ACCESIUNE (engl. „accession”, fr.

„accession”), act internațional prin care un stat care

nu a participat la negocierea și semnarea unui tratat își exprimă consimțământul de a

deveni parte la el. A. este posibilă atunci când prevederile tratatului o permit (dacă

tratatul, ce conține o clauză de a. – „accession clause” - este un tratat „deschis”).

ACLAMAȚIE (din lat. „urale”, „aplauze”), mijloc de adoptare a hotărârilor la

consfătuirile, conferințele internaționale, fără a aplica procedura de votare. Decizia se ia

în baza reacției participanților exprimată prin exclamațiuni, replici, aplauze etc.

ACORD, înțelegere între două sau mai multe țări, menită să soluționeze o situație de

conflict, să definească modalitatea colaborării în această direcție; convenție, tratat.

Expresia de a. Internațional se referă la orice înțelegere încheiată între state, state și

organizații internaționale, indiferent de denumirea pe care o poartă documentul

semnat.

ACREDITANT, stat care numește un reprezentant diplomatic într-un alt stat sau pe

lângă o organizație internațională. Procedura desemnării agentului diplomatic în post

este reglementată de Convenția de la Viena (1961) cu privire la relațiile diplomatice.

Statul a. înzestrează agentul diplomatic cu scrisori de acreditare către șeful statului de

reședință, supraveghează și dirijează activitatea lui în statul acreditar.

ACREDITAR, stat sau organizație internațională care primește un reprezentant

diplomatic, titularul scrisorilor de acreditare. Statul a. acordă toate înlesnirile pentru

îndeplinirea funcțiilor misiunii diplomatice.

ACREDITARE, procedură specială prin care se afirmă calitatea de șef de misiune a unei

persoane fizice, care a primit deja agrementul. Această procedură constă în realizarea

unei concordanțe a două declarații unilaterale distincte – propunere și acceptare.

Acceptarea a. este atestată de faptul prezentării scrisorilor de acreditare. Remiterea

scrisorilor de acreditare marchează momentul intrării în funcție a diplomatului ca

reprezentant al statului său. Statele pot acredita reprezentanți diplomatici și pe lângă

unele organizații internaționale.

ACREDITAREA MULTIPLĂ, este concepută în două aspecte: 1. când un stat este

reprezentat în aceeași țară de mai mulți trimiși (de ex., în timpul celui de-al doilea

război mondial Marea Britanie a fost reprezentată în S.U.A., cu excepția ambasadorului,

de mai multe persoane cu rang de ministru); 2. Când un trimis reprezintă mai multe

state în aceeași țară sau un singur trimis reprezintă statul său în mai multe țări sau

organizații internaționale.

ACT DE ARBITRAJ. 1. Normă de drept internațional, care reglementează modul de

apelare al statelor la organele arbitrajului internațional și la procedura dezbaterilor de

arbitraj. 2. Normă de drept internațional cu privire la modul de soluționare a litigiilor

care pot apărea între participanții tratatului internațional, în procesul interpretării și

aplicării principiilor lui de bază. A. de a. poate fi legalizat ca un punct aparte al

tratatului, ca anexă la el, sau poate fi conturat într-un tratat aparte, dar în conexiune cu

acordul de bază.

ACT FINAL, document în care se face bilanțul lucrărilor unor foruri internaționale

(conferințe, congrese, consfătuiri).Conținutul, structura și importanța juridică a a.f. sunt

determinate de caracterul, scopurile și modul de evoluare a lucrărilor forurilor sau a

tratativelor bilaterale. Unele a.f. includ nu numai elementele de bază ale desfășurării

forului internațional, ci și hotărârile de fond ale acestuia, într-un ansamblu bine

determinat. De regulă, a.f. este semnat de șefii delegațiilor statelor participante.

ACT UNILATERAL, manifestare de voință a unui stat, care produce efecte juridice pe

plan internațional. Prin intermediul a.u. statul respectiv atrage atenția altor state asupra

unor fapte, situații, acțiuni etc. Principalele tipuri de a.u. sunt: recunoașterea legalității

unor cerințe, fapte sau situații; protestul în legătură cu lezarea drepturilor și intereselor

statului; renunțarea la unele drepturi; promisiunea sau asigurarea respectării unui mod

de comportament în relațiile Internaționale. Uneori ca a.u. este considerată și notificația.

Conform regulii generale, emiterea a.u. de către un stat nu depinde de consimțământul

celorlalte state și nici nu le impune obligațiuni internaționale, ceea ce nu exclude însă

unele consecințe juridice, în conformitate cu dreptul internațional, pentru celelalte state.

ADERARE (fr. „adherer”, lat. „adhaerere”), ca și accesiunea semnifică alăturarea unui stat

la un tratat internațional, la semnarea originală a căruia nu a luat parte. A. la un tratat

bilateral poate avea loc doar cu acordul părților contractante. A. la tratatul multilateral

se realizează în cazul când acesta are un caracter deschis. A. la tratatele încheiate sub
egida O.N.U. se efectuează cu consimțământul secretarului general, în baza

documentului numit instrument de aderare.

AD-HOC (loc. lat. cu sensul „pentru cazul acesta, pentru acest scop”). În diplomație-

norme ce reglementează activitatea reprezentanțelor și a misiunilor speciale, a

organizațiilor și a comitetelor sau grupurilor de lucru, care au un caracter temporar și în

a căror misiune intră sarcini speciale. Astfel, recurgând de fiecare dată la necesitatea

arbitrajului a.h., părțile fondează un organ de arbitraj sau de judecată pentru

soluționarea litigiilor dintre ele. După pronunțarea hotărârii, organele de arbitraj sau de

judecată își încetează activitatea. În cadrul O.N.U. este răspândită practica creării

comitetelor a.h. (comitete speciale) pentru elaborarea, examinarea sau rezolvarea unor

anumite probleme.

AD INTERIM (loc. lat. cu sensul de „provizoriu, care ține locul titularului”). În practica

diplomatică internațională a.i. se folosește pentru a desemna suplinirea unei funcții

diplomatice provizorii.

AD REFERENDUM (loc. lat. cu sensul „pentru examinarea ulterioară”), etapă

intermediară între redactare și semnarea definitivă a unei convenții, a unui act sau

proiect internațional. Semnarea a.r. intervine atunci când reprezentantul este

împuternicit să negocieze, dar nu are împuterniciri să semneze tratatul decât a.r., ceea

ce înseamnă „sub rezerva aprobării guvernului său”.

AGENT DIPLOMATIC, locuțiune tratată în mod diferit în literatura de specialitate și

documentele de bază: 1. Persoană ce se ocupă de relațiile politice ale statelor pe care le

reprezintă în străinătate (E. Satow). 2. Mandatarul pe care îl trimite statul pentru

soluționarea problemelor diplomatice peste hotarele țării (R. Genet). 3. Organ al statului

acreditant, menit să îndeplinească în statul acreditar misiuni diplomatice permanente

sau speciale (R. Monaco). 4. Șef al misiunii diplomatice sau membru al personalului

diplomatic (Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (1961). Într-o tratare

sintetică a. d. este persoana sau organul care exercită funcții diplomatice peste hotarele

țării.

AGENȚIE DIPLOMATICĂ, denumire a reprezentanței diplomatice, caracteristică

pentru sec. XVIII-XIX.

AGREMENT (fr. și engl. „agrement”), procedură a acceptării unui șef al misiunii

diplomatice sau actul prin care se exprimă asentimentul pentru numirea făcută de statul

acreditant. Acordarea a. este o prerogativă a statului acreditar, care nu este obligat, în

cazul unui dezacord, să-și motiveze refuzul. Pentru a evita eventualele refuzuri oficiale,

este uzual să se sondeze opinia guvernului statului străin, în mod neoficial, înainte de a

se face o cerere formală pentru a. (demande d’agretatio). Cererea de a. este întocmită fie de

către ultimul șef al misiunii, în momentul plecării sale din țara de reședință, fie de către

însărcinatul cu afaceri ad-interim care-1 înlocuiește, fie de către ministrul de externe al

statului acreditant.

AHDNAME, pact, tratat, convenție, diplomă, capitulație, care confirmă acordarea unui

statut „ahd” unui teritoriu (sau unei populații) care se află în afara teritoriului islamic,

în general, acest statut se acordă unor teritorii limitrofe stăpânirilor musulmane, care se

recunoscuseră într-un fel vasale. De obicei, puterea musulmană se limitează la ocuparea

unor puncte strategice, la supunerea principilor locali și a forțelor militare locale, în

vederea participării la acțiuni comune împotriva inamicului.

„ALABAMA”, conflict englezo-american legat de repararea prejudiciului cauzat de

Anglia activității comerciale a S.U.A. În timpul războiului civil (1861-1865) navele

militare maritime ale Sudului, inclusiv crucișătorul „A.”, au nimicit peste 60 de corăbii

americane. În istorie cazul „A.” a intrat sub denumirea de „pretenții asupra A.” și a

durat timp de câțiva ani. În anul 1871 părțile și-au dat consimțământul ca procesul să fie

examinat de arbitraj. În anul 1872 instanța de arbitraj a hotărât ca guvernul englez să

compenseze Statelor Unite suma de 15,5 mln. dolari.

ALIANȚĂ INTERNAȚIONALĂ, înțelegere politică între două sau mai multe state, pe

bază de tratat, prin care statele respective se obligă să acționeze în comun sau să se ajute

în anumite împrejurări, în special în caz de război, ori al unui atac îndreptat de alte state

împotriva unuia dintre statele aliate. Cel mai vechi tratat de alianță cunoscut este cel

încheiat între Ramses al II-lea, faraon al Egiptului și Hatușil al III-lea, regele hitiților

(anul 1278 î.e.n.). A.i. poate fi permanentă sau temporară, defensivă sau agresivă,

generală sau specială etc.

ALIAT, cuvânt cu sensul de „unit”, „aliniat” la cineva printr-o alianță în vederea unei

acțiuni comune. Stat care participă la război alături de alte state, împotriva unui inamic

comun – în baza obligațiilor asumate în cadrul unui tratat de alianță.

ALTERNAT (lat. „alternare”, „schimb”), regulă ce exprimă principiul egalității în

drepturi al statelor prin care se realizează dreptul fiecăruia de a fi numit primul în

exemplarul care îi revine din textul autentic al tratatului la care este parte. Astfel, în

acest exemplar, numele statului, semnăturile împuterniciților, ștampilele, textul

tratatului în limba de stat a părții contractante vor figura pe primul loc, iar

plenipotențiarul său are dreptul de a ocupa locul de onoare pentru semnare (cel din

stânga, dacă semnăturile figurează pe același rând, cel de sus, dacă semnăturile

figurează pe aceeași coloană).

AMBASADĂ, reprezentanță diplomatică condusă de un ambasador pe lângă guvernul

unei țări străine; clădire în care își are sediul această reprezentanță. A. constituie

organul de reprezentare diplomatică prin excelență; misiunile diplomatice cu rang

inferior celui de a. apar în zilele noastre drept cazuri izolate (98% din reprezentanțele

diplomatice sunt ambasade). Prima a. cu caracter permanent a fost deschisă în 1450 de

către ducele de Milan pe lângă palatul lui Cozimo de Medici, Florența, în anii următori

acest exemplu a fost urmat de majoritatea statelor din Italia și Europa.

AMBASADOR (denumirea oficială -Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar), titlu

intrat în uzanța diplomatică la începutul sec. XX, conferit de către organul suprem al

puterii de stat sau de conducătorul statului. Conform opiniei savantului englez

E.Satow, etimologia cuvântului „ambasador” este următoarea: fr. „ambassadeur” (sec.

XV), span. „ambaxador”, ital. „ambasciatore” provin de la „ambactiare” - cuvânt

format, conform opiniei lingviștilor, de la „ambactia”, „ambaxia”, care au la bază

„ambactus”, cu sensul de „slugă”. Cuvântul „ambaxador” apare la mijlocul sec. XIII.

Expresia „ambaxiator continuus” (ambasador permanent) semnifică stabilitatea acestui

institut. „Ambaxiator” este întâlnit și în tratatul dintre Henric al V-lea și Carol al Vl-lea,

supranumit Francezul, din 14 octombrie 1417. 1. Persoană acreditată de un stat pentru a

acționa ca șef de misiune, pe lângă alt stat, pe lângă o organizație internațională sau pe

lângă organismele acesteia. Un a. poate fi acreditat ca șef de misiune în mai multe state,
dacă nici unul dintre statele acreditare nu se opune în mod expres. Un a. poate fi

acreditat ca șef demisiune în același timp și pe lângă un stat, și pe lângă o organizație

sau un organism internațional. Conform Regulamentului de la Viena (1815) se

considera că numai ambasadorul reprezintă șeful statului acreditant, intervine ca

mijlocitor, din numele monarhului care l-a desemnat și poate cere audiență particulară

la monarhul statului acreditar. În Convenția de la Viena (1961) cu privire la relațiile

diplomatice, nu este prevăzută diferențierea între șefii reprezentanțelor, pe baza

apartenenței lor la o clasă sau alta. 2.Reprezentant diplomatic cu misiuni speciale într-

un anumit stat sau în mai multe state. 3. Cel mai înalt rang diplomatic (misiunile

permanente pe lângă organizațiile internaționale pot fi conduse de reprezentanții sau

delegații permanenți cu grad de a.). Uneori, în aceeași misiune diplomatică pot colabora

permanent mai mulți diplomați cu rang de a., fiind însă subordonați șefului de misiune.

4. A. Extraordinar și Plenipotențiar, denumire care atestă capacitatea șefului misiunii

diplomatice de a reprezenta cu depline împuterniciri pe șeful statului acreditant. 5. A.

itinerant – poate îndeplini numai anumite misiuni speciale.

AMFICȚIONIE, una din formele relațiilor diplomatice din Grecia Antică; uniune

religioasă ce se crea în jurul templelor. A. au apărut în sec. IX - VIII î.e.n. În literatura de

specialitate sunt descrise patru a.: în jurul templului zeului Apollo din Delphi; în jurul

templului zeiței Demetra; în jurul templului din Olimp; în jurul templului zeului

Poseidon din Beoția. Funcțiile principale ale a. constau în apărarea templelor și averii

acestora, în asigurarea securității persoanelor în timpul sărbătorilor și iarmaroacelor,

unde se întâlneau reprezentanți din diferite polise. A. aveau și funcția de pedepsire a

celor care încercau să cucerească teritoriile templelor, să atenteze la securitatea

persoanelor sacre. Toți membrii a. aveau drepturi egale și erau supranumiți

ieromnimoni; ei se adunau de două ori pe an, primăvara și toamna. De rând cu

soluționarea problemelor de război, sfatul ieromnimonilor discuta asigurarea păcii în

perioada Jocurilor Olimpice, la care participau reprezentanți din toată Grecia.

AMIABIL, caracter neagresiv al metodelor de soluționare a diferendelor internaționale,

prin negocieri, pe cale diplomatică.

ANGAJAT CONSULAR, persoana care îndeplinește în cadrul consulatului sarcini cu

caracter tehnico-administrativ. A. c.se bucură doar de o parte a imunităților consulare.

El nu poate fi chemat în fața autorităților judiciare și administrative ale statului de

reședință pentru actele săvârșite în timpul exercitării funcțiilor consulare, însă, a.c.

poate fi chemat ca martor în cursul procedurilor judiciare și administrative.

ANGARIE (gr. „angareia”), utilizare în scopuri militare a mijloacelor de transport ale

statului neutru de către o parte beligerantă, pe teritoriul propriu.

ANULAREA TRATATELOR, act unilateral, în unele cazuri cu efect retroactiv, prin

care un stat renunță de a mai fi parte la un tratat internațional. A.t. bilaterale de către

una din părți duce la încetarea efectelor tratatului însuși. A.t. de către un stat este o

consecință a neîndeplinirii sau încălcării grave a obligațiilor asumate de către celelalte

state părți, ori a încălcării suveranității și egalității în drepturi a statelor părți.

APOCRISARIU, reprezentant diplomatic numit de către papa de la Roma pe lângă

împăratul bizantin, începând cu anul 453 e.n.

APROBAREA ACORDURILOR INTERNAȚIONALE, formă a consimțământului unui

stat cu privire la un acord internațional. A. a. i. permite statelor evitarea procedurii

parlamentare, care intervine când în tratat se prevede ratificarea. Statele negociatoare,

conform practicii internaționale, stabilesc frecvent prin clauze exprese ale tratatului,

mijloacele prin care ele pot deveni parțiale tratatului. Unul din aceste mijloace, paralel

cu semnarea și ratificarea, este și aprobarea. Dacă tratatul nu stipulează modalitatea

prin care statele își pot exprima consimțământul, atunci ea poate fi dedusă în baza

acordului, fie recurgând-se la conținutul deplinelor puteri, fie la intenția exprimată de

părți în cadrul negocierilor. Comunicarea aprobării de către celelalte state se face prin

notă diplomatică.

ARANJAMENT, acord internațional încheiat între părțile contractante pentru

reglementarea unei situații de conflict; înțelegere semnată pe lîngă un acord cu un

caracter mai general, având scopul realizării eficace a acestuia.

ARBITRAJ INTERNAȚIONAL, modalitate de soluționare a litigiilor internaționale,

inițiată în comun acord de către părțile contractante aflate în litigiu; soluționare care

finalizează printr-o hotărâre obligatorie. Alegerea arbitrului sau arbitrilor se face de

către părțile contractante. Există două tipuri de a.i.: a) a.i. format special pentru

soluționarea unui litigiu concret; b) a.i. prevăzut în tratativele internaționale pentru

soluționarea litigiilor, contradicțiilor, care pot apărea în cadrul nerespectării condițiilor

acestor tratate (o astfel de normă contractuală este numită act de arbitraj). A.i. a fost

cunoscut și în evul mediu, dar o răspândire mai largă a căpătat-o doar la sfârșitul sec.

XVIII - începutul sec. XIX. Actualmente aplicarea a.i. în calitate de mijloc posibil pentru

soluționarea pașnică a litigiilor internaționale este prevăzută de Statutul O.N.U. și de

diferite convenții internaționale.

ARMISTIȚIU, încetare a operațiunilor militare, conform unui acord între părțile

beligerante; suspendare convențională a ostilităților. A. ca instituție de drept

internaționala fost prevăzut pentru prima oară în Convenția semnată la Haga (18

octombrie 1907). După efectele pe care le produc, a. sunt de două tipuri: parțiale și

generale. A. parțial sau local este un act provizoriu, cu caracter pur militar, menit să

pună capăt ostilităților în anumite sectoare ale frontului. A. general este o înțelegere cu

caracter politic, care se încheie, de regulă, de către comandanții militari superiori, cu

aprobarea guvernelor. A. g. poate fi încheiat fără limită în timp, până la elaborarea

tratatului de pace sau pentru perioade mai scurte, sub rezerva prelungirii. Acordurile

de a. au ca principale efecte juridice încetarea ostilităților armate dintre părțile

beligerante și interzicerea oricăror mișcări de trupe în zona de conflict, nu însă încetarea

războiului. Orice încălcare esențială a a. de către o parte beligerantă acordă celeilalte

părți dreptul de a renunța la a., inclusiv posibilitatea reînceperii operațiunilor militare.

„ARROU”, incident, ce a avut loc în 1856 cu o navă chineză, „Arrou”,care, navigând

sub pavilion britanic, a fost reținută de autoritățile chineze la 8 octombrie în apele

fluviale de lângă Guanzhou, sub acuzația de contrabandă și piraterie. Incidentul a fost

folosit de către englezi ca pretext pentru a dezlănțui un război de cotropire a Chinei, la

care au aderat colonizatorii francezi. Acest război a căpătat denumirea de cel de-al

doilea război al opiumului, care s-a sfârșit cu semnarea tratatului de la Tean-Tzin (1858)

și a tratatului de la Beijing (1860).

ARZ ODASI, biroul și încăperea palatului în care se primeau ambasadorii străini la

Poarta Otomană. Pe lângă a.o. de la înalta Poartă funcționa și un tribunal, care avea

misiunea de a rezolva litigiile dintre negustorii străini și cei locali.

ARZUHAL, petiție adresată sultanului sau autorităților otomane. Când petiția sau

memoriul erau colective (în numele unui grup, de ex. al boierilor din Moldova),

documentul se numea arz magzar sau magzar. A. erau primite în birouri speciale de pe

lângă palatul imperial.

ASISTENȚĂ, sprijin, ajutor în cadrul relațiilor internaționale. A. poate fi acordată de un

stat, de o organizație internațională, de o navă, de o persoană fizică. În practica

internațională sunt aplicate mai multe tipuri de a.: fiscală – ajutor reciproc pe care și-1

acordă administrațiile din diferite state, comunicând-și datele de care dispun în scopul

facilitării operațiunilor de virament; judiciară - totalitate a serviciilor și actelor juridice

pe care o parte contractantă le efectuează în favoarea celeilalte părți, în baza unui acord.

ATAȘAT, (fr. „attache”), funcție sau rang diplomatic; cel mai mic rang diplomatic, în

unele cazuri gradul de a. se acordă nu unor membri ai personalului diplomatic cu

funcții specializate, ci unor agenți diplomatici trimiși într-o misiune pentru stagiare. În

practica diplomatică, ca urmare a diversificării relațiilor internaționale, există

următoarele categorii de a.: 1. A. special - trimis în cadrul misiunilor diplomatice de

către unele ministere ale statului acreditant, pentru a studia anumite probleme sau

pentru a stabili relații cu organele respective ale statului acreditar. 2. A. comercial

(consilier comercial) – funcție diplomatică exercitată de persoane ce au menirea să

contribuie la extinderea relațiilor economice și comerciale cu statul acreditant; a. c.

studiază politica economică și comercială a statului acreditant, conjunctura piețelor

comerciale, întreține relații cu oamenii de afaceri, încurajează dezvoltarea schimburilor

economice și comerciale dintre întreprinderile și firmele celor două state, informează

organele statului acreditar despre viața economică a statului acreditant. Unele țări

întrețin pe lângă misiunile lor diplomatice secții comerciale (economice), ale căror

șefi(iar uneori și alți membri ai secției) au rang diplomatic. 3. A. cultural, persoană cu

rang diplomatic, care se ocupă de dezvoltarea relațiilor culturale dintre cele două țări,

promovând interesele culturale ale statului acreditant. Funcțiile de a. c., a. tehnico-

științific etc. pot fi exercitate în cadrul misiunilor diplomatice de același agent

diplomatic. 4. A. de presă, persoană cu rang diplomatic în ale cărui atribuții intră:

întocmirea de buletine informative cu privire la situația politică internă a statului

acreditar, informarea statului acreditant cu privire la modul în care sunt reflectate în

presa țării de reședință principalele evenimente interne, cum ar fi dezvoltarea

economică și socială, evoluția politică, poziția partidelor politice, precum și pozițiile

statului acreditar vizavi de unele probleme ale vieții internaționale. În competența a. de

p. mai intră furnizarea pentru presa locală a informației cu privire la poziția

internațională a statului acreditant; organizarea de conferințe de presă; expunerea unor

declarații în numele reprezentanților diplomatici; intervenția pentru dezmințirea unor

știri false sau tendențioase despre statul pe care-1 reprezintă etc. 5. A. militar, funcție

diplomatică deținută de către cadrele militare care funcționează pe lângă

reprezentanțele diplomatice permanente ale statelor acreditante. A. m. este subordonat

ierarhic șefului misiunii diplomatice și îndeplinește următoarele funcții: colaborează cu

autoritățile militare ale statului acreditar; reprezintă statul acreditant la ceremonii

oficiale (cu ocazia zilei naționale etc.); este consilier în probleme militare pe lângă șeful

misiunii diplomatice. O funcție importantă a a. m. este cea de informare pe căi legale

despre situația militară din statul acreditar. Pentru îndeplinirea acestor funcții a. m.

colaborează cu autoritățile militare locale, menținând concomitent relații permanente cu

ministerele și departamentele de resort ale statului acreditar. Toți a. m. acreditați într-

un stat formează corpul atașaților militari în fruntea căruia se află decanul corpului

atașaților militari. În timp de război, statele aliate pot să numească a. m. speciali pe

lângă comandamentele lor militare, în scopul informării reciproce și al coordonării

operațiunilor militare. 6. A. diplomatic, funcționar diplomatic de rang inferior al

Ministerului Afacerilor Externe sau al unei reprezentanțe diplomatice. 7. A. de onoare,

persoană care și-a ales diplomația ca activitate profesională, însă nu este trecută în

schema personalului și nu este salarizată. În unele state a. de o. dispune de dreptul de a

face stagiere în reprezentanțele diplomatice, în urma căreia poate fi desemnat într-un

post. Toate categoriile de a. sunt incluse în componența membrilor corpului diplomatic

și se bucură de imunități și privilegii diplomatice.

AUDIENȚĂ DIPLOMATICĂ (loc. lat. cu sensul de „ascultare”), recepție organizată

pentru reprezentanții diplomatici de către șeful guvernului, ministrul afacerilor externe

sau de alți membri ai guvernului. În funcție de rangul reprezentanților diplomatici, de

regulile protocolare locale, de caracterul a.d. recepția poate avea loc într-o atmosferă

solemnă, dar neoficială, fără respectarea unor elemente obligatorii ale protocolului

diplomatic. Procedura înmânării scrisorilor de acreditare de către reprezentantul

diplomatic șefului statului are loc într-o atmosferă solemnă.

AVENANT (fr. veche „avenir”, „convenir”), act prin care se modifică un „acord

internațional semnat anterior; înțelegere cu caracter complementar la un acord.

AVIZ CONSULTATIV, înștiințare scrisă cu caracter oficial din partea unei organizații,

for internațional; părere, apreciere competentă emisă de o structură cu caracter

internațional asupra unei probleme aflată în dezbatere; rezoluție a unei autorități

internaționale competente.

AZIL DIPLOMATIC, acordarea azilului în localurile reprezentanțelor diplomatice și

consulare; a avut o largă răspândire în practica statelor în sec. XVI-XVII. Actualmente

majoritatea statelor nu recunosc a.d.. Normele contractuale despre a.d. sunt aplicate

numai în America Latină, însă practicarea lor este contradictorie. Tratatele de tip

universal exclud acordarea a.d. Astfel, Convenția de la Viena (1961) cu privire la

relațiile diplomatice stipulează că localurile reprezentanțelor nu pot fi utilizate în

scopuri incompatibile cu funcțiile lor.

BANCROFT, convenții b., acorduri încheiate, în 1868, de reprezentantul diplomatic al

S.U.A. la Berlin, George Bancroft, cu diferite state germane, prin care se soluționau

problemele de cetățenie, ivite ca urmare a emigrărilor din statele respective către

America, precum și problema revenirii ulterioare în patrie a unora dintre emigranți.

BERAT(BARAT), act oficial al Porții Otomane, decret, privilegiu, împuternicire

consulară. O varietate a b. este b. „humaium”- decret imperial, act pe care îl primeau și

domnitorii Moldovei la urcarea în scaun (sec. XVII - XIX).

BILATERAL, caracter al unui act, alunei înțelegeri, convenții internaționale, încheiate

între două părți, care stipulează drepturile și obligațiile reciproce ale acestora.
„BIROU DEINTERESE”, prototip al reprezentanței diplomatice în statul cu care nu s-au

stabilit relații diplomatice. B. de i. au fost fondate de către guvernul Egiptului în unele

țări arabe, care au rupt relațiile diplomatice cu R.A.E. din cauza stabilirii relațiilor

diplomatice între Egipt și Israel. Diplomații egipteni își desfășurau activitatea în cadrul

ambasadelor țărilor prietene ale Egiptului, sub genericul „b. de i.” al Republicii Arabe

Egipt. Colaboratorii „b. de i.” se bucurau de privilegii și imunități diplomatice, inclusiv

de dreptul de comunicare diplomatică cu departamentul afacerilor externe al țării de

reședință.

BULETIN DECURIER, document special, nominal, eliberat de către Ministerul

Afacerilor Externe sau de misiunea diplomatică care asigură dreptul de trecere peste

frontieră a valizei diplomatice, conform uzanțelor internaționale.

BUNĂ CREDINȚĂ, conduită corectă și loială, manifestată de către părți la încheierea

unei convenții, la negocierea, asumarea și executarea obligațiilor în conformitate cu

conținutul și prevederile finale ale înțelegerilor internaționale; respectare a ordinii

juridice, a echității și a intenției comune care a stat la baza convenției. B.c. a fost

aplicată, de-a lungul timpurilor, în practica dreptului internațional și este prevăzută în

Carta O.N.U. (art. 2, par. 2), ca obligație a statelor în executarea tratatelor și convențiilor

internaționale. B.c. este un principiu fundamental de conduită pentru îndeplinirea

obligațiilor și exercitarea drepturilor, un criteriu de bază în aprecierea

comportamentului părților, ținând cont de circumstanțele social-politice concrete.

„BUNE OFICII”, mijloc de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale; rolul de

mediator al unui stat-terț în soluționarea conflictului dintre părți prin tratative directe.

B.o. se deosebesc de mediere. Exemplu istoric: misiunea b.o. a U.R.S.S. în conflictul

dintre India și Pakistan, care s-a soldat cu Declarația de la Tașkent (1966).

CADUCITATE, anulare a unui tratat internațional, ca urmare al neacceptării,

nerecunoașterii lui de către părți, în virtutea faptului că acesta nu mai reflectă situația

reală, nu mai exprimă interesele părților contractante, și-a pierdut elementul

indispensabil al executării.

CANCELARIE, secție sau birou central al unei misiuni diplomatice; locul unde sunt

primite, pregătite și trimise actele ce țin de competența șefului de misiune, unde se

coordonează munca tuturor celorlalte secții și unde se găsesc arhivele și codurile

diplomatice. C. este condusă, de regulă, de un consilier sau de primul secretar-

funcționari diplomatici cu cel mai înalt grad în misiunea diplomatică după șeful de

misiune.

CAPITULARE (cuv. lat. cu sensul de „a conveni”, „a ajunge la o înțelegere”), încetare a

ostilităților și predarea uneia din părțile beligerante în condițiile dictate de învingător.

Condițiile realizării acestui act pot fi stabilite prin tratativele dintre comandanții părților

beligerante. După c. armele și armamentul forțelor care au capitulat sunt luate ca pradă

de război. Există două forme de c.: condiționată - modalitate de încetare a ostilităților în

baza condițiilor stabilite prin negocieri între părțile beligerante; necondiționată –

modalitate de încetare a ostilităților în care partea învingătoare nu are nici o obligație

convențională față de statul învins.

CAPITULAȚII (regim), acte încheiate de unele state europene cu țările din Orient, care

reglementau situația străinilor pe teritoriul acestor țări. Prin extensiune s-au numit c. și

privilegiile care derivau din aceste acte. Cele mai cunoscute sunt c. încheiate între

statele europene și Poarta Otomană, care nu numai că acordau părții creștine înlesniri în

domeniul comerțului, dar și un statut privilegiat străinilor, aparținând acestor state și

stabiliți în Imperiul Otoman (privilegii personale, dreptul de a fi judecați de consulii

proprii, anumite scutiri de impozite, garantarea libertăților religioase, precum și

privilegii colective concretizate în faptul că ei formau o colonie, o „națiune” în jurul

consulului respectiv). C. (cu sensul de privilegii), desemnau: a) raporturile dintre statul

musulman puternic și cel nemusulman, mai slab, care este primit într-un fel de

vasalitate (situație intermediară între teritorii înglobate în islam și teritorii inamice care

constituie obiectul unei cuceriri); b) relațiile dintre statele musulmane și cele creștine,

care nu indicau un raport de subordonare, ci simple privilegii comerciale. La mijlocul

sec. XV Moldova obține „ahdname “, care ulterior nu a mai fost reînnoit. Cu toate

acestea, Moldova a continuat să dispună de autonomie și să beneficieze de un statut

aparte în dreptul public otoman. Cea mai cunoscută c. este cea din 1535 acordată

Franței (reînnoită în 1581, 1597, 1604 și1740), urmată de cele încheiate cu Veneția în

1540, Anglia în 1583, Olanda în 1612, Austria în 1718, Prusia în 1761, Spania în 1782,
Rusia după 1774, toate confirmate prin tratate politice ulterioare. În sec. XIX c. au

obținut Sardinia, America de Nord, Portugalia și chiar Grecia. Acordarea c.se explică

prin faptul că într-un stat islamic, ca cel otoman, dreptul civil se confunda cu cel religios

(šari’a). De aici rezultă situația juridică a străinilor, care dintr-un privilegiu și tratament

excepțional acordat de Poartă a devenit în a doua jumătate a sec. XVIII, odată cu

sporirea numărului consulilor străini, un drept comun pentru supușii statelor străine

din Imperiul Otoman. Totodată, conducătorii otomani, prin reformele care au succedat

hatișeriful de la Gűlhame și hatihumaiunul de la 1856, au creat condiții pentru

desființarea sau cel puțin restrângerea privilegiilor acordate prin c. Regimul de c. a fost

desființat, în mod unilateral, printr-o declarație a guvernului Otoman, la 9 septembrie

1914, acțiune nerecunoscută de puterile europene. Convențional, c. au fost abolite prin

Tratatul de la Lausanne, din 24 iulie 1923.

CAPUCHEHAIE, agent acreditat de domnitorul Moldovei pe lingă Poartă. Sediul c.

Moldovei se numea Bogdan-sarai și se afla în cartierul Duraman. C. aveau în subordine

secretari, tălmaci, ceauși, precum și un personal de pază (ieniceri și beșlii). Viața c. la

Poartă deseori era supusă primejdiei, mai ales când turcii se îndoiau de credința

domnitorului. Capuchehaia lui Dimitrie Cantemir a fost lichidată din momentul când

domnitorul Moldovei a trecut fățiș de partea Rusiei. Despre importanța misiunii c.

vorbește de la sine prevederea Regulamentului organic al Moldovei de a fixa agentului

însărcinat cu afaceri pe lângă Poartă o leafă lunară de două ori mai mare decât cea a

postelnicului. Cheltuielile generale ale reprezentanței Moldovei la Constantinopol

constituiau 100.000 lei anual.

CARTE COLORATĂ, culegere oficială de documente diplomatice editate de către

guvernele diferitelor state în cartea căror copertă are o anumită culoare și de la care

provine denumirea publicației. De ex., în Marea Britanie se editează „Cartea albastră”,

în Franța – „Cartea galbenă”, în Belgia – „Cartea gri”, în Austria – „Cartea roșie”, în

Italia – „Cartea verde”.

CARTEL (în limbajul diplomatic), înțelegere între beligeranți privind răscumpărarea

sau schimbul de prizonieri de război.

CASUS BELLI, expresie latină (literalmente „motiv de război”) – pretext formal pentru

crearea unei situații de război între state. C.b. urmează să fie distins de cauzele reale ale

izbucnirii războiului, care rezultă din contradicțiile dintre state. Astfel, c.b. pentru

primul război mondial(1914-1918) a fost asasinarea de la Sarajevo a arhiducelui de

Austria Ferdinand.

CASUS FOEDERIS, expresie latină cu sensul „situație prevăzută în tratatul de alianță”,

circumstanță care obligă statele să întreprindă, conform tratatului internațional,

anumite acțiuni, de ex., să intre în război de partea aliatului.

CATEGORII DEMISIUNI DIPLOMATICE, în funcție de durata și caracterul misiunii,

precum și de genul de „diplomație”, misiunile diplomatice pot fi supuse unei

clasificări: 1. Misiuni diplomatice de tip clasic (ambasada, nunțiatura, legația și

internunțiatura); 2. Misiuni diplomatice de tip nou (înaltele Comisariate, delegațiile

permanente, misiunile unei organizații internaționale existente în diferite

state);3.Misiuni cu caracter permanent, cărora nu li se fixează durata activității;

4.Misiuni cu caracter temporar, ce activează o perioadă anumită, în conformitate cu

sarcinile pe care urmează să le realizeze; 5.Misiunicu sarcini generale (care sunt și

misiuni permanente, dar nu în toate cazurile); 6. Misiune diplomatică trimisă cu o

însărcinare bine determinată (participarea la anumite solemnități ori la negocierea unui

tratat).

CATEGORII DE TRATATE INTERNAȚIONALE. Practica relațiilor diplomatice

cunoaște mai multe tipuri de documentare a relațiilor internaționale: l. Tratatele

politice, care se clasifică, la rândul lor, în câteva subcategorii, și anume: tratate

internaționale multilateralele interes general, care reglementează probleme de cea mai

mare importanță pentru pacea, securitatea și colaborarea internațională și prin care

statele își asumă în mod reciproc anumite obligații și responsabilități; tratate de alianță,

prin care două sau mai multe state se angajează să acționeze în comun, cu forțele lor

armate, în vederea apărării unor interese; tratate de asistență mutuală, prin care statele

participante își asumă obligația de a-și acorda ajutor reciproc, în cazul când unul dinele

este victima unei agresiuni din partea unui stat terț; tratate regionale de asistență

mutuală, prin care statele contractante, care, de regulă, se află în aceeași regiune
geografică, își asumă obligația să-și acorde ajutor reciproc în caz de agresiune împotriva

uneia dintre părți; tratate de neagresiune, prin care statele contractante își asumă

obligația de a se abține de la orice atac armat în relațiile dintre ele; tratate de pace;

tratate de neutralitate, prin care se instituie neutralitatea permanentă ori numai pe timp

de război; declarațiile solemne comune. 2.Tratatele (acordurile) economice, care cuprind

o serie largă de raporturi între state și care, în actualul stadiu de dezvoltare al relațiilor

internaționale, joacă un rol deosebit de important. Prin intermediul lor statele realizează

cooperarea internațională în domeniul economic, tehnic, științific, monetar, financiar,

participă la procesul de înfăptuire a unei noi ordini economice internaționale.

3.Acordurile culturale și de colaborare tehnică și științifică, care contribuie din ce în ce

mai mult la asigurarea colaborării și înțelegerii între popoare. 4. Acordurile privind

problemele juridice, ce reglementează diverse raporturi internaționale (de ex., tratatele

de asistență juridică în cauzele civile, penale, de familie, probleme de cetățenie, de

extrădare, de arbitraj internațional etc.).

CEREMONIALUL DIPLOMATIC. Termenul „ceremonie” a desemnat mai întâi riturile

unui cult religios, iar apoi s-a extins și asupra domeniului activităților publice, inclusiv

diplomatice., care necesită în mod obligatoriu un comportament deosebit. Astăzi c.d.

indică regulile protocolare și de curtoazie privind onorurile și distincțiile acordate

diplomaților în funcție de rangul lor. C.d. cuprinde indicații referitoare la ordinea de

precădere a oficialităților, la ceremonia sosirii și aplecării din țară, la distribuirea

locurilor de onoare cu ocazia recepțiilor și a audiențelor solemne sau particulare, la

vizitele de curtoazie, la distincțiile cu care este onorat un diplomat străin cu anumite

ocazii etc. Fiecare stat își stabilește propriul c.d., ținând cont și de uzanțele

internaționale. CEREMONIALUL PRIMIRII SOLIILOR STRĂINE ÎN MOLDOVA.

Venirea unei solii, ori trecerea ei pe teritoriul țării Moldovei era anunțată din timp, fapt

ce permitea stabilirea traseului, locurilor de popas, precum și a modului de cazare și

tratare a solului. Potrivit rangului și însemnătății misiunii, solul era întâmpinat la

hotarele țării de anumiți dregători, rangul cărora nu era mai mic decât al solului.

Aceștia aveau grijă de-a lungul traseului să creeze condiții bune pentru membrii soliei.

Aproape de reședința domnească, solul era întâmpinat fie de domnitorul Moldovei, fie
de unii dintre membrii familiei sale sau de către unii dintre dregătorii înalți ai țării, fiind

condus mai apoi la locuința ce i-a fost rezervată. Ceva mai târziu avea loc vizita

protocolară a solului la curtea domnească, unde era primit, de obicei, în sala Divanului.

După prezentarea scrisorilor de acreditare aveau loc audiența la domn și ospățul

solemn, în ziua următoare domnitorul urma să facă o vizită protocolară de răspuns. La

plecare solul era condus de către domnitor, ori de ceice-1 întâmpinaseră în apropierea

reședinței domnești. Mai apoi, solia își continua drumul până la hotar, împreună cu

dregătorii însărcinați cu această misiune.

CLASE ȘI RANGURI DIPLOMATICE, afirmate în practica diplomatică și fixate în

dreptul internațional, corespund gradului de gestionare a reprezentanțelor diplomatice

și determină statutul lor. l. Clasele diplomatice au fost stabilite pentru prima dată la

Congresul de la Viena (1815) și completate la Congresul de la Aachen (1818), prin

introducerea categoriei de ministru-rezident. Conform Convenției de la Viena cu privire

la relațiile diplomatice internaționale din 1961, șefii reprezentanțelor diplomatice se

împart în trei clase: ambasadori și nunții, acreditați pe lângă șefii de stat și ceilalți șefi

demisiune având rang echivalent; trimiși și internunții, acreditați pe lângă șefii de stat;

însărcinați cu afaceri, acreditați pe lângă ministerele afacerilor externe. Convenția de la

Viena stipulează că în relațiile de precădere și de etichetă se exclude diferențierea dintre

șefii reprezentanțelor pe motivul apartenenței lor la o clasă sau alta. Deosebirea dintre

diferitele clase apare numai în ceea ce privește ceremonialul și protocolul diplomatic. În

conformitate cu Convenția, clasa la care aparține șeful reprezentanței diplomatice se

stabilește prin acordul dintre state. Ritualul diplomatic de primire a șefilor de

reprezentanțe, stabilit în fiecare stat, urmează să fie același pentru toate clasele

diplomatice. De regulă, statele fac schimb de reprezentanți diplomatici de una și aceeași

clasă. 2. Rangurile diplomatice - grade deosebite de serviciu, conferite personalului

diplomatic de departamentul afacerilor externe și de reprezentanțele diplomatice de

peste hotare. Fiecare stat își are sistemul său de ranguri diplomatice, stabilit de legislația

în vigoare, în legislația mai multor state sunt prevăzute următoarele ranguri: atașat,

secretarul III, secretarul II, secretarul I, consilier, trimis și ambasador. Gradele de

serviciu ale diplomaților, de regulă, corespund funcțiilor lor și poartă denumiri

analogice. Gradele de serviciu ale ambasadorului și trimisului se conferă, de obicei, de

către șeful statului, iar toate celelalte de ministrul afacerilor externe. Dacă clasele

diplomatice sunt determinate de dreptul internațional, atunci rangurile diplomatice

sunt reglementate de legislația internă a statului.

COALIȚIE (lat. „coalescere” - cu sensul de a se uni, a se prinde, a se contopi), acord,

înțelegere, alianță, asociație între două sau mai multe state, popoare, partide politice,

alte organizații, pentru a acționa împreună, realizând un anumit scop. C. este

temporară, ea poate avea caracter militar sau politic.

COBELIGERANȚĂ, situație a unui stat care participă la război alături de alte state,

împotriva unui inamic comun, nefiind parte la un tratat de alianță.

COD DE CONDUITĂ, ansamblu de principii și norme ale dreptului internațional

general care stabilește elementele esențiale ale comportamentului statelor în relațiile

dintre ele și, respectiv, drepturile și îndatoririle fundamentale ale acestora înraporturile

internaționale.

CODIFICARE A DREPTULUI INTERNAȚIONAL (de la lat. „codificatio”), sistematizare

a normelor în vigoare ale dreptului internațional, realizată în baza studierii și punerii la

evidență a diferitelor izvoare ale dreptului internațional, coordonarea normelor de

drept, înlăturarea contradicțiilor dintre ele, abolirea tezelor învechite, crearea unor

norme noi, adecvate cerințelor actuale în domeniu. C.d.i. poate fi oficială, când este

realizată de către state, de comun acord, și neoficială sau științifică, atunci când este

efectuată de instituții științifice naționale sau internaționale sau, individual, de către

oameni de știință. C.d.i. poate fi generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului

internațional, sau parțială, când se referă numai la unele domenii sau ramuri ale

acestuia, în ultimele două secole s-a realizat o serie de codificări parțiale în cadrul unor

congrese și conferințe: Congresul de la Viena (1815) - codificarea regimului fluviilor și,

parțial, a dreptului diplomatic; Congresul de la Paris(1856) - codificarea unor norme ale

războiului maritim; Conferința de la Geneva (1864) - codificarea normelor privind

ajutorarea militarilor răniți sau bolnavi; Conferințele de pace de la Haga (1899, 1907) -

codificarea legilor războiului și a mijloacelor juridice de reglementare a diferendelor

internaționale; Protocolul de la Geneva (1925) – interzicerea folosirii în război a gazelor

asfixiante și a armelor bacteriologice; cele patru convenții de la Geneva (1949) –

codificarea reglementărilor privind tratamentul prizonierilor de război, răniților,

bolnavilor și naufragiaților, precum și al populației civile în caz de război. Statutul

O.N.U. prevede participarea acestei organizații la elaborarea (codificarea) normelor de

drept internațional. Cu acest scop, în 1947, a fost creată Comisia de drept internațional,

care a contribuit considerabil la C.d.i.

COMITAS GENTIUM (lat. „comes” - tovărășie, în limba franceză echivalent expresiei

„courtoisie internaționale”), curtoazia și respectul pe care statele îl manifestă unele față de

altele. Ele evocă norme de comportament, a căror nerespectare nu constituie un act

internațional ilicit, ci o neglijare a solidarității, fiind totodată un obstacol în calea bunei

înțelegeri ce trebuie să existe între popoare.

CONCESIUNEINTERNAȚIONALĂ (de la lat. „concessio” - în sens de permisiune,

încuviințare), acordare a dreptului de către stat agenților economici de a-și desfășura

activitatea pe teritoriul său în corespundere cu tratatele speciale (de concesiune).

CONCORDAT (de la lat. „concordatum”, în sens de acord, înțelegere), tratat special,

acord dintre Papa de la Roma, în calitate de cap al bisericii catolice și guvernul unui sau

altui stat, care reglementează situația și privilegiile bisericii catolice în statul dat.

Primele c. datează cu începutul sec. XII (C. de la Londra, 1106; C. de la Worms, 1122),

când în Occidentul creștin autoritatea monarhului asupra populației de pe teritoriul său

era limitată de cea a bisericii. C. din sec. XIX și XX (începând cu cel încheiat în 1801 de

Napoleon Bonaparte cu papa Pius VII) marchează, în general, îndepărtarea tot mai

evidentă a statului de biserică, restrângând privilegiile acesteia. În epoca contemporană

unele guverne, spre a folosi în scopuri politice legăturile lor cu Vaticanul, îi acordă o

poziție dominantă în raport cu alte confesiuni (C. spaniol din 1953). Cel mai cunoscut C.

de ultimă oră este încheiat între Vatican și guvernul Italiei, la 18 februarie 1984.

CONDOMINIUM (din lat. „con” - împreună și „dominium” - domeniu), coposedarea

unui teritoriu de către două sau mai multe state. C.se instaurează cu scopul de a

înlătura contradicțiile dintre două sau mai multe state, care pretind la același teritoriu.

De ex., c. în Morena (la hotarul dintre Prusia și Belgia) a apărut în urma neînțelegerii

dintre Prusia și Regatul Țărilor de Jos privitor la trecerea frontierei prin această regiune,
în baza actului Congresului de la Viena (1815) și a Tratatului de la 26 iunie 1816.Acest c.

a existat până la semnare a Tratatului de pace de la Versailles (1919). În istoria relațiilor

internaționale mai sunt cunoscute câteva cazuri de c. Astfel, timp de zece ani(1889-1899)

s-a menținut c. S.U.A., Marii Britanii și Germaniei asupra insulelor Samoa. Din 1899

până la obținerea Independenței, în 1956, sub c. englezo-egiptean s-a aflat Sudanul.

În1906-1980 a existat c. Marii Britanii și al Franței asupra insulelor Noile Hebride (din

198 0RepublicaVanuata). C. poate fi instaurat inclusiv asupra spațiilor maritime (de ex.,

c. Salvadorului și al Hondurasului asupra golfului Fonseca).

CONFERINȚĂ INTERNAȚIONALĂ, reuniune a reprezentanțelor statelor, a

organizațiilor internaționale guvernamentale și nonguvernamentale, cu scopul luării în

dezbatere și soluționării unor probleme internaționale. C.i. au diferite

denumiri(conferințe, congrese, consfătuiri, colocviumuri, forumuri etc.). Regulile de

organizare și de desfășurare a c.i. s-au stabilit treptat, începând din sec. XVII, primele

baze fiind puse la Congresul de la Munster și Osnabriick (pacea Westfalică, 1648) și la

cel de la Viena (1815). În perioada postbelică importanța c.i. a crescut foarte mult

datorită diversificării și amplificării relațiilor internaționale. În practica internațională

au fost organizate mai multe feluri de c.i.: a ambasadorilor (de ex., c.i. care au avut loc

după războaiele napoleoniene la Paris (1814) și Viena (1815); de pace (de ex., Conferința

de pace de la Paris (1919 - 1920), care a elaborat Pactul Societății Națiunilor, a stabilit

preambulul tratatelor de pace încheiate cu Puterile Centrale); la nivel înalt, astfel de

conferințe au fost reuniunile de la Teheran (28 noiembrie - l decembrie 1943), Yalta (4-12

februarie 1945), Potsdam(17 iulie - 2 august 1945) între șefii de guverne ai U.R.S.S.,

S.U.A. și Angliei. La etapa actuală întâlnirile și c.i. la n. î. tind să devină o parte

integrantă a activității diplomatice. Concluziile c.i. cu privire la soluționarea

problemelor discutate se consemnează în documentele care se adoptă - tratate,

convenții, protocoale, pacte, acorduri, declarații, rezoluții etc. Dacă aceste acte sunt

numeroase, ele pot fi integrate într-un act final. Hotărârile c.i. se adoptă prin majoritatea

de voturi, pe calea consensului, aclamației etc. C.i. convocate în cadrul sistemului

Organizației Națiunilor Unite, de obicei, se conduc de regulile procedurii Adunării

Generale a O.N.U.
CONGRES INTERNAȚIONAL – astfel se numeau congresele (sec. XIX) cu participarea

șefilor statelor, miniștrilor afacerilor externe, diplomaților, care se convocau pentru

dezbaterea celor mai importante probleme: încheierea păcii, soluționarea problemelor

teritoriale (de ex., Congresul de la Viena din 1814 - 1815; Congresul de la Paris din1856;

Congresul de la Berlin din 1878). În sec. XX acest termen cel mai des este folosit pentru a

denumi conferințele cu caracter non-guvernamental: Congresele științifice

internaționale (c. arhitecților, c. medicilor etc.); forumurile aderenților la mișcarea

pentru pace (Congresul Mondial al Forțelor Pacificatoare din 1973), ale reprezentanților

organizațiilor obștești internaționale.

CONIVENȚĂ(lat. „conniventia” - indulgență), faptul dea tolera ceva rău sau incorect,

ceea ce în relațiile internaționale și activitatea diplomatică deseori devine egal cu o

atitudine de complicitate.

CONSUL, persoană numită de către un stat în funcție de șef al unei reprezentanțe

oficiale cu rang de consulat într-o anumită circumscripție consulară. C. a apărut la

sfârșitul sec. XI- începutul sec. XII în virtutea necesității de a apăra interesele

comercianților europeni în Orient. Pe măsura dezvoltării comerțului dintre țările

europene instituția c.se răspândește și în Occident. În a doua jumătate a sec. XVIII

această instituție capătă noi trăsături, care s-au păstrat până în prezent. În sec. XVIII -

XIX c. încep să se diferențieze în c. bugetari sau profesionali și c. nebugetari sau

onorifici. C. bugetari(profesionali) sunt persoanele care servesc propriul stat, activează

din numele lui, de regulă, fiind cetățeni ai acestui stat. C. nebugetari sau onorifici

îndeplinesc funcția consulară pentru un anumit stat, pe lângă profesiunea lor obișnuită

și principală; ei sunt, de obicei, comercianți, cetățenia statului de reședință al

consulatului; ei nu se bucură de privilegii și imunități consulare. C. asigură protecția și

apără interesele economice, administrative, juridice, culturale și de altă natură ale unui

stat, precum și ale cetățenilor acestuia. În statul primitor, c. este pentru cetățenii săi

notar, ofițer de stare civilă, inspector de navigație, organ de evidență a populației etc.

Procedura de numire și de rechemare a c., sediul și circumscripția consulară sunt

reglementate de statul care îl numește, în înțelegere cu statul de reședință.

CONSULAT, reprezentanță oficială a unui stat într-o localitate sau într-o regiune din

altă țară, care asigură protecția și apărarea, în circumscripția consulară respectivă, a

intereselor economice, administrative, juridice, culturale și de altă natură ale cetățenilor

acestuia. C. eliberează pașapoarte și documente de călătorie cetățenilor statului pe care

îl reprezintă, vize și alte documente. În raport cu rangul oficiului consular funcționează:

c. generale, c., viceconsulate și agenții consulare. Schimbarea rangului sau a sediului c.

este efectuată cu consimțământul statului primitor. C. este condus de un șef al oficiului

consular care trebuie să fie persona grata pentru statul primitor și își desfășoară

activitatea într-un teritoriu determinat (circumscripția consulară), stabilit prin

înțelegerea dintre statul trimițător și statul primitor. C. sunt subordonate, în ceea ce

privește activitatea lor, șefului misiunii diplomatice din statul primitor.

CONTACTE DIPLOMATICE, contacte personale dintre reprezentanții conducerii de

vârf a statelor sau a persoanelor învestite cu împuterniciri speciale. C.d. sunt menținute

de către șefii statelor, șefii guvernelor, miniștrii afacerilor externe, de către diplomați

sau alți reprezentanți oficiali, în practică, c.d. sunt realizate pe calea întâlnirilor

periodice în cadrul conferințelor internaționale, vizitelor, tratativelor, recepțiilor

diplomatice etc. Un loc important în evoluția înțelegerii reciproce și colaborării dintre

state îl ocupă întâlnirile la nivel înalt. Rezultatele acestor întâlniri, îndeosebi dintre șefii

statelor mari, deseori depășesc cadrul relațiilor bilaterale și exercită o influență benefică

asupra situației internaționale în general.

CONTRACT INTERNAȚIONAL, contract încheiat între două state, ori între un stat și o

întreprindere sau o persoană fizică resortisantă a altui stat, precum și între întreprinderi

de comerț extern aparținând diferitor state. Dintre c.i. bilaterale, cele mai importante, de

regulă, sunt c.i. de comerț extern, de împrumut și investiții.

CONVENȚIE, înțelegere realizată între două sau mai multe state prin care se

reglementează relațiile lor într-un anumit domeniu. După semnarea sade către

reprezentanții împuterniciți ai statelor contractante, c. intră în vigoare prin aprobare și

ratificare, dacă această din urmă condiție este prevăzută în c. Ca și pentru orice alt tratat

internațional, principiul de bază alunei c. internaționale este „pacta sunt servanda”, adică

obligația de a o respecta cu bună credință.

CONVENȚIE CONSULARĂ, acord între două sau mai multe state, care stabilește

modul de instituire a consulatelor și de desemnare a consulilor, sfera competenței lor,

inclusiv privilegiile și imunitățile consulare acordate persoanelor cu funcții consulare și

colaboratorilor instituțiilor consulare. La c.c. multilaterale se referă și Convenția de la

Viena (1963) cu privire la relațiile consulare, precum și Convenția de la Havana cu

privire la funcționarii consulari.

CORESPONDENȚĂ DIPLOMATICĂ, totalitate a comunicărilor oficiale făcute în scris, a

documentelor cu caracter diplomatic, prin intermediul cărora se înfăptuiesc relațiile

dintre state; unul dintre principalele aspecte în politica externă și activitatea

diplomatică a statului. Comunicarea (în scris) dintre state se realizează din numele

șefului statului, guvernului, ministerului (departamentului) afacerilor externe sau din

numele diferitelor instituții și organizații de stat sau obștești, reprezentanțelor

diplomatice, diferiților diplomați. În c.d. sunt expuse probleme de importanță majoră

ale politicii externe, ale relațiilor interstatale (bilaterale sau multilaterale). Formele c.d.

după conținut și după aspectul lor tehnic, pot fi: notă personală; notă diplomatică; aide

– me moire; memorandum; scrisoare particulară cu caracter semioficial. C.d. se

redactează în limba statului de la care provine și este însoțită, însemn de curtoazie, de o

traducere neoficială în limba statului destinatar. În c.d. se folosesc și alte limbi de

circulație internațională (franceza, engleza, rusa etc.). C.d. are un caracter oficial, în

documentele c.d. nu se admit corectări, prescurtări și sublinieri. C.d. se transmite prin

curieri speciali, dar poate fi înmânată și personal sau trimisă prin poștă. Elaborarea

documentelor sus-menționate reprezintă unul dintre compartimentele cele mai

importante ale activității diplomatice. CORPUL CONSULAR, în sens restrâns: șefii

instituțiilor consulare, din regiunile, localitățile, orașele, porturile statelor de reședință;

în sens larg - totalitatea persoanelor cu funcții consulare (inclusiv membrii familiilor lor)

din punctele respective de reședință ale statului primitor. Din c.c. fac parte, de

asemenea, consulii nebugetari (onorifici) și colaboratorii direcțiilor consulare ale

reprezentanțelor diplomatice. În fruntea c.c. se află funcționarul cel mai mare în rang

care a obținut primul exequaturul. Șeful c.c. exercită, în special, funcții ceremoniale:

reprezintă tot c.c.; informează consulii recent sosiți despre particularitățile și tradițiile
statului de reședință; soluționează problemele interne ale c.c.; apără drepturile

membrilor c.c. În cazul când acestea sunt lezate de către statul de reședință, în statul de

reședință pot fi câteva c.c. (în dependență de numărul de instituții consulare).

CORPUL DIPLOMATIC, în sens restrâns: totalitatea șefilor reprezentanțelor

diplomatice acreditați în țara de reședință; în sens larg - totalitatea colaboratorilor

diplomatici, inclusiv membrii familiilor lor, recunoscuți în această postură de către

guvernul statului acreditar. Activitatea c.d. nu este reglementată de normele dreptului

internațional. El nu reprezintă o reuniune politică sau o organizație, care ar avea

drepturi de persoană juridică. Declarațiile politice din partea c.d. sunt excluse. Tradițiile

internaționale admit intervenții colective ale c.d. doar în privința problemelor de

protocol: felicitări, exprimări de condoleanțe etc. De obicei, din numele c.d. ia cuvântul

decanul corpului diplomatic. CRIPTOGRAMĂ, telegramă diplomatică cu caracter

oficial. Pentru decifrarea (decodificarea) ei sunt folosite aparate speciale instalate în

ambasade. Cifrul sau codul misiunii diplomatice prezintă un secret de serviciu, pentru

păstrarea căruia structurile respective aplică măsuri speciale.

CURIER DIPLOMATIC, purtător sau însoțitor al unor documente sau corespondenței

diplomatice. În conformitate cu Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice

(1961), c.d. nu poate fi reținut, sechestrat sau percheziționat. El are pașaport diplomatic

și buletin de curier diplomatic. C.d., se menționează în Convenția de la Viena (§27,

art.5), este ocrotit în exercitarea funcțiilor sale de statul acreditar. El se bucură de

inviolabilitatea persoanei și nu poate fi supus niciunei forme de arest sau de detenție.

Statele terțe acordă c.d. și valizelor diplomatice în tranzit aceeași inviolabilitate și

aceeași ocrotire pe care este obligat să le-o acorde statul acreditar .Inviolabilitatea

personală a c.d. este absolută, în sensul că nu se limitează numai la exercitarea

funcțiilor, ci acoperă, de asemenea, și perioadele dintre călătorii(deci când c.d. nu se află

efectiv în posesia valizei diplomatice). CURIERUL DIPLOMATIC AD-HOC. Conform

Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (1961) (art. 27. §6) statul

acreditant sau misiunea poate numi un c.d.ad-hoc. În acest caz dispozițiile §5 ale

prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, cu rezerva că imunitățile pe care le

stipulează vor înceta să fie aplicate de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza
diplomatică, pe care o însoțea. CURTOAZIE INTERNAȚIONALĂ. l. Comportare vădit

prietenoasă, amabilă, ospitalieră, respectuoasă; abandonare a formalităților, acordare de

înlesniri, privilegii și servicii statelor și persoanelor oficiale străine, din bunăvoința

statului primitor. 2.Totalitate a regulilor, formelor procedurale (fără caracter juridic),

conform cărora au loc contactele dintre reprezentanții diferitelor state. Nerespectarea

regulilor c.i. nu atrage după sine sancțiuni de drept internațional. C.i. are un rol

important în ceremonialul diplomatic, constituind un mijloc de creare și de menținere a

unei ambianțe prielnice în relațiile dintre state.

DECANUL CORPULUI CONSULAR, șeful instituției consulare, consulul cu cel mai

înalt rang, primul care a obținut exequatura sau recunoașterea prealabilă. Dacă

exequaturul și recunoașterea prealabilă au obținut-o doi sau mai mulți consuli,

prioritatea se determină după data acordării patentei consulare. D.c.c. îndeplinește

funcția de reprezentant al corpului consular în problemele de ordin protocolar.

DECANULCORPULUI DIPLOMATIC (fr. „doyen” - șef, căpetenie), șeful reprezentanței

diplomatice cu cel mai înalt rang diplomatic, primul dintre colegii corpului diplomatic

acreditați în țara de reședință. Funcțiile d. au un caracter protocolar. D.c.d. intervine cu

felicitări, exprimă condoleanțe, ține alocuțiuni din numele corpului diplomatic, întreține

legături cu departamentul afacerilor externe, acordă consultații noilor membri ai

corpului diplomatic cu privire la protocolul local, specificul, modalitatea stabilirii

relațiilor cu organele puterii locale.

DELEGAT. 1. (în relațiile internaționale), persoană numită de un stat pentru a

participa, reprezentându-i-l, la o conferință sau într-o organizație internațională. 2.

Trimisul unui stat care participă la o conferință, fără a avea împuterniciri depline.

DELEGAȚIE. l. Grup de persoane împuternicite de un stat să participe și să acționeze în

numele său la o conferință, într-o organizație internațională sau pentru a-1 reprezenta la

anumite negocieri. 2.Trimișii unui stat care participă la o conferință fără a avea

împuterniciri. 3. Misiune împuternicită de un guvern pentru a-1 reprezenta la negocieri,

la conferințe internaționale sau la sesiunile organizațiilor internaționale. D.

guvernamentală constituie o formă a diplomației ad-hoc, care are împuterniciri speciale

și se bucură de imunitate diplomatică, precum și de unele privilegii diplomatice. 4.Act

prin care o persoană este desemnată ca delegat. Misiunile permanente ale statelor pe

lângă U.N.E.S.C.O. poartă denumirea de d. permanente.

DENUMIRE DE TRATATE INTERNAȚIONALE, diversitate a tipurilor de tratate și a

înțelegerilor definite prin denumirea lor. Cele mai frecvente denumiri de înțelegeri

întâlnite în practica internațională sunt: acord, act de capitulare, angajament, armistițiu,

avenant, cartă, cartel, capitulație, compromis, comunicat comun, convenție, declarație,

gentlemen ‘s agreement, modus vivendi, pact, protocol, schimb de note, statut, tratat. Toate

tratatele internaționale, indiferent de denumirea lor, au aceeași forță juridică.

DEPARTAMENT AL AFACERILOR EXTERNE, organ de stat care promovează politica

externă a statului; în majoritatea țărilor el este echivalent ministerului afacerilor externe:

în S.U.A.-Departamentul de Stat condus de Secretarul de Stat; în Franța –Ministerul

Relațiilor Externe; în Elveția - Departamentul Politic în frunte cu Directorul; în

Argentina –Ministerul Relațiilor Externe și al Cultelor; în Libia -Biroul Popular al

Relațiilor Externe. În statele europene structurarea instituțiilor care se ocupă cu relațiile

externe a avut loc în sec. XV- XVI. Astfel de instituții apar mai întâi în statele orientale -

Japonia și Turcia. În sec. XVIII, în Occident, d.a.e. s-au instituționalizat în ministere

specializate sau organe similare. Fiind un element constitutiv important al

mecanismului de conducere statală, d.a.e. reprezintă și apără drepturile și interesele

statului în sfera relațiilor internaționale, stabilește relații diplomatice și consulare cu

statele străine, asigură colaborarea cu organizațiile internaționale și

interguvernamentale, dă instrucțiunile necesare reprezentanțelor diplomatice și

instituțiilor consulare de peste hotare, dirijează și supune controlului activitatea lor.

D.a.e. menține legături și duce tratative cu reprezentanțele diplomatice și delegațiile

străine, elaborează proiectele acordurilor, analizează informația primită. D.a.e. apără

drepturile și interesele cetățenilor săi peste hotarele țării. El prezintă guvernului spre

soluționare cele mai importante probleme ale politicii externe. Structura organizatorică

a d.a.e. constă din serviciul teritorial, funcțional, administrativ. Serviciile teritoriale

efectuează lucrul operativ în relațiile cu statele dintr-o regiune anumită, mențin legături

cu ambasadele acestor state. Serviciile și direcțiile funcționale (protocolară, consulară, al

organizațiilor internaționale, mass-media, al legăturilor culturale, drept internațional și

tratate, arhivă etc.) își exercită funcția în conformitate cu ramurile specializate în

domeniul relațiilor internaționale. Serviciile administrative gestionează problemele

economice și financiare. Șeful d.a.e. face parte din componența guvernului.Ca și șeful

statului și șeful guvernului, el poate duce tratative fără mandat special și, de regulă,

semnează tratate internaționale fără împuterniciri formale. Aflându-se peste hotarele

statului, șeful d.a.e. se bucură de privilegii și imunități diplomatice. DEPEȘĂ (fr.

„depeche”), comunicare urgentă, înștiințare expresă, întocmită sub formă de telegramă

sau scrisoare, adresată de reprezentanța diplomatică centrului.

DEPLINE PUTERI, documente emise de către șeful de stat, de către ministrul afacerilor

externe sau de șeful de guvern prin care se atestă că șeful delegației sau delegația ca

atare este abilitată să ia parte la negocierile respective, să încheie și să semneze tratatul

care, eventual, ar rezulta din acestea. În textul d.p. se indică cine împuternicește

persoana dată, numele, prenumele, rangul sau funcția împuternicitului, denumirea

tratatului sau obiectul și scopul tratativelor, denumirea organizației internaționale. La

semnarea tratatelor bilaterale părțile, de obicei, prezintă d.p., făcând schimb de ele; în

cazul semnării tratatelor multilaterale d.p. sunt depozitate. La conferințele

internaționale multilaterale se formează un comitet special cu scopul verificării d.p.

Reprezentanții statelor în organizațiile internaționale înmânează d.p. persoanei

administrative principale a organizației date (Secretarului Generalal O.N.U.,

Directorului General al U.N.E.S.C.O. etc.). Conform practicii unanim recunoscute, șefii

statelor, șefii guvernelor, conducătorii ministerelor afacerilor externe, inclusiv șefii

reprezentanțelor diplomatice, în limitele competenței lor, au dreptul să ducă tratative și

să semneze acorduri internaționale fără prezentarea d.p.

DEPOZITAR (lat. „depositum” - depunere spre păstrare), o organizație internațională

sau o persoană oficială, care păstrează textele autentice ale tratatelor internaționale

multilaterale și toate documentele care se referă la ele (declarațiile, rezervele,

instrumentele de ratificare și de aderare, actele de adoptare, anexele, denunțările etc.).

DIPLOMAT, persoană oficială, împuternicită de guvern să reprezinte țara în relațiile cu

alte țări în vederea promovării politicii externe a guvernului său. D. își îndeplinește
funcțiile în cadrul unei reprezentanțe, misiuni diplomatice sau în structurile

Ministerului Afacerilor Externe. D. se bucură de imunități și privilegii diplomatice.

DIPLOMATICA, una dintre disciplinele istorice auxiliare ce studiază forma și

conținutul actelor diplomatice. La început d. era concepută ca o știință despre

autenticitatea documentelor. Încă în evul mediu se efectua un oarecare lucru cu privire

la controlul documentelor (d. practică). În sec. XIV - XV ia naștere d. științifică

(teoretică), disciplină care timp de aproximativ 500 de ani s-a integrat cu cea practică.

Criteriile științifice ale d. au fost elaborate în sec. XVII de către J. Mobillion,

întemeietorul d. ca disciplină istorică. DIPLOMAȚIE. Conceperea diplomației este

diversă, uneori contradictorie. Într-un șir de definiții se afirmă: „d. este aplicarea

lucidității și tactului, cu scopul de a menține relații oficiale între guvernele țărilor

independente; menținerea relațiilor dintre state cu ajutorul mijloacelor pașnice” (E.

Satow); „d. este știința despre relațiile reciproce dintre regi și state” (V. Dall); „d. -

știința despre relațiile externe, la baza căreia se află studierea diplomelor (les diplomes)

sau a actelor emise de către monarh” (Flasan); „d.- știința despre relațiile externe sau

afacerile externe ale statului, iar într-un sens mai îngust –știința sau arta negocierilor”

(L. de Martens); „d. - știința despre interesele reciproce și relațiile dintre state sau arta

de a coordona interesele popoarelor de comun acord, iar într-un sens mai exact- știința

sau arta tratativelor” (Garden); „d.- știința despre relațiile ce s-au stabilit între diferite

state în baza intereselor comune, principiilor dreptului internațional și obligațiilor

contractuale’” (Calvo); „d. este dreptul internațional aplicat” (Pradie - Fodr); „d. -

totalitate de semnificații și principii necesare pentru menținerea efectivă a relațiilor

publice dintre state” (Cluber) etc. D. mai este tratată ca mijloc de realizare a politicii

externe a statului; totalitate a măsurilor practice nemilitare, a procedeelor și metodelor

aplicate în dependență de conjunctură și de caracterul problemelor care se soluționează;

activitate oficială a șefilor de stat și de guverne; domeniu de care se ocupă miniștrii

afacerilor externe, departamentele afacerilor externe, reprezentanțele diplomatice,

delegațiile la conferințele internaționale cu privire la îndeplinirea sarcinilor și scopurilor

politicii externe a statului; apărare a drepturilor și intereselor statului, instituțiilor și

cetățenilor lui de peste hotare. La noțiunea de d. este raportată arta de a duce tratative
cu scopul preîntâmpinării și reglementării conflictelor internaționale. În practica

diplomatică cele mai răspândite metode sunt: vizitele oficiale și de alt caracter,

tratativele la nivel înalt, congresele diplomatice, conferințele, consfătuirile și întâlnirile

internaționale, elaborarea și încheierea tratatelor bilaterale și semnarea documentelor

diplomatice, participarea în structurile organizațiilor internaționale, corespondența

diplomatică, publicarea documentelor diplomatice. Odată cu crearea O.N.U. și a altor

organizații internaționale un rol deosebit îl joacă d. multilaterală. Conducerea activității

diplomatice a statului este realizată de guvern, iar dirijarea operativă - de

departamentul afacerilor externe.

DIPLOMAȚIE (ETIMOLOGIE). În mai multe izvoare de istorie și teorie a diplomației

etimologia cuvântului „d.” este explicată prin originea lui de la grecescul „diplomata”,

ceea ce reprezenta un document format din două tăblițe prinse una de alta, care în

Grecia antică era înmânat solilor în calitate de scrisoare de acreditare. Savantul francez

Garden menționează însă că la baza noțiunii de „d.” se află latinescul „duplicata” –

„copia actului, emis din ordinul suveranului”, al cărui original se păstra în arhivă.

DIPLOMAȚIE AD-HOC - formă a diplomației la care, de regulă, statele, recurg

temporar, pentru realizarea unor sarcini concrete. Formele de d. ad-hoc sunt variate. În

conformitate cu rapoartele Comisiei de drept internațional, principalii purtători ai d. ad-

hoc sunt: trimișii itineranți, delegații la conferințele diplomatice (pentru diferite

probleme) și, mai ales, misiunile speciale etc.

DIPLOMAȚIE DE MILIȚIE. Esența d. de m. constă în numirea ambasadorilor în țările

străine, până la stabilirea relațiilor diplomatice și primirea agrementului. Geneza acestei

noțiuni parvine din concordanța cu acțiunile milițienilor d-americane „care ignorează

tradițiile militare”. Unul dintre promotorii d. dem. a fost marele politician și diplomat

american G. Adams.

DIPLOMAȚIE SECRETĂ, formă a diplomației în care negocierile și alte acțiuni

diplomatice sunt întreprinse fără a informa opinia publică despre desfășurarea și

rezultatele lor. D.s. a fost practicată pe scară largă în trecut, în relațiile dintre marile

puteri, corespunzând concepției despre diplomație ca instrument al politicii de forță și

de dominație, de războaie de agresiune.

DISMISL (engl. „dismissal” - concediere, eliberare din funcție), declarare a diplomatului,

acreditat anterior, persoană particulară, adică lipsită de imunitate diplomatică. De

obicei, d. intervine atunci când diplomatul declarat persona non grata se reține cu

plecarea peste termenul indicat (de la 24 de ore până la 7 zile).

DOCTRINA CALVO (autor -juristul și diplomatul argentinian C. Calvo, 1868), doctrină

în care se stipulează că guvernul unei țări nu poartă răspundere pentru pagubele și

prejudiciile cauzate străinilor în urma tulburărilor interne sau a războiului civil (cu

excepția cazurilor când ele rezultă direct din activitatea guvernului). Principiul parității

juridice al tuturor statelor face absolut inadmisibil atât amestecul diplomatic, cât și

intervenția armată a unui stat cu scopul de a obliga statul- debitor să repare prejudiciile

cauzate cetățenilor săi.

DOCUMENT DIPLOMATIC, noțiune ce desemnează orice document oficial din

domeniul diplomației, inclusiv: declarația, nota verbală, nota semnată, scrisoarea

personală, aide-memoire, memorandumul, nota de protest, comunicatul comun, nota

colectivă, acordul, rezoluția, convenția etc.

DRAGOMAN, traducător oficial care se afla pe lângă reprezentanțele diplomatice și

consulare în statele Orientului. În virtutea obiceiurilor stabilite în aceste țări, d. făcea

parte din componența corpului diplomatic. Actualmente termenul de d. are doar o

semnificație istorică.

EFECTE ALE TRATATULUI INTERNAȚIONAL. Principalul efect pe care îl produce un

tratat internațional este crearea normelor juridice prin care se stabilesc drepturile și

obligațiile părților contractante. Tratatele internaționale produc efecte directe numai

asupra părților contractante. Ele nu produc efecte directe asupra persoanelor juridice

sau fizice ale unui stat, cu excepția tratatelor comunitare. De asemenea, regula generală

(care nu exclude excepții) este că tratatul internațional nu produce efecte asupra statelor

terțe, fără consimțământul lor.

ELEMENTE ALE TRATATULUI INTERNAȚIONAL. Elementele principale ale

tratatului internațional sunt elementele esențiale și accesorii. Elementele esențiale la

rândul lor pot fi: 1. Părțile contractante; 2. consimțământul părților contractante; 3.

obiectul și scopul tratatului. Elementele accesorii ale tratatului internațional sunt:

1.termenul,care este un eveniment viitor și sigur; 2. condiția, care este un eveniment

viitor, dar nesigur. Elementele accesorii ale tratatului au un rol important în ceea ce

privește intrarea în vigoare a tratatului sau încetarea efectelor sale.

EMISAR, reprezentant politic, trimis în alt stat cu o misiune specială, uneori cu caracter

secret.

EXEQUATUR (lat. „exsequare” - a clarifica, a constata, a îndeplini), document oficial,

care legalizează recunoașterea de către guvernul statului acreditar a unui consul străin

în această calitate. Forma e. se stabilește de legislația internă a statului primitor. De

regulă, e. este confirmat prin semnătura șefului statului, șefului guvernului, ministrului

afacerilor externe și prin ștampila respectivă. Până la înmânarea e. statul primitor

poate, dacă este nevoie, să elibereze consulului străin un permis temporar. În caz de

refuz, statul acreditar nu este obligat să-i comunice statului acreditant motivele

abandonului. E. nu este necesar pentru șeful direcției consulare a reprezentanței

diplomatice, deoarece îndeplinirea acestor funcții este încredințată unui membru din

personalul diplomatic al ambasadei sau al misiunii diplomatice. În unele state consulul

își începe exercitarea funcțiilor după ce autoritățile centrale i-au acordat permisiunea,

care este publicată în presa țării de reședință.

EXGRATIA, expresie latină cu sensul „din bunăvoință”, folosită pentru a arăta că un

subiect de drept internațional acționează nu în temeiul unei obligații legale, ci

impulsionat de un sentiment de bunăvoință, de curtoazie internațională.

EXPULZARE, act al puterii de stat care obligă o persoană să părăsească teritoriul țării în

limitele de timp fixate, cu interdicția de a mai reveni, recurgând-se chiar și la

constrângere. E. se aplică persoanelor fără cetățenie, agenților diplomatici declarați

persona non grata, din motive ce țin de securitatea statului.

FAZE ALE ÎNCHEIERII TRATATELOR, etape ale procesului de încheiere a tratatului.

Pentru a putea fi încheiat, un tratat trebuie să parcurgă mai multe etape și anume: a)

prezentarea deplinelor puteri; b) negocierea tratatului; c) redactarea textului tratatului;

d) semnarea tratatului. Prezentarea deplinelor puteri. Pentru a putea negocia, adopta

sau semna un tratat, reprezentanții statelor participante trebuie să fie învestiți cu

depline puteri, consemnate într-un document oficial, de către autoritățile competente

ale statelor respective. În virtutea funcțiilor deținute șefii de stat, șefii de guvern,

miniștrii afacerilor externe, precum și șefii misiunilor diplomatice sunt absolviți de

obligația de a prezenta depline puteri pentru adoptarea textului unui tratat între statul

acreditant și statul acreditar. Au același regim și reprezentanții acreditați ai statelor la

conferințele internaționale ori pe lângă o organizație internațională, pentru adoptarea

textului unui tratat la conferința sau organizația respectivă. Deplinele puteri pot fi

acordate reprezentanților statelor pentru toate f.î.t. sau numai pentru unele din ele.

Negocierea tratatelor- în cadrul acesteia se discută problemele de fond și de formă ale

tratatelor, se prezintă propuneri și proiecte de texte, se fac schimburi de note etc.

Negocierile pot avea loc pe căi diplomatice obișnuite, prin intermediul unor persoane

special împuternicite, în cadrul unor conferințe sau congrese internaționale. Redactarea

textului tratatului este făcută după ce părțile au ajuns la un acord. În general, un tratat

este alcătuit dintr-un preambul, partea principală ce conține de fapt fondul tratatului,

precum și partea finală care se referă, de obicei, la probleme de procedură, durată,

modul de intrare în vigoare și încetare a tratatului etc. Unele tratate conțin și anexe ce

detaliază, completează ori interpretează anumite prevederi ale tratatului. În ceea ce

privește limba de redactare a tratatului, ea este stabilită prin acordul statelor

contractante, care pot conveni ca tratatul să fie elaborat în una sau mai multe limbi

oficiale. Semnarea tratatului, în conformitate cu voința părților contractante, are

consecințe juridice diferite. Astfel, un tratat poate fi considerat încheiat ca urmare a

semnării sale și ca atare dobândește forță obligatorie din acel moment, ori poate obține

efect juridic printr-o procedură ulterioară semnării (cum este de ex., ratificarea), situație

în care semnarea tratatului echivalează numai cu autentificarea lui. Între elaborarea

tratatului și semnarea definitivă a acestuia poate interveni o procedură intermediară și

anume parafarea sau semnarea ad-referendum.

ÎNCHEIEREA TRATATULUI INTERNAȚIONAL, ansamblu de proceduri prin care

este elaborat și publicat un tratat. Procedurile care duc la elaborarea și î.t.i. sunt: a)

elaborarea tratatului internațional, care este realizată în cadrul negocierilor. Prin

intermediul negocierilor care se poartă fie pe căi diplomatice obișnuite, fie în cadrul

unor conferințe, congrese sau organizații internaționale (de ex., O.N.U.), părțile își fac
cunoscute pozițiile, prezintă propuneri, elaborează diferite proiecte de convenții. Când

părțile au ajuns la un acord, se trece la elaborarea și adoptarea textelor tratatului, după

procedura stabilită de statele contractante; b) autentificarea textului tratatului

internațional, care se face prin semnarea provizorie sau definitivă a acestuia, de către

agenții care 1-au negociat. Semnarea provizorie a tratatelor internaționale are două

forme: semnarea ad referendum, care are o valoare provizorie și parafarea tratatului; c)

exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat de un tratat internațional, se face

prin semnarea lui definitivă sau prin schimbul instrumentelor care constituie tratatul.

JUS FETIALE, totalitate a regulilor și procedurilor privitoare la declararea războiului și

încheierea tratatelor de pace, depozitarea lor, practicate în Roma Antică de colegiul

facialilor - 20 de preoți în frunte cu pater patratus - având misiunea de a supraveghea

respectarea dreptului ginților, de a reclama insatisfacția față de cei ce încalcă alianțele.

LAISSEZ-FAIRE, expresie utilizată în limbajul diplomatic ce desemnează caracterul

unei diplomații lașe (treache-reus); pasive (turtle-pace d.). Uneori, însă, l.-f. explică

caracterul evolutiv („leneș”) al relațiilor internaționale.

LEGAȚIE, misiune diplomatică, de rangul al doilea, inferioară ambasadei. L. este

condusă de un ministru, care poartă, de obicei, titlul de „trimis extraordinar și ministru

plenipotențiar”, sau de un însărcinat cu afaceri, ad-interim sau permanent. Primele l. au

fost înființate în sec. XVI. Actualmente statele recurg din ce în ce mai puțin la asemenea

misiuni diplomatice. Numărul redus de l.se explică prin tendința ce o au guvernele de a

ridica aceste misiuni la rang de ambasadă.

MEMORANDUM (cuvânt latin ce desemnează „ceea ce trebuie memorizat”), document

oficial de corespondență diplomatică (de sine stătător sau ca anexă la o notă

diplomatică), cu întrebuințare limitată, în care sunt expuse fapte sau argumente

juridice, referitoare la o problemă din domeniul relațiilor internaționale. M. nu se

limitează la o simplă expunere a faptelor, ci cuprinde o prezentare a istoricului

problemei și a negocierilor în curs, precizează aspectele juridice și politice ale acestora,

formulează argumentele care justifică poziția statului în problema negociată. M. vizează

un scop precis: permite celeilalte părți o studiere mai aprofundată a unei chestiuni

politice importante și controversate. M. se imprimă pe o foaie fără blazon. Numărul de

înregistrare, ștampila, localitatea (orașul) și data expedierii nu se inserează, adresa nu se

indică. M. înmânat personal sau expediat prin curier se tipărește pe un formular de note

diplomatice ne blazonat, în care este indicat doar locul și data expedierii. Ca document

aparte m. se tipărește pe formularul de note al ministerului afacerilor externe, iar ca

anexă pe o foaie neblazonată.

MINISTRU CONSILIER, funcție sau rang diplomatic într-o misiune diplomatică sau în

cadrul ministerului afacerilor externe.

MINISTRUPLENIPOTENȚIAR (trimis extraordinar), agent diplomatic care exercită

permanent funcția de șef al unei misiuni diplomatice cu rang de legație.

MINISTRU REZIDENT, al treilea rang diplomatic stabilit în ierarhia șefilor misiunilor

diplomatice la Congresele de la Viena din 1815 și Aix-la-Chapelie din 1818. În practica

actuală a statelor, rangul de m.r. nu mai este folosit. Convenția de la Viena (1961) cu

privire la relațiile diplomatice nu menționează acest rang diplomatic.

MISIUNE DIPLOMATICĂ. Termenului m.d. i se dau mai multe accepții: organ al

statului trimițător, instituție permanentă și distinctă de persoanele fizice, care o

alcătuiesc; organ al unui subiect de drept internațional, instituit în mod permanent pe

lângă un alt subiect de drept internațional și însărcinat cu asigurarea relațiilor

diplomatice ale acestui subiect; organalunuistatreprezentîndu-1 în exterior; agenție pe

care un stat o înființează într-un alt stat etc. Termenul m.d. deseori se folosește pentru

desemnarea reprezentantului diplomatic sau a unei delegații de trimiși pentru

îndeplinirea unei misiuni speciale peste hotarele țării.

MISIUNE SPECIALĂ (AD-HOC), misiune temporară, având un caracter de

reprezentare a unui stat, într-un alt stat cu consimțământul acestuia din urmă pentru a

trata chestiuni concrete sau pentru a îndeplini o sarcină anumită. M.s. trebuie să aibă o

sarcină specifică, un caracter temporar, chiar dacă durata nu este scurtă. M.s. este

constituită din unul sau mai mulți reprezentanți ai statului trimițător, dintre care este

desemnat șeful misiunii și poate cuprinde personalul diplomatic administrativ, tehnic și

de serviciu. Statul primitor acordă m.s. imunități și privilegii similare cu ale membrilor

personalului diplomatic.
MODUS VIVENDI, expresie ce desemnează caracterul temporar și de scurtă durată al

unui acord încheiat în condițiile ce nu permit semnarea unui acord de lungă durată. De

obicei, statele recurg la această formă de acord internațional atunci când nu au ajuns

decât la o soluționare parțială a problemelor negociate, ori când situația concretă ce

constituie obiectul tratativelor impune ca până la realizarea unui acord complet sau de

lungă durată să existe o reglementare, fie și provizorie, rezervând-se poziția părților

pentru viitor, când se va reglementa problema în cauză. Din punct de vedere al

obligativității m.v. are aceeași valoare ca oricare alt acord internațional.

NEGOCIERI DIPLOMATICE, esență a activității diplomatice, care constă în apărarea

intereselor statului propriu prin încercarea de a ajunge la un acord cu statul negociator,

de a găsi cu el puncte de tangență. În acest sens, noțiunea de n.d. este echivalentă cu cea

de diplomație. În fond, n.d. intervin în două situații: a) pentru încheierea unui acord,

indiferent de natura și obiectul acestuia; b) pentru soluționarea unui diferend sau

conflict. În ambele cazuri n.d. sunt subordonate realizării unui interes comun. După

numărul statelor participante, n.d. pot fi bilaterale sau multilaterale. Acestea din urmă

au căpătat o largă răspândire în cadrul organizațiilor și conferințelor internaționale.

După nivelul lor, n.d. se poartă la nivelul șefilor de state și guverne (diplomația la nivel

înalt), la nivelul miniștrilor afacerilor externe, la nivelul ambasadorilor sau la nivelul de

experți. După obiectul lor n.d. pot fi oficiale și oficioase. N.d. oficiale se fac în numele

celor două state și constituie un început de angajament. N.d. oficioase constau din

contacte, în cursul cărora părțile își sondează intențiile în mod reciproc. N.d. pot lua

forma orală sau cea scrisă. Se mai face distincție între n. directe (adică, cele care

presupun contactul dintre șeful de misiune și șeful de stat) și indirecte (contacte între

șeful de misiune și ministrul de externe). N.d. presupun desfășurarea unor etape

distincte: pre negocierea- punctul de plecare în discuțiile ce urmează; n.d. propriu-zise

-tratative, care încep cu declararea oficială a intereselor părților, urmând expunerea

prevederilor și măsurilor ce trebuie întreprinse pentru realizarea obiectivului comun;

proto negocierea - desfășurarea în paralel cu negocierile a unei acțiuni de armonizare a

intereselor părților.
NOTĂ DIPLOMATICĂ, document diplomatic, care are mai multe forme: a) n. verbală,

comunicare scrisă, care emană de la misiunea diplomatică sau ministerul afacerilor

externe al statului acreditar. N. v. este întocmită și redactată la forma impersonală,

începe și se încheie cu o formulă de curtoazie; pe ea se pune ștampila - element esențial

al n.v., iar uneori și parafa (inițialele). N. v. are ca obiect probleme de importanță

secundară, dar poate fi folosită și pentru probleme mai importante; b) n. personală, de

obicei, tratează problemele de o importanță deosebită, prin care destinatarul este

informat în mod oficial despre anumite evenimente importante. N. p., în conformitate

cu cerințele stabilite de protocolul diplomatic al statului de reședință, ia forma unei

scrisori redactată la persoana întâia din numele celui subsemnat și se scrie pe un

formular de note, pe care se indică adresa, dar nu se pune ștampila; c) n. semnată,

document, cu caracter solemn, adresat ministrului afacerilor externe sau personal

șefului de misiune. Ea începe cu o anumită formulă („Domnule Ministru” sau

„Domnule Ambasador”) și se încheie cu o formulă de curtoazie (de ex., „Primiți vă rog,

Domnule Ministru, asigurările înaltei mele considerații”). N. s. este întotdeauna iscălită

de expeditor; d) n. colectivă, este adresată unui guvern de către reprezentanții mai

multor state, care au de comunicat observațiile lor; este o formă de adresare deosebit de

solemnă; e) n. identice și n. paralele, documente cu același conținut, care sunt

prezentate simultan; f) n. circulară - adresare în scris, transmisă de către departamentul

diplomatic unui anumit număr de ambasade pentru a aduce la cunoștință persoanelor

de răspundere ale statului de reședință opinia sau poziția guvernului său asupra unei

sau altei probleme. N. c. sunt utilizate pentru a comunica informații curente de ordin

protocolar sau administrativ; g) n. de audiență, document în care se rezumă conținutul

convorbirilor purtate între doi sau mai mulți diplomați în cadrul unei audiențe la

oficialitățile din țara de reședință. În n. de a. sunt consemnate, de obicei, toate

problemele abordate în timpul discuției. Redarea corectă a ideilor expuse de ambele

părți constituie principala condiție a unei n. d.

PACTA SUNT SERVANDA (expresie latină „înțelegerile trebuie respectate”), principiu

fundamental al dreptului internațional potrivit căruia obligațiile care rezultă din

tratatele internaționale sau din alte izvoare de drept internațional și din principiile
acestuia unanim acceptate, trebuie îndeplinite cu bună credință. Pentru prevenirea

încălcării tratatelor, încă din cele mai vechi timpuri în textele respective erau prevăzute

clauze referitoare la modalitățile de garantare a executării. Astfel, în trecut se recurgea

la o serie de garanții cum ar fi: jurământul religios, luarea de ostateci, ipoteca, ocupația

militară pașnică individuală sau colectivă, gajul financiar asupra unor venituri. În

prezent toate acestea nu mai prezintă decât un interes istoric. În condițiile

contemporane urmărirea respectării tratatelor se poate face în cadrul organizațiilor

internaționale prin proceduri specifice, ce țin de anumite sancțiuni.

PACTUM DE CONTRAHENDO, tratat sau clauză dintr-un tratat prin care părțile se

obligă să încheie un nou tratat și convin asupra unor probleme care vor constitui

obiectul acestuia; angajament de a încheia într-un viitor apropiat un nou tratat. O

variantă a p. de c. este pactum de mutando, care se referă la modificarea unui tratat

existent.

PACTUM DE NEGOCIANDO, acord de voință al statelor, materializat într-un tratat

internațional sau clauză a unui tratat prin care părțile convin să negocieze o problemă

concretă. Sarcina de a negocia, asumată prin p. de n. este supusă regulilor generale

privind apariția, modificarea și stingerea obligațiilor internaționale și se referă numai la

începerea și desfășurarea procesului de negociere, nu și la rezultatul acestuia.

PARAFARE (lat. „paraphe” - semnătură abreviată), semnare a textului numai cu

inițialele reprezentanților statului și intervine în condiții similare cu semnarea ad

referendum. Prin p.se poate înțelege un mod de constatare a autenticității textului unui

tratat. P. nu reprezintă o etapă obligatorie în procesul încheierii tratatului. Ea permite

însă evitarea unor eventuale contradicții sau neînțelegeri cu privire la textul tratatului,

deoarece constituie o dovadă incontestabilă a faptului că acesta a fost coordonat de

către împuterniciți. De obicei, după p. are loc semnarea tratatului. P. unui text are

valoarea semnării tratatului, dacă statele care au participat la negocieri au convenit

asupra acestui

fapt.

PERSONA GRATA (expresie latină cu sensul de „persoană agreată”), reprezentant

diplomatic, desemnarea căruia, în calitate de șef al reprezentanței diplomatice, a fost

aprobată de guvernul statului în care este numit. Orice funcționar diplomatic, care are

permisiunea de intrare în țara de reședință este de asemenea considerat p.g.

PERSONA NON GRATA (expresie latină cu sensul de „persoană neagreată”),

reprezentant diplomatic, căruia i s-a refuzat agrementul sau a fost declarat de către

guvernul statului acreditar persoană nedorită, pentru acțiuni sau activități

incompatibile cu statutul de diplomat.

PLENIPOTENȚIAR, persoană învestită cu depline puteri, care reprezintă conducerea

unui stat pe lângă guvernele altor state. Termenul de p. este adesea folosit în

preambulul sau în clauzele finale ale tratatelor, pentru a desemna persoana însărcinată

să negocieze, să redacteze și să semneze tratatul. În trecut calitatea de p. nu se acorda,

deoarece diplomații erau însărcinați să negocieze tratate și erau învestiți de către

suveranii lor cu depline puteri. Însă, după ce statele au introdus procedura ratificării

textului semnat, iar semnătura nu mai are decât menirea de a confirma autenticitatea

textului, rolul de p. s-a diminuat. Cu toate acestea, rangul de ministru plenipotențiar

stabilit de Congresul de la Viena (1815) este recunoscut și lăsat în vigoare de Convenția

de la Viena (1961). POLITICA EXTERNĂ, continuare a politicii interne, extinderea ei în

relațiile cu alte state prin intermediul diferitor mijloace și metode; arta întreținerii

relațiilor internaționale. Scopul principal al p.e. este asigurarea condițiilor

internaționale favorabile pentru realizarea intereselor unui sau altui stat. Totodată,

p.e.se caracterizează printr-un șir de particularități condiționate de faptul că în lume

există o mulțime de state cu diferite interese și programe în diverse domenii. Aceasta

necesită coordonarea p.e. ale subiecților de drept internațional, indiferent de regimul lor

politic. Actualmente crește rolul și importanța problemelor globale și celor regionale,

mai ales în domeniul securității, în sfera protecției mediului ambiant, a dezvoltării

relațiilor economice. De aceea sunt necesare nu numai acțiuni comune și bine

coordonate, dar și unele modificări în politica internă a statelor. Astfel, p.e. continuă și

consolidează politica internă a statului în corespundere cu realitatea internațională, cu

legislațiile și criteriile dezvoltării mondiale. În condițiile actuale p.e. devine, în

ascendență, o artă de a duce tratative, de a obține compromisuri politice, raționale și

reciproc acceptabile. Una dintre problemele de bază ale p.e. este promovarea
principiului de coexistență pașnică a statelor – în calitate de instrument universal de

dirijare a relațiilor mondiale.

„POSOLSCAIA CANȚELEARIA”, organ de stat, specific pentru Rusia sec. XVIII, care

gestiona afacerile externe în perioada domniei lui Petru I. Călătoriile țarului, care au

devenit mai frecvente odată cu începutul războiului Nordic (1700-1721), au contribuit la

constituirea „Cancelariei diplomatice de campanie” („Posolscaia pohodnaia

canțelearia”, 1700-1701), care mai târziu a fost numită P.C., deoarece obiectul principal

al activității ei constituiau afacerile externe. Imediat după fondare, P.C. a ocupat o

poziție dominantă față de „Posolschii pricaz”,(Departamentul de legație), care mai

continua să funcționeze. În 1709 șefului P.C. G. Golovchin i s-a conferit titlul de

cancelar, iar locțiitorului său Șafirov – cel de vicecancelar. În anul 1710 orașul de

reședință al P.C. devine Petersburgul. În decembrie 1717 P.C. este reorganizată în

Colegiul afacerilor externe.

„POSOLSCHI PRICAZ”, instituție guvernamentală din Rusia, (mijlocul sec. XVI-

începutul sec. XVIII), care administra relațiile cu statele străine. Baza acestei structuri a

fost pusă în 1549, când „afacerile de ambasadă” au fost încredințate diacului I. M.

Viskovatîi. Către sfârșitul sec. XVI P.P. sub conducerea „diacului de dumă” și a

„tovarășului” său (de asemenea diac) activau 15-17 subdieci și câți-va translatori. În sec.

XVIII, paralel cu creșterea importanței internaționale a Statului Rus, se extind și

funcțiile personalului din P.P., al cărui structură era concepută după principiul

teritorial-statal. Sub auspiciile P.P. se afla toată activitatea diplomatică curentă:

trimiterea solilor ruși peste hotare; întocmirea pentru ei a instrucțiunilor și a

corespondenței; primirea solilor străini; administrarea afacerilor străinilor sosiți, cu

excepția militarilor; administrarea în faza inițială a teritoriilor noi anexate;

administrarea cu încasarea banilor pentru răscumpărarea prizonierilor. Sub

răspunderea P.P. se mai aflau pecetea statului și arhiva de stat. O astfel de diversitate de

afaceri necesita majorarea numărului personalului P.P., care în 1689 încorpora de acum

53 de subdieci, 23 de translatori și 17 interpreți. Începând cu 1667 în fruntea P.P. nu mai

erau numiți dieci, ci persoane din rândul boierilor. În anul 1720 P.P. a fost desființat și

înlocuit cu Colegiul afacerilor externe.

POSTELNIC, dregător la curtea domnitorilor moldoveni; persoana cea mai apropiată de

domn, „păzitorul patului domnesc”, care, în afară de atribuțiile sale referitoare la curte

și la toți slujitorii ei, mai avea și funcții protocolare. P., caracterizat de cronicari și

istorici drept „vorbitorul înaintea Domnului” și „tâlmaciul de limbi străine”, primea

trimiși străini, însoțea persoane suspuse pentru a fi prezentate Domnului, deseori era

trimis în solii. Referindu-se la cel de-al „doilea p.”, care ținea locul „marelui p.” ,

Dimitrie Cantemir menționa că la începutul sec. XVIII acesta se îngrijea ca la sosirea

solilor străini „audiențele sau ceremoniile la curte pentru primirea lor să se facă după

obiceiuri”. P. era „propriu-zis ministrul treburilor din afară ale Domnului”. În

Regulamentul organic al Moldovei, alineatul „Departamentul marelui postelnic”, p. este

numit „șeful canțelariei domnului atât pentru treburile din lăuntru cât și pentru cele de

afară”. În timpul revoluțiilor europene din 1848, departamentul postelniciei este

transformat în Minister de Externe.

POȘTĂ DIPLOMATICĂ, cel mai răspândit și mai important mijloc de legătură dintre

state, dintre guvernele acestora și reprezentanțele diplomatice sau consulare de peste

hotare. Cu ajutorul p.d., care funcționează într-un regim special, se expediază

corespondența oficială, documentele și obiectele destinate uzanțelor de serviciu.

PRECĂDERE DIPLOMATICĂ, preferință care trebuie urmată, conform ordinii și

rangului diplomatic, în cazul în care agenții mai multor state se întâlnesc în cursul unei

ceremonii, la un dineu etc.; drept al agenților diplomatici de a ocupa locul considerat cel

mai de onoare. P.d. a fost examinată la Congresul de la Viena (1815) și la Congresul de

la Aix-la-Chapelle (1818). Regulamentul stabilit și adoptat la aceste Congrese prevedea

următoarele: ambasadorii au precădere față de miniștrii plenipotențiari și trimișii

extraordinari, iar trimișii și miniștrii față de însărcinații cu afaceri. În cadrul fiecărei

clase, precăderea trimișilor diplomatici se stabilește în raport cu data prezentării

scrisorilor de acreditare sau cu data notificării oficiale a sosirii lor. Chestiunea

precăderii șefilor de misiune, care în trecut provoca numeroase controverse, în prezent

nu mai este actuală. Cu toate acestea, Convenția de la Viena (1961) a reluat ideile

generale ale reglementării, care au fost reflectate în articolele 16 și17.

PROCONSUL, locțiitor ad-hoc al consulului în perioada lipsei acestuia, sau în caz de

boală.

PRO MEMORIA (fr. aide-memoire), în practica diplomatică se întâlnesc două tipuri de

p.m. - fie înmânat personal, fie expediat prin curierul diplomatic. Înmânarea p.m.

urmărește scopul de a facilita soluționarea unei probleme și de a preveni unele tratări

neadecvate care pot să apară în cursul unei conversații sau declarații orale. P.m. se

întocmește, de regulă, la forma impersonală și nu conține adresări sau complimente.

P.m.se tipărește pe o foaie fără blazon, cu indicarea sub text a locului și datei înmânării;

numărul de ieșire și ștampila nu se pune, adresa nu se indică; subtext se inserează

denumirea documentului – „Pro Memoria”. Dacă p.m. conține expunerea declarației

orale sau însăși declarația, fără fraze introductive, atunci la sfârșitul ei nu se indică nici

data și nici locul înmânării. Dacă înmânarea p.m. nu a fost preconizată, iar

interlocutorul insistă asupra acestui fapt, ea poate fi trimisă împreună cu nota verbală

sau cea personală, ori cu cartea de vizită (cu referire la rugămintea adresată).

PROTOCOL, noțiune ce provine de la două cuvinte din greaca veche „protos” - primul

și „kollao” - a lipi, adică „ceea ce este lipit mai întâi”. Inițial termenul se referea la prima

filă lipită pe un sul de papirus, pe care erau scrise datele despre originea sa. În sec. al

Vl-lea cuvântul desemna prima pagină a unui document oficial, care îi autentifica

originea. El a semnificat apoi, succesiv, textul original al unui act de notariat, registrul

în care sunt înscrise aceste texte și repertoriul modelelor folosite la redactarea textelor

administrative. În cele din urmă, la începutul sec. al XVII-lea, prin p.se înțelegea o

culegere de formule utilizate pentru a stabili corespondența între persoane, în funcție

de rangul acestora. În accepția modernă p. este un termen fără un conținut bine

determinat, aplicat celor mai diferite înțelegeri internaționale.

PROTOCOL DIPLOMATIC, totalitate a regulilor și tradițiilor, respectate de guvernele,

ministerele afacerilor externe, reprezentanțele diplomatice și de persoanele oficiale în

relațiile diplomatice. Principiile de bază ale p.d. sunt fixate în Convenția de la Viena din

1961 cu privire la relațiile diplomatice. P.d. al fiecărui stat are unele particularități,

condiționate de trecutul istoric al statului, de tradițiile și obiceiurile naționale.

Domeniul utilizării p.d. este destul de larg: onorurile acordate diplomaților la sosirea
lor în țara de reședință, ceremonialul prezentării scrisorilor de acreditare sau de

rechemare, participarea diplomaților la diferite solemnități, recepții, audiențe,

transmiterea de felicitări sau condoleanțe, folosirea formulelor de politețe, în conversații

și în scris, ținuta diplomaților etc. Respectarea p.d. este obligatorie: abaterea de la el sau

încălcarea normelor lui poate prejudicia demnitatea și onoarea altui stat sau a

reprezentanțelor oficiale și respectiv poate genera complicații în relațiile dintre state,

precum și consecințe politice nedorite.

PROXENIE (gr. “proxen” - în loc de oaspete), prototip al postului consular, în fruntea

căruia se afla proxenul. Activitatea p., în linii mari, era similară cu activitatea

consulatelor contemporane. Dacă cineva dintre locuitorii unei localități venea în orașul

unde proxenul își exercita funcțiile, ultimul era dator să-1 primească la el acasă, să-1

trateze în caz de boală. Dacă oaspetele deceda, p. era obligată să-i ia averea sub

ocrotirea sa, ca mai apoi s-o trimită rudelor. P. erau autorizate și pentru a purta

negocieri cu părțile cointeresate.

QUAID’ORSAY (fr.), expresie ce denumește sediul Ministerului Afacerilor Externe al

Republicii Franceze, situat pe cheiul cu acest nume, pe malul stâng al râului Sena.

RAISON D’ÉTAT, expresie franceză ce desemnează motivația unui act politic,

diplomatic de importanță majoră. Ca motivație pot servi problemele de importanță

vitală pentru existența de mai departe a statului sau problemele ce vizează toată

populația acestui stat. Aplicarea principiului r. d’é. exclude orice restricție morală sau

de alt caracter.

RAPORT DIPLOMATIC, informație, analiză, propuneri adresate guvernului de către

șeful misiunii diplomatice. După regularitate r.d. pot fi ordinare, care se scriu și se

expediază periodic pe adresa M.A.E. și extraordinare, care sunt trimise destinatarului

cu ocazia unor evenimente excepționale sau recepționării unor noi instrucțiuni. După

conținutul lor r.d. sunt descriptive (descriu, pur și simplu, situația din țară); narative

(expuneri de fapte, întâlniri, întrevederi etc.) sau deliberative (dări de seamă asupra

negocierilor, cerere de instrucțiuni, prezentări făcute guvernului său recomandări și

sugestii etc.). În ceea ce privește forma, r.d. pot fi scrise sau verbale.
REAL POLITIC (engl.), politică bazată pe realism ce presupune supremația intereselor

statului, o justificare a acțiunilor lui pe arena internațională. Noțiunea de r. apare în

cadrul școlii politice din sec. XIX și reflectă caracterul politicii externe și a diplomației

promovate de către cancelarul Germaniei Otto von Bismarck. Actualmente această

formulă este expresie a doctrinelor politicii externe, care cer o apreciere lucidă a situației

internaționale și a forțelor proprii; eliminarea iluziilor și a prejudecăților ideologice.

RECEPȚIE DIPLOMATICĂ, acțiune oficială organizată cu ocazia sărbătorilor naționale,

sosirii unor personalități importante sau a unor delegații, conform regulilor protocolare

ale țării gazde; reuniune ce constituie o formă de contact a membrilor personalului

diplomatic al misiunii cu ceilalți membri ai corpului diplomatic, cu autoritățile și

cercurile politice, sociale, comerciale și culturale ale statului de reședință. R.d. sunt de

mai multe feluri: „cupa de șampanie” se organizează între orele 12°° -13°° fără ca

invitații să fie așezați la masă; dejunul (lunch)- între 12°° și15°°, invitații sunt așezați la

masă; ceaiul - între orele 16°° și 18°°, fără a sta în mod obligatoriu la masă (se

organizează, de regulă, numai pentru doamne); coctail sau „à les fourchettes” - cu

începere între orele 17°° și 18°° și durează 2 ore, fără ca invitații să fie așezați la masă;

prânzul - cea mai importantă formă a recepției, care începe, de obicei, între orele 19°° și

21.00 și durează 2-2,5 ore, invitații stând la masă până la plecarea oaspetelui de onoare;

prânz-bufet, o varietate a prânzului, când cei prezenți sunt așezați la mese separate, câte

4-5 persoane; cina începe la ora 21.00 stând la masă și durează până la plecarea

oaspetelui de onoare. Forma r.d. se alege în funcție de motivul convocării ei. Uneori r.d.

prevede, conform înțelegerii reciproce, schimburi de cuvântări, discursuri, toasturi.

RECUNOAȘTERE (în relațiile internaționale), act unilateral al unui stat, prin care el se

pronunță față de o situație nou apărută în comunitatea internațională, în viața unui stat

sau popor, de natură să determine raporturi juridice între statul care face recunoașterea

și entitatea recunoscută de el. R. internațională este un act de suveranitate a statelor,

generator de anumite consecințe juridice. Ea nu constituie o obligație pentru state și nu

este condiționată în timp. În actuala comunitate internațională nu există un organ

internațional competent de recunoaștere.Ca obiect al r. internaționale pot fi: statele nou

apărute în comunitatea internațională (ca subiecte de drept internațional); guvernele

apărute pe cale neconstituțională; poporul care luptă pentru independență; răsculații

într-un război civil. În funcție de volumul și extensiunea efectelor, r. poate fi de jure, cu

un caracter deplin și definitiv și de facto, cu un caracter limitat și provizoriu. Între aceste

două forme de r. nu există decât o deosebire de grad, și nu de esență. După forma de

exprimare, r. poate fi expresă, făcută prin acte unilaterale speciale, arătate mai sus, sau

tacită, când, în lipsa unor acte formale, r. poate fi dedusă fără echivoc din acțiuni

concrete, cum ar fi stabilirea de relații diplomatice.

REGIM DE CAPITULAȚIE, regim de drept deosebit, conform căruia statul acordă

unele avantaje cetățenilor, supuși ai altui stat, aflați pe teritoriul său. R. de c. prevede

retragerea completă sau aproape completă a străinilor din sfera jurisdicției statului de

reședință și subordonarea lor exclusiv puterii consulului statului din care provin (așa-

numita jurisdicție consulară); scutirea lor de impozite directe; dreptul de a locui într-un

cartier separat și alte privilegii. R. de c.se acordă străinilor în mod unilateral, dar nu pe

bază de reciprocitate.

REGULAMENTUL DE LA VIENA (1815), intrat în uz sub denumirea de „Statutul cu

privire la agenții diplomatici”. Membrii Congresului de la Viena, din 1814-1815, 1-au

aprobat ca anexă la Actul final, semnat la 19 martie 1815, în scopul preîntâmpinării

divergențelor apărute în problemele de precădere și de etichetă diplomatică. În special

R. de la V. a stabilit 3 clase de agenți diplomatici: ambasadori, care reprezintă monarhii,

legați papali sau nunți; trimișii și „alți împuterniciți de pe lângă suverani”; însărcinații

cu afaceri acreditați pe lângă miniștrii afacerilor externe. În Regulament se prevedea

fixarea unei proceduri unice de primire a agenților diplomatici pentru toate statele. La

semnarea tratatelor multilaterale, ordinea semnăturilor se determina prin tragerea la

sorți. Principiile Regulamentului au rămas în practica diplomatică în calitate de norme

ale dreptului internațional pentru o perioadă de aproximativ 150 de ani. Ele erau

respectate chiar și de statele care n-au aderat la acest Regulament.

RELAȚII CONSULARE, raporturi juridice stabilite între două state, prin care acestea își

acordă drepturi și își asumă obligații privitoare la reprezentarea intereselor lor

consulare, determină statutul juridic al consulatelor și fixează norme privind

desfășurarea activității acestora, în scopul promovării reciproce a intereselor economice,

comerciale, culturale și în alte domenii, precum și în vederea asigurării protecției

adecvate a cetățenilor statului trimițător.

RELAȚII DIPLOMATICE, categorie specială de raporturi între state, de o deosebită

calitate și importanță. Existența de r. d. constituie o stare normală a raporturilor dintre

două state; ele presupun, de regulă, existența unei stări de pace și reprezintă, în esență,

instrumente de pace între statele respective - deci implică un minimum de relații de

înțelegere și de colaborare.

RENVOI, expresie franceză, ce desemnează actul de rechemare, concediere, expulzare a

diplomatului din țara de reședință.

RESTITUȚIE (lat. „restitutio”- refacere, reconstruire), act întreprins de către statul

vinovat pentru restabilirea drepturilor încălcate. În cazul în care motivele de ordin

social sau material fac imposibilă recurgerea la „restitutio”, statul răspunzător este

obligat să plătească despăgubiri pentru daunele provocate prin „reparatio”.

RETORSIUNE (lat. „retorsio” - acțiune retroactivă), acțiune de răspuns a unui stat față

de actele inamicale ale altui stat; mijloc de constrângere pentru restabilirea relațiilor

normale dintre state. Ca exemplu de r. pot servi unele acte legislative, administrative

sau judecătorești: mărirea taxelor vamale pentru produsele importate dintr-un stat;

suspendarea definitivă a comerțului; interzicerea intrării cetățenilor și a navelor unui

stat pe teritoriul statului respectiv; expulzarea în masă a cetățenilor unui stat din statul

respectiv; ruperea relațiilor diplomatice etc. Actul de r. nu este un act ilegal.

SCHIMB DE NOTE, situație în care două documente unilaterale și independente

consemnează un acord: unul prezintă o propunere de acord și altul o acceptare. S. de n.

se realizează între Ministerul Afacerilor Externe și misiunea diplomatică sau între două

delegații care au purtat tratative. Dacă în notele prezentate nu se indică data când

acordul intră în vigoare, atunci acesta poate fi aplicat în practica relațiilor dintre state

din momentul înmânării ultimei note.

SCRISOARE DEACREDITARE, declarație de voință prin care statul acreditar își

exprimă consimțământul pentru desemnarea în funcție a șefului de misiune; document

oficial al statului acreditant prin care se atestă calitatea oficială a persoanei numită în

calitate de șef de misiune diplomatică. S. dea. Constituie instrumentul diplomatic,

întocmit după formulele și terminologia proprie dreptului diplomatic, semnată de către

șeful statului acreditant și adresată omologului său din statul acreditar (în cazul

numirii șefului de misiune din prima și a doua clasă - ambasador sau ministru) sau de

către ministrul afacerilor externe al statului acreditant și adresată omologului său din

statul acreditar (în cazul desemnării însărcinatului cu afaceri). De regulă, în s. de a.se

indică numele, titlul, calitatea specială a diplomatului, obiectul general al misiunii sale

și apelul de a i se acorda sprijin în îndeplinirea funcțiilor sale.

SCRISOARE DE ÎNCREDINȚARE, document în care șeful statului prezintă pe scurt

scopul misiunii reprezentantului său pe care îl trimite într-un alt stat, într-o misiune

temporară.

SCRISOARE DE RECHEMARE, document ce confirmă rechemarea din funcție a

ambasadorului sau ministrului plenipotențiar. Șeful demisiune primește de la guvernul

său s. de r. pe care le prezintă în cadrul unei audiențe private șefului statului de

reședință. Scrisoarea emană de la șeful statului acreditant și este adresată șefului

statului acreditar. S. de r. este scrisă în același stil ca și scrisoarea de acreditare. Dacă

rechemarea se datorează faptului că agentul diplomatic nu mai este persona grata, acest

motiv nu se menționează, invocând-se un alt motiv. Dacă relațiile sunt bune și

îndeplinirea misiunii a fost satisfăcătoare, în cadrul acestei întrevederi se face remiterea

de decorații și de scrisori de acreditare.

SCRISOARE PARTICULARĂ CU CARACTER SEMIOFICIAL, document de

corespondență diplomatică transmis persoanelor oficiale în legătură cu acordarea unor

servicii neoficiale (de caracter personal) sau cu ocazia discutării unor probleme, care nu

pot fi divulgate în public; are un caracter mai puțin protocolar decât nota semnată.

„SECȚIE DE INTERESE”, formă a reprezentanței diplomatice, în condițiile absenței

relațiilor diplomatice dintre state. S. de i. a fost instituită de către S.U.A. la Havana, pe

lângă ambasada Elveției. Paralel a fost deschisă o secție similară în incinta ambasadei

R.S.S. Cehoslovace din Washington, ce reprezenta interesele Cubei în S.U.A. S. de i. se

deosebește de ambasadă prin caracteristici pur formale: lipsa inscripției ce desemnează

denumirea organizației, lipsa drapelului de stat și a titulaturii persoanelor în funcție.

SEMNARE A TRATATELOR, act final prin care părțile își exprimă voința de a fi legate

prin tratat. Dreptul internațional public prevede două forme de s.t.: 1. Semnarea

provizorie a tratatului care poate fi efectuată în două forme: semnarea „ad-referendum”

și semnarea prin parafare; 2. Semnarea definitivă a tratatului constituie momentul de

intrare a acestuia în vigoare, dacă aceasta se prevede în textul tratatului sau rezultă din

deplinele puteri ale agenților care au negociat tratatul ori s-a stabilit în timpul

negocierilor tratatului. S.t.se face după anumite reguli procedurale prin care se exprimă

principiul egalității statelor, după așa-numita procedură a alternatului.

SERVITUTE INTERNAȚIONALĂ (lat. „servitus” - obligație, angajament), termin care în

practica diplomatică desemnează reducerea independenței unui stat, pe al cărui

teritoriu un alt stat exercită o activitate de reglementare legislativă sau administrativă.

S.i. presupune cedarea expresă a dreptului suveran de către un stat altui stat.

SFÎNTA ALIANȚĂ (1815 -1833), uniune a monarhilor europeni, înființată după

înlăturarea lui Napoleon I. La 14 (26) septembrie 1815 țarul Rusiei Alexandru I,

împăratul austriac Francisc I și regele Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea au semnat la

Paris așa-numitul „Act al Sfintei Alianțe”, la care, ulterior, vor adera majoritatea

monarhilor din Europa. Scopul primordial al S.A. consta în menținerea hotarelor

europene, demarcate la Congresul de la Viena(1815); lupta comună împotriva

mișcărilor revoluționare și a celor de eliberare națională de pe continent. Odată cu

izbucnirea revoluțiilor din 1830 în Franța și în Țările de Jos, S.A. a primit o puternică

lovitură, iar revoluțiile din 1848-1849 au consemnat sfârșitul S.A. Din momentul creării

S.A. și până la destrămarea ei au fost convocate patru Congrese: la Aachen (1818), la

Troppau (1820), la Laibach (1821), și la Viena(1822). Ultimul Congres a dezvăluit

contradicțiile dintre principalii participanți la S.A., în special între Rusia și Austria în

legătură cu mișcarea de eliberare națională din Grecia (1821-1830), între S.A. și Marea

Britanie, din cauza pozițiilor contrare în ceea ce privește războiul de independență dus

de coloniile spaniole din America Latină.

SIGILIUL STATULUI, semn distinct al unei țări, pecete, ștampilă cu stema statului și

denumirea acestuia care se aplică pe un tratat pentru garantarea autenticității acestuia.

SIMAHIE (gr. „maho”-lupt. „sim” - împreună), uniune militaro-politică, care îngloba

polisurile ce atinseseră o înaltă dezvoltare politică și economică. Istoria Greciei Antice

cunoaște mai multe uniuni de acest gen. Prima a apărut în Pelopones, în jurul Spartei

(sec. VI î.e.n.) și se numea uniunea Lacedemoniană. Ulterior apare Prima Ligă maritimă

Ateniană, fondată în anii 478-470 î.e.n.. care mai târziu s-a transformat într-o mare

putere maritimă; succesiv a apărut cea de-a doua Ligă maritimă Ateniană (378-377

î.e.n.); aproximativ în aceeași perioadă apar Uniunea orașelor din Beoția (mijlocul sec.

IV î.e.n.) și Uniunea orașelor halchidice; apoi Uniunea orașelor etolice și aheiene (sec.III

î.e.n.).

SIMPOLITIE, uniune a orașelor -state grecești etnic înrudite, caracterizată în literatura

de specialitate ca prototip al statelor federative sau confederative. Majoritatea s.

cunoscute în sec. IV î.e.n.se formau în arealul vechilor uniuni tribale. Uneori membrii s.

se aflau la diferite etape de dezvoltare, de aceea asemenea uniuni includeau atât polise,

cât și uniuni tribale. Cele mai influente și mai durabile s. au fost cele de la Tucidide,

Arcadia, Colhida ș.a.

SOLIE, misiune diplomatică în evul mediu, trimisă din numele monarhului

(domnitorului) în alte țări, pentru a exprima voința suveranului, a încheia acorduri, a

participa la manifestări solemne. Soliile prezentau nu numai scrisorile de acreditare și

instrucțiunile, ci și darurile care erau înmânate la prima recepție.

STATUL GAZDĂ, stat pe al cărui teritoriu au loc conferințe și consfătuiri

internaționale, sesiuni ale organismelor internaționale etc. În relațiile dintre s.g. și statul

trimițător, delegația celui din urmă își reprezintă statul față de conferință, dar nu față

de statul gazdă. Tratamentul care revine organelor statului trimițător este acordat de

s.g. în cadrul unui sistem vast de raporturi juridice, care se stabilesc între s.g. și

organizația internațională acreditară, dar nu pe baza raporturilor directe dintre cele

două state. Între statul trimițător și s.g. se creează o situație juridică pe care nici unul

dintre ele n-o poate ignora și aceasta constituie un raport de ospitalitate diplomatică.

STATUS-QUO, expresie latină ce desemnează situația de lucruri într-o anumită

perioadă (de ex., status - quo ante bellum - stare existentă până la război și status quo post

bellum, situație care s-a creat după război). Termenul este folosit de analiștii politici

pentru a descrie politica externă a unui stat, al cărui scop este păstrarea distribuției
puterii existente în lume. Conceptul derivă din termenul diplomatic „status quo ante

bellum” - clauză inserată în tratatele de pace, care semnifică restaurarea condițiilor

existente înainte de război.

STIL DIPLOMATIC, în sens larg, s.d. vizează un ansamblu de norme care

reglementează forma documentelor; în sens restrâns, s.d.se referă la stilul propriu-zis.

În decursul secolelor s.d. constituia una dintre exigențele importante și tradiționale de

care agentul diplomatic trebuia să țină seama. Această exigență decurge din condițiile

în care se desfășoară activitatea diplomatică (personalitățile participante, natura

problemelor și contextul abordărilor etc.).

STRUCTURA TRATATULUI INTERNAȚIONAL, cuprinde partea introductivă,

denumită „preambulul tratatului”, în care se indică părțile contractante, motivele care

au determinat încheierea lui, scopul și obiectul; dispozitivul (sau corpul) tratatului, în

care sunt expuse articolele sale și care constituie conținutul principal al prevederilor lui;

„partea finală” (clauzele finale), reglementează modalitatea de intrare în vigoare a

tratatului, posibilitatea de aderare la el, locul și data încheierii tratatului, precum și

semnăturile agenților care1-au încheiat. Partea finală a unui tratat poate include și unele

anexe.

TERMINOLOGIE DIPLOMATICĂ DIN GRECIA ANTICĂ: „dialaghe” - împăcare;

„siuntaxis” - înțelegere; „omologia” - tratat; „siuntexs” - convenție; „sumbolon” - tratat

economic; „sponde” - armistițiu; „airene” - încheierea păcii; „cheriucos” sau „angelos” -

crainic, mesager, vestitor; „perbutos” - căpetenie, sol; „arhipresbeutos“- cel care se află în

fruntea soliei; „siumbola”- prototip al scrisorilor de acreditare; „diplomata”- document ce

desemna dreptul de aduce tratative; „proxen“ - prototip al șefului de post consular.

TRIMIS AL DOMNITORULUI, sol cu rol de observator; diplomat cu caracter ocazional,

care era recrutat, de obicei, din rândurile sfatului domnesc. Peste hotarele Moldovei

deseori era trimis postelnicul, uneori mitropolitul sau chiar un călugăr sau o altă „slugă

care va vorbi foarte bine” din numele Domnitorului. T.d. primea instrucțiuni pentru a

„descoperi” cât mai clar voința Domnitorului; el ducea daruri și avea dreptul să

primească daruri atât pentru domnitor, cât și pentru sine. Atunci cînd problemele ce

urmau să fie rezolvate erau deosebit de importante, Domnitorul mergea însuși pentru a
se întâlni cu conducătorii statelor învecinate. Astfel, Petru Rareș în cea de-a doua

domnie a sa „s-a dus la Țarigrad de ș-au plecat capul supt tălpile Împăratului”.

ULTIMATUM, document diplomatic adresat de către un stat unui alt stat prin care

primul aduce la cunoștința celui din urmă, că în cazul nemanifestării unei anumite

atitudini de către acesta, primul va recurge la război (în caz dacă cererea nu este

satisfăcută, u. nu întotdeauna implică amenințarea cu forța); notă sau memorandum

prin care un guvern sau reprezentantul său diplomatic menționează condițiile asupra

cărora insistă statul, în numele căruia se face declarația. Nota conține o cerere expresă a

unui răspuns prompt, clar și categoric.

UTIPOSSIDETIS (lat. –„posedați ceea ce posedați”, expresie, practic, similară cu „Status-

quo”), principiu al dreptului roman, aplicat la procedura de delimitare a frontierelor

dintre țările Americii Latine. Un precedent al utilizării acestui principiu în emisfera de

Vest a fost creat prin tratatul între Venesuela și Cundinamarca (1811). În acest context s-

a ținut cont nu numai de situația politică reală la acel moment, ci și de drepturile

juridice – „juris”.

VIOLARE A TRATATELOR INTERNAȚIONALE, situație când una dintre părțile

contractante ale tratatului îl încalcă în condiții neautorizate de el sau în cazul violării

unei dispoziții, esențială pentru realizarea obiectului sau scopului tratatului. V.t.i. are

loc în următoarele condiții: respingerea neautorizată a tratatului; violarea unei

dispoziții ce împiedică realizarea scopului stipulat în tratat; aplicarea represaliilor

împotriva persoanelor, grupurilor sociale și etno-naționale vizate în tratat. Statului îi

revine responsabilitatea în cazul violării unui tratat, indiferent care organ al statului

poartă vina pentru încălcare. Ca urmare a v.t.i. pot apărea diferendele politice dintre

state.