (2007): Acest tratat a adus modificări semnificative în domeniul politicii externe și de
securitate a UE. A introdus o cooperare structurată permanentă (CSP) pentru consolidarea cooperării în domeniul
apărării și a stabilit Agencia Europeană de Apărare pentru a sprijini dezvoltarea și cooperarea în materie de
apărare.
6. Inițiativa privind cooperarea structurată permanentă (CSP) (2017): Aceasta este o inițiativă care permite unui grup
de state membre să coopereze mai strâns în domeniul apărării și să își dezvolte capacitățile militare împreună.

De-a lungul anilor, UE a dezvoltat și implementat o serie de operațiuni militare și civile de gestionare a crizelor,
precum și o serie de instrumente și structuri în domeniul politicii externe și de securitate. Acestea includ Serviciul
European de Acțiune Externă, structurile de planificare și conducere pentru operațiunile militare și civile, precum
și fonduri și programe

23.Politica Externă și de Securitate Comună: obiective și instrumente

Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) reprezintă o componentă importantă a Uniunii

Europene (UE) și are ca obiectiv promovarea valorilor și intereselor UE în relațiile externe și
abordarea provocărilor de securitate. Aceasta acoperă o gamă largă de aspecte, inclusiv
diplomație, dezvoltare, drepturile omului, gestionarea conflictelor și prevenirea amenințărilor la
adresa securității.

Obiectivele PESC includ următoarele:

1. Promovarea păcii și securității: PESC urmărește promovarea păcii și securității în întreaga lume.
Acesta se concentrează pe prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și promovarea unei ordini
internaționale bazate pe reguli.
2. Protejarea valorilor și intereselor UE: PESC are scopul de a promova valorile și interesele UE în
relațiile externe. Acestea includ promovarea democrației, drepturilor omului, statului de drept,
dezvoltării durabile și comerțului liber.
3. Consolidarea relațiilor cu partenerii globali: PESC vizează consolidarea relațiilor UE cu partenerii
globali prin intermediul dialogului politic, cooperării economice, ajutorului pentru dezvoltare și
diplomației. Obiectivul este de a contribui la stabilitatea și prosperitatea globală.

Pentru a atinge aceste obiective, UE utilizează o serie de instrumente în cadrul PESC:

1. Dialogul politic: UE desfășoară dialoguri politice cu alte state și organizații internaționale pentru a
promova valorile și interesele sale și pentru a aborda provocările comune.
2. Diplomația și negocierile: Diplomația și negocierile reprezintă instrumente esențiale utilizate de UE
pentru a rezolva conflictele și a ajunge la soluții negociate în diferite regiuni și situații.
3. Acțiunea comună și operațiunile civile și militare: UE poate lansa acțiuni comune și operațiuni civile
și militare pentru a răspunde la crize și amenințări la adresa securității. Acestea pot include misiuni
de gestionare a crizelor, monitorizare a alegerilor, sprijin pentru reconstrucție post-conflict sau
combaterea pirateriei.
4. Ajutorul pentru dezvoltare: UE utilizează instrumentele sale de ajutor pentru dezvoltare pentru a
sprijini țările partenere în promovarea dezvoltării durabile, guvernării eficiente și respectării
drepturilor omului.
5. Sancțiuni și embargouri: UE poate utiliza sancțiuni și embargouri ca instrumente pentru a exercita
presiuni asupra unor state sau entități care încalcă principiile și valorile UE sau care amenință
securitatea și stabilitatea regională sau globală

24.Serviciul European de Acțiune Externă și delegațiile UE: organizare și

funcționare

Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) este un organism al Uniunii Europene (UE) care are
rolul de a sprijini Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate în
coordonarea și implementarea politicii externe și de securitate a UE. Iată câteva informații despre
organizarea și funcționarea SEAE și delegațiile UE:

1. Organizare:
 Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate (numit și
Vicepreședinte al Comisiei Europene) conduce SEAE și reprezintă UE în afacerile externe.
 SEAE are sediul la Bruxelles și este format din personal din cadrul Comisiei Europene, al statelor
membre ale UE și al altor organisme ale UE.
 Structura SEAE cuprinde servicii centrale, divizii geografice și tematice, precum și delegații ale UE în
străinătate.
2. Funcționare:
 SEAE sprijină Înaltul Reprezentant în exercitarea atribuțiilor sale, inclusiv în elaborarea și
implementarea politicii externe și de securitate a UE.
 SEAE asigură coerența și coeziunea acțiunilor UE în domeniul afacerilor externe prin intermediul
consultărilor și cooperării strânse cu statele membre și celelalte instituții ale UE.
 SEAE coordonează și sprijină activitățile diplomatice ale UE la nivel global, inclusiv prin intermediul
delegațiilor UE din străinătate.
3. Delegațiile UE:
 Delegațiile UE sunt reprezentanțele diplomatice ale UE în țările terțe și organizațiile internaționale.
 Delegațiile UE sunt conduse de șefii delegației, care sunt diplomați și oficiali ai UE.
 Delegațiile UE promovează interesele și valorile UE în țările gazdă, sprijină implementarea politicii
externe a UE și asigură coordonarea activităților UE în cadrul acestora.
 Delegațiile UE furnizează informații și analize, desfășoară dialog politic, sprijină implementarea
ajutorului pentru dezvoltare și desfășoară alte activități specifice în funcție de nevoile și contextul
local.
 Atât SEAE, cât și delegațiile UE joacă un rol important în promovarea și implementarea politicii
externe și de securitate a UE. Acestea facilitează dialogul politic, promovează interesele UE și susțin
coeziunea și coerența acțiunilor UE la nivel global.

25.Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de

securitate

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate (HR/VP) este un post cheie în
cadrul Uniunii Europene (UE) și este responsabil de coordonarea și reprezentarea UE în domeniul afacerilor
externe și al politicii de securitate. Iată câteva informații despre rolul și atribuțiile Înaltului Reprezentant:

1. Funcții și atribuții:
 Înaltul Reprezentant este numit de către Consiliul European și acționează în calitate de Vicepreședinte al Comisiei
Europene. Această poziție îi conferă un rol dublu în coordonarea politicii externe a UE și în legătură strânsă cu
Comisia Europeană.
 Înaltul Reprezentant reprezintă UE în relațiile externe și conduce politica externă și de securitate comună a UE.
 El/ea reprezintă UE în dialogul cu alte state, organizații internaționale și parteneri internaționali, promovând
interesele și valorile UE și coordonând acțiunile în domeniul politicii externe și de securitate.
 Înaltul Reprezentant reprezintă UE în Consiliul de Securitate al ONU și în relația cu NATO, având un rol activ în
promovarea păcii, gestionarea conflictelor și prevenirea amenințărilor la adresa securității.
2. Coordonarea politicii externe:
 Înaltul Reprezentant asigură coerența și coeziunea acțiunilor UE în domeniul afacerilor externe, facilitând dialogul
și cooperarea între statele membre, Comisia Europeană și Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE).
 El/ea prezidează reuniunile Consiliului Afaceri Externe, care reunește miniștrii de externe ai statelor membre, și
facilitează luarea deciziilor și definirea direcțiilor politice în domeniul politicii externe a UE.
3. Reprezentare și diplomație:
 Înaltul Reprezentant reprezintă UE în negocieri internaționale, summit-uri și întâlniri la nivel înalt, promovând
pozițiile și valorile UE.
 El/ea desfășoară activități diplomatice și negocieri cu state și organizații internaționale pentru a promova
interesele UE și pentru a aborda provocările globale.
4. Funcție de coordonare cu Comisia Europeană:
 În calitate de Vicepreședinte al Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant asigură o legătură strânsă între politica
externă și politicile interne ale UE.
 El/ea cooperează cu Comisarul pentru Cooperare Internațională și Dezvoltare pentru a asigura coerența și
sinergiile între politica externă și politica de dezvoltare a UE.
5. Coordonarea și gestionarea crizelor:
 Înaltul Reprezentant are un rol important în gestionarea și soluționarea crizelor internaționale, inclusiv prin
intermediul diplomației preventive și a medierii.
 El/ea lucrează îndeaproape cu statele membre și cu alte actori internaționali pentru a răspunde la amenințări la
adresa securității, cum ar fi conflictele armate, terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă.

26.Strategia Globală de Politică Externă și de Securitate a UE (2016):

interese și princii comune, prioritățile acțiunii externe, reziliența statelor și a
societății pentru vecinătatea europeană estică și sudică, o abordare integrată a
conflictelor
 Strategia Globală de Politică Externă și de Securitate a UE adoptată în 2016 stabilește interesele și
principiile comune ale UE în domeniul politicii externe și de securitate. Iată câteva aspecte
importante ale strategiei:

1. Interese și principii comune:

 Strategia Globală subliniază importanța promovării securității, stabilității și prosperității UE și a
cetățenilor săi.
 Aceasta promovează valorile și principiile fundamentale ale UE, cum ar fi democrația, drepturile
omului, statul de drept și buna guvernare, în relațiile externe ale UE.
 Strategia pune accentul pe promovarea păcii, prevenirea conflictelor și soluționarea acestora prin
mijloace politice și diplomatice.
2. Prioritățile acțiunii externe:
 Strategia Globală identifică priorități-cheie ale acțiunii externe a UE, inclusiv consolidarea securității
și apărării, promovarea prosperității și a dezvoltării durabile, gestionarea migrației și protejarea
mediului.
 Aceasta subliniază importanța cooperării și parteneriatelor internaționale, inclusiv cu statele
membre ale UE și cu organizații regionale și internaționale.
3. Reziliența statelor și a societății pentru vecinătatea europeană estică și sudică:
 Strategia acordă o atenție deosebită consolidării rezilienței statelor și a societăților din vecinătatea
estică și sudică a UE.
 Se urmărește sprijinirea acestor state în consolidarea instituțiilor, dezvoltarea economică,
promovarea bunei guvernări și a drepturilor fundamentale, precum și în abordarea provocărilor de
securitate.
4. Abordare integrată a conflictelor:
 Strategia promovează o abordare integrată a conflictelor, care implică utilizarea tuturor
instrumentelor disponibile ale UE pentru a preveni, gestiona și soluționa conflictele.
 Aceasta include diplomația preventivă, medierea, asistența umanitară, dezvoltarea, drepturile
omului și justiția internațională.
 Se pune accentul pe promovarea reconcilierii, reconstrucției post-conflict și reintegrării durabile.

Strategia Globală de Politică Externă și de Securitate a UE oferă o direcție strategică pentru

acțiunea externă a UE, orientând eforturile în promovarea intereselor și valorilor UE la nivel global,
consolidarea securității și stabilității, precum și gestionarea conflictelor și promovarea rezilienței în
vecinătatea europeană estică și sudică.

27.Evoluția relațiilor Republicii Moldova cu UE (1994-2014)

Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană (UE) în perioada 1994-2014 au cunoscut o

evoluție semnificativă. Iată câteva momente importante și etape ale acestei evoluții:

1994-2004:

 În 1994, Republica Moldova a semnat Acordul de Parteneriat și Cooperare cu Uniunea Europeană,

care a intrat în vigoare în 1998. Acest acord a reprezentat primul cadru juridic care a stabilit relațiile
bilaterale dintre Moldova și UE.
 În această perioadă, Moldova a beneficiat de sprijin financiar și tehnic din partea UE prin
intermediul programelor de asistență pentru reforme economice și dezvoltare instituțională.

2004-2009:

 În 2004, Moldova a devenit parte a Politicii Europene de Vecinătate (PEV), care a avut scopul de a
consolida relațiile cu țările vecine ale UE și de a promova reformele politice, economice și sociale.
 În 2005, Moldova a înaintat cererea de aderare la UE, exprimându-și dorința de a se integra în
structurile europene.

2009-2014:

 În 2009, Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere cu UE, care cuprinde și un Acord de
Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA). Acest acord a stabilit un cadru de cooperare
politică, economică și sectorială între Moldova și UE și a reprezentat un pas semnificativ spre o
integrare mai strânsă cu UE.
 În 2010, a fost lansată Inițiativa Parteneriatului Estic, care a promovat legăturile politice și
economice între UE și țările din Europa de Est, inclusiv Moldova.
 Moldova a beneficiat de sprijin financiar substanțial din partea UE prin intermediul Instrumentului
European de Vecinătate și Parteneriat, care a susținut reformele democratice, dezvoltarea
economică și modernizarea societății.

Această perioadă a fost marcată și de evoluții politice și evenimente precum conflictele din
regiunile separatiste Transnistria și Găgăuzia, care au afectat stabilitatea și procesul de integrare
europeană al Moldovei.

În ansamblu, în perioada 1994-2014, relațiile Republicii Moldova cu UE s-au dezvoltat prin

intermediul unor acorduri și inițiative, sprijinind reformele și modernizarea țării. Această evoluție a
culminat cu semnarea Acordului de Asociere și cu un progres semnificativ către o integrare mai
strânsă cu UE.

28.Acordul de Asociere UE-Republica Moldova: etapele de negociere și

intrarea în vigoare

Acordul de Asociere între Uniunea Europeană și Republica Moldova a fost negociat pe parcursul
mai multor etape și a intrat în vigoare în 1 iulie 2016. Iată principalele etape de negociere și
procesul de intrare în vigoare al acordului:

1. Lansarea negocierilor (2008-2010):

 Negocierile pentru un Acord de Asociere între UE și Republica Moldova au fost lansate în 2008.
 Primele runde de negocieri s-au concentrat pe stabilirea obiectivelor și a cadrului general al
acordului.
2. Finalizarea negocierilor și semnarea acordului (2013):
 Negocierile pentru Acordul de Asociere și Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător
(DCFTA) au fost finalizate în 2013.
 Acordul de Asociere a fost semnat de către UE și Republica Moldova la 27 iunie 2014.
3. Ratificarea acordului (2014-2016):
 După semnare, acordul a trebuit să fie ratificat de către Parlamentul European și Parlamentul
Republicii Moldova, precum și de către statele membre ale UE.
 Ratificarea acordului de către toate părțile a avut loc în perioada 2014-2016.
4. Intrarea în vigoare (1 iulie 2016):
 Acordul de Asociere și DCFTA au intrat în vigoare în 1 iulie 2016.
 Acest lucru a marcat începutul implementării efective a acordului și a facilitat cooperarea politică,
economică și sectorială între UE și Republica Moldova.

Acordul de Asociere UE-Republica Moldova a stabilit un cadru amplu de cooperare și a promovat

reformele democratice, dezvoltarea economică și modernizarea societății în Moldova. Acesta a
inclus și un angajament în vederea consolidării relațiilor politice, economice și sociale între cele
două părți, promovând valorile și standardele europene în Moldova și facilitând integrarea țării în
piața unică europeană.

29.Parteneriatul Estic: inițiativa, summituri, dimensiunea multilaterală și

declarații

Parteneriatul Estic este o inițiativă a Uniunii Europene lansată în 2009 pentru a consolida relațiile cu
șase țări din Europa de Est și Caucazul de Sud: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica
Moldova și Ucraina. Inițiativa are ca scop promovarea reformelor politice, economice și sociale în
aceste țări și intensificarea cooperării bilaterale cu UE.

Iată câteva aspecte importante legate de Parteneriatul Estic:

1. Summiturile Parteneriatului Estic:

 Summiturile Parteneriatului Estic sunt organizate regulat pentru a revizui progresul și pentru a
stabili prioritățile de acțiune.
 Primul summit al Parteneriatului Estic a avut loc în mai 2009 la Praga, Cehia, unde a fost lansată
inițiativa.
 Summiturile ulterioare au avut loc în Varșovia (2011), Vilnius (2013), Riga (2015) și Bruxelles (2017).
2. Dimensiunea multilaterală:
 În cadrul Parteneriatului Estic există o dimensiune multilaterală care implică cooperarea între cele
șase țări partenere.
 Aceasta include dialoguri și platforme de colaborare în diferite domenii, cum ar fi democrația,
drepturile omului, securitatea energetică, conectivitatea, mobilitatea tinerilor și dezvoltarea
economică.
3. Declarații și inițiative:
 În cadrul Parteneriatului Estic au fost emise declarații și adoptate inițiative pentru a consolida
cooperarea și a aborda provocările comune.
 Printre acestea se numără Declarația de la Vilnius (2013), care a evidențiat semnarea Acordurilor de
Asociere între UE și Georgia, Republica Moldova și Ucraina, și Inițiativa pentru Societatea Civilă a
Parteneriatului Estic, care sprijină implicarea societății civile în reformele și dezvoltarea țărilor
partenere.
 Parteneriatul Estic a reprezentat un cadru important pentru a consolida relațiile UE cu țările din
Europa de Est și Caucazul de Sud și a promovat reformele și modernizarea în aceste state. Prin
intermediul summiturilor, dimensiunii multilaterale și inițiativelor specifice, Parteneriatul Estic a
contribuit la întărirea cooperării și dialogului între UE și țările partenere.

30.Liberalizarea regimului de vize între UE și Republica Moldova

iberalizarea regimului de vize între Uniunea Europeană și Republica Moldova a fost un pas
important în relațiile dintre cele două părți. Iată câteva aspecte cheie despre liberalizarea regimului
de vize:

Context:

 Înainte de liberalizarea regimului de vize, cetățenii moldoveni erau obligați să obțină vize de scurtă
ședere pentru a călători în țările membre ale Uniunii Europene.
 Obținerea vizelor impunea un proces birocratic, cerințe și costuri suplimentare pentru călătorii
moldoveni.

Acordul de liberalizare a regimului de vize:

 În 2014, Uniunea Europeană a semnat un Acord de liberalizare a regimului de vize cu Republica

Moldova.
 Acest acord a stabilit condițiile și criteriile pe care Republica Moldova trebuia să le îndeplinească
pentru a beneficia de liberalizarea regimului de vize.

Implementarea și intrarea în vigoare:

 Republica Moldova a făcut eforturi semnificative pentru a îndeplini criteriile stabilite în acord,
inclusiv îmbunătățirea securității documentelor de călătorie, combaterea migrației ilegale și a
corupției.
 La 28 aprilie 2014, a fost anunțată decizia Comisiei Europene de a acorda Republicii Moldova
liberalizarea regimului de vize.
 Liberalizarea regimului de vize a intrat în vigoare la 28 aprilie 2014, permițând cetățenilor
moldoveni deținători de pașapoarte biometrice să călătorească în țările Schengen pentru o
perioadă de până la 90 de zile într-o perioadă de 180 de zile fără a fi necesară obținerea unei vize.

Beneficiile liberalizării regimului de vize:

 Liberalizarea regimului de vize a facilitat călătoriile și contactele dintre cetățenii moldoveni și

cetățenii țărilor membre UE.
 Acest lucru a avut un impact pozitiv asupra relațiilor dintre UE și Republica Moldova, promovând
schimburile culturale, economice și sociale.
 De asemenea, liberalizarea regimului de vize a contribuit la promovarea mobilității tinerilor,
educației și a cooperării între instituțiile și organizațiile din Republica Moldova și UE.
 Liberalizarea regimului de vize a fost un pas semnificativ în direcția apropierea dintre UE și
Republica Moldova și a facilitat interacțiunile și legăturile între cetățenii celor două părți.

31.Cooperarea sectorială între UE și Republica Moldova

Cooperarea sectorială între Uniunea Europeană și Republica Moldova acoperă o gamă largă de
domenii, inclusiv politica, economia, justiția, securitatea, mediu, transport, educație, cultură și
altele. Iată câteva domenii cheie ale cooperării sectoriale între UE și Republica Moldova:

1. Politica și guvernarea:
 Cooperarea se concentrează pe promovarea valorilor democratice, statul de drept și buna
guvernare.
 UE oferă sprijin pentru reforma instituțională, consolidarea democrației și promovarea drepturilor
omului în Republica Moldova.
2. Economia și comerțul:
 Uniunea Europeană sprijină dezvoltarea economică a Republicii Moldova prin intermediul
asistenței financiare, proiectelor de investiții și facilitarea comerțului.
 Acordul de Asociere și Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA) facilitează
accesul Republicii Moldova la piața unică europeană și promovează convergența normelor și
standardelor economice cu cele ale UE.
3. Justiția și drepturile omului:
 Cooperarea în acest domeniu se concentrează pe consolidarea independenței sistemului judiciar,
îmbunătățirea capacității instituțiilor de aplicare a legii și promovarea drepturilor omului.
 UE sprijină reformele în domeniul justiției, lupta împotriva corupției și asigurarea respectării
drepturilor fundamentale în Republica Moldova.
4. Energie și mediu:
 Cooperarea vizează promovarea eficienței energetice, dezvoltarea energiei regenerabile și
securitatea energetică.
 UE sprijină implementarea reformelor în sectorul energetic și protecția mediului în Republica
Moldova.
5. Transport și infrastructură:
 Uniunea Europeană sprijină dezvoltarea infrastructurii de transport și conectivitatea regională a
Republicii Moldova.
 Proiecte de modernizare a drumurilor, căilor ferate și aeroporturilor sunt promovate pentru a
facilita mobilitatea și dezvoltarea economică.

Acestea sunt doar câteva exemple de domenii de cooperare sectorială între UE și Republica
Moldova. Cooperarea sectorială este importantă pentru a sprijini reformele, dezvoltarea economică
și modernizarea în Republica Moldova, în conformitate cu obiectivele și valorile UE.

32.Statutul de țară candidată a Republicii Moldova și perspectivele de

aderare la UE
 Republica Moldova nu are în prezent statutul oficial de țară candidată la aderarea la Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, aderarea la UE a fost un obiectiv strategic important pentru Republica Moldova și s-au
înregistrat progrese semnificative în cadrul Acordului de Asociere semnat între cele două părți în 2014.
Perspectivele de aderare la UE pentru Republica Moldova depind de îndeplinirea criteriilor și condițiilor
stabilite de UE pentru aderare. Acestea includ reforme politice, economice, juridice și administrative,
respectarea valorilor și principiilor UE, precum și armonizarea legislației moldovenești cu acquis-ul
comunitar al UE.
Procesul de aderare la UE este unul complex și necesită realizarea unor reforme profunde în diverse
domenii. Republica Moldova trebuie să abordeze și să depășească provocări precum corupția, independența
sistemului judiciar, implementarea reformelor structurale și dezvoltarea economiei.
Cu toate acestea, este important să subliniem că aderarea la UE este un proces pe termen lung și depinde
în mare măsură de evoluțiile interne din Republica Moldova, precum și de voința politică și sprijinul statelor
membre ale UE.
În concluzie, deși Republica Moldova nu are în prezent statutul oficial de țară candidată, perspectiva de
aderare la UE rămâne un obiectiv important și o direcție strategică pentru Republica Moldova. Realizarea
acestui obiectiv depinde de implementarea continuă a reformelor și a angajamentului ferm față de valorile și
standardele europene.