Sunteți pe pagina 1din 161

CARTEA IGNORANTEI

John Lloyd John Mitchinson


Mic tratat pentru cei care stiu... ca nu stiu

CUVÂNT ÎNAINTE

STEPHEN FRY

Oamenii mä acuză uneori că sunt atotștiutor. „Stephen, îmi spun ei pe un ton acuzator, știi prea multe lucruri.“ Este
ca și cum i-ai spune unei persoane care are câteva firișoare de nisip pe pantofi că se îneacă în nisip. Dacă ne gândim
la suprafețele întinse de nisip care există în lume, putem spune că persoana respectivă nu are - și asta fără nici o
umbră de îndoială - nici măcar un grăunte de nisip. Nimeni nu are în posesie vreun grăunte de nisip. Suntem cu toții
niște ignoranți. Există „plaje", „deșerturi“ și „dune“ de cunoaștere despre care nu am auzit niciodată și pe care,
firește, nu le-am vizitat vreodată.

Sunt oameni care cred că știu tot ceea ce trebuie să știe. Acestora trebuie să le acordăm o atenție deosebită.
„Găsești toate informațiile dorite în această carte - nu este nevoie să știi mai mult“, ne spun ei. De mii de ani
înghițim aceste lozinci. Cei care au avut curajul să spună: „Stai puțin, cred că suntem ignoranți! Hai sä...“ au
suportat consecințe dramatice - au fost otrăviți sau li s-au scos ochii și intestinele prin mijloace de o cruzime
inimaginabilă.

Poate ca pericolul de a spune că știm totul este mult mai mare acum decât în vremurile întunecate, de mult apuse,
dominate de superstiții religioase (oare chiar au apus de mult?). Astăzi, cunoașterea umană este stocată în memoria
computerelor, pe care o putem accesa doar cu un simplu click al mouse-ului. Toate bune și frumoase, dar există
pericolul ca această cunoaștere să se transforme într-un alt text sacru, inviolabil. Avem nevoie de un tezaur, dar nu
de cunoștințe, ci de ignoranță. Un tezaur care nu oferă răspunsuri, ci pune întrebări. Un tezaur care aruncă o rază de
lumină nu asupra faptelor evidente, ci asupra conurilor de umbră ale ignoranței. Iar volumul pe care îl țineți acum în
mână joacă rolul unei torțe arzătoare care vă va ajuta să vă îmbarcați în călătoria care vă va purta spre descoperiri
uluitoare.

Citiți-o cu atenție, micuților, căci puterea ignoranței este uriașă!

PATRU CUVINTE INAINTE

ALAN DAVIES

Oare e suficient Stephen?

INTRODUCERE
CARE ESTE ȚARA DE ORIGINE A LUI MARCO POLO?
CE BUFNIȚĂ SPUNE HU-HU, HU-HU?
CE SE AFLĂ ÎN INTERIORUL UNUI ATOM?
CUM SE NUMEȘTE STATUIA DIN PICCADILLY CIRCUS?
CE STOCHEAZĂ CĂMILELE ÎN COCOAȘELE LOR?
AȚI NUMI PE CINEVA ESCHIMOS1?
DIN CE SUNT FĂCUTE STRUNELE VIORILOR?
DE CE ESTE ȘAMPANIA SPUMOASĂ?
CÂT CREIER PUNEM LA TREABĂ?
HITLER ERA VEGETARIAN?
CINE ADUNĂ NUCILE ÎN LUNA MAI?
CARE A FOST PRIMUL ANIMAL DOMESTICIT?
CE PRIMEȘTI CÂND ÎMPLINEȘTI VÂRSTA DE 100 DE ANI?
CE ESTE „QUITE INTERESTING"?
INTRODUCERE
JOHN LLOYD

Se vehiculează ideea că oamenii înțeleg mecanismul de funcționare a universului. Nu este vorba despre mine
sau despre voi, evident, ci despre „oamenii de știință“ sau despre „experți“. Dar, din păcate, lucrurile nu stau chiar
așa. „Nu cunoaștem nici măcar o părticică din marele univers“, spunea Thomas Edison, omul care nu a inventat
becul electric.

Această carte se adresează celor care sunt conștienți de faptul că nu știu prea multe lucruri. Tratează subiecte despre
care omul de rând nu are nici cea mai vagă idee. Dar ea nu se limitează la problemele de suprafață, pentru care există
răspunsuri, ci sondează adâncurile ignoranței umane. întrebările cu adevărat interesante sunt cele fără răspuns. Ce
este viața? Nimeni nu știe. Ce este lumina? Sau dragostea? Sau râsul?

Nimeni nu are nici cea mai vagă idee ce este gravitația, sau conștiința, sau electricitatea, sau virușii - toate
acestea sunt niște secrete bine păstrate, pe care nu le înveți la școală. Nu știm de ce un anumit lucru nu este altceva
decât ceea ce este în realitate și nu știm nici cum sau de ce a luat naștere universul. Mai râu, 96% din univers pare
inexistent. Lumea nu este un corp solid; este creată din spații goale și energie. Dar nimeni nu știe ce este energia, iar
oamenii au început să creadă că nu există spații goale.

Un alt lucru - printre multe altele - pe care nu îl înțelegem este cuvântul „interesant“. în mod interesant, acest cuvânt
nu exista în vocabularul romanilor. Nimeni nu a reușit să dea definiția exactă a adjectivului „interesant“ și nici să
afle de ce lucrurile pe care nu le cunoaștem sunt mult mai interesante decât cele pe care le cunoaștem.

Biologii susțin că instinctele noastre primare sunt hrăni-rea, reproducerea și găsirea unui adăpost, aspecte care nu ne
diferențiază de animale. Noi susținem că mai există al patrulea instinct, care ne oferă caracterul uman unic și anume
curiozitatea. Porcul spinos nu se întreabă care este semnificația existenței. Moliile și fumicarul-african nu
privesc cerul noaptea, întrebându-se ce sunt acele puncte luminoase. Numai oamenii își pun aceste întrebări. „Cei
care apelează la maimuțe ca să ne explice comportamentul, spune atât de plastic W.H. Auden, sunt prea tâmpiți ca să
facă diferența dintre propriul lor fund și o gaură în pământ.“

Creierul uman este cel mai complex lucru din cosmos. Poate să facă mai multe conexiuni decât toate
particulele încărcate pozitiv din universul vizibil. Nimeni nu știe de ce este atât de complicat sau ce-ar trebui să
facem cu această putere uluitoare, asemenea unui computer.

La emisiunea QI1, noi știm răspunsurile. Voi puneți mai multe întrebări!

Iată unele dintre ele.

"Prin ignoranta.cunoastem adevarul"

Henry Suso(1300-1365)

CÂTE SOȚII A AVUT HENRIC AL VIII-LEA?


Noi zicem că două.

Sau patru, dacă ești catolic.

Cea de a patra căsătorie a lui Henric cu Anne de Cleves a fost anulată. Acest lucru nu este similar cu divorțul. Legal,
asta înseamnă că mariajul nu a avut niciodată loc.
Două motive au stat la baza anulării căsătoriei. Ea nu a fost niciodată consumată; asta înseamnă că Anne și Henric
nu au avut niciodată relații sexuale. Refuzul sau incapacitatea de a consuma o căsătorie reprezintă și astăzi un motiv
de anulare a mariajului.

în plus, Anne era deja logodită cu François, duce de Lorena, atunci când s-a căsătorit cu Henric. La vremea
respectivă, logodna oficială reprezenta un obstacol din punct de vedere legal dacă voiai să te

căsătorești cu altcineva.

Toate părțile implicate au căzut de acord că nu a avut loc nici o căsătorie legală. în acest caz, rămân cinci candidate.

Papa a declarat ilegală cea de a doua căsătorie a lui Henric cu Anne Boleyn, pentru că regele era încă însurat cu
prima soție, Catherine de Aragon.

Henric, fiind capul Bisericii Anglicane, a declarat în schimb că prima lui căsătorie este nulă, invocând motivul legal
potrivit căruia un bărbat nu se poate culca cu văduva fratelui său. Regele a adus ca argument în favoarea sa Vechiul
Testament, pe care îl numea „Legea lui Dumnezeu“, fie că papa era sau nu de acord cu el.

în funcție de ce parte a baricadei vă aflați - a papei sau a regelui - numărul căsătoriilor scade la patru sau la trei.

Henric și-a anulat căsătoria cu Anne Boleyn cu puțin înainte ca ea să fie executată pentru adulter. Aici apare un alt
aspect ilogic: dacă mariajul nu ar fi existat, Anne nu ar mai fi putut fi acuzată de trădare.

Regele a procedat la fel și în cazul celei de a cin-cea soții, Catherine Howard. Toate dovezile vin în sprijinul
afirmației potrivit căreia ea i-a fost necredincioasă și înainte, dar și în timpul căsniciei lor. De data aceasta, Henric a
dat o lege prin care adulterul comis de o regină devine un act de trădare. El a anulat încă o dată căsătoria.

Asta înseamnă patru anulări ale mariajelor sale și doar două căsătorii a căror legitimitate nu poate fi contestată.

în afară de ultima soție a lui Henric, Catherine Parr (care i-a supraviețuit), soția care a scăpat cel mai ușor a fost
Anne de Cleves. După anularea căsătoriei lor, regele a răsplătit-o cu daruri și i-a conferit titlul oficial de „soră mult
iubită". Ea venea des la Curte, făcând schimb de bucătari, rețete culinare și articole de uz menajer cu bărbatul care
nu i-a fost niciodată soț.

CÂTE NĂRI AVEM?


Patru. Două pe care le vedem și două pe care nu le putem vedea.

Această descoperire se datorează studiilor de cercetare efectuate în cazul respirației peștilor. Peștii își iau oxigenul
din apă. Cei mai mulți dintre ei au două perechi de nări - una plasată deasupra gurii, prin care intră apa, și o pereche
de „țevi de evacuare“ a apei.

Atunci, întrebarea care se pune este următoarea: Dacă oamenii au evoluat din pești, unde a dispărut cealaltă pereche
de nări?

Iată care este răspunsul: Ele s-au retras în interiorul capului, devenind nări interne, cunoscute sub termenul grecesc
choannae, care înseamnă „pâlnie“. Ele fac legătura cu gâtul și ne permit să respirăm pe nas.

Pentru asta, și-au croit drum printre dinți. Acest lucru poate părea imposibil, dar oamenii de știință din China și
Suedia au descoperit recent un pește -Kenichthys campbelli - o fosilă veche de 395 de milioane de ani, care ne
demonstrează acest proces. Peștele are două găuri între dinții din față asemănătoare cu două nări.

Kenichthys catnpbelli este un strămoș direct al animalelor terestre, capabil să respire atât în apă, cât și în aer. O
pereche de nări îi permitea să stea în apele puțin adânci și să mănânce, în timp ce pe cealaltă o ținea deasupra apei,
așa cum procedează crocodilii.
Aceste găuri între dinți se pot vedea în primele stadii de dezvoltare a embrionului uman. Dacă acestea nu se unesc,
rezultatul este o malformație, cunoscută sub numele de gură-de-lup. Așadar, o fosilă a unui pește din Antichitate
dezleagă două mistere umane.

Studii efectuate recent asupra nasului uman scot în evidență faptul că folosim fiecare dintre cele două nări externe
pentru a detecta diverse mirosuri, inspirând cu fiecare nară în parte cantități diferite de aer pentru a crea un soi de
„Stereofonie nazală".

„Trebuie să ne luptăm din răsputeri ca să ne vedem lungul nasului."

GEORGE ORWELL

UNDE SE AFLĂ CEL MAI ARID LOC DE PE PĂMÂNT?


în Antarctica. în anumite zone ale continentului nu a mai plouat de două milioane de ani.

Deșertul este definit în termeni de specialitate ca fiind un loc unde cad mai puțin de 254 mm de apă pe an.

în Sahara cad doar 25 mm de apă pe an.

Cantitatea anuală de precipitații din Antarctica este cam aceeași, dar în regiunea cunoscuta sub numele de Dry
Valleys nu există gheață și zăpadă și nu a plouat niciodată.

Deșertul Atacama din Chile se situează pe locul al doilea în topul celor mai aride locuri din lume. în unele părți din
acest deșert, nu a mai plouat de 400 de ani, iar cantitatea anuală de precipitații este aproape inexistentă - 0,1 mm.
Așadar, acesta este cel mai arid deșert din lume, de 250 de ori mai secetos decât Sahara.

în afară de titlul de cel mai arid loc de pe Pământ, Antarctica poate revendica și superlativul de cel mai umed și mai
vântos loc din lume. Aici există 70% din apa întregii lumi sub formă de gheață și tot aici s-a înregistrat cea mai mare
viteză a vântului.

Condițiile unice din Dry Valleys, aparținând continentului Antarctica, sunt determinate de așa-nu-mitele vânturi
catabatice (cuvânt care provine din greacă și înseamnă „în cădere“). Aceste fenomene apar atunci când aerul dens și
rece este împins la vale de forța gravitației. Vântul poate să atingă o viteză de 320 km pe oră, producând în acest
proces evaporarea apei, gheții și zăpezii.

Deși Antarctica este un deșert, aceste regiuni complet secetoase sunt numite - poate ironic -oaze. Condițiile din Dry
Valleys sunt similare cu cele de pe Marte, motiv pentru care NASA a efectuat aici teste pentru misiunea Viking.

UNDE SE AFLĂ CEL MAI ÎNALT MUNTE?


Pe Marte.

Vulcanul uriaș, cunoscut sub numele de muntele Olimp - Olympus Mons în latină - este cel mai mare munte din
sistemul solar și din univers.

Având o înălțime de 22 km și întinzându-se pe o suprafață de 624 km, este aproape de trei ori mai înalt decât
muntele Everest, iar baza lui imensă ar putea să acopere Arizona sau întreaga regiune a Insulelor Britanice. Craterul
din vârf se întinde pe o

suprafața de 72 km și are o adâncime de peste 3 km, fiind destul de mare ca „să înghită" Londra.

Olimpus Mons nu se încadrează în definiția generala a muntelui. Vârful este plat, semănând cu platoul imens al unei
mări care a secat, iar versanții nu sunt abrupți. Poți să-i escaladezi pantele ușor înclinate între 1 și 3 grade fără să
depui un efort prea mare.
Convenția generală este să măsurăm munții după înălțimea lor. Dacă i-am măsura după întinderea lor, nu ar mai
avea nici un rost să izolăm un munte din-tr-un lanț muntos de restul „confraților" săi. în acest caz, Olympus Mons ar
părea mic în comparație cu muntele Everest. El face parte din lanțul gigantic Himalaya - Karakoram - Hindu-Kush-
Pamir, care se întinde pe o suprafață de aproape 2 400 km.

CUM SE NUMEȘTE CEL MAI ÎNALT MUNTE DIN LUME?


Mauna Kea - este cel mai înalt vârf din insula Hawaii.

Vulcanul inactiv se ridică doar la 4 206 m deasupra nivelului mării, dar - dacă îl măsurăm de pe fundul mării până în
vârf - ajunge la o înălțime de 10 200 m - cu aproape 1 200 m mai înalt decât muntele Everest.

în cazul munților, s-a stabilit printr-o convenție ca superlativul „cel mai mare" să fie aplicat unui munte măsurat de
la nivelul mării până la vârf; iar superlativul „cel mai înalt“ trebuie aplicat unui munte măsurat de la bază până la
vârf.

Așadar, deși muntele Everest este cel mai mare munte din lume (cu o altitudine de 8 848 m), nu este cel mai înalt.

Măsurarea munților este o sarcină dificilă. Este ușor să vezi vârful unui munte, dar unde se află cu exactitate baza
acestuia?

De exemplu, unii susțin că muntele Kilimanjaro din Tanzania (5 895 m) este mai înalt decât Everes-tul, pentru că se
înalță direct din câmpia africană, în timp ce Everestul este doar un vârf care pornește de la baza uriașă a munților
Himalaya, unui dintre cei mai înalți munți din lume.

Alții pretind că modalitatea cea mai logică prin care putem măsura munții ar trebui să fie distanța de la vârful
muntelui până la centrul pământului.

Pentru că pământul este mai degrabă o sferă turtită și nu una perfectă, Ecuatorul se află mai departe de centrul
pământului decât polii (la o distanță de aproximativ 21 km).

Aceasta este o veste bună pentru renumele munților aflați în apropierea Ecuatorului - cum ar fi muntele Chimborazo
din Anzi, dar asta înseamnă să acceptăm că până și plajele din Ecuador sunt „mai înalte“ decât Himalaya.

Deși sunt masivi, munții Himalaya sunt surprinzător de tineri. Când s-au format, dinozaurii dispăruseră de 25 de
milioane de ani.

în Nepal, Everestul este cunoscut sub numele de Chomolungma - „Mama Universului", iar în Tibet i se spune
Sagamartha - „Fruntea Cerului“. Ca toți tinerii sănătoși, acești munți sunt în creștere, înălțându-se cu o viteză
„amețitoare“ de 4 mm pe an.

CARE ESTE CEA MAI MARE VIETATE?


Este o ciupercă.

Și nici măcar nu face parte dintr-o specie rară. Probabil că ați văzut în grădină ciuperci din specia Armillaria ostoyae
(fungus melifag), care cresc pe cioturile copacilor morți.

Pentru binele vostru, sper că nu ating mărimea celei mai uriașe ciuperci din această specie înregistrate în Malheur
National Forest din Oregon. Ea acoperă o suprafață de 890 de hectare și are între 2 000 și 8 000 de ani. Rădăcina,
cunoscută sub numele de mycelium, este adânc înfipta în pământ și are forma unui ghem de tentacule. Acestea se
încolăcesc în jurul rădăcinilor copacilor, ucigându-i și ivin-du-se uneori de sub pământ sub forma unui pâlc aparent
inocent de ciuperci din specia fungus melifag.

S-a crezut inițial că ciuperca uriașă din Oregon a crescut în pâlcuri separate, răspândindu-se pe toată suprafața
pădurii, dar cercetătorii au confirmat că este cel mai mare organism din lume conectat sub pământ.

„Mărturisesc că nimic nu mă înspăimântă mai tare ca apariția ciupercilor la masă, în special într-un orășel de
provincie."

ALEXANDRE DUMAS

CARE ESTE CEL MAI MARE LUCRU PE CARE lL POATE ÎNGHIȚI 0


BALENĂ ALBASTRĂ?
a) O ciupercă uriașă

b) O mașină mică de familie

c) Un grepfrut

d) Un marinar

Un grepfrut.

Interesant, dar gâtul unei balene albastre are aproape același diametru ca buricul ei (care are mărimea unei farfurii de
tort) și este puțin mai mic decât timpanul ei (care este de mărimea unei farfurii întinse).

Timp de opt luni pe an, balenele albastre nu mănâncă practic nimic, dar în timpul verii se hrănesc aproape continuu,
înghițind trei tone de mâncare pe zi. După cum poate vă amintiți de la lecțiile de biologie, hrana lor constă din krilli,
niște crustacee mici, roz, asemănători cu creveții, care reprezintă o adevărată delicatesa. Krillii formează „roiuri“
uriașe, care pot să cântărească peste 100 000 de tone. Ei sunt astfel „serviți“ pe tavă balenelor albastre.

Cuvântul „krill“ este de origine norvegiană. Provine din cuvântul olandez kriel, care înseamnă „plevușcă“. Astăzi
este folosit și cu sensul de „pigmeu" sau „pitic“, dar și cu sensul de „fleacuri". Krillii s-au vândut cu succes în Chile,
dar s-au dovedit un dezastru în Rusia, Polonia și Africa de Sud din cauza concentrației mari de fluoruri. Aceasta
provenea din cochilia lor, care era prea mică pentru a putea fi smulsă de pe fiecare krill în parte înainte de a fi
preparați.

Gâtul atât de îngust al acestei specii constituie o dovadă a faptului că Iona nu a fost înghițit de o balenă albastră.
Singura balenă care are gâtul larg, per-mițându-i să înghită un om, este cașalotul. Odată aflată în pântecele balenei,
victima nu mai are nici o șansă de supraviețuire din cauza sucului gastric extrem de acid. Celebrul caz al unui „Iona“
din vremurile modeme, din 1891, când James Bartley a pretins că a fost înghițit de un cașalot, dar a fost salvat 15
ore mai târziu de membrii echipajului său, s-a dovedit o minciună.

Cu excepția gâtului, cuvântul care descrie cel mai bine balena albastră este adjectivul „uriaș“. Având o lungime de
32 de metri, este cea mai mare viețuitoare din toate timpurile - de trei ori mai mare decât cel mai mare dinozaur,
având greutatea a 2 700 de oameni. Limba cântărește mai mult decât un elefant, inima este de mărimea unui
automobil, iar stomacul poate să depoziteze peste o tonă de mâncare. Ea scoate, de asemenea, cel mai puternic sunet
din lumea animalelor: un sunet cu frecvență joasă poate fi detectat de celelalte balene aflate la o distanță de 16 000
km.

CE PASĂRE DEPUNE CEL MAI MIC OU ÎN COMPARAȚIE

CU MĂRIMEA El?
Struțul.

Deși conține cel mai mare embrion din natură, oul de struț cântărește mai puțin de 1,5% din greutatea mamei. Prin
comparație, un ou de pitulice cântărește 13% din greutatea mamei.

Cel mai mare ou în comparație cu mărimea păsării aparține speciei kiwi. Oul acestei păsări cântărește 26% din
greutatea ei: echivalentul unei femei care ar da naștere unui copil de șase ani.
22 j°Hn lloyd & joHtf mitchins°n

Oul de struț cântărește cât 24 de ouă de găină; ca să-l fierbi ai nevoie de 45 de minute. Regina Victoria s-a înfruptat
dintr-un ou de struț și a declarat că a fost un adevărat deliciu.

Cel mai mare ou din lumea păsărilor și animalelor (inclusiv a dinozaurilor) a aparținut păsării-elefant
din Madagascar, specie care a dispărut în 1700. Era de zece ori mai mare decât oul de struț, gălbenușul avea nouă
litri și era echivalentul a 180 de ouă de găină.

Se pare că pasărea-elefant (Aepyornis maxitttus) a stat la baza legendei fioroasei roc - adversara lui Sinbad din
Nopțile arabe.

CÂT TIMP POATE SÄ TRĂIASCĂ UN PUI DE GĂINĂ

FĂRĂ CAP?
Aproape doi ani.

Pe data de 10 septembrie 1945, un cocoșel dolofan din Fruita, Colorado, a fost decapitat și a supraviețuit. în mod
incredibil, toporul a ratat vena jugulară, iar o parte din creierul mic a rămas atașat de gât, permițându-i să
supraviețuiască și să ducă o viață normala - chiar prosperă, am putea spune.

Mike, așa cum a fost botezat, a devenit o celebritate pe plan național, făcând „turnee" prin țară și apărând în reviste
precum Time și Life. Stăpânul, Lloyd Olsen, a stabilit un tarif de 25 de cenți pentru șansa de a-1 vedea pe „Mike,
Puiul-Minune Fără Cap" în micile spectacole și târguri organizate pe tot cuprinsul Statelor Unite. Mike apărea în
fața spectatorilor cu un cap de cocoș mumificat, pretinzând că era al lui - de fapt, pisica familiei Olsen se delectase
cu originalul. Aflat în culmea gloriei, Mike reușea să câștige 4 500 de dolari pe lună și valora 10 000 dolari.
Succesul său a avut drept rezultat un val de decapitări ale puilor de găină, realizate la indigo, deși sărmanele victime
nu au trăit mai mult de o zi sau două.

Lui Mike i se administrau hrană și apă cu ajutorul unei pipete. Doi ani mai târziu, după tristul eveniment când și-a
pierdut capul, Mike se îngrășase cu aproape 3 kilograme și își petrecea timpul fericit, „ciugulind" mâncarea cu gâtul.
O persoană, care l-a cunoscut pe Mike, spunea: „Era un cocoș gras, care nu știa că nu mai avea cap."

Tragedia s-a produs într-o noapte într-o cameră a unui motel din Phoenix, Arizona. Mike a început să se înece și,
spre marea lui disperare, Lloyd Olsen a realizat că uitase pipeta la spectacolul care avusese loc în urmă cu o zi.
Neputând să-și degajeze căile respiratorii, Mike s-a înecat și a murit.

Mike a devenit o emblemă în Colorado și - din 1999 - în fiecare mai, Fruita sărbătorește Ziua lui Mike, Puiul Fără
Cap.

CINE ARE 0 MEMORIE DE TREI SECUNDE?


Nu carasul auriu, pentru început.

în ciuda reputației sale proverbiale, memoria unui

caras auriu nu durează doar câteva secunde.

Cercetările efectuate în 2003 de Catedra de Psihologie a Universității din Plymouth demonstrează -fără umbră de
îndoială - că memoria carasului auriu durează cel puțin trei luni. în plus, ei pot să facă diferența între diverse forme,
culori și sunete. Au fost dresați să împingă o pârghie ca să primească o răsplată sub formă de mâncare; în momentul
în care pârghia a fost fixată să funcționeze doar o oră pe zi, peștii au învățat repede s-o activeze la timpul
potrivit. Alte studii similare au scos la iveală faptul că peștii din crescătorii pot fi dresați cu ușurință să-și primească
hrana la anumite ore și în anumite locuri în funcție de un semnal acustic.

în timp ce înoată, carașii aurii nu se lovesc de pereții acvariului - nu pentru că îl pot vedea, ci pentru că se orientează
după un sistem de electroreceptare, care se numește sistem sonar. Anumite specii de pești orbi pot să navigheze
perfect în mediul lor întunecat folosind numai sistemul sonar.

în ciuda bancurilor pe seama „gestației“ carașilor aurii, nu exista așa ceva. Femelele din această specie nu rămân
gestante: ele depun icre pe care masculii le fertilizează în apă.

în principiu, ar putea să existe un cuvânt pentru o femelă pește gestantă - twit, twat sau twerp2 - dar nu veți găsi în
nici un dicționar o definiție care să aibă vreo legătură cu peștii.

CARE ESTE CEA MAI PERICULOASĂ VIEȚUITOARE DIN TOATE


TIMPURILE?
Jumătate din oamenii care au murit, poate mai bine de 45 de miliarde, au fost uciși de femelele de țânțar (masculii
mușcă doar plantele).

Țânțarii transmit peste o sută de boli, dintre care unele pot fi fatale. Printre acestea includem malaria, frigurile
galbene, frigurile tropicale, encefalita, fila-rioza și elefantiazisul. Chiar și astăzi, ei ucid un om la fiecare 12 secunde.

în mod uluitor, nimeni nu a știut că țânțarii sunt periculoși până la sfârșitul secolului al XIX-lea. în 1877, doctorul
britanic sir Patrick Manson - cunoscut sub numele de Manson „Țânțarul“ - a dovedit că elefantiazisul era provocat
de mușcăturile de țânțar.

Șaptesprezece ani mai târziu, în 1894, sir Manson s-a gândit că malaria ar putea fi provocată tot de țânțari. L-a
determinat pe elevul său, Ronald Ross, pe atunci un doctor tânăr, stabilit în India, să verifice ipoteza lui.

Ross a fost primul care a demonstrat că femelele de țânțar transmit parazitul Plasmodium prin saliva lor. El și-a
testat teoria folosind păsări pe post de cobai. Man-son a mers și mai departe. Ca să demonstreze că teoria lui era
valabilă și în cazul oamenilor, și-a infectat propriul fiu - folosind țânțari pe care i-a adus de la Roma într-o servietă
diplomatică. (Din fericire, după ce i-a administrat imediat chinină, băiatul și-a revenit.)

Ross a câștigat Premiul Nobel pentru Medicină în 1902. Manson a fost primit în Societatea Regală, a fost înnobilat
și a fondat London School of Tropical Medicine.

Se cunosc 2 500 de specii de țânțari, dintre care 400 fac parte din familia Anopheles, iar dintre acestea, 40 de specii
pot să transmită malaria.

Femelele folosesc sângele pe care îl sug pentru a-și produce și dezvolta ouăle, pe care le depun apoi pe apă. Din ouă,
ies niște larve acvatice sau „viermișori“. Spre deosebire de cele mai multe insecte, pupele țânțarilor - cunoscute și
sub numele de „titirezi“ - sunt active și înoată peste tot.

Bâzâitul masculilor este mai ascuțit decât cel al femelelor: ei pot fi stimulați sexual de nota Si a diapazonului.

Mai mulți factori contribuie la atragerea femelelor către „gazda“ lor: umezeala, laptele, bioxidul de carbon, căldura
trupului și mișcările. Oamenii care transpira abundent și femeile gravide sunt țintele preferate ale țânțarilor.

în spaniolă și portugheză, cuvântul „țânțar“ înseamnă „musculiță“.

„De crezi că ești prea mic ca să faci un lucru însemnat, încearcă să dormi cu un țânțar într-o cameră închisă!"
PROVERB AFRICAN

MARMOTELE UCID OAMENI?


Da, provoacă moartea prin tuse.

Marmotele sunt niște animale simpatice, cu bur

ta puțin cam mare, din familia veverițelor. Sunt cam

de mărimea unei pisici și scot un strigăt ascuțit atunci când sunt speriate. Mai puțin atrăgătoare, marmotele din
specia bobac, descoperite în stepa mongolă, sunt extrem de sensibile la bacteria Yersinia pestis (care provoacă ciuma
bubonică), dezvoltând o infecție la plămâni.

Ele o răspândesc prin tuse „vecinilor" lor: purici, șobolani și, în final, oameni. Toate epidemiile de ciumă care au
bântuit omenirea din Asia de Est până în Europa au fost provocate de marmotele din Mongolia. Bilanțul estimativ al
deceselor pricinuite de acestea depășește un miliard, situând astfel marmotele pe locul al doilea în topul ucigașilor de
oameni -după țânțarii care transmit malaria.

Când marmotele și oamenii cad victime ciumei, glandele limfatice de la nivelul subrațului și vintre-lor se înnegresc
și se umflă (aceste umflături se numesc „buboaie", de la cuvântul grecesc boubon, care înseamnă „vintre"; de aici s-a
născut cuvântul „bubonic"). Mongolii nu mănâncă niciodată subrațele unei marmote, deoarece „în ele sălășluiește
sufletul unui vânător mort“.

Celelalte părți ale marmotei sunt adevărate delicatese în Mongolia. Vânătorii au dezvoltat ritualuri complexe prin
care atrag și prind vânatul - poartă urechi false de iepure, dansează și agită coada unui iac. Marmotele capturate sunt
gătite întregi pe pietre încinse. în Europa, grăsimea marmotei alpine este considerată un remediu pentru reumatism.

Există și alte specii de marmote, cum ar fi - de exemplu - câinele-de-prerie sau marmota americană. în America,
Ziua Marmotei este pe 2 februarie.

în fiecare an, o marmotă, botezată Punxsutawney Phil, este scoasă din vizuina ei dotată cu încălzire centrală de la
Gobbler’s Knob, Pennsylvania, de către „stăpânii“ ei îmbrăcați în smochinguri, care o întreabă dacă își vede umbra.
Dacă marmota șoptește „Da“, înseamnă că iama mai are șase săptămâni. Din 1887, Phil nu a dat greș niciodată.

Ciuma bubonică nu a fost încă eradicată - ultima epidemie gravă a izbucnit în India în 1994 - și este una dintre cele
trei boli pentru care guvernul Statelor Unite impune carantină (celelalte două fiind frigurile galbene și holera).

CUM MOR LEMINGII?


Nu se sinucid în masă, dacă la asta vă gândeați.

Se pare că ideea sinuciderii își are rădăcinile în lucrarea naturaliștilor din secolul al XIX-lea, care au observat (dar
nu au înțeles) un ciclu de patru ani din viața unei populații de lemingi norvegieni (Lemmus lemmus).

Lemingii au o capacitate extraordinară de reproducere. O singură femelă poate să nască până la 80 de pui pe an.
Creșterea bruscă a numărului de lemingi i-a determinat la un moment dat pe scandinavi să creadă că fenomenul este
generat în mod spontan de vreme.

în realitate, iernile blânde au contribuit la creșterea excesivă a populației de lemingi, care au ras practic tot ce le-a
stat în cale. Lemingii au luat apoi cu asalt teritorii necunoscute în căutare de hrană până când s-au trezit în fața
obstacolelor naturale -stânci, lacuri și mări. Lemingii continuau să vină în valuri. Acest „aflux“ a creat panică și
violență. De aceea, au mai avut loc și accidente. Dar nu este vorba despre sinucidere.

Mitul sinuciderii în masă este, de asemenea, susținut și poate chiar inventat de filmul din 1958 al lui Walt Disney -
White Wilderness. Filmul este însă pură ficțiune. A fost filmat în Alberta, Canada, un loc înconjurat numai de uscat,
fără ieșire la mare, unde nu există lemingi: aceștia au fost aduși de la câteva sute de kilometri depărtare din
Manitoba. Scena „migrării" a fost turnată folosind câțiva le-mingi care mărșăluiau pe o placă turnantă, acoperita de
zăpadă. Celebrul episod final - cel în care lemingii se aruncă în mare, însoțiți de vocea destinului, aparținându-i lui
Winston Hibbler: „Aceasta este ultima șansă de a face cale-ntoarsă, dar ei merg mai departe, aruncându-se în hău“ -
a fost creat de realizatorii filmului aruncând lemingii într-un râu.

Dar Disney se face vinovat doar pentru că a încercat să dea viață unei idei preconcepute. Ea apare într-unul dintre
cele mai importante manuale pentru copii de la începutul secolului XX, realizat de Arthur Mee și publicat în 1908 -
Children's Encyclopaedia:

„Ei merg tot mai departe, trecând peste dealuri și vâlcele, prin grădini, ferme și sate, ajungând în fântâni și iazuri,
otrăvind apa și provocând febra tifoidă [...] mai departe [...] tot mai departe [...] spre mare, aruncându-se în hău. [...]
Este trist și cumplit, dar dacă acest exod înspăimântător nu ar avea loc, lemingii ar fi distrus terenurile cultivate din
Europa.“

CE FAC CAMELEONII?
Nu-și schimbă culoarea în funcție de mediul înconjurător.

Niciodată nu au făcut asta și nici nu o vor face. Este o poveste. Pură fantezie. Minciună sfruntată.

Ei își schimbă culoarea în funcție de stările emoționale. Dacă se întâmplă să adopte aceleași culori ca mediul
înconjurător, este o pură coincidență.

Cameleonii își schimbă culoarea când sunt spe-riați sau sunt capturați sau se confruntă cu un alt cameleon. își
schimbă culoarea când se întâlnesc cu un cameleon de sex opus și își mai schimbă uneori culoarea în funcție de
lumină sau temperatură.

Pielea cameleonului conține câteva straturi de celule „specializate“, numite chromataphores (de la cuvintele grecești
chroma, care înseamnă „culoare“, și pherein - „a purta"), fiecare având pigmenți de culoare diferiți. Modificarea
balanței dintre aceste straturi este cea care provoacă reflectarea unei game diferite de lumină pe pielea cameleonului,
făcându-1 să arate ca un caleidoscop „mergător“.

Este ciudat cât de bine înrădăcinată este credința potrivit căreia cameleonii își schimba culoarea în funcție de mediul
înconjurător. Acest mit apare pentru prima dată în povestioarele distractive și biografiile condensate ale unui
scriitoraș grec - Antigonus din Carystus (circa 240 î.Hr.). Aristotel, care a scris un secol mai târziu și a exercitat o
influență mult mai mare, a corelat - în mod corect - acest fenomen al schimbării culorii cu frica și, până la Renaștere,
teoria „modificării culorii în funcție de mediu“ a fost aproape complet abandonată. Dar ea revine în forță și - până în
ziua de astăzi - acesta este de cele mai multe ori singurul lucru pe care îl știu oamenii despre cameleoni.

Cameleonii pot să stea complet nemișcați câteva ore la rând. Din această cauză, dar și datorită faptului că mănâncă
foarte puțin, s-a crezut secole de-a rândul că se hrănesc cu aer. Nici acest lucru nu este adevărat, firește.

Cuvântul „cameleon" este de origine greacă. Cele mai mici specii sunt cele din familia Brookesia minima, care au o
lungime de 25 mm; cele mai mari fac parte din familia Chaemaeleo parsonnii, care măsoară peste 610 mm. Specia
cea mai cunoscută de cameleoni este Chamaeleo chamaeleon, cuvinte ce par preluate dintr-un cântec.

Cameleonii își rotesc și își focalizează ochii independent unul de altul, privind în același timp în două direcții
diferite, dar sunt complet surzi.

Biblia ne interzice să mâncăm cameleoni.

DE CE SE DEGHIZEAZĂ URȘII POLARI?


își ascund botul negru cu laba albă, nu-i așa?

O poveste adorabilă, dar neadevărată și nefunda

mentată. Și nici nu sunt stângaci. Oamenii de știință au dedicat nenumărate ore observării urșilor polari, dar nimic nu
le-a sugerat că ar fi stângaci sau și-ar acoperi botul cu discreție.

Le place în schimb pasta de dinți. Există foarte multe dovezi potrivit cărora urșii polari dau iama în taberele turiștilor
din Arctica, distrugând corturile și echipamentele doar ca „să se înfrupte" dintr-un tub de pastă de dinți.

Acesta este, poate, unul dintre motivele pentru care orașul Churchill din Manitoba este „dotat“ cu o „închisoare de
maximă siguranță" destinata urșilor polari. Urșii care se încumetă să hoinărească prin oraș sunt „arestați" și duși la
închisoare. Unii trebuie să ispășească pedepse de câteva luni înainte de a fi eliberați în comunitate - triști,
instituționalizați și șomeri. O fostă morgă a unei baze militare îndeplinește acum în mod oficial „funcția" de
închisoare, sub numele de Clădirea D-20. „Capacitatea maximă": 23 de urși. Urșii polari nu mănâncă în timpul
verii, așa că „deținuții" nu sunt hrăniți luni întregi. Sunt ținuți „prizonieri" până primăvara sau toamna -perioada lor
de vânătoare - astfel că, în momentul în care sunt eliberați, sunt preocupați de vânătoare, nu de plimbările prin oraș.

Primele dovezi referitoare la captivitatea urșilor polari ne poartă în timp până în perioada domniei lui Ptolemeu al II-
lea al Egiptului (308-246 î.Hr.), care și-a ținut „prizonierul" în grădina sa zoologică din Alexandria. în anul 57 d.Hr.,
scriitorul roman Calpumius Siculus a scris despre o confruntare a urșilor polari cu focile într-un amfiteatru plin cu
apă. Vânătorii vikingi capturau puii de urs, ucigându-le și jupuindu-le mama. Apoi întindeau blana acesteia
pe zăpadă și prindeau puii atunci când ei veneau să se așeze pe ea.

Numele științific poate fi înșelător. Ursus arctos nu se referă la ursul polar, ci la ursul brun. Ursus înseamnă „urs" în
latină, iar arctos înseamnă „urs“ în greacă. Cuvântul „arctic" este un adjectiv, care se referă la urs, desemnând
„regiunea urșilor“, locul în care trăiesc urșii și locul spre care arată ursul din constelația Ursa Mare. Termenul
științific pentru ursul polar este Ursus maritimus - ursul mării.

Constelația Ursa Mare este identificată sub forma unui urs în mai multe culturi ale lumii - printre care menționăm
civilizația Ainu din Japonia, cultura indienilor americani din Vest și cultura noastră europeană. Deși urșii polari se
nasc sub auspiciile constelației Ursa Mare, din punct de vedere astrologie, ei se încadrează în zodia Capricornului,
pentru că văd lumina zilei la sfârșitul lunii decembrie sau începutul lunii ianuarie.

Ursul brun face parte din aceeași specie a urșilor grizzly, termen folosit pentru urșii care trăiesc în America de Nord.
Termenii care desemnează masculii și femelele urs sunt boars și sows'3, în ciuda faptului că sunt „înrudiți" cu porcii
la fel cum urșii koala se înrudesc cu focile. Rudele cele mai apropiate urșilor sunt, în realitate, câinii.

CÂTE GALAXII SE VÀD CU OCHIUL LIBER?


Cinci mii? Două milioane? Zece miliarde? Răspunsul este patru - deși de unde stai, poți să

vezi doar două; iar una dintre ele este Calea Lactee (cea în care ne aflăm).

Ținând cont de faptul că sunt peste 100 de miliarde de galaxii în univers, fiecare conținând între 10 și 100 de
miliarde de stele, acest lucru ne poate demoraliza. în total, numai patru galaxii sunt vizibile de pe Pământ cu ochiul
liber și numai jumătate dintre ele pot fi văzute în același timp (două din fiecare emisferă). Din emisfera nordică, se
pot vedea Calea Lactee și Andromeda (M31), în timp ce din emisfera sudică, poți să vezi Norul Mare și Norul Mic
al lui Magellan.

Unii oameni, care pretind că au o vedere excepțională, susțin că pot să vadă alte trei galaxii: M33 din Triangulum,
M81 din Ursa Mare și M83 din Hidra, dar este greu de dovedit.

Numărul stelelor care se văd cu ochiul liber este extrem de variat, dar toată lumea este de acord că totalul însumează
mai puțin de 10 000. Cele mai multe programe de computer, amatoare de astronomie, folosesc aceeași bază de date:
ele susțin că 9 600 de stele sunt „vizibile cu ochiul liber“. Dar nimeni nu crede această cifră. Alții estimează că
totalul variază între 8 000 și mai puțin de 3 000.

Exista o zicală care spunea că în fosta Uniune Sovietică erau mai multe cinematografe (în jur de 5 200) decât stele
pe cer.

CE ARTEFACTE REALIZATE DE MÂNA OMULUI SE POT VEDEA DE


PE LUNĂ?
Vă scad zece puncte dacă spuneți Marele Zid Chinezesc.

Nici un artefact uman nu se poate vedea de pe Lună cu ochiul liber.

Ideea potrivit căreia Marele Zid Chinezesc este „singurul lucru realizat de mâna omului care poate fi văzut de pe
Lună" este universală, dar oamenii confundă „Luna“ cu spațiul.

„Spațiul" este mult mai apropiat de Pământ. El se întinde pe o distanță de 100 km de la suprafața Ter-rei. De aici, se
văd foarte multe lucruri: autostrăzi, vapoare pe mare, căi ferate, orașe, terenuri cultivate și chiar clădiri individuale.

Dar la o altitudine de numai câteva mii de kilometri după ce părăsești orbita Pământului, nici un obiect realizat de
mâna omului nu mai este vizibil. De pe Lună - situată la o distanță de peste 400 000 km -poți distinge cu multă
greutate chiar și continentele.

Și, în ciuda jocului Trivial Pursuit, care susține exact contrariul, nici măcar Marele Zid Chinezesc nu poate fi văzut
de pe Lună.

CARE DINTRE URMĂTOARELE LUCRURI A FOST

INVENTAT DE CHINEZI?
a) Sticla

b) Ricșa

c) Tocănița

d) Prăjiturile cu răvașe

Tocănița. Există foarte multe povești care atestă originea ei americană, dar este de fapt o mâncare chinezească.

în cartea sa The Food of China (1988), E.N. Anderson afirmă că tocănița este o mâncare tradițională din localitatea
Toisan, situată în sudul provinciei Canton. Localnicii o numesc tsap seui, care în dialectul cantonez înseamnă
„bucățele amestecate“. Majoritatea imigranților care au ajuns în California proveneau din această regiune - de aici i
se trag tocăniței originile americane.

Sticla nu o datorăm chinezilor: primele artefacte din sticlă provin din Egiptul antic din anul 1350 î.Hr. Primele
obiecte din porțelan chinezesc datează din perioada dinastiei Han (206 Î.Hr.-220 d.Hr.). China antică a clădit o
adevărată cultură a porțelanului, dar nu a reușit niciodată să se împace cu sticla transparentă. Acesta este - se pare -
și motivul pentru care în China nu a existat o revoluție științifică, așa cum s-a întâmplat în Occident, determinată de
dezvoltarea lentilelor și a sticlăriei transparente.

Ricșa a fost inventata de un misionar american, Jonathan Scobie, care a folosit-o pentru prima dată ca să-și
transporte soția invalidă pe străzile din Yokohama în Japonia anului 1869.

Prăjiturile cu răvașe sunt, de asemenea, de origine americană, deși au fost probabil inventate de un imigrant japonez,
Makato Hagiwara, un arhitect peisagist, care a creat ceainăria Golden Gate din San Francisco. El a servit chiar de la
deschiderea ceainăriei - în 1907 - un soi de chifle mici și dulci, tipic japoneze, în care introducea bilețele de
mulțumire. Proprietarii de restaurante din Chinatownul din oraș i-au urmat exemplul, iar bilețelele s-au
transformat în curând în răvașe cu diverse mesaje.

Dar chinezii nu au de ce să se plângă. Inventivitatea și imaginația lor ne-au dăruit lucruri de o valoare inestimabilă:
abacul, clopoțelul, coniacul, calendarul, compasul, arbaleta, sistemul zecimal, sonda pentru petrol, artificiile,
mosorul pentru undiță, aruncătorul de flăcări, toaleta dotată cu instalație igienică, praful de pușcă, elicopterul,
hamul, plugul, zmeul de hârtie, lacul pentru lemn, oglinda magică, ceasul mecanic, chibriturile, baloanele cu aer cald
realizate în miniatură, numerele negative, hârtia, parașuta, porțelanul, arta imprimării, hărțile în relief, cârma,
seismograful, mătasea, scara de la șa, podurile suspendate, umbrela, pompa de apă și roaba.

„Porniți în căutarea cunoașterii, chiar dacă pentru asta va trebui să ajungeți până în China!"

MAHOMED

Quite Interesting - titlul unei emisiuni de televiziune realizate de Stephen Fry (n. tr.).

Twit, twat și twerp sunt sinonime și înseamnă „prost“, „stupid“, „idiot“. Expresia A pregnant goldfish is called a
twit este o gluma intraductibilă, care se refera la o situație inexistentă - nu există femele de caras gestante (n. tr.).

Boar înseamnă „mascul“, dar și „porc“; sow - „scroafă“ (n. tr.).


CARE ESTE ȚARA DE ORIGINE A LUI MARCO POLO?
Croația.

Marco Polo (sau „Marc Puiul“ dacă ar fi să-l traducem) s-a născut în Korcula, Dalmația, în 1254, pe atunci
protectorat al Veneției, și a fost botezat Marko Piliç.

Nu vom ști, probabil, niciodată dacă a ajuns într-a-devăr în Orientul îndepărtat pe când avea șaptesprezece ani,
împreună cu unchii lui negustori, sau dacă a redat doar poveștile pe care le spuneau negustorii care străbateau
Drumul Mătăsii, când poposeau în portul comercial de la Marea Neagră.

Un fapt este însă cert: celebra lui carte de călătorii este în mare parte opera unui scriitor de romane de aventuri -
Rusticello da Pisa, coleg de celulă cu Marco Polo după ce acesta a fost arestat de genovezi în 1296. Polo îi dicta, iar
Rusticello scria în franceză, limbă pe care Polo nu o cunoștea.

Rezultatul, care a apărut în 1306, a înregistrat un succes răsunător în epoca dinaintea tiparului. în ceea ce privește
datele istorice, acestea sunt mai mult sau mai puțin demne de crezare.

Titlul original al cărții era II Milione - Milionul -din motive obscure, deși oamenii i-au găsit repede și un subtitlu -
Un milion de minciuni, iar Polo - acum un negustor bogat și renumit - a fost poreclit „Domnul Milion“. Era poate
doar o versiune din secolul al XlII-lea al unui titlu menit să atragă cititorii - cum ar fi, de exemplu, „Minunata Carte
a Minunilor“. Manuscrisele originale s-au pierdut în negura timpului.

Lui Marco Polo i se atribuie meritul de a fi adus în Italia macaroanele și înghețata.

De fapt, pastele erau cunoscute în țările arabe încă din secolul al IX-lea, iar spaghetele sunt menționate în analele
Genovei din 1279, cu 25 de ani înainte ca Polo să pretindă că s-a întors din peregrinările sale. Dacă ar fi să-i dăm
crezare lui Alan Davidson, specialist în domeniul alimentației, mitul macaroanelor datează doar din 1929, când au
fost menționate într-o publicație americană din industria producătoare de paste.

înghețata s-ar putea să fi fost și ea inventată de chinezi, dar, în orice caz, pare puțin probabil ca Marco Polo să fie cel
care a adus-o în Occident, pentru că primele consemnări referitoare la înghețată apar doar la mijlocul secolului al
XVII-lea.

CINE A ADUS TUTUNUL Șl CARTOFII ÎN ANGLIA?


Nu cel la care vă gândiți.

Walter Raleigh, poet, curtean, explorator și spirit renascentist, este un exemplu grăitor al ușurinței cu care oamenii
învăluie viața unor personalități fascinante într-o aură de poveste. Renumele lui se bazează în mare parte pe lucruri
pe care nu le-a făcut.

Primele consemnări referitoare la un englez care fuma descriu un marinar din Bristol, care „scotea fum pe nări“.
Asta se întâmpla în 1556, cu patru ani înainte de nașterea lui Raleigh.

Raleigh nu a pus niciodată piciorul în Virginia și nici în alte părți din America de Nord. Un francez, Jean Nicot (de
unde vine și cuvântul „nicotină"), este cel care a introdus tutunul în Franța în 1560. Astfel, tutunul a ajuns în Anglia
din Franța, nu din Lumea Nouă.

Raleigh era un fumător înrăit și, probabil, a contribuit la popularizarea acestui obicei după ce sir Francis Drake i-a
făcut „cunoștință“ cu tutunul.

Verbul „a fuma“ este relativ nou, apărând pe la sfârșitul secolului al XVII-lea; până atunci, se folosea expresia „a
bea fum“.
Cartofii și-au făcut apariția în Spania pe la mijlocul secolului al XVI-lea și au ajuns, probabil, în Insulele Britanice
din Europa, nu direct din America.

Făcând parte din familia solanaceelor (la fel ca mătrăguna), planta era considerată otrăvitoare (așa cum sunt, într-
adevăr, vârfurile). Când Raleigh a cultivat o plantă de cartof în grădina sa din Irlanda, vecinii l-au amenințat că îi vor
arde casa.

Cartofii au prins încetul cu încetul teren și în Anglia. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, chirurgul William Salmon
spunea că ei pot trata tuberculoza și turbarea și „pot sădi mai repede sămânța bărbatului în pântecele femeii, întețind
pofta trupească, în așa fel încât actul sexual devine rodnic pentru ambele sexe“.

în ceea ce privește legenda referitoare la mantia pe care a întins-o peste o băltoacă pentru ca regina să poată păși în
siguranța, se pare că povestea îi aparține istoricului Thomas Fuller, care a născocit-o după moartea lui Raleigh. A
devenit celebră datorită roma

nului din 1821 al lui Walter Scott - Kenilworth.

Pronunția numelui lui Raleigh este destul de controversată. Se pare că se pronunța „Raw Lie“. Prenumele avea
probabil aceeași pronunție ca a cuvântului water.

Și-a petrecut 15 ani în închisoare, lucrând la proiectul uriaș pe care dorea să-1 realizeze: Istoria lumii în cinci
volume, deși n-a trecut mai departe de evenimentele din anul 1300 î.Hr.

După execuția sa, capul i-a fost îmbălsămat și încredințat apoi soției sale. Ea l-a purtat pretutindeni cu ea într-un
săculeț din catifea până la moartea ei, survenită 29 de ani mai târziu. Capul a ajuns în final să se odihnească alături
de celelalte rămășițe pământești din mormântul lui Raleigh din cimitirul St Margaret în Westminster.

CINE A INVENTAT LOCOMOTIVA CU ABUR?


a) James Watt

b) George Stephenson

c) Richard Trevithick

d) Thomas Newcomen

e) Heron din Egipt

Lui Heron (sau Hero) îi revine acest merit -cu 1 600 de ani înainte de invenția lui Newcomen din 1711.

Heron a trăit în Alexandria în jurul anului 62 d.Hr. și este cunoscut ca matematician și geometrician. A fost, de
asemenea, un inventator vizionar, iar „eolipul" lui sau „mingea eoliană“ este prima mașină cu abur funcțională.
Folosind același principiu al propulsării motoarelor cu reacție, o sferă din metal împinsă de abur s-a învârtit cu 1
500 de rotații pe minut. Din nefericire pentru Heron, nimeni nu i-a înțeles funcționalitatea și caracterul practic, așa
că a fost considerată doar o inovație distractivă.

Uluitor, deși Heron nu avea de unde să știe asta, calea ferată fusese deja inventată cu 700 de ani înainte de Periandru,
tiranul din Corint. Denumit cu termenul grecesc Diolkos sau „Cale de lansare", acest sistem de tractare se întindea
pe o distanță de 6 km de-a lungul istmului Corint din Grecia și consta dintr-un drum pavat cu blocuri din calcar, în
interiorul cărora erau săpate șanțuri paralele la o distanță de 1,5 m. Vagonetele mergeau pe această „cale ferată"
până în locul unde se încărcau corăbiile.

Acestea erau împinse de șiruri de sclavi, ce formau un soi de „canal terestru", oferind astfel o scurtătura între Marea
Egee și Marea Ionică.
Sistemul de tractare Diolkos a fost folosit aproape 1 500 de ani până când s-a uzat, în jurul anului 900 d.Hr.
Principiul căii ferate a fost complet uitat timp de aproape 500 de ani, până când oamenii s-au gândit să-l folosească
în mine în secolul al XIV-lea.

Istoricul Arnold Toynbee a scris un eseu extraordinar, în care pune o întrebare fascinantă: Ce s-ar fi întâmplat dacă
cele două invenții s-ar fi îmbinat, creând un imperiu grecesc atotputernic, bazat pe o rețea de cale ferată rapidă, pe
democrația ateniană și pe religia budistă întemeiată pe învățăturile lui Pitagora? El face referiri în treacăt la un profet
decăzut care a locuit pe strada Debleu, nr. 4, în Nazareth.

Heron este, de asemenea, inventatorul automatului - pentru patru drahme, puteai să bei o „doză" de apă sfințită - dar
și al unui dispozitiv portabil, care te împiedica să bei vinul pe care îl aduceau oaspeții în cadrul unei petreceri
private.

CINE A INVENTAT TELEFONUL?


Antonio Meucci.

Inventator florentin, puțin cam haotic, dar genial, Meucci a ajuns în Statele Unite în 1850. în 1860, a făcut pentru
prima dată demonstrația inventivității sale, prezentând un dispozitiv electric, utilizabil, pe care îl numea teletrofono.
I s-a acordat un soi de brevet provizoriu în 1871, cu cinci ani înainte ca Alexander Graham Bell să primească
brevetul de inventator pentru descoperirea telefonului.

în același an, Meucci a fost grav rănit în momentul în care boilerul feribotului din Staten Island a explodat. Pentru că
nu cunoștea prea bine limba engleză și pentru că trăia de azi pe mâine, nu a reușit să trimită în 1874 cei 10 dolari
necesari reînnoirii brevetului său.

Când brevetul lui Bell a fost înregistrat în 1876, Meucci a intentat proces. El a trimis schițele și modelele originale
laboratorului din Western Union. Printr-o coincidență extraordinară, Bell lucra la același laborator, iar modelele lui
Meucci au dispărut în mod misterios.

Meucci a murit în 1889, în timp ce procesul lui împotriva lui Bell era încă pe rol. Drept rezultat, Bell, și nu Meucci,
a primit brevetul de inventator pentru descoperirea telefonului. în 2004, balanța a fost parțial echilibrată de Camera
Reprezentanților din Statele Unite, care a adoptat o rezoluție potrivit căreia „viața și realizările lui Antonio
Meucci trebuie apreciate la justa lor valoare, iar contribuția sa la inventarea telefonului trebuie, de
asemenea, recunoscută“.

Dar nu trebuie să-l privim pe Bell ca pe un escroc desăvârșit. Când era tânăr, și-a învățat câinele să spună „Ce faci,
bunico?“ încercând să comunice cu ea în timp ce ea se afla în altă cameră. Meritul său este acela de a fi transformat
telefonul într-un instrument practic.

La fel ca prietenul său, Thomas Edison, Bell era mereu în căutarea inovațiilor. Și, la fel ca Edison, nu obținea
întotdeauna succesul. Detectorul de metale inventat de el nu a reușit să localizeze glonțul din trupul rănit al
președintelui James Garfield. Se pare că aparatul lui Bell a fost derutat de arcurile de metal din patul președintelui.

Cercetările efectuate de Bell în domeniul geneticii animale s-au datorat dorinței sale de a crește numărul de gemeni
și tripleți la oi. El a observat că oile înzestrate cu mai multe mameloane, nu doar două, dau naștere mai multor
perechi de gemeni. Rezultatul pe care l-a obținut a fost creșterea numărului de oi cu mai multe mameloane.

în coloana lucrurilor pozitive pe care le-a realizat, trebuie să menționăm contribuția sa la inventarea bărcii cunoscute
sub numele de hidrofoil, HP 4, care a stabilit în 1919 recordul de viteză pe apă de 114 km pe oră, record pe care nu
l-a doborât nimeni timp de zece ani. Bell avea optzeci și doi de ani la vremea respectivă și a refuzat să se urce
în ambarcațiune.

Bell s-a autointitulat mereu „profesorul surzilor“. Mama și soția lui au fost amândouă surde, iar el a fost profesorul
tinerei Helen Keller. Ea și-a dedicat autobiografia profesorului ei.
„într-o zi, va exista un telefon în toate orașele importante din Statele Unite."

ALEXANDER GRAHAM BELL

CE ASPECT INTERESANT LEAGĂ SCOȚIA, KILT-UL,

CIMPOIUL, MÂNCAREA HAGGIS, PORRIDGE-UL,


WHISKY-UL Șl TARTANUL?
Nici unul nu este de origine scoțiană.

Scoția și-a primit numele de la un trib celtic din Irlanda, tribul scoților, care a ajuns în ținutul Cale-doniei (așa cum o
numeau romanii) în secolul al V-lea sau al VI-lea d.Hr. Până în secolul al XI-lea, ei dominau deja întreaga Scoție.
Limba gaelică scoțiană este de fapt un dialect derivat din irlandeză.

Kilt-ul a fost inventat de irlandezi, dar cuvântul „kilt“ este de origine daneză (kilte op înseamnă „a-ți ridica
poalele“).

Cimpoiul este antic și a fost probabil inventat în Asia Centrală. El este menționat în Vechiul Testament (Daniel 3:5,
10, 15), dar și în lirica grecilor din secolul al IV-lea. Este posibil ca romanii să fi adus cimpoiul în Britannia, dar
primele gravuri aparținând tribului picților datează din secolul al VIII-lea.

„Haggis" este un câmat cu origini în Grecia antică (în piesa sa, Norii, din anul 423 î.Hr., Aristofan relatează explozia
unui asemenea câmat).

Porridge-ul de ovăz a fost descoperit în stomacul cadavrelor mumificate în mlaștinile din Europa Centrală și
Scandinavia, datând din Neolitic și având o vechime de 5 000 de ani.

Whisky-ul a fost inventat în China. A ajuns mai întâi în Irlanda și apoi în Scoția, fiind distilat de călugări. Cuvântul
provine din irlandeză - uisge beatha, care vine la rândul lui din latinescul aqua vitae, sau „apa vieții“.

Sistemul elaborat al creării propriei vestimentații, specifice fiecărui clan în parte, este o simplă poveste, datând de la
începutul secolului al XIX-lea. Portul scoțian, inclusiv cel din tartan, a fost interzis după revolta din 1745.
Regimentele din garnizoanele englezești au început să-și creeze propriile lor uniforme din tartan, destinate paradelor
militare, dar și în cinstea vizitei de onoare pe care a făcut-o regele George al IV-lea la Edinburgh în 1822. Regina
Victoria a încurajat noua ținută militară, care a devenit în curând moda perioadei victoriene.

Spunând acestea, trebuie să știți, oameni buni, că scoțienii n-au stat deloc cu mâinile în sân! Printre invențiile și
descoperirile realizate de ei, menționăm: timbrele adezive, Banca Angliei, pedalele pentru bicicletă, conservele
Bovril, armele care se încarcă pe la culasă, nucleul celulei, cloroformul, camera de ioni-zare, fotografiile în culori,
mălaiul, leacul împotriva malariei, punctul decimal, electromagnetismul, Encyclopaedia Britannica, amprentele
digitale, stiloul, hipnoza, seringile hipodermice, insulina, caleidoscopul, scara temperaturii absolute Kelvin, mașina
de tuns iarba, sucul de chitră, logaritmii, autocamionul, marmelada, asigurarea auto, scanerul destinat
radiografiilor, corabia cu vâsle, parafina, pedalele pentru pian, cauciucurile pneumatice, ștampila poștei, radarul,
impermeabilul, telescopul cu refracție, casele de economii, elicea, vitezometrul, ciocanul pneumatic,
gudronul, teleprinterul, oțelul tubular, vaccinul contra febrei tifoide, scanerul cu ultrasunete, Marina Militară a
Statelor Unite, Timpul Standard Universal, termosul, generatoarele de curent continuu și sârma ghimpată.

DE UNDE PROVINE PREPARATUL CHICKEN TIKKA MASALA?


Din Glasgow.

Anglia importă acest preparat culinar din India.


Inventat la Glasgow la sfârșitul anilor șaizeci, Chicken Tikka Masala, sau CTM, este cel mai cunoscut preparat
culinar din Anglia. Nu există o rețeta standard. într-un studiu recent, revista Real Curry Guide a testat 48 de variante
diferite ale acestui fel de mâncare și a descoperit că singurul ingredient comun tuturor acestor variante este carnea de
pui.

Chicken Tikka este o mâncare tradițională din Bangladesh, unde bucățile din came de pui marinată sunt gătite într-
un cuptor de lut, numit tandoor. Acest stil antic de a găti își are originile în Orientul Mijlociu, iar cuvântul provine
din termenul babilonian tinuru, care înseamnă „foc“.

Primul restaurant britanic care - în anul 1966 -a introdus în meniul său preparatul Chicken Tandoori este Gaylord
din Mortimer Street din Londra - același restaurant unde a luat naștere în 1979 serialul de comedie Not the Nine
O'Clock News. Rețeta a ajuns în curând în Glasgow, unde - se spune - un client a cerut niște sos, iar bucătarul-șef și-
a pus mintea la contribuție, improvizând o supă de roșii cu condimente și smântână, servite alături de Chicken
Tandoori.

Masala presupune un amestec de condimente, iar CTM-ul obișnuit conține ghimbir și usturoi, roșii, unt și smântână,
condimentate cu nucșoară, cuișoare, chimion, praf de chili, boia de ardei, cimbrișor și șofran.

Șofranul îi dă culoarea galbenă, deși este adesea înlocuit cu acidul tartric pe post de colorant. (Tot acidul tartric este
responsabil - printre alte lucruri neplăcute - de petele de pe haine, care nu mai pot fi scoase cu nici un detergent,
dacă ai „norocul“ să te murdărești cu sos.) CTM-ul nu are o culoare sau un „aspect“ standard: poate să fie galben,
roșu, verde sau cafeniu; poate să fie cremos și necondimentat; sau „diluat“ și dulce.

în 2001, ministrul de Externe Robin Cook a declarat: „Chicken Tikka Masala a devenit acum mâncarea tradițională
britanică, nu doar pentru că este foarte cunoscută, ci pentru că reprezintă un exemplu relevant al modului în care
Anglia preia și adaptează influențele externe.“

Cel mai vândut din cele șapte produse curry comercializate în Marea Britanie este CTM-ul - 23 de milioane de porții
în fiecare an. Multe dintre școlile și operele de caritate înfăptuite în orașul Sylhet din Bangladesh sunt sponsorizate
din profiturile realizate datorită succesului extraordinar de care se bucură Chicken Tikka.

în Anglia, există acum 8 000 de restaurante cu specific indian, care obțin un profit de peste 2 miliarde

de lire sterline și unde lucrează 70 000 de oameni.

FRIGÄNELELE PROVIN DIN FRANȚA?


Și da, și nu. Să înmoi feliile de pâine uscată în ouă și să le prăjești în ulei este o soluție universală ca să nu arunci
pâinea care s-a învechit.

Francezii au o „versiune“ medievală a frigănelelor, care se numesc tostees dorees - „pâine prăjită aurie“, care a
devenit mai târziu pain perdu - „pâine pierdută", termen adoptat cu entuziasm pentru „suratele" de lux ale
frigănelelor din bucătăria Cajun.

Prima rețetă consemnată a acestui preparat culinar apare în opera bucătarului roman Apicius din secolul I d.Hr. în
cartea sa, Arta culinară, el menționează că frigănelele sunt „un alt preparat dulce": „Tâiați pâinea albă în felii mari și
îndepărtați coaja! înmuiați-le în lapte, prâjiți-le în ulei, presărați miere peste ele și serviți-le la masă!"

Și în alte documente franceze se fac referiri la această rețetă, unde apare termenul pain à la Romaine - „pâine
romană". în acest caz, frigănelele sunt de origine italiană. Dar ca de obicei, totul depinde de locul unde te afli, pentru
că există mărturii referitoare la frigănele nemțești, frigănele spaniole, frigănele americane și chiar frigănele
„călugărești".

Termenul French toast este menționat pentru prima dată în Anglia în 1660 în lucrarea lui Robert May -The
Accomplish Cook. în același an, în lucrarea sa mult mai influentă - The English Huswife, Gervase Markham
folosește varianta mult mai incitantă de pamperdy (pain perdu). Așadar, din punctul de vedere al englezilor,
frigănelele sunt de origine franceză sau cel puțin erau în vremurile acelea.

Cu toate acestea, mai exista un termen care se referă la acest produs culinar - „Poor Knights of Windsor“ („Sărmanii
cavaleri din Windsor“). El are echivalent în germană (arme Ritter), în daneză (arme riddere), în suedeză (fattiga
riddare) și în finlandeză (köyhät ritarit) - toate însemnând „cavaleri sărmani".

O explicație o putem găsi în faptul că cea mai costisitoare parte a unui banchet medieval o constituia desertul -
condimentele și nucile erau produse din import extrem de scumpe. Deși erau de viță nobilă, nu toți cavalerii erau
bogați, motiv pentru care o porție de pâine înmuiată în ouă și apoi prăjită, servită cu dulceața sau cu miere, ar fi
îndeplinit cerințele etichetei fără să te ruineze.

CINE A INVENTAT ȘAMPANIA?


în nici un caz francezii.

Ei s-ar putea să descopere cu uimire - sau poate chiar cu mânie - că șampania a fost inventată de englezi.

Așa cum știu toți cei care au făcut bere de ghimbir, fermentația produce bule. Problema a constat întotdeauna în
controlarea procesului de fermentare.

în secolul al XVI-lea, englezii au făcut o pasiune pentru vinurile spumante, importând butoaie de vin proaspăt din
regiunea Champagne, căruia îi adăugau zahăr și melasă ca să-l facă să fermenteze. Tot ei au perfecționat sticlele de
vin încălzite cu cărbune și dopurile de plută cu care le astupau.

Conform documentelor Academiei Regale, méthode champenoise - așa cum este ea cunoscută astăzi -a fost mai întâi
consemnată în Anglia în 1662. Francezii „au șlefuit-o“ și au comercializat-o, dând dovadă de un adevărat fler în
acest domeniu, dar abia în 1876 au perfecționat stilul sec sau brut (și asta doar ca s-o exporte în Anglia).

Marea Britanie este cel mai important importator de șampanie din Franța. în 2004, în Anglia s-au consumat 34 de
milioane de sticle de șampanie. Asta înseamnă o treime din întreaga piață de export -englezii consumă, așadar, de
două ori mai multă șampanie decât americanii, de trei ori mai multă decât nemții și de douăzeci de ori mai multă
decât spaniolii.

Călugărul benedictin Dom Pérignon (1638-1715) nu a inventat șampania: de fapt, el a încercat din răsputeri să
elimine fermentarea.

Celebra sa replică: „Veniți repede, beau stelele!“ este de fapt o reclamă de la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Adevărata moștenire pe care ne-a lăsat-o Pérignon constă în amestecul inedit al soiurilor de struguri din diverse
podgorii și folosirea unui sistem de siguranță conceput din sârmă sau din cânepă pentru ca dopurile de plută să nu
mai sară din cauza presiunii.

O „portiță" legala le permite americanilor să eticheteze cu termenul de „șampanie“ vinurile spumante produse de ei.
Tratatul de la Madrid (1891) a stabilit că numai regiunea Champagne poate să folosească acest termen. Tratatul de la
Versailles (1919) a confirmat din nou această hotărâre, dar Statele Unite au semnat un tratat de pace separat cu
Germania.

Când legea prohibiției a fost anulată, comercian-ții americani de vinuri aii profitat de această „portiță“ și și-au
vândut nestingheriți propria lor „șampanie“, spre supărarea francezilor.

Cupa ca o farfurioară din care se bea uneori șampania nu a fost conceputa după modelul sânilor

Mariei-Antoaneta. Această cupă a fost fabricată pentru prima dată în 1663 (în Anglia), cu mult înainte de domnia ei.
Până acum, nici un alt manechin din Anglia nu a acceptat să pozeze topless pentru cupa de șampanie.
UNDE A FOST INVENTATĂ GHILOTINA?
în Halifax, Yorkshire.

Locul de execuție din Halifax consta din două proptele din lemn groase de 4,5 m, între care atârna un topor de fier
montat pe un parapet din plumb, controlat cu o sfoară și un scripete. Din registrele oficiale reiese că cel puțin 53 de
oameni au fost executați aici între anii 1286 și 1650.

Prosperitatea orașului medieval Halifax se datora comerțului cu articole de îmbrăcăminte. Cantități mari de stofe
scumpe erau lăsate afară să se usuce. Hoții deveniseră o problemă gravă, iar negustorii din oraș aveau nevoie de o
metodă eficientă de intimidare.

Această „mașinărie" de ucis, dar și un mecanism inventat ulterior de scoțieni și botezat „Fecioara" s-ar putea să
constituie sursele de inspirație pentru viitoarea ghilotină a francezilor, care au împrumutat ideea și i-au dat un alt
nume.

Joseph Ignace Guillotin era un doctor blajin și manierat, căruia nu-i plăceau execuțiile în public, în 1789, a prezentat
Adunării Naționale un plan ambițios de reformare a sistemului penal din Franța, încercând să-i confere un caracter
mult mai uman. El a propus o metodă standard de execuție, realizată cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, ce nu avea
să mai facă discriminare între săraci (a căror moarte prin spânzurare era cumplită) și bogați (care erau decapitați -
aceasta fiind considerată o moarte relativ „decentă“).

Propunerea a fost respinsă atunci, dar ideea unei mașinării eficiente de ucis a prins rădăcini. Planul lui Guillotin a
fost reluat și perfecționat de doctorul Antoine Louis, secretarul Academiei Chirurgilor. El, și nu Guillotin, a fost cel
care a realizat în 1792 prima mașinărie funcțională, dotată cu lamă diagonală. Pentru scurt timp a fost numită
Louison sau Louisette, după sponsorul ei.

Până la urmă însă, numele lui Guillotin a devenit sinonim cu acest instrument de execuție și - în ciuda eforturilor
familiei sale de a-1 reabilita - mașinăria de ucis a fost numită cu încăpățânare „ghilotină“. Contrar credinței
populare, Guillotin nu a murit ucis de instrumentul care îi poartă numele; el a murit în 1814 din cauza unui abces de
pe umăr care s-a infectat.

Ghilotina a devenit prima metoda „democratică“ de execuție și a fost adoptată pe tot întinsul Franței, în primii zece
ani de existență, istoricii estimează că 15 000 de oameni au fost decapitați. Doar Germania nazistă a reușit
performanțe mai mari, executând prin ghilotinare 40 000 de criminali între anii 1938 și 1945.

Ultimul francez care a murit ghilotinat a fost un imigrant din Tunisia - Hamida Djandoubi, acuzat de violarea și
uciderea unei fete în 1977. Pedeapsa cu moartea a fost abolită în Franța în 1981.

LLOYD &

Este imposibil sä stabilim cu exactitate cât timp rămâne conștient un cap desprins de trup. Se pare că între cinci și
treisprezece secunde.

„Cu cât am mai mult de-a face cu cei din clasele înstărite, cu atât înțeleg mai bine rostul ghilotinei."

GEORGE BERNARD SHAW

CÂȚI PRIZONIERI AU FOST ELIBERAȚI DUPĂ CĂDEREA


BASTILIEI?
Șapte.

în Franța, 14 Iulie - Ziua Căderii Bastiliei - este sărbătoarea națională și un simbol al gloriei țării, echivalentul zilelor
de 4 Iulie în Statele Unite și de 1 Decembrie în România.

Dacă ar fi să dăm crezare scenelor imortalizate pe pânză, am putea să credem că sute de revoluționari au ieșit mândri
pe porțile Bastiliei, fluturând steagurile libertății. în realitate, doar șapte oameni erau întemnițați în ziua asediului.

Bastilia a fost luată cu asalt pe data de 14 iulie 1789. La scurt timp după aceea, au început să apară pe străzile
Parisului gravuri macabre, ce înfățișau prizonieri gata să-și dea sufletul în lanțuri, vegheați de scheletele altor
nefericiți. Aceste gravuri au creat impresia generală despre condițiile grele pe care le îndurau prizonierii din Bastilia.

Fortăreața din secolul al XIII-lea a fost folosită ca închisoare veacuri de-a rândul; până la urcarea pe tron a lui
Ludovic al XVI-lea, ea i-a găzduit în mod special pe cei arestați din ordinul regelui sau al miniștrilor lui, acuzați de
complot și acțiuni subversive. Printre aceștia s-au numărat și personalități distinse, precum Voltaire, care a scris
Oedip în închisoare în 1718.

Din cei șapte prizonieri încarcerați în Bastilia în ziua aceea, patru erau falsificatori, alături de contele de Solanges
(arestat pentru „un delict sexual") și doi nebuni (unul era englez sau irlandez - maiorul Whyte, care avea o barbă
lungă până în talie și se credea Iulius Cezar).

O sută de vieți s-au pierdut în timpul atacului, inclusiv cea a guvernatorului, al cărui cap a fost purtat pe străzile
Parisului înfipt într-o sulița.

Garda închisorii era formată dintr-un contingent de „invalizi" - soldați lăsați la vatră, iar condițiile erau destul de
confortabile, deținuții având parte de vizite și de camere mobilate.

Tabloul realizat de pictorul Jean Fragonard ne înfățișează o zi de vizita la Bastilia în anul 1785, unde doamne
elegante se plimba în curtea închisorii la brațul deținuților, cărora li se permite să primească sume generoase de bani,
tutun și alcool și chiar să se bucure de compania unui animal.

Jean François Marmontel, închis în Bastilia între 1759 și 1760, a scris: „Vinul nu este extraordinar, dar este
acceptabil. Nu primim desert: trebuie să fim și noi privați de ceva. Dar, una peste alta, am descoperit că se mănâncă
foarte bine la închisoare."

Jurnalul lui Ludovic al XVI-lea conține o singură însemnare din ziua căderii Bastilei: Rien („Nimic"), regele
referindu-se de fapt la rezultatele partidei de vânătoare din acea zi.

56

LLOYD & JOHN

CINE A SPUS: .DACĂ NU AU PÂINE, SĂ MĂNÂNCE

COZONAC!'?
Vă înșelați din nou. Nu este ea.

Vă amintiți probabil lecția de istorie de parcă a fost ieri. Ne aflăm în anul 1789, iar Revoluția Franceză este gata să
izbucnească. Poporul sărman al Parisului se răzvrătește pentru că nu are pâine, iar regina, Maria-Antoaneta -
indiferentă la suferința oamenilor și încercând să facă o glumă, ce s-a dovedit a fi complet neinspirată - spune
disprețuitoare: „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac!“

Prima problemă constă în faptul că nu este vorba despre cozonac, ci despre brioșe (textul original în franceză este:
Qu'ils mangent de la brioche). Conform enciclopediei culinare a lui Alan Davidson -Oxford Companion to Food -
„brioșele din secolul al XVIII-lea erau prea puțin îmbogățite (cu cantități infime de unt și ouă) și nu se deosebeau
prea mult de o bucată de pâine albă“. în acest caz, replica nu este deloc disprețuitoare. Dimpotrivă, poate să fie o
dovadă de bunăvoință: „Dacă vor pâine, dați-le una mai bună!“

Dar nu Maria-Antoaneta a spus asta. Replica apare încă din 1760 în diverse publicații ca o ilustrare a decadenței
aristocratice. Jean-Jacques Rousseau a spus că a auzit-o pentru prima dată în 1740.

Lady Antonia Fraser, autoarea care a scris cea mai recentâ biografie a Mariei-Antoaneta, atribuie replica reginei
Maria-Tereza, soția lui Ludovic al XIV-lea, „Regele-Soare“, dar există multe alte candidate din secolul al XVIII-lea,
care ar fi putut la fel de bine să rostească aceste cuvinte. Este, de asemenea, posibil ca replica să fi fost născocită în
scopuri propagandistice.

O altă legendă sugerează că Maria-Antoaneta este cea care a adus croasanții în Franța din Viena ei natală. Acest
lucru pare puțin probabil, deoarece primele indicii referitoare la apariția croasanților în Franța datează abia din anul
1853.

Un alt fapt interesant este acela ca plăcintării ambulanți din Austria au introdus, cam în această perioadă, în
Danemarca, plăcinta cu foi, care a devenit cunoscută acolo sub numele de wienerbrôd („pâine vieneză“).

La Viena, aceste plăcinte se numesc Kopenhagener.

CÂT DE BINE il CUNOAȘTEȚI PE ELVEȚIENI?


a) Mănâncă rulouri cu dulceață

b) Mănâncă câini

c) Au inventat ceasul cu cuc

d) Nu au armată

Rulourile cu dulceață (Swiss rolls) nu sunt elvețiene: nimeni nu știe de ce se numesc Swiss rolls (rulouri elvețiene)
numai în engleză. Elvețienii le numesc fie Biscuitrolle, fie gâteau roulé; spaniolii le spun brazo de gitano sau
„brațele țiganilor“, iar americanii le numesc jelly rolls (cuvântul jelly este varianta americana pentru jam -
„dulceață“).

în ciuda celebrului discurs rostit de Orson Welles în filmul lui Carol Reed, The Third Man (1949), ceasul cu cuc a
fost inventat în Germania în 1738.

Elvețienii și-au adus contribuția la realizarea altor lucruri modeme și utile, cum ar fi: vâscoza, celofanul, produsele
Velcro, ciocolata cu lapte și briceagul multifuncțional (Swiss Army knife).

Elveția este o țară neutră, dar asta nu înseamnă că elvețienii sunt pacifiști. Bărbații cu vârste cuprinse între douăzeci
și patruzeci de ani fac parte din miliția națională elvețiană și au acasă câte o armă. Dacă Elveția s-ar implica într-un
război, armata ar avea un efectiv de 500 000 de oameni. în timpul celui de al Doilea Război Mondial, aviația
elvețiană a doborât cu nonșalanța atât avioane germane, cât și aparate aparținând Aliaților.

Și am ajuns la preparatele culinare din câine. Elvețienii atât de practici și de pașnici sunt singurii europeni care
consumă came de câine.

Nimeni nu știe câți câini sfârșesc conservați, afumați sau preparați sub formă de câmați în îndepărtatele sate din
Alpi, dar acest lucru se întâmplă. Și pisicile au aceeași soartă. Motivul pe care îl invocă: este o metodă chibzuită de a
recicla un animal de companie drag și, în plus, carnea este bună pentru om. După ce mănâncă cele mai gustoase părți
dintr-un câine, resturile sunt transformate în untură, care este folosită pentru tratarea tusei.

CE POARTĂ ÎN JURUL GÂTULUI UN ST BERNARD?


Câinii St Bernard nu au purtat niciodată în jurul gâtului butoiașe cu coniac.

Misiunea lor presupune abstinență totală - în plus, coniacul administrat unei persoane care suferă de hipotermie
poate avea consecințe dramatice. Turiștilor însă le-a plăcut ideea, de aceea câinii continuă să pozeze purtând la gât
butoiașe cu coniac.

înainte de a fi antrenați pentru misiunile de salvare a turiștilor rătăciți prin munți, câinii au fost folosiți de călugării
de la spitalul mănăstirii Great St Bernard, situată în trecătoarea cu același nume - acesta fiind drumul prin Alpi care
leagă Elveția de Italia - ca să transporte mâncare, deoarece constituția lor masivă și temperamentul docil îi făceau
animale de povară eficiente.

Ideea butoiașului cu coniac i-a aparținut tânărului artist englez sir Edwin Landseer (1802-1873), care se bucura de
favorurile reginei Victoria. Era un pictor renumit pentru peisajele sale, dar și pentru tablourile în care a înfățișat
animale. Este cunoscut în mod deosebit pentru lucrarea sa The Monarch of the Glen, dar și pentru leii pe care i-a
sculptat la baza Columnei lui Nelson.

în 1831, a pictat un tablou intitulat Alpine Mastiffs Reanimating a Distressed Traveller (Câini alpini încearcă să
readucă la viață un călător epuizat), înfățișând doi câini St Bernard, dintre care unul poartă în jurul gâtului un butoiaș
cu coniac, pe care pictorul l-a adăugat la „trusa de salvare“ doar ca să c HI N S O N

atragă interesul privitorilor. Această „etichetă“ s-a lipit de câinii St Bernard ca marca de scrisoare, asocierea
menținându-se și astăzi. Tot Landseer se pare că a popularizat numele de St Bernard (în locul celui de Mastiff alpin).

Inițial, câinii St Bernard erau numiți Barry hounds, un derivat de la cuvântul german Bären, care înseamnă „urși“.
Unul dintre primii salvatori canini a fost botezat „Barry cel Mare“, el salvând 40 de oameni între anii 1800 și 1814.
Din păcate, a fost ucis în timp ce încerca să-l salveze pe cel de al patruzeci și unulea călător rătăcit, care l-a
confundat cu un lup.

Barry a fost împăiat și acum ocupă un loc de onoare la Muzeul de Istorie Naturală din Berna. în cinstea sa, cel mai
frumos pui de sex masculin din fiecare generație care se naște la spitalul St Bernard este botezat Barry.

Misiunea spitalului de a oferi hrană și adăpost celor aflați la ananghie se dovedește uneori anevoioasă, într-o noapte,
în 1708, preotul Vincent Cărnos trebuia să asigure hrana pentru 400 de călători. Ca să scutească mâna de lucru, a
construit un aparat asemănător unei roți pentru hamsteri de care era atașată o vergea de fier pentru frigărui. Un St
Bernard învârtea roata, exact ca un hamster, întorcând astfel fri-găruile pe toate părțile.

S-a estimat că acești câini au salvat peste 2 500 de vieți din 1800, deși în ultimii 50 de ani nu au mai salvat pe
nimeni. Ca urmare, mănăstirea a hotărât să-i vândă și să achiziționeze în schimb elicoptere.

CE ANIMAL FACE HUNK-HUNK?


Porcul din Albania.

Câinii din Albania fac ham-ham.

în catalană, lătratul câinelui sună bup-bup, în chi

neză - wang-wang, în greacă - gav-gav, în slovacă -hov-hov, iar în ucraineană - haf-haf. în Islanda, echivalentul
celebrului ham-ham este voff, în Indonezia -gong-gong, iar în Italia - bau-bau.

Un fapt interesant este acela că - în momentul în care există mai puține variante ale unui sunet scos de un animal -
limbile par să aleagă o interpretare generală a sunetului respectiv. De exemplu, aproape în toate limbile vaca face
muu, pisica - miau, iar cocoșul - cucurigu.

Câinii adoptă accentul regiunii în care trăiesc - susțin cercetătorii de la Canine Behaviour Centre din Cumbria.
Accentul pe care îl distingem cel mai ușor este cel al câinilor din Liverpool și din Scoția. Câinii din Liverpool scot
sunete stridente, în timp ce „rudele" lor din Scoția au „modulația vocii ceva mai blândă".

Ca să adune informații, cercetătorii i-au rugat pe stăpânii câinilor să lase mesaje pe robotul telefonic împreună cu
prietenii lor canini; experții au comparat apoi tonalitatea, volumul, intensitatea și lungimea sunetelor scoase de
oameni și de câini.

Cercetătorii au tras următoarele concluzii: câinii își imită stăpânii ca să stabilească o legătură cât mai strânsă cu
aceștia. Cu cât legătura este mai puternică, cu atât sunetele par mai asemănătoare.

Câinii imită, de asemenea, comportamentul stăpânilor. Un terier ai cărui stăpâni sunt tineri va fi plin de viață și greu
de controlat. Același câine care trăiește alături de o bătrână va deveni tăcut, pasiv și predispus la somn în cea mai
mare parte a timpului.

CE SUNET SCOATE CEA MAI MARE BROASCĂ DIN LUME?


Nu scoate nici un sunet. în special, nu cele produse de compania RIBBIT.

Broasca Goliat (din specia Conraua), care măsoară aproape un metru și trăiește în Asia Centrală, este mută.

Se cunosc 4 360 de specii de broaște, dar numai una dintre ele orăcăie. Fiecare specie scoate un sunet caracteristic.
Motivul pentru care oamenii cred că toate broaștele orăcăie constă în faptul că „orăcăitul“ este sunetul specific pe
care îl scoate brotăcelul (din specia Hyla regilla) din Pacific. Aceasta este specia care trăiește la Hollywood.

înregistrat la Hollywood, „orăcăitul“ a fost apoi plasat în toate filmele pentru a reda culoarea locală și pentru a
înfrumuseța atmosfera, indiferent de locul unde se desfășoară acțiunea - din Everglades până în junglele din
Vietnam.

Broaștele scot o varietate de sunete. Ele orăcăie, sforăie, grohăie, cloncăne, scot triluri, ciripesc, șuieră, țipă și
mârâie. Sunetele lor seamănă cu cele pe care le scot vacile, veverițele sau greierii. Brotâcelul-lătrător latră ca un
câine, broasca-tâmplar scoate niște sunete asemănătoare cu cele pe care le scot doi tâmplari care bat cuie în
contratimp, iar broasca râioasă scoate un sunet asemănător cu behăitul unei oi răcite. Broasca-paradox (Pseudis
paradoxa) din America de Sud grohăie ca un porc (se numește broasca-paradox pentru că mormolocii sunt de trei ori
mai mari decât broasca adultă).

Femelele nu sunt atât de zgomotoase. Masculii sunt autorii „zarvei“, anunțându-și astfel prezența viitoarelor
partenere. Cea mai zgomotoasă broască este micuța coqut din Puerto Rico, a cărei denumire latinească -
Eleutherodactylus coqui - este mai mare decât „beneficiara“ acestui titlu. Masculii acestei specii se adună în pădurile
dense - câte unul la fiecare zece metri pătrați - și încep competiția de „strigături" ca să descopere care dintre ei țipă
mai tare. De la o distanță de un metru, sunetul a avut o intensitate de 95 de decibeli, aproape la fel ca o
bormașină pneumatică, atingând pragul durerii umane.

Cercetări recente au dezlegat misterul referitor la modalitatea prin care broaștele reușesc să nu-și spargă timpanele.
Ele își folosesc plămânii ca să audă. Absorbind vibrațiile propriilor sunete, plămânii echilibrează presiunea internă și
externă de la suprafața timpanului, protejând urechea internă atât de delicată.

Sunetele broaștelor funcționează ca undele radio: fiecare specie își alege propria frecvență. Așadar, zgomotul pe care
îl auzim într-o pădure sau într-un lac, produs de masculii rivali, nu este atât de deranjant pentru „domnițele"
broscuțe, care se „conectează“ doar la frecvența propriei lor specii.

Pe plan internațional, oamenii percep sunetele broaștelor ca fiind similare cu cele scoase de rațe.

Dar nu peste tot. în Thailanda, de exemplu, oac-oac devine ob-ob, în Polonia - kum-kum, iar în Argentina -berț>;
broaștele din Algeria fac gar-gar, aproape la fel ca în China, unde onomatopeele micuților batracieni devin guo-guo,
broaștele din Bengali fac gan-gor-gangor, în hindusă, ele sună me:ko:me:k-me:ko:me:k (cele două puncte indică
faptul că vocala care le precedă este lungă și se pronunță nazal); în japoneză, broaștele spun kerokero, iar în
coreeană -gae-gool-gae-gool.
CE BUFNIȚĂ SPUNE HU-HU, HU-HU?
William Shakespeare a folosit pentru prima dată onomatopeea hu-hu, hu-hu în poezia sa Iarna din Poveste de iarnă1:

în beznă bufnița holbată,

Hu-hu,

Hu-hu - voios și-ngână vorba,

Cât Joan cea grasă drege ciorba.1 2

Nici o bufniță nu a făcut vreodată hu-hu, hu-hu.

Bufnița, numită popular „strigă“, scoate un țipăt strident. Bufnițele cu urechi scurte sunt în general tăcute. Iar
bufnițele cu urechi lungi scot un sunet prelung și ascuțit de genul oo-oo-oo.

Sunetul care ar putea să semene cu hu-hu, hu-hu le aparține cucuvelelor. A două cucuvele.

Masculul scoate un strigăt prelung, ceva de genul hooo-hooo-hooo, iar femela îi răspunde cu un glas mai răgușit:
kew-wick.

CE A FĂCUT DARWIN CU BUFNIȚELE MOARTE?


Le-a mâncat, deși a făcut asta o singură dată.

Curiozitatea l-a determinat mereu pe Charles Darwin să sondeze teritorii noi în domeniul științific, dar și în cel
gastronomic. în timp ce studia, fără tragere de inimă, teologia la Universitatea din Cambridge, s-a înscris în Glutton
sau Gourmet Club. Membrii acestui club se întâlneau o dată pe săptămână pentru a gusta din carnea unor
animale care nu se găseau în mod normal în meniurile restaurantelor.

Fiul lui Darwin, Francis, vorbind despre scrisorile tatălui său, a spus că membrilor Clubului Gourmet le plăcea,
printre altele, carnea de uliu și de buhai-de-baltă, dar „adevăratul deliciu“ l-a constituit „o cucuvea bătrână", pentru
care nu au găsit suficiente cuvinte de laudă.

De-a lungul anilor, Darwin s-a perfecționat în domeniul științific și și-a pierdut credința în Dumnezeu, dar niciodată
interesul pentru un meniu ieșit din comun.

în timpul călătoriilor la bordul navei Beagle, el a mâncat tatu, despre care a spus că „are gustul și aspectul cărnii de
rață“ și „s-a înfruptat“ cu un rozător de culoarea ciocolatei, spunând „că a fost cea mai bună came pe care am
mâncat-o vreodată“ - probabil un rozător din specia Dasyproctidae, care înseamnă în greacă „fund păros“. în
Patagonia, s-a delectat cu o porție de pumă (din specia Felis cottcolor), spunând apoi că avea același gust cu carnea
de vițel. De fapt, inițial chiar a crezut că este came de vițel.

Mai târziu, după ce a scotocit întreaga Patagonie în căutarea unei rude a struțului din familia Rhea pennata, Darwin
și-a dat seama că a mâncat o pasăre din această specie când ancorase în Port Desire (Puerto Deseado) în 1833.
Pasărea fusese împușcată de Conrad Martens, artistul echipajului.

Darwin a crezut că era vorba de o specie obișnuita, aceea a „struților“, cum o numea el, înțelegând greșeala numai în
momentul în care mesenii „au șters“ practic farfuriile, lingându-se pe degete: „Pasărea a fost gătită și mâncată într-o
clipă. Din fericire, s-au păstrat capul, gâtul, picioarele, aripile, multe dintre penele mari și o parte din piele.“ El
a trimis rămășițele Societății Zoologice din Londra, iar pasărea a primit numele lui - Rhea Darwittii.

în insulele Galapagos, Darwin a mâncat iguane (Cotiolophus subcristatus), iar pe insula James, s-a delectat cu câteva
porții de carne de broască țestoasă gigant. Fără să realizeze importanța acestei specii de broaște țestoase în teoria
evoluționistă pe care a formulat-o ulterior, Darwin și echipajul său au încărcat la bordul navei Beagle patruzeci și
opt de exemplare, pe care le-au mâncat, aruncând apoi peste bord carapacele.

Pe data de 12 februarie, data nașterii lui Darwin, se organizează în fiecare an o petrecere - Phylum Feast (Petrecerea
taxonomiei) - unde participant, în majoritate biologi, pregătesc un meniu care cuprinde carnea a cât mai multor
specii.

CARE AU FOST ULTIMELE CUVINTE ROSTITE DE NELSON?


„Apă, apă! Aer, aer! Masează, masează!“

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit amiralul pe patul de moarte. Avea febră și setea îl măcina.
Slujitorul său îi făcea vânt și îi dădea să bea limonadă și vin îndoit cu apă, în timp ce capelanul navei, doctorul Scott,
îi masa pieptul ca să-i aline durerile.

Istoricii susțin că Nelson a spus într-adevăr „Săru-tă-mă, Hardy!" (Kiss me, Hardy) și nu a rostit - așa cum au
sugerat alții - cuvântul Kismet (care înseamnă „soartă“). Martorii au declarat că Hardy l-a sărutat pe amiral de două
ori: o dată pe obraz și o dată pe frunte în timp ce Nelson se lupta să rămână conștient.

Nelson l-a rugat pe căpitanul vasului să nu-1 arunce peste bord și să aibă grijă de „sărmana lady Hamilton“. Apoi a
rostit celebrele cuvinte. După ce Hardy l-a sărutat prima dată, Nelson a spus: „Acum sunt mulțumit.“ După ce l-a
sărutat a doua oară, a întrebat: „Cine e ăsta?" Când l-a recunoscut pe Hardy, a îngăimat: „Domnul să te
binecuvânteze, Hardy!"

Curând după aceea, a murmurat: „Slavă Domnului că mi-am făcut datoria!“ și apoi: „Apă, apă! Aer, aer! Masează,
masează!“ La scurt timp după aceea, și-a pierdut cunoștința, a fost chemat doctorul, iar Nelson a fost declarat mort la
ora patru și jumătate după-amiaza.

Se pare că Nelson a luat în mod deliberat hotărârea de a muri exact în momentul său de glorie -victoria de la
Trafalgar. A cumpărat - pentru câte o guinee - patru stele uriașe din argint, pe care le-a cusut pe uniformă alături de
Ordinul Napoli-tan al Sf. Ferdinand. Apoi, s-a așezat ostentativ pe puntea navei HMS Victory până când a fost
împușcat de la o distanță de 15 metri de un trăgător de elită francez.

Victoria a fost desăvârșită. Deși 1 700 de marinari englezi au fost uciși sau răniți, Anglia nu a pierdut nici o navă.
Flotele Franței și a Spaniei au fost decimate: 18 nave au fost capturate sau distruse, 6 000 de oameni au fost uciși sau
răniți, iar 20 000 au fost luați prizonieri. Pericolul invadării Angliei fusese înlăturat. Nelson își câștigase nemurirea.

Pe tot parcursul drumului spre casă de la Trafalgar, trupul lui a fost păstrat într-un butoi cu coniac. Se spune că, în
timpul călătoriei spre Anglia, marinarii au băut conținutul butoiului, folosind macaroane pe post de pai. Dar nu este
adevărat. Butoiul era păzit de gărzi înarmate și - conform martorilor -când a fost deschis în Portsmouth, era plin-
ochi.

Adevărată sau nu, legenda dăinuie și astăzi, iar soldații din Marină folosesc expresia „a-1 îmbălsăma pe amiral“
pentru consumul clandestin de băutură.

LA CE OCHI PURTA NELSON PETICUL DE PROTECȚIE?


La nici unul. Nelson nu a purtat niciodată petic de protecție.

El nu și-a acoperit niciodată ochiul drept vătămat, deși purta pălăria în așa fel încât să-și protejeze ochiul stâng
sănătos de razele de soare.

Nelson nu și-a pierdut complet vederea la ochiul drept. El a fost grav rănit (dar nu a orbit) în timpul asediului
orașului Calvi din Corsica în 1794. Un obuz aruncat de francezi a împrăștiat în jur nisip și așchii, rănindu-1 pe
Nelson, dar ochiul părea normal - atât de normal, încât a întâmpinat greutăți în a-i convinge pe șefii Marinei Regale
să-i acorde o pensie de invaliditate.

Nici un portret contemporan al lui Nelson nu îl înfățișează purtând un petic de protecție și - în ciuda așa-ziselor
„mărturii" ale oamenilor - nici columna din Trafalgar Square nu-1 prezintă cu ochiul acoperit. Numai după moartea
sa, pictorii au adăugat peticul pentru a conferi mai multă sensibilitate portretelor lor.

Nelson se folosea deseori de handicapul său. în timpul bătăliei de la Copenhaga din 1801, a ignorat semnalele de
încetare a luptei trimise de superiorul său, amiralul Hyde Parker. Nelson, care se afla într-o poziție mult mai bună
decât Parker și vedea că danezii se retrăgeau, i-a spus comandantului de vas: „Știi, Foley, că am un singur ochi
sănătos - așa că am dreptul să joc rolul orbului uneori."

Apoi, și-a pus telescopul la ochiul vătămat, spunând: „Dar chiar nu văd semnalul!" Această replică este adesea citată
greșit: „Dar chiar nu văd nici o corabie."

Nelson a fost un strateg genial, un conducător charismatic și un om înzestrat cu un curaj incontestabil. Dacă ar mai fi
trăit astăzi, ar fi primit cel puțin trei medalii Victoria Cross, dar era, de asemenea, trufaș și nemilos.

în timp ce era căpitan al navei HMS Boreas, în 1784, a ordonat ca 54 din cei 122 de marinari de pe vas și 12 din cei
20 de soldați ai săi să fie biciuiți -47% din oamenii aflați la bord. în iunie 1799, a executat în mod perfid 99 de
prizonieri de război la Neapole, după ce comandantul britanic al garnizoanei le garantase siguranța.

în timp ce se afla la Neapole, Nelson s-a îndrăgostit de lady Emma Hamilton, soția ambasadorului britanic. Tatăl ei
fusese fierar, iar ea practicase încă de la o vârstă fragedă prostituția la Londra înainte de a se căsători cu sir William.
Era foarte grasă și vorbea cu un puternic accent specific ținutului Lancashire. Un alt admirator al lui Nelson a fost
Patrick Brunty, un paroh din Yorkshire, de origine irlandeză, care și-a schimbat numele din Brunty în Brontë
după ce regele Neapolelui i-a conferit lui Nelson titlul de duce de Bronte. Dacă nu și-ar fi schimbat
numele, celebrele sale fiice s-ar fi numit Charlotte, Emily și Anne Brunty.

Spre deosebire de durerea pe care au împărtășit-o aproape toți englezii la aflarea veștii morții lui Nelson, contele St
Vincent și 18 amirali din Marina Regală au refuzat să participe la ceremonia funerară.

„Curajul animalic era trăsătura dominantă a lui Nelson, în timp ce caracterul său era insuportabil din toate punctele
de vedere. "

CONTELE ST VINCENT

CÂTE SIMȚURI AU OAMENII?


Cel puțin nouă.

Cele cinci simțuri pe care le cunoaștem - văzul, auzul, gustul, mirosul și simțul tactil - au fost pentru prima dată
enumerate de Aristotel, care - în ciuda genialității sale - percepea adesea lucrurile în mod eronat. (De exemplu, el
susținea că noi gândim cu inima, albinele au luat naștere din hoiturile putrezite ale taurilor, iar muștele au doar patru
picioare.)

Oamenii sunt înzestrați însă cu alte patru simțuri:

1. Termoreceptare - simțul căldurii (sau absența ei) pe care îl datorăm pielii.

2. Echilibroreceptare - simțul echilibrului - determinat de cavitățile din urechea internă care conțin fluide.

3. Nocireceptare - receptarea durerii cu ajutorul pielii, articulațiilor și organelor trupului. în mod ciudat, în această
categorie nu intră creierul, care nu are receptori de durere. Durerile de cap, indiferent de părerile generale, nu provin
din interiorul creierului.
4. Proprioreceptare - sau „conștientizarea trupului“. Acest simț presupune cunoașterea la nivelul inconștientului a
locului unde se află membrele corpului färä să le putem vedea sau simți. De exemplu, închideți ochii și legănați-vâ
un picior în aer! Știți unde este acesta față de restul trupului fără să fie nevoie să deschideți ochii.

Neurologii au păreri diferite referitoare la numărul simțurilor umane. Unii susțin că am avea 21 de simțuri. Ce putem
spune despre senzația de foame? Sau de sete? Despre simțul profunzimii, al interpretării sau exprimării? Sau despre
subiectul fascinant al sinesteziei, unde simțurile se îmbină și se armonizează astfel încât muzica poate fi percepută în
culori?

Ce știm despre fenomenul electrizării sau despre simțul pericolului, când ni se face părul măciucă?

Animalele sunt, de asemenea, dotate cu simțuri caracteristice, pe care noi nu le avem. Rechinii sunt înzestrați cu
electroreceptori care le permit să detecteze câmpurile electrice; magnetoreceptarea este un simț care detectează
câmpurile magnetice, folosit în sistemul de navigare al păsărilor și insectelor; ecolo-cația și sistemul sonar sunt niște
„radare“ folosite de pești ca să detecteze obstacolele, dar și curenții, vibrațiile și schimbările de presiune; vederea în
infraroșu este caracteristică bufnițelor și căprioarelor pentru a localiza prada sau pentru a se hrăni pe timp de noapte.

CÂTE STĂRI DE AGREGARE ALE MATERIEI EXISTĂ?


Răspunsul este simplu - trei. Solidă, lichidă și gazoasă.

în realitate, există peste 15 stări, deși lista crește aproape în fiecare zi.

Iată „descoperirile" noastre:

materie solidă, solidă amorfă, lichidă, gazoasă, plasmă, superfluidă, supersolidă, materie degenerată, neutron,
materie puternic simetrică, materie slab simetrică, plasma quark-gluon, condensat fermionic, condensat Bose-
Einstein și materia anormală.

Fără să intrăm în detalii greu de înțeles (și - din multe puncte de vedere - inutile), trebuie să spunem că una dintre
cele mai ciudate stări este condensatul Bose-Einstein.

Condensatul Bose-Einstein sau BEC apare în momentul în care răcești un element la o temperatură foarte joasă - în
general, la o fracțiune a unui grad deasupra lui zero absolut (-273°C, temperatura la care teoretic nimic nu se mai
mișcă).

Când se produce acest fenomen, încep să apară lucruri ciudate. Un comportament pe care în mod normal îl vezi doar
la nivel atomic se produce acum la o scară suficient de mare încât să poată fi observat. De exemplu, dacă pui un
BEC într-un recipient, având grijă să se păstreze la o temperatură suficient de scăzută, el va „escalada" pereții
paharului și va ieși.

Acest fenomen este rezultatul unei încercări inutile de a-și reduce energia (care este deja la cel mai scăzut nivel).

Einstein este cel care a prezis existența condensatului Bose-Einstein în 1925, după ce a studiat lucrările lui Satyendra
Nath Bose, dar abia în 1995 a fost produs în America, realizare care le-a adus creatorilor Premiul Nobel în 2001.
Manuscrisul lui Einstein a fost redescoperit abia în 2005.

CARE ESTE STAREA DE AGREGARE NORMALĂ A STICLEI?


Este solidă.

Poate că ați auzit spunându-se că sticla este un lichid care s-a răcit, dar nu a cristalizat și care curge îngrozitor de
încet. Acest lucru nu este adevărat -sticla este indiscutabil un solid.

în sprijinul afirmației potrivit căreia sticla este lichidă ar sta vitraliile vechilor biserici, unde sticla este mai groasă la
baza geamului.

Explicația acestui fenomen nu este aceea că sticla a curs de-a lungul timpului, ci aceea că geamgiii medievali nu au
reușit întotdeauna să toarne straturi de sticlă uniforme. Când s-a întâmplat acest lucru, ei au preferat să așeze sticla în
ramă fixând marginea mai groasă la baza geamului, din motive lesne de înțeles.

Confuzia referitoare la starea de agregare lichidă sau solidă a sticlei a apărut din cauza interpretării greșite a
lucrărilor fizicianului german Gustav Tammann (1861-1938), care a studiat sticla și i-a descris comportamentul în
timpul procesului de solidificare.

El a observat că structura moleculară a sticlei este asimetrică și dezorganizată, spre deosebire de aranjamentul
ordonat al moleculelor din metale.

încercând să facă o analogie, el a comparat sticla cu „un lichid răcit la maximum și înghețat“. Dar asta nu înseamnă
că sticla este un lichid.

în zilele noastre, solidele sunt clasificate în solide cristaline sau amorfe. Sticla este un solid amorf.

CARE METAL ESTE LICHID LA TEMPERATURA CAMEREI?


La fel ca mercurul, și galiul, cesiul și franciul se pot lichefia la temperatura camerei. Pentru că aceste lichide sunt
foarte dense (fiind metale), cărămizile, potcoavele de cai și ghiulelele pot, teoretic, să plutească în ele.

Galiul (Ga) a fost descoperit de chimistul francez Lecoq de Boisbaudran în 1875. Toată lumea a crezut că metalul a
fost botezat așa din patriotism, dar gal-lus înseamnă în latină și „gal“, dar și „cocoș“ - așa cum îl cheamă și pe
chimistul francez - Lecoq. Este primul element nou care a confirmat teoria lui Dmitri Mendeleev, care îl plasase deja
în tabloul periodic. Galiul este folosit în cipurile din siliciu datorită proprietăților lui electronice „stranii“. El este
utilizat și la construcția CD-player-elor, pentru că - în reacție cu arsenul - transformă curentul electric direct în
raza laser care este folosită la „citirea“ datelor de pe CD.

Cesiul (Cs) este folosit în special la ceasurile atomice - este utilizat la redarea secundei atomice (vezi pag. 291).
Explodează, de asemenea, cu o violență extraordinară atunci când vine în contact cu apa. Cesiu înseamnă „cer
albastru“. Elementul a primit acest nume datorită liniilor albastre care apar în spectrogra-ma sa. A fost descoperit în
1860 de Robert Bunsen, care a folosit spectroscopul pe care l-a inventat împreună cu Gustav Kirchoff, cel care
descoperise că semnalele trec prin firele de telegraf cu viteza luminii.

Franciul (Fr) este unul dintre cele mai rare elemente: s-a estimat că există doar 30 de grame de Iranciu în stare
naturală. Acest lucru se datorează faptului că este puternic radioactiv, dezintegrân-du-se rapid și dând naștere unor
elemente mult mai stabile. Este, așadar, un metal lichid, deși nu pentru mult timp - câteva secunde, cel mult. A fost
izolat în 1939 de Marguerite Perey de la Institutul Curie din Paris. Este ultimul element descoperit în natură.

Aceste elemente sunt lichide la o temperatură neobișnuit de scăzută pentru metale datorită faptului că aranjamentul
electronilor din atomii lor îi împiedică să se apropie prea mult unul de altul pentru a forma o rețea cristalină.

Fiecare atom plutește liber, fără să fie atras de vecinii lui, lucru care se întâmplă în cazul celorlalte lichide.

CARE METAL ESTE CEL MAI BUN CONDUCTOR?


Argintul.

Cel mai bun conductor de căldură și electricitate este, de asemenea, și cel mai reflectorizant element. Dezavantajul
argintului - este prea scump. Motivul pentru care folosim sârme din cupru la instalațiile electrice consta în faptul că
acest element - cuprul (care se află pe locul al doilea, având cea mai mare conductibilitate electrică și termică după
argint) -este mult mai ieftin.
în afară de caracterul său decorativ, argintul este folosit cu precădere în industria fotografică, în producerea bateriilor
durabile și a panourilor solare.

Argintul are proprietatea ciudată de a steriliza apa. Este nevoie doar de cantități infime - zece părți la un miliard.
Acest fapt remarcabil este cunoscut încă din secolul al V-lea î.Hr. când Herodot a menționat faptul că regele Persiei
- Cirus cel Mare - călătorea având mereu cu el propriile sale provizii de apă luate dintr-un izvor special. Apa fusese
fiartă și sigilată în vase din argint.

Romanii și grecii au observat, la rândul lor, că mâncarea și băutura păstrate în recipiente din argint nu se mai stricau
atât de repede. Oamenii au folosit calitățile antibacteriene ale argintului cu multe secole înainte ca bacteriile să fie
descoperite. Acesta poate fi motivul pentru care găsim adesea monede din argint în fântânile vechi.

Atenție însă înainte să începeți să beți din cupele de argint!

în primul rând, deși argintul ucide bacteriile în laborator, nu se știe cu siguranță dacă face asta și în trupul uman.
Acest subiect este deosebit de controversat. Multe dintre așa-zisele avantaje nu au fost încă dovedite: Administrația
Alimentelor și Medicamentelor din Statele Unite a interzis companiilor să facă publicitate efectelor benefice ale
argintului asupra sănătății oamenilor.

în al doilea rând, boala cunoscută sub numele de argyria este provocată de consumul de particule de argint diluate în
apă, simptomul evident fiind nuanța albăstruie pe care o capătă pielea.

Pe de altă parte, sărurile de argint din piscine reprezintă un înlocuitor eficient al clorului. în Statele Unite, șosetele
sportivilor sunt impregnate cu argint pentru a împiedica răspândirea mirosului neplăcut al picioarelor.

Apa este un conductor slab de electricitate, în special apa pură, care este folosită adesea ca izolant. Nu moleculele de
apă sunt cele care conduc curentul electric, ci substanțele chimice dizolvate în ea -cum este sarea, de exemplu.

Apa mării are o conductibilitate de o sută de ori mai mare decât apa dulce, dar de un milion de ori mai mică decât
argintul.

CARE ESTE ELEMENTUL CU DENSITATEA CEA MAI MARE?


Fie osmiul, fie iridiul, în funcție de modalitatea în care este determinată densitatea.

Densitatea celor două metale este foarte apropiată și acestea și-au schimbat de câteva ori locurile în tabloul lui
Mendeleev. în ordinea descrescătoare a densităților urmează platina, reniul, neptuniul, plutoniul și aurul. Plumbul se
află în coada listei -densitatea lui fiind de două ori mai mică decât a os-miului și iridiului.

Osmiul (Os) este un metal foarte rar și foarte dur, de culoare argintie, descoperit (împreună cu iridiul) în 1803 de
chimistul englez Smithson Tennant (1761-1815), fiul unui vicar din Richmond.

Tot lui Tennant i se atribuie meritul de a fi demonstrat pentru prima dată că diamantul este o varietate de carbon pur.

Denumirea osmiului provine din cuvântul grecesc ostne, care înseamnă „miros". Tetraoxidul de osmiu, obținut prin
oxidare, este foarte toxic și are un miros înțepător și iritant. Este periculos pentru plămâni, piele și ochi și poate
provoca migrene puternice. Tetraoxidul de osmiu este folosit în luarea amprentelor digitale, deoarece vaporii lui
reacționează la urmele infime de grăsime lăsate de degete.

Datorită durității lui extraordinare și rezistenței la coroziune, osmiul este folosit în fabricarea acelor de pick-up, a
acelor pentru busole și a penițelor pentru stilouri de calitate - de aici s-a născut numele companiei Osmiroid.

Osmiul are, de asemenea, un punct de topire neobișnuit de mare: 3 054°C. Acest lucru l-a determinat pe Karl Auer
să creeze în 1897 un filament din osmiu pentru becul electric pentru a-1 îmbunătăți pe cel din bambus folosit de
Edison. Osmiul a fost în cele din urmă înlocuit cu tungstenul, care se topește la 3 407°C. Numele de Osram a fost
înregistrat de Auer în 1906. Provine din OSmium și WolfRAM, echivalentul german pentru tungsten.
Anual, în lume se produc mai puțin de 100 kg de osmiu.

Iridiul este un metal alb-gălbui care, la fel ca osmiul, se înrudește cu platina. Numele provine de la cuvântul grecesc
iris, care înseamnă „curcubeu", datorită culorilor frumoase ale derivaților lui.

Punctul de topire al iridiului este, de asemenea, extrem de ridicat (2 446°C) și este folosit în mod deosebit la
fabricarea creuzetelor destinate turnătoriilor, dar și pentru a întări platina.

Iridiul este unul dintre cele mai rare elemente de pe pământ, dar s-au descoperit cantități foarte mari de iridiu în
stratul geologic subțire cunoscut sub numele de granița dintre Cretacic și Terțiar, care s-a format cu 65 de milioane
de ani în urmă.

Geologii sunt de părere că aceste cantități mari de iridiu provin din spațiu, sprijinind teoria potrivit căreia dispariția
dinozaurilor a fost provocată de impactul cu un asteroid.

DE UNDE PROVIN DIAMANTELE?


Din vulcani. Diamantele se formează în adâncul scoarței terestre la o temperatură și o presiune imense, fiind aduse la
suprafață de erupțiile vulcanice.

Ele se formează la o adâncime de 160-480 km. Majoritatea diamantelor se găsesc în rocile vulcanice numite
kimberlite, care sunt extrase din regiunile unde activitatea vulcanică este încă intensă. Le mai putem găsi în stare
naturală, după ce s-au desprins de kimberlite.

20 de țări din lume produc diamante. Africa de Sud se află acum pe locul al cincilea după Australia, Republica
Democrată Congo, Botswana și Rusia.

Diamantele sunt carbon pur cristalizat în sistem cubic - la fel ca grafitul, materialul din care se fabrică minele de
creion, în care atomii de carbon cristalizează sub formă de prisme plate. Diamantul este unul dintre cele mai dure
elemente de pe pământ, având duritatea 10 pe scara Mohs. Grafitul este în schimb extrem de moale, având o duritate
de 1,5, adică puțin mai mult decât pudra de talc.

Cel mai mare diamant are 4 000 km și zece miliarde de trilioane de trilioane de carate. Situându-se deasupra
Australiei (la o distanță de opt ani-lumină), diamantul se află în interiorul planetei Lucy din constelația Centaurul.

Planeta a fost botezată Lucy după cântecul formației Beatles - Lucy in the Sky with Diamonds, dar numele ei
științific este pitica albă BPM 37093. Membrii formației Beatles s-au inspirat în alegerea titlului dintr-un desen
realizat de fiul lui John Lennon - Julian, care o înfățișa pe prietena lui în vârstă de patru ani, Lucy Richardson.

Diamantele au fost cândva cele mai dure elemente din lume. Dar în august 2005, oamenii de știință din Germania au
reușit să creeze în laborator un material și mai dur. Numit ACNR (nanofilamente carbonice agregate), a fost obținut
prin comprimarea și încălzirea moleculelor de carbon superputemice la o temperatură de 2 226 °C.

Fiecare dintre aceste molecule comprimă 60 de atomi care cristalizează în forme pentagonale sau hexagonale; se
spune că seamănă cu niște mingi de fotbal în miniatură. ACNR este un element atât de dur, încât poate să zgârie
foarte ușor diamantul.

„Trei lucruri sunt extrem de dure: oțelul, diamantul și cunoașterea de sine."

BENJAMIN FRANKLIN

CUM MĂSURĂM CUTREMURELE?


Cu ajutorul scării MMS.
în ultimul deceniu, scara Richter a fost înlocuită de seismologi cu scara de Magnitudine a Momentului sau MMS.

Scara MMS a fost inventată în 1979 de seismologii Hiroo Kanamori și Tom Hanks (nici o legătură cu actorul) de la
Institutul de Tehnologie din California. Aceștia au arătat că scara Richter nu este suficientă, pentru că măsoară doar
puterea undelor de șoc, lucru care nu descrie pe deplin impactul unui cutremur. Pe scara Richter, cutremurele mari
pot să aibă aceeași magnitudine, dar să provoace grade diferite de distrugere.

Scara Richter măsoară undele seismice sau vibrațiile resimțite pe o distanță de 600 km. A fost inventată în 1935 de
Charles Richter, care absolvise și el -ca și Kanamori și Hanks - Institutul Caltech (Institutul de Tehnologie din
California). El a perfecționat-o împreună cu Beno Gutenberg, primul om care a măsurat cu exactitate raza cercului
din miezul Pământului. Gutenberg a murit de gripă în 1960 fără să mai apuce să măsoare marele cutremur din Chile
(cel mai mare cutremur înregistrat vreodată, care a avut loc patru luni mai târziu).

Spre deosebire de scara Richter, scara MMS cuantifică energia eliberată de un cutremur. Ea înmulțește distanța
deplasării dintre două părți ale faliei cu suprafața totală afectată. A fost proiectată să ofere valori care devin
semnificative atunci când sunt comparate cu echivalentele oferite de scara Richter.

Ambele scări sunt logaritmice: o creștere de două puncte înseamnă o putere de 1 000 de ori mai mare. O grenadă de
mână înregistrează 0,5 pe scara Richter, iar bomba atomică de la Nagasaki - 5,0. Scara MMS se folosește doar
pentru cutremurele mari, de peste 3,5 grade pe scara Richter.

Conform institutului US Geological Survey, pe baza suprafeței afectate (600 000 km pătrați) și a suprafeței pe care
s-au resimțit (5 000 000 km pătrați), cele mai mari cutremure înregistrate în America de Nord au fost cele din valea
fluviului Mississippi din 1811-1812. Ele au creat lacuri noi și au schimbat întregul curs al fluviului Mississippi.
Suprafața pe care s-au resimțit aceste cutremure a fost de zece ori mai mare decât în cazul cutremurului din San
Francisco din 1906. Până și clopotele bisericilor din Massachusetts au început să bată spontan.

Este imposibil să prezicem momentul în care va avea loc un cutremur. Un expert susține că cea mai bună modalitate
este să contabilizăm numărul câinilor și pisicilor pe care stăpânii îi declară pierduți în ziarele locale.

în Anglia au loc până la 300 de cutremure pe an, dar sunt de mică intensitate, iar oamenii resimt doar 10% din ele.

CARE ESTE CEL MAI COMUN MATERIAL DIN LUME?


a) Oxigenul

b) Carbonul

c) Azotul

d) Apa

Nici unul dintre acestea. Răspunsul este perovskita, un mineral compus din magneziu, siliciu și oxigen.

Aproape jumătate din întreaga masă a planetei este alcătuită din perovskită. Mantaua Pământului este compusă în
cea mai mare parte din acest element. Sau, cel puțin, așa cred oamenii de știință: nimeni nu a prelevat o mostră ca să
dovedească acest lucru.

Perovskita face parte din familia mineralelor și a fost botezată în 1839 după numele unui mineralog rus - contele Lev
Perovski. Ea ar putea să joace rolul Sfântului Graal în cercetările pentru descoperirea su-praconductorului - un
material care să conducă curentul electric fără rezistență la temperaturi normale.

Astfel, lumea trenurilor „plutitoare" și a computerelor extraordinar de rapide ar deveni realitate. In prezent,
supraconductorii funcționează numai la temperaturi foarte scăzute (cea mai bună temperatură înregistrată până acum
a fost -135°C).
în afară de perovskită, se pare că mantaua Pământului este compusă din magnezio-wusstite (o formă de oxid de
magneziu descoperit în meteoriți) și din-tr-o cantitate mică de șistovite (botezate așa după numele lui Lev Shistov,
un absolvent al Universității din Moscova, care a sintetizat la înaltă presiune o nouă formă de oxid de siliciu în
laboratorul său, în 1959).

Mantaua Pământului este situată între scoarță și miez. Oamenii de știință sunt de părere că mantaua este solidă, dar
unii dintre ei susțin că - în realitate -este un lichid care se mișcă foarte încet.

De unde știm toate astea? Chiar și rocile aruncate de vulcani provin doar de la o adâncime de 200 km, iar mantaua
inferioară începe de la o adâncime de 660 km.

Trimițând impulsurile undelor seismice spre centrul Pământului și înregistrând rezistența pe care o întâmpină
acestea, putem estima densitatea și temperatura din interiorul Pământului.

Informațiile obținute în acest fel pot fi comparate cu cele pe care le cunoaștem deja despre structura mineralelor din
care avem mostre, din scoarță și din meteoriți, aflând apoi ce se întâmplă cu aceste minerale supuse la temperaturi și
presiuni înalte.

Dar, așa cum se întâmplă de multe ori în lumea științei, putem obține doar o ipoteză profesionistă.

CARE ESTE MIROSUL PREDOMINANT DE PE LUNĂ?


Este asemănător cu cel al prafului de pușcă. Numai doisprezece oameni au pășit pe Lună, toți

americani. îmbrăcați în costumele lor de astronauți, aceștia nu au simțit mirosul în adevăratul sens al cuvântului, dar
praful de pe Lună este lipicios, motiv pentru care au adus foarte multe particule de praf când s-au întors în nava
spațială.

Ei au spus că senzația pe care le-a creat-o acest praf este asemănătoare cu cea pe care o simți la atingerea zăpezii;
mirosul este asemănător cu praful de pușcă, iar gustul nu este chiar atât de rău. Praful este compus în special din
sticlă de dioxid de siliciu, creată de meteoriții care s-au ciocnit de suprafața Lunii. Conține și minerale precum
fier, calciu și magneziu.

NASA angajează o echipă specială care are misiunea să analizeze fiecare particula care intră în navele spațiale -
pentru a se asigura că nici un element care ar putea modifica echilibrul fragil al climatului Stației Spațiale
Internaționale nu pătrunde în aeronavele spațiale.

Ideea potrivit căreia Luna ar fi compusă din brânză datează din secolul al XVI-lea. Primul citat - din opera lui John
Heywood Proverbs (1564) - spune că „luna este alcătuită dintr-o brânză verde“. Se pare că, în acest context,
cuvântul „verde“ înseamnă „nou“ și nu se referă la culoarea verde - asta pentru că brânzeturile proaspete sunt adesea
pline de găuri -la fel ca solul lunar plin de cratere.

PĂMÂNTUL SE ROTEȘTE ÎN JURUL LUNII SAU LUNA SE ROTEȘTE


ÎN JURUL PĂMÂNTULUI?
Ele se rotesc amândouă una în jurul celeilalte. Cele două corpuri cerești se rotesc în jurul unui cen

tru comun de gravitație aflat la o distanță de 1 600 km sub suprafața Pământului. De aceea, Pământul face trei rotații
diferite: în jurul propriei axe, în jurul Soarelui și în jurul acestui punct.

Sunteți nedumeriți? Chiar și Newton spunea că mișcările Lunii îi dau bătăi de cap.

CÂȚI SATELIȚI ARE PĂMÂNTUL?


Cel puțin 7.

Luna este, fără îndoială, singurul corp ceresc care urmează orbita strictă a Pământului. Dar mai există 6 asteroizi -
„Near-Earth“ Asteroids (NEA), care urmează traiectoria Pământului în jurul Soarelui, în ciuda faptului că nu se văd
cu ochiul liber.

Primul „coorbital“ identificat a fost Cruithne (se pronunță Cru-een-ya și poartă numele unuia dintre primele triburi
celtice din Anglia menționate în analele istoriei). Este un satelit cu diametrul de aproape 5 km, care a fost descoperit
în 1997. Are o orbită ciudată în formă de potcoavă.

De atunci, au mai fost identificați încă cinci sateliți: 2000 PH5, 2000 WN10, 2002 AA29, 2003 YN107 și 2004
GU9.

Ei sunt într-adevăr sateliți? Mulți astronomi spun că nu, dar cu siguranță nu sunt doar niște asteroizi obișnuiți. La fel
ca Pământul, au nevoie de un an ca să se rotească în jurul Soarelui (gândiți-vă la două mașini care merg pe o pistă cu
aceeași viteză, dar pe benzi diferite!) și - uneori - se apropie destul de mult ca să exercite o influență gravitațională
foarte mică.

Așadar, indiferent cum îi numiți - pseudosateliți, cvasisateliți sau asteroizi-însoțitori - merită să-i urmăriți, pentru că
s-ar putea ca într-o zi unii dintre ei, dacă nu toți, să se stabilească pe o traiectorie orbitală mult mai uniformă.

CÂTE PLANETE EXISTĂ ÎN SISTEMUL SOLAR?


9 este, fără îndoială, un răspuns greșit.

Sunt 8 sau 10 sau poate chiar 21 de planete. Unii ar spune două milioane. Vom ști cu siguranță doar în momentul în
care Uniunea Astronomică Internațională va ajunge la o concluzie referitoare la definiția cuvântului „planetă“.

Nimeni nu mai crede că Pluto este cea de a noua planetă. Chiar și astronomii cei mai conservatori recunosc faptul că
Pluto este o planetă doar din considerente „culturale" și nu științifice (ceea ce înseamnă că nu o decad din
„drepturile“ de planetă doar pentru a nu-i supăra pe oameni).

Cei care au descoperit-o în 1930 nu au fost pe deplin convinși de statutul ei de planetă, referin-du-se la ea cu
termenul de „obiect transneptunian“ (TNO) - un obiect la marginea sistemului solar, dincolo de Neptun.

Pluto este mult mai mică decât toate celelalte planete și este chiar și mai mică decât șapte dintre sateliții acestora. Nu
este mult mai mare decât propriul ei satelit - Charon (au mai fost descoperiți în 2005 alți doi sateliți ai lui Pluto).
Orbita sa este ciudată, aflându-se într-un plan diferit față de celelalte planete. Compoziția sa este, de asemenea,
diferită.

Primele patru planete au o mărime medie și sunt compuse din roci; următoarele patru sunt plane-te-gigant, compuse
din gaz. Pluto este o „mingiuță“ de gheață - unul dintre cele 60 000 de obiecte în formă de cometă care alcătuiesc
centura Kuiper la marginea sistemului solar.

Toate aceste obiecte planetoide (inclusiv asteroi-zii, TNO-urile și o serie de alte subclasificări) sunt cunoscute sub
termenul colectiv de planete minore. Sunt înregistrate deja 330 795 de planete minore; în fiecare lună, sunt
descoperite alte 5 000 de obiecte de acest gen și se estimează că s-ar putea să existe aproape două milioane de
corpuri cerești cu diametrul de un kilometru. Multe dintre ele sunt prea mici pentru a putea fi considerate planete,
dar 12 dintre ele o pun în inferioritate pe Pluto.

Unul dintre ele, descoperit în 2005 și botezat 2003 UB313, este mai mare decât Pluto. Altele -precum Sedna, Orcus
și Quaoar - nu se deosebesc prea mult de Pluto.

Este posibil ca, în final, să avem două sisteme solare. Sistemul alcătuit din cele 8 planete și sistemul centurii Kuiper
alcătuit din Pluto și celelalte planete noi.
Această schimbare de statut ar avea un precedent. Ceres, cel mai mare asteroid, a fost considerat cea de a zecea
planetă de la descoperirea lui din anul 1801 până în 1850, când a fost decăzut din „rangul" de planetă, conferindu-i-
se în schimb titlul de asteroid.

CUM AJI ZBURA PRINTR-0 CENTURĂ DE ASTEROIZI?


Poate că ar trebui să fiți foarte atenți, dar este puțin probabil să vă ciocniți cu vreun corp ceresc.

în ciuda lucrurilor pe care le-ați văzut în filmele proaste de science-fiction, centurile de asteroizi sunt

LLOYD &

niște locuri pustii. Aglomerate - dacă le comparăm cu restul spațiului, dar oricum pustii.

în general, distanța dintre asteroizii mari (cei care ar putea să avarieze semnificativ o navă spațială) este de două
milioane de kilometri.

Deși există grupuri înrudite numite „familii“, care au format la un moment dat un corp ceresc mare, n-ar fi prea greu
să faci niște manevre aeriene ca să eviți o eventuală coliziune cu un asteroid. De fapt, dacă ai zbura la întâmplare, ar
trebui să te consideri norocos dacă ai vedea măcar un singur asteroid.

Dacă ți s-ar întâmpla asta, poate ți-ar plăcea să-i dai un nume.

Uniunea Astronomică Internațională a desemnat o comisie alcătuită din 15 persoane pentru nomenclatura corpurilor
cerești mici, care are misiunea de a controla stabilirea haotică a numerelor planetelor minore. Se pare însă că
membrii comisiei nu tratează problema la modul cel mai serios, după cum o demonstrează următoarele exemple:

(15887) Daveclark, (14965) Bonk, (18932) Robinhood, (69961) Millosevich, (2829) Bobhope, (7328) Seanconnery,
(5762) Wanke, (453) Tea, (3904) Honda, (17627) Humptydumpty, (9941) Iguanodon, (9949) Brontosaurus, (9778)
Isabelallende, (4479) Charlieparker, (9007) James Bond, (39415) Janeausten, (11548) Jenylewis, (19367) Pink
Floyd, (5878) Charlene, (6042) Cheshirecat, (4735) Gary, (3742) Sunshine, (17458) Dick, (1629) Pecker și (821)
Fanny.

Smith, Jones, Brown și Robinson sunt toate nume oficiale de asteroizi; la fel și Bikki, Bus, Bok, Lick, Kwee, Hippo,
MrSpock, Roddenberry și Swissair.

Excentricitatea manifestată în stabilirea numelor planetelor nu este un lucru nou. Pluto își datorează numele unei
eleve de la Oxford în vârstă de unsprezece ani, Veneția Bumey, care a botezat-o astfel în 1930. Bunicul ei a
comunicat această idee a nepoatei sale bunului său prieten Herbert Hall Turner, profesor la catedra de astronomie de
la Oxford.

Poate că planeta 2003 UB313 va fi în cele din urmă botezată Rupert - numele pe care i l-a dat Douglas Adams celei
de a zecea planete în The Hitch-hiker's Guide to the Galaxy. S-au întâmplat lucruri ciudate. în ziua dinaintea morții
neașteptate a lui Adams, a fost botezat asteroidul Arthurdent (18610). Și acum Adams are propriul său
asteroid: (25924) Douglasadams.

Poezia Ianta nu apare în Poveste de iarnă, ci în Chinurile zadarnice ale dragostei (n. tr.).

Dan Duțescu și Leon Levițchi, Shakespeare, Antologie trilingvă, Ed. Științifica, București, 1964 (n. tr.).
CE SE AFLĂ ÎN INTERIORUL UNUI ATOM?
Mai nimic. Atomii sunt alcătuiți în cea mai mare parte din spații goale.

Ca să înțelegeți despre ce este vorba, imaginați-vă că un atom este de mărimea unui stadion. Electronii sunt așezați
în gradene, fiecare dintre ei fiind mai mic decât vârful unui ac. Nucleul atomului este situat în mijlocul stadionului,
având mărimea unei boabe de mazăre.

De-a lungul secolelor, atomii - a căror existență era pur teoretică - au fost considerați cele mai mici unități ale
materiei. în greacă, cuvântul „atom“ înseamnă „ceva ce nu poate fi divizat“.

Apoi, în 1897, a fost descoperit electronul, urmat -în 1911 - de nucleu. Atomul a fost apoi dezintegrat, descoperindu-
se neutronul în 1932.

Dar asta nu a marcat sfârșitul problemei. Protonii încărcați pozitiv și neutronii fără sarcină din nucleu sunt alcătuiți
din elemente și mai mici.

Aceste entități minuscule, care se numesc quarci, sunt numite strangeness și charm și nu se diferențiază în funcție de
formă sau mărime, ci de „aromă".

Sateliții îndepărtați ai nucleului - electronii încărcați negativ - sunt atât de răzleți, încât li se spune „sarcini cu
densitate probabilă“.

Până în 1950, s-au descoperit atât de multe particule subatomice (peste 100), încât cercetătorii au fost practic
copleșiți. Indiferent despre ce entități ar fi fost vorba, nimeni nu a reușit să le clasifice pe toate.

Enrico Fermi, fizicianul italian care a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1938 pentru cercetările efectuate în
domeniul reactoarelor nucleare, a spus: „Dacă aș fi putut să țin minte numele tuturor acestor particule, aș fi fost
botanist.“

Ulterior, oamenii de știință au stabilit că există 24 de particule subatomice. Această teorie se numește „modelul“
standard, și acreditează ideea că știm tot ce se întâmplă în univers.

Universul, în general, este slab populat, așa cum este și atomul. Spațiul conține în medie doar doi atomi pe metrul
cub.

Uneori, gravitația îi atrage unul spre altul, unindu-i în stele, planete și în galaxii, lucru cu totul remarcabil.

„în lume nu există nimic cu excepția atomilor și a spațiilor goale; restul sunt doar niște simple ipoteze."

DEMOCRIT DIN ABDERA

CARE ESTE PRINCIPALUL CONSTITUENT AL AERULUI?


a) Oxigenul

b) Bioxidul de carbon

c) Hidrogenul

d) Azotul

Azotul. Așa cum știe orice copil de doisprezece ani, azotul reprezintă 78% din aer.

Mai puțin de 21% din compoziția aerului o constituie oxigenul. Numai trei sutimi din 1% din aer îi revin bioxidului
de carbon.

Procentul mare de azot din aer este rezultatul erupțiilor vulcanice din perioada formării Pământului. Cantități uriașe
de azot au fost atunci eliberate în atmosferă. Fiind mai greu decât hidrogenul sau heliul, a rămas mai aproape de
suprafața planetei.

O persoană care cântărește 75 kg conține aproape 1 kg de azot.

Silitra este numele vechi al salpetrului - nitratul de potasiu. Un element-cheie în fabricarea prafului de pușcă, el este
de asemenea folosit pentru păstrarea camii, dar și pe post de conservant în înghețată și anestezic în pasta de dinți
destinată dinților sensibili.

Timp de câteva sute de ani, cea mai bogată sursă de salpetru au reprezentat-o materiile organice putrezite din
locuințele care aveau pe jos un amestec de pământ, paie și frunze. în 1601, s-a discutat în Parlamentul britanic
despre activitățile fără scrupule ale „Salpetriștilor“. Ei dădeau buzna în casele oamenilor și chiar în biserici,
distrugeau podeaua și vindeau pământul pentru fabricarea prafului de pușcă.

Cuvântul „azot" înseamnă în greacă „formarea sodei“.

Cutiile de bere dotate cu „dispozitive“ sensibile Ia presiune conțin azot, nu bioxid de carbon. Micile bule de azot
creează o spumă mult mai fină.

Un al doilea constituent important al aerului este argonul (1%).

A fost descoperit de William John Strutt, lord Rayleigh, primul om care a înțeles de ce este cerul albastru.

UNDE TREBUIE SĂ MERGEȚI PENTRU 0 GURĂ DE OZON?


Nu vă gândiți să vă duceți la mare!

Cultul aerului marin, benefic pentru sănătate,

care s-a născut în secolul al XIX-lea, se bazează pe o concepție greșită. Mirosul revigorant al mării sărate nu are nici
o legătură cu ozonul - un gaz instabil și periculos.

Ozonul a fost descoperit în 1840 de chimistul german Christian Schönbein. Cercetând mirosul ciudat care persistă în
preajma aparatelor electrice, el a descoperit un gaz - O3, pe care l-a numit ozon după cuvântul grecesc ozein care
înseamnă „miros“.

Ozonul sau „aerul greu" a fost agreat în cercurile oamenilor de știință din domeniul medicinei, care susțineau încă
teoria „miasmelor“, potrivit căreia mirosurile urâte contribuie la înrăutățirea sănătății. Ozonul, credeau ei, era
benefic pentru înlăturarea „efluviilor“ nocive din plămâni, iar marea era locul ideal pentru a face asta.

Și astfel a luat naștere o întreagă industrie bazată pe „leacurile și hotelurile cu ozon“ (unele hoteluri încă mai
afișează acest slogan în Australia și Noua Zeelandă). Până în 1939, Blackpool se lăuda cu „cel mai sănătos ozon din
Anglia".

Acum știm că mirosul mării nu se datorează ozonului, ci plantelor marine putrezite. Nu există nici o dovadă că acest
miros face bine sau rău (este datorat în principal sulfurilor). Probabil creează doar niște asociații pozitive în creier,
legate de vacanțele fericite din copilărie.

în ceea ce privește ozonul, fumul pe care îl scoate mașina voastră (în combinație cu lumina soarelui) creează mai
mult ozon decât orice altceva de pe plajă. Dacă vreți într-adevăr să vă umpleți plămânii cu ozon, puteți să puneți
gura la baza țevii de eșapament. Dar nu v-aș recomanda. în afară de faptul că plămânii ar putea fi grav afectați, v-ați
putea arde buzele.
Ozonul este folosit ca înălbitor și ca bactericid în apa potabilă, o alternativă mai puțin nocivă a clorului. Este
generat, de asemenea, de aparatele electrice de mare voltaj precum televizoarele și fotocopiatoarele.

Sunt copaci - cum ar fi, de exemplu, stejarii și sălciile - care eliberează în atmosferă ozon, putând astfel să
otrăvească vegetația din apropiere.

Ozonul, stratul care protejează planeta de radiațiile ultraviolete atât de periculoase, ar fi fatal dacă l-am inhala. Se
află la 24 km distanță de suprafața Pământului și miroase ca mușcatele.

CARE ESTE VITEZA LUMINII?


Depinde.

S-a spus adesea că viteza luminii este constantă, dar nu este adevărat. Numai în vid, lumina atinge viteza maximă -
aproape 300 000 km pe secundă.

în alte medii, viteza luminii variază considerabil, fiind întotdeauna mai mică decât cifra pe care o cunoaște toată
lumea. Printr-un diamant, de exemplu, viteza se reduce la jumătate: aproape 130 000 km pe secundă.

Până de curând, cea mai mică viteză înregistrată a luminii (prin sodiu la -272°C) a fost de 60 km pe oră: o viteză mai
mică decât cea a unei biciclete.

în 2000, aceeași echipă (de la Universitatea Harvard) a reușit să facă lumină într-un mediu complet static,
luminându-1 prin intermediul unui BEC (condensat Bose-Einstein) al elementului rubidiu.

Rubidiul a fost descoperit de Robert Bunsen (1811-1899), care nu a inventat arzătorul ce îi poartă numele.

Surprinzător, lumina este invizibilă.

Noi nu vedem lumina în sine, ci lucrurile pe care ea le întâlnește în cale. O rază de lumină în vid, care strălucește în
unghi drept față de observator, nu poate fi văzută.

Deși pare ciudat, acest lucru este logic. Dacă lumina ar fi vizibilă, s-ar forma un soi de ceață între ochii noștri și tot
ceea ce se află în fața noastră.

întunericul este la fel de ciudat. Este invizibil, dar nu-1 putem străbate cu privirea.

CE SIMT MOLIILE ÎN APROPIEREA UNEI FLĂCĂRI?


Nu sunt atrase de ea. Sunt complet dezorientate, în afară de incendiile de pădure, sursele artificiale de lumina au o
existență scurtă în comparație cu relația pe care o au moliile cu Soarele și Luna. Multe insecte folosesc aceste surse
de lumină ca să navigheze ziua sau noaptea.

Pentru că Soarele și Luna sunt atât de departe, insectele se așteaptă ca lumina să apară în același loc în momente
diferite ale zilei sau nopții, ajutându-le să calculeze cum să zboare în linie dreaptă.

Când oamenii le ies în cale cu sorii și lunile lor miniaturale, moliile sunt vădit derutate. Ele cred că traiectoria lor
este deviată, pentru că poziția lor față de „soarele“ sau „luna“ staționare s-a schimbat brusc.

Molia își adaptează apoi traiectoria până când lumina devine din nou staționară. Pentru că sursa de lumină este atât
de apropiată, singura modalitate prin care un obiect atât de apropiat poate să devină staționar este să zboare de jur
împrejurul acestuia.

Nu moliile adulte mănâncă hainele, ci omizile lor.


CÂTE PICIOARE ARE UN MIRIAPOD1?
în nici un caz nu are o sută de picioare.

Cuvântul centipede provine din latină și înseamnă „o sută de picioare“. Deși cercetătorii studiază miriapozii de peste
o sută de ani, nimeni nu a descoperit vreodată un specimen care să aibă exact o sută de picioare.

Unii au mai multe picioare, alții mai puține. Exemplarul al cărui număr de picioare s-a apropiat de o sută a fost
descoperit în 1999. El are 96 de picioare și este singurul specimen al cărui număr de perechi de picioare este par -
48.

Numărul de perechi de picioare în cazul tuturor miriapozilor este impar și variază între 15 la 191.

CÂTE DEGETE ARE ÎN REALITATE LENEȘUL-CU-DOUÂ-DEGETE LA


PICIOARE?
6 sau 8.

Din motive cunoscute numai taxonomiștilor, aceste exemplare se numesc „leneși-cu-două-degete la membrele
inferioare“, nu „leneși-cu-două-degete la membrele superioare“. Atât leneșii-cu-două-degete, cât și cei cu trei degete
au în realitate trei degete la fiecare picior. Leneșii-cu-două-degete se disting de cei cu trei degete la picioare prin
faptul că au câte două degete la fiecare „mână“, în timp ce leneșii-cu-trei-degete la picioare au trei degete și la mâini.

în ciuda asemănărilor dintre ei, leneșii-cu-trei-degete nu sunt înrudiți cu leneșii-cu-două-degete. Leneșii din cea de a
doua categorie sunt ceva mai rapizi decât primii. Gâtul leneșilor-cu-trei-degete este alcătuit din nouă oase, în timp ce
gâtul leneșilor-cu-două-degete are șase oase.

Leneșii-cu-trei-degete sunt animale de companie foarte bune, dar cei cu două degete sunt periculoși. Leneșii-cu-trei-
degete scot pe nări un șuierat ascuțit, în timp ce rudele lor sâsâie dacă sunt deranjați.

în general, leneșii sunt cele mai lente mamifere din lume. Viteza lor maximă atinge 1,6 km pe oră, iar când merg în
mod normal, parcurg doar 2 metri pe minut.

Aceste animale dorm între 14 și 19 ore pe zi și își petrec toată viața stând agățate de copaci cu capul în jos.
Mănâncă, dorm, se împerechează, dau naștere puilor și mor stând cu capul în jos. Unii leneși se mișcă atât de puțin,
încât două specii de alge prind rădăcini pe trupul lor, conferindu-le o nuanță verzuie, un camuflaj foarte util. Unele
specii de fluturi și gândaci își găsesc, de asemenea, adăpost în blana leneșilor.

Și metabolismul lor este foarte lent. Stomacul lor are nevoie de o lună ca să digere mâncarea, iar ei urinează și
defechează numai o dată pe săptămână. 100 iohn uoyd & jottK ^TCHINSOn

Leneșii fac asta la baza copacilor în care trăiesc, iar aceste maldăre dezagreabile poartă numele romantic de „locuri
de întâlnire“.

La fel ca reptilele, ei folosesc mecanismul de ter-moreglare - stau la soare ca să se încălzească și se ascund la umbră
ca să se răcorească.

Acest lucru le încetinește procesul digestiv atât de laborios și letargic. în sezonul ploilor, când se adăpostesc sub
frunze pentru a nu se uda, unii leneși realizează uluitoarea performanță de a muri de foame cu stomacul plin.

Echivalentul în spaniolă al cuvântului „leneș" este perezoso, care înseamnă „cel leneș". Nu trebuie confundat cu
perezosa, care înseamnă „șezlong".

CÂȚI OCHI ARE PÀIANJENUL-LUP-CU-OCHI-MARI?


a) Nu are ochi

b) Nu are ochi, ci niște protuberanțe

c) Un ochi mare, cu care însă nu vede

d) 144 de negi în formă de ochi

Nu are ochi.

Această arahnidă oarbă a fost descoperită pentru prima dată în 1973. întreaga populație trăiește în trei peșteri
întunecate de pe insula vulcanică Kauai, din arhipelagul Hawaii.

La fel ca alte viețuitoare care trăiesc în peșteri, acest specimen a evoluat fără să fie nevoit să vadă,

dar - pentru că face parte din familia păianjenu-lui-lup-cu-ochi-mari - și-a „adjudecat“ și el titlul de păianjen-cu-
ochi-mari (dacă ar fi avut ochi, aceștia ar fi fost într-adevăr foarte mari).

Când ajunge la maturitate, atinge aproape mărimea unei monede de 50 de penny. „Colegul său de cameră“ și sursa
principală de hrană este un amfipod care trăiește în peșterile din Kauai, un crustaceu mic care seamănă cu un crevete
orb, semitransparent.

CÂTE PENISURI ARE 0 URECHELNIȚĂ?


a) 14

b) Nici unul

c) Două (unul pentru ocazii speciale)

d) Vezi-ți de treaba ta!

Răspunsul este „c“. Urechelnița are un penis de „rezervă“ în cazul în care primul s-ar rupe, lucru care se întâmplă
destul de des.

Cele două penisuri sunt foarte fragile și relativ lungi; având peste un centimetru lungime, ele sunt mai lungi decât
urechelnița. Doi domni de la Universitatea Metropolitană din Tokyo au descoperit acest lucru când au strâns în joacă
fundul unui mascul de urechelnița în timpul actului sexual. Penisul acestuia s-a rupt în interiorul femelei, dar - ca
prin minune - a apărut cel de rezervă.

Urechelnițele au fost botezate astfel datorită credinței universale potrivit căreia ele se strecoară în urechile oamenilor
și își sapă o vizuină în creierul lor. Echivalentul în engleză al „urechelniței“ este earwig, care are origini anglo-
saxone și înseamnă „gândac de ureche“. în franceză, ea se numește perce-oreille („insectă care străpunge urechea"),
în germană ohrwurm („vierme de ureche“), iar echivalentul în turcă este leulagakaçan („insectă care își
găsește adăpost în ureche“).

Urechelnițele nu se strecoară în urechile noastre, așa cum nu o face nici o altă insectă, dar Pliniu cel Bătrân ne
sfătuia ca - în cazul în care s-ar întâmpla așa ceva - să scuipăm în urechea persoanei respective până când urechelnița
va ieși. Ele nu-și fac în nici un caz vizuină în creierul uman.

O altă explicație pentru numele pe care îl poartă urechelnițele ar fi următoarea: cleștele din partea posterioară a
insectei seamănă cu instrumentul folosit cândva pentru a face găuri în ureche.

Această idee pare să fie agreată de popoarele latine. în spaniolă există două cuvinte pentru „ure-chelniță“:
contraplumas (care înseamnă și „briceag“) și tijereta (care denumește, de asemenea, lovitu-ra-foarfecă din artele
marțiale). Corespondentul în italiană este forbicitta („forfecuță“).
O specie de urechelnițe-gigant a trăit pe insula Sf. Elena, insula din Atlanticul de Sud unde Napoleon Bonaparte și-a
petrecut în exil ultimii ani din viață. Poate că aceste urechelnițe mai trăiesc încă acolo, dar ultima a fost văzută în
1967.

Speranța că ar mai putea exista exemplare din această specie de urechelnițe (poreclite „Păsările Dodo“ din ordinul
Dermaptera, din care fac parte și care înseamnă „aripi din piele“) i-a determinat pe ecologiști să împiedice
construirea unui nou aeroport pe insulă în anul 2005.

Două specii de urechelnițe din arhipelagul Malaez se hrănesc numai cu secrețiile și pielea moartă ale liliecilor din
familia Cheiromeles torquatus.

CE ANIMALE SUNT CEL MAI BINE DOTATE?


Pe primul loc se situează scoica-rățușcă. Aceste moluște extrem de modeste au cel mai lung penis în comparație cu
mărimea lor. El poate fi de șapte ori mai mare decât corpul lor.

Dintre cele 1 220 de specii de scoică-rățușcă, majoritatea sunt hermafrodite. Când o scoică din această specie se
hotărăște să devină „mamă“, ea depune ouă în cochilia ei, eliberând în același timp fe-romoni pentru a atrage
masculul. O scoică aflată în apropiere receptează mesajul și își asumă rolul de mascul, fertilizând ouăle cu ajutorul
penisului uriaș, prin introducerea spermei în cavitatea „femelei“.

Scoicile-rățușcă stau în cap și se hrănesc cu picioarele. Cu ajutorul unui clei foarte puternic, ele se atașează cu capul
de o stâncă sau de carena vaselor. Orificiul pe care îl vedem nu este capul, ci fundul scoicii; prin intermediul acestui
orificiu, ea prinde cu picioarele lungi și păroase plantele și animalele care trec pe lângă ea.

O altă specie bine dotată este tatuul-cu-nouă-benzi din familia Dasypus novemcinctus (al cărui penis este cu două
treimi mai lung decât trupul lui), urmat de balena albastră, al cărei penis - în ciuda raportului relativ modest dintre
lungimea acestuia și corp - este cel mai mare organ din lumea animalelor, atingând între î ,8 și 3 metri lungime și o
circumferință de 450 mm.

S-a estimat că testiculele unei balene albastre (care cântăresc aproape 70 kg fiecare) conțin în jur de 20 de litri de
spermă.

Penisurile balenelor erau extrem de utile. în cartea sa Moby Dick (1851), Herman Melville povestește cum epiderma
poate fi transformată într-un șorț impermeabil, lung până în podea, care îți oferă protecția ideală atunci când spinteci
balene moarte.

La fel ca marea majoritate a mamiferelor, balenele au un os penis care se numește baculum sau os penis. Acestea,
împreună cu cele ale morselor și urșilor polari, sunt folosite de eschimoși pe post de tălpige sau bâte.

Oamenii au găsit și alte utilizări pentru osul penis al mamiferelor (baculum în latină înseamâ „nuielușă“). El este
folosit, așadar, ca ac de cravată, bețișor de amestecat în cafea sau amuletă. Oasele au forme extrem de variate - poate
cele mai variate - și ne ajută să descoperim gradele de rudenie dintre speciile de mamifere. Oamenii și maimuțele-
păian-jen sunt singurele primate care nu au aceste oase.

în limba ebraică, în care a fost scrisă Biblia, nu există un cuvânt pentru penis. Acest lucru i-a determinat pe doi
oameni de știință (Gilbert și Zevit în American Journal of Medical Genetics din 2001) să sugereze că Eva s-a născut
din osul penis al lui Adam, nu din coasta lui (Geneza 2: 21-23). Acesta ar fi motivul pentru care bărbații și femeile
au același număr de coaste, dar bărbatul nu are osul penis.

Biblia spune că, după aceea, „Domnul Dumnezeu a închis carnea la locul ei“, făcând aluzie la „cicatricea“
(cunoscută sub numele de raphe - „sutură") care se află dedesubtul penisului și scrotului.

DIN CE ESTE COMPUS CORNUL DE RINOCER?


Cornul de rinocer nu este compus, așa cum cred oamenii, din păr.

Este alcătuit din fibre de cheratină. Cheratina este o proteină pe care o găsim în părul și în unghiile umane, dar și în
ghearele animalelor, în copite, în penajul păsărilor, în ghimpii porcilor spinoși și în carapacea tatuului și a broaștelor
țestoase.

Rinocerul este singurul animal care are un com compus în întregime din cheratină; spre deosebire de coamele
vacilor, oilor, antilopelor și girafelor, cornul de rinocer nu are miezul osos. Craniul unui rinocer mort nu trădează
existența vreunui corn; în timpul vieții, el este ancorat pe o protuberanță aspră, deasupra septului nazal.

Cornul de rinocer se deșiră dacă este tăiat sau vătămat, dar - în cazul rinocerilor tineri - poate să crească la loc.
Nimeni nu știe care este rolul lui, dar s-a observat că femelele ale căror coame au fost tăiate nu mai au grijă de puii
lor în mod corespunzător.

Rinocerii sunt pe cale de dispariție din cauza faptului că au fost vânați excesiv pentru coamele lor valoroase.

In Orientul Mijlociu, în special în Yemen, cornul de rinocer este folosit în medicină și la fabricarea mânerelor
cuțitelor tradiționale. Din 1970, s-au importat în Yemen 67 050 kg de coame de rinocer. Ținând seama de faptul că
un corn cântărește în medie cam 3 kg, asta înseamnă că au fost sacrificați 22 350 de rinoceri.

Oamenii cred, deși nu este așa, că pot folosi cornul de rinocer ca afrodiziac. Nutriționiștii chinezi spun că acest lucru
nu este adevărat; efectul lui este acela de a răcori, nu de a de „încinge", folosindu-1 în consecință în tratarea
hipertensiunii și a febrei.

Cuvântul „rinocer" provine din cuvintele grecești rhino (care înseamnă „nas") și keras („corn"). Există cinci specii
de rinocer: rinocerul negru, alb, indian, din Java și Sumatra. Doar 60 de rinoceri din Java mai supraviețuiesc,
situându-se astfel pe locul al patrulea în topul speciilor pe cale de dispariție, după delfinul din fluviul Yangtze,
marmota din insula Vancouver și liliacul cu coadă în formă de teacă din insulele Seychelles (din familia
Etnballonuridae').

Rinocerii albi nu sunt albi. Numele lor (white în engleză) provine din cuvântul weit, care înseamnă „mare" într-un
dialect al limbii olandeze vorbit în Africa de Sud. Termenul se referă la gura animalului, nu la circumferința corpului
- rinocerii albi nu au buza superioară în formă de triunghi, specifică rinocerilor negri care o folosesc pentru a smulge
frunzele de pe ramurile copacilor.

Mirosul și auzul rinocerilor sunt foarte bine dezvoltate, dar vederea este foarte slabă. în general, ei sunt niște animale
solitare, care se întâlnesc cu semenii lor numai în perioada de împerechere.

Când sunt luați prin surprindere, rinocerii urinează și defechează foarte mult. Când atacă, rinocerii din Asia mușcă,
iar cei din Africa pornesc în goană spre obiectul vizat. Un rinocer negru, în ciuda faptului că are picioarele scurte,
poate să atingă o viteză de 55 km pe oră.

CE MAMIFER DIN AFRICA FACE CELE MAI MULTE

VICTIME UMANE?
Hipopotamul.

Din nefericire, hipopotamilor le place să lenevească în apă dulce, stătătoare, mărginită de iarbă -habitatul preferat și
de oameni.

Majoritatea accidentelor se produc fie pentru că un hipopotam ascuns sub apă este lovit din greșeală în cap cu
vâslele și se hotărăște să răstoarne barca, fie pentru că oamenii fac plimbări nocturne - exact în momentul în care
hipopotamii ies din apă ca să pască. Să fii călcat în picioare de un hipopotam speriat nu este o moarte prea plăcută.

Hipopotamii sunt cei mai mari membri ai familiei porcinelor și sunt clasificați în două specii: hipopotamul comun și
hipopotamul-pigmeu. Hipopotamul din prima categorie ocupă locul al treilea în clasamentul celor mai mari
mamifere terestre după elefantul african și cel asiatic.

Foarte puține animale se încumetă să atace un hipopotam. Ei sunt extrem de iritabili, în special atunci când au pui.
Reușesc cu multă abilitate să scape de lei, aruncându-i în apă și înecându-i, de crocodili, inușcându-i și rupându-i
practic în două, și de rechini, trăgându-i pe uscat și călcându-i în picioare. Cu toate acestea, hipopotamii sunt
vegetarieni. Așadar, agresivitatea este consecința instinctului de autoapărare. Hipopotamii mănâncă în general iarbă.

Pielea hipopotamului cântărește o tonă. Are o gro-•ime de 4 cm, este antiglonț și reprezintă 25% din greutatea
animalului. Pielea secretă un lichid roșu, uleios, care împiedică deshidratarea. Acest lichid i-a făcut pe oameni să
creadă că hipopotamii transpiră cu sânge. Nu vă lăsați păcăliți de statura lor mătăhăloasă! Un hipopotam poate foarte
ușor să întreacă un om în fugă.

Hipopotamii sunt singurele mamifere, în afară de balene și delfini, care se împerechează și dau naștere puilor sub
apă. Ei își închid nările, își turtesc urechile și pot să stea scufundați în apă chiar și cinci minute o dată.

Respirația hipopotamilor este îngrozitoare. Când deschid gura ca și când ar căsca, împrăștie în jurul lor această
halenă fetidă, transmițându-ne astfel că ar fi înțelept din partea noastră să păstrăm distanța. Și este un sfat foarte bun:
colții hipopotamului sunt foarte ascuțiți, putând sfâșia un om.

Hipopotamii au numai patru dinți, care sunt din fildeș. O parte din placa dentară a lui George Washington era
confecționată din fildeș de hipopotam.

Conform tratatului culinar Oxford Companion to Food, cea mai bună parte a hipopotamului pe care o putem mânca
este pieptul, fript la ceaun cu ierburi și condimente. Și mușchii spatelui, gătiți în aceeași manieră, sunt gustoși.

UNDE TRĂIESC CEI MAI MULȚI TIGRI?


în Statele Unite.

Acum un secol, erau în jur de 40 000 de tigri în India. Acum, mai sunt între 3 000 și 4 700. Unii oameni de știință
estimează că în lume ar mai exista în libertate între 5 100 și 7 500 de tigri.

Pe de altă parte, se pare că 4 000 de tigri trăiesc în captivitate în Texas. American Zoo and Aquarium Association
estimează că în jur de 12 000 de tigri sunt ținuți în captivitate în Statele Unite pe post de animale de companie. Mike
Tyson are patru tigri.

Motivul acestei populații uriașe de tigri în America îl reprezintă legislația. Numai 19 state au interzis deținerea
tigrilor de către persoane fizice, 15 cer doar obținerea unei autorizații, iar 16 state nu au nici o lege în această
privință.

în plus, nici nu sunt foarte scumpi. Poți cumpăra un pui de tigru doar cu 1 000 de dolari, în timp ce cu 3 500 poți să
achiziționezi o pereche de tigri bengalezi; dacă dispui de 15 000 de dolari, poți să-ți cumperi un tigru alb, cu ochii
albaștri - „la modă".

Ironia sorții constă în faptul că tocmai succesul pe care l-au înregistrat programele de înmulțire a tigrilor derulate de
grădinile zoologice și circurile din America a dus la această situație hilară. Creșterea numărului de pui din anii
optzeci și nouăzeci a contribuit la scăderea dramatică a prețului. Societatea pentru Prevenirea Cruzimii împotriva
Animalelor estimează că 500 de lei, tigri și alte feline mari trăiesc pe proprietățile particulare din Houston.

110
'°»nLLOYD&iohh ^tchINS(

Populațiile de tigri sălbatici au fost practic decimate în secolul XX. Până în 1950, tigrii din jurul Mării Caspice au
fost distruși, iar cei de pe insulele Bali și Java au dispărut între 1937 și 1972. Tigrii din China de Sud sunt și ei pe
cale de dispariție, în condițiile în care doar 30 de animale mai trăiesc acolo.

în ciuda eforturilor depuse de ecologiști, se pare că toate speciile de tigri vor dispărea din sălbăticie până la sfârșitul
acestui secol.

O pisică domestică are aproape 1% din mărimea unui tigru.

Tigrii nu suportă mirosul de alcool. îi sfâșie pe toți cei care au băut vreo picătură de alcool.

Tigrii își pierd culorile când îmbătrânesc și cine îi poate învinovăți pentru asta?

CE-AȚI FOLOSI CA SÀ DOBORÂȚI UN CROCODIL?


a) O agrafă de birou

b) Un concasor

c) O pungă de hârtie

d) O geantă de mână

e) Un elastic

în cazul crocodililor care nu depășesc 2 metri lungime, un elastic obișnuit ar fi suficient ca să neutralizați animalul și
să fugiți.

Mușchii care închid fălcile unui crocodil sau aligator sunt atât de puternici, încât forța pe care o exercită poate fi
comparată cu impactul unui camion ce cade de pe stânci. Dar mușchii care deschid fălcile sunt destul de slabi, astfel
că îi puteți ține gura închisă cu o singură mână.

Diferența tehnică dintre aligatori și crocodili este următoarea: crocodilii au botul mai lung și mai îngust, ochii puțin
mai în față decât aligatorii, iar cel de al patrulea dinte de pe maxilarul inferior este vizibil și dacă botul este închis.
De asemenea, unii crocodili trăiesc în apă sărată; aligatorii trăiesc în general în apă dulce.

„Crocodil" înseamnă „șopârlă" și provine din cuvântul grecesc krokodeilos. Acest termen a fost menționat pentru
prima dată de Herodot, care i-a observat însorindu-se la soare pe malurile Nilului. Termenul de „aligator" este un
derivat din spaniolă -el lagardo das Indias - „șopârla Indiilor".

Nici una dintre aceste specii nu plânge atunci când te sfâșie. Lacrimile de crocodil sunt doar un mit care s-a născut
din povestirile călătorilor medievali. în scrierile sale din 1356, sir John Mandeville spunea: „în multe locuri din
India, trăiesc mulți co-kadrilles - un soi de șarpe lung. Acești șerpi ucid oameni și îi mănâncă, plângând."

Crocodilii au canale lacrimale, dar ele se varsă direct în gură, astfel că lacrimile nu sunt vizibile în exterior. S-ar
putea ca legenda să-și aibă originile în anatomia crocodilului, referindu-se la apropierea gâtului de glandele care
umezesc ochii. Așadar, s-ar putea ca - din cauza efortului de a înghiți o pradă mai mare sau o victimă care se zbate -
ochii să lăcrimeze puțin. Ei nu pot nici să zâmbească: crocodilii și aligatorii nu au buze.

Sucurile gastrice ale crocodilului conțin suficient acid clorhidric ca să dizolve fierul și oțelul. Pe de altă parte, nu
trebuie să ne facem griji că aligatorii ar putea să trăiască în sistemele de canalizare ale orașelor. Ei nu pot să
supraviețuiască fără radiațiile ultraviolete ale soarelui, care îi ajută să metabolizeze calciul. Această legendă își are
rădăcinile într-un articol din New York Times din 1935, în care se spunea că niște băieți au scos un aligator dintr-un
canal de scurgere din Harlem și l-au omorât cu lopețile. Probabil că a înotat printr-o conductă după ce a căzut dintr-o
barcă, ajungând în final în sistemul de canalizare al orașului.

„Nu spune «aligator» până nu treci râul!"

PROVERB JAMAICAN

CE ESTE DE TREI ORI MAI PERICULOS DECÂT RĂZBOIUL?


Munca este un ucigaș mult mai eficient decât băutura, drogurile sau războiul.

în jur de două milioane de oameni mor în fiecare an din cauza accidentelor de muncă sau a bolilor provocate de
muncă, în contrast cu cele 650 000 de victime ale războaielor.

Pretutindeni în lume, cele mai periculoase slujbe sunt cele din agricultură, din minerit și din construcții. Conform
Biroului de Statistică a Muncii din Statele Unite, în anul 2000, 5 915 oameni au murit la locul de muncă - printre
aceștia numărându-se și cei care au suferit un atac de cord la birou.

Tăietorii de copaci au cea mai periculoasă slujba, în rândul lor înregistrându-se 122 de decese la 100 000 de angajați.
Pe locul al doilea în topul celor mai periculoase meserii se situează pescarii, urmați de piloții de avion - rata
mortalității fiind de 101 la 100 000. Aproape toți piloții (această statistică vă va „remonta“, sunt convins de asta) au
murit în accidente de aeroplane, nu de avioane de pasageri.

Metalurgiștii din construcții, minerii și petroliștii se situează pe locurile al patrulea și al cincilea, deși rata
mortalității în cazul lor este mult mai mică decât în cazul tăietorilor de copaci.

A treia cauză a mortalității la locul de muncă în toate profesiile este crima, care a ucis 677 de muncitori. 50 de
polițiști au fost uciși, dar și 205 de agenți de vânzări.

Căderile de la înălțime constituie cea de a doua cauză a mortalității, reprezentând 12% din total. Muncitorii care
acoperă sau repară acoperișuri și metalurgiștii din construcții sunt următoarele victime.

Pe primul loc în topul cauzelor care generează mortalitatea la locul de muncă se situează accidentele de mașină, cu
23%. Chiar și ofițerii de poliție au mai multe „șanse“ să moară la volan decât uciși în exercițiul funcțiunii.

Se spune că cea mai periculoasă slujbă este aceea a pescarilor de crabi din Alaska, ce lucrează în Marea Bering.

Riscul mortalității poate fi calculat cu ajutorul scării Duckworth, inventată de dr. Frank Duckworth, redactor al
revistei Royal Statistical Society. Această scară măsoară probabilitatea de a muri ca rezultat al oricărei activități
prestate. Cea mai sigură activitate este notată cu O, în timp ce 8 sugerează o moarte sigură.

Ruleta rusească prezintă un risc de 7,2. 20 de ani de alpinism au un risc de 6,3. Șansele ca un om să fie ucis sunt
notate cu 4,6 pe scara Duckworth. O călătorie pe o distanță de 160 km cu mașina, la volanul căreia se află un șofer
care nu a consumat alcool, de vârstă mijlocie, este cotată cu 1,9: puțin mai riscanta decât impactul devastator cu un
asteroid (1,6).

Pe scara Duckworth, 5,5 reprezintă un punct deosebit de periculos. Constituie riscul de a muri în urma unui accident
de mașină sau a unei căderi fatale pentru bărbați, dar și șansele de a muri - în cazul ambelor sexe - în timp ce fac
curățenie cu aspiratorul, spală vase sau merg pe stradă.

CE A UCIS CEI MAI MULȚI MARINARI ÎNTR-O

BĂTĂLIE NAVALĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA?


Schijele.
Obuzele trase de pe navele de război nu explodau (indiferent ce spune Hollywoodul), ci spărgeau carena vaselor,
împrăștiind în jur așchii și schije care zburau cu o viteză amețitoare, sfâșiind și rupând în bucăți tot ce le stătea în
cale.

Navele britanice din acea perioadă erau adesea putrede și în stare proastă de navigație. Majoritatea ofițerilor își
cumpărau corăbiile fără să știe să navigheze, să lupte sau să-și controleze oamenii. Hernia cauzată de mânuirea
kilometrilor de pânză udă era o afecțiune des întâlnită în rândurile marinarilor, astfel încât Marina Militară a fost
obligată să confecționeze bandaje hemiare. în plus, timp de un secol, solda marinarilor nu a crescut nici măcar cu un
sfanț.

Tras de la distanță mică, un obuz de 14 kg putea să penetreze lemnul pe o adâncime de 60 cm. Cea mai bună
modalitate prin care puteau fi evitate aceste ucideri în masă provocate de schijele și așchiile nemiloase (în afară de
construirea navelor din metal) era folosirea unui lemn descoperit în sud-estul Statelor Unite, care nu putea fi penetrat
de obuze.

în afară de faptul că lemnul lui este unul dintre cele mai rezistente din lume, stejarul-verde (Quercus virgittiana) este
copacul național al statului Georgia, dar și simbolul puterii și rezistenței pentru statele din Sud. Este copacul
împodobit cu ghirlande lungi de mușchi pe care îl vedem în filme precum Pe aripile vântului.

CE RĂZBOI A UCIS CEI MAI MULȚI SOLDAȚI DIN

ARMATA BRITANICA?
Războiul civil britanic (sau „Războiul Celor Trei Națiuni“, așa cum îl numesc istoricii).

în cei șapte ani de război, între 1642 și 1649, unul din zece adulți și-a pierdut viața - de trei ori mai mult decât
numărul soldaților care au murit în Primul Război Mondial și de cinci ori mai mult decât numărul celor care au pierit
în a doua conflagrație mondială.

Tolj. ijM mitchinson

LLOYD 8t )OHH

S-a estimat că în 1642 populația Marii Britanii număra cinci milioane de oameni, dintre care două milioane le
reprezentau bărbații apți de luptă: 85 000 au murit pe câmpul de bătălie, iar alți 100 000 din cauza rănilor sau a
bolilor. Războiul civil a consemnat cea mai mare mobilizare a forțelor militare din istoria Angliei, antrenând
jumătate din bărbații apți de luptă.

în Irlanda, lucrurile au luat o turnură și mai proastă, pentru că războiul civil s-a transformat într-o luptă pentru
independență, sortită din start eșecului. Unii istorici susțin că jumătate din populația Irlandei a fost decimată până la
încheierea expediției lui Cromwell din 1653.

Un sondaj organizat în 2004 de BBC a scos la iveală faptul că 90% din englezi nu pot să indice nici măcar o bătălie
din perioada războiului civil din Anglia, 80% nu știu care dintre regii englezi a fost executat de Parlament în 1649,
iar 67% din elevii britanici nu au auzit niciodată de Oliver Cromwell.

CE CUVÂNT DESCRIE CEA MAI UMILITOARE

ÎNFRÂNGERE A LUI NAPOLEON?


Iepuri.

Deși înfrângerea pe care a înregistrat-o la Waterloo a fost devastatoare pentru Napoleon, nu a fost cea mai
umilitoare.
în 1807, Napoleon era în culmea fericirii pentru că încheiase Tratatul de Pace de la Tilsit, un tratat important între
Franța, Rusia și Prusia. Ca să sărbătorească această realizare, a sugerat ca întreaga Curte imperială să participe la o
vânătoare de iepuri.

Aceasta a fost organizată de omul de încredere al lui Napoleon, șeful de stat-major Alexandre Berthier, care era atât
de dornic să-l impresioneze pe Bonaparte, încât a cumpărat mii de iepuri ca să fie sigur că membrii Curții imperiale
nu se vor plictisi.

Participanții au sosit, vânătoarea a început, iar prada a fost lăsată în libertate. Dar atunci s-a produs dezastrul.
Berthier cumpărase iepuri îmblânziți, nu sălbatici, care credeau că vor primi mâncare, nu că vor fi uciși.

în Ioc să fugă pentru a-și salva viața, ei au zărit un omuleț cu o pălărie mare, pe care l-au confundat cu stăpânul ce le
va furniza hrana. Iepurii flămânzi s-au năpustit, așadar, spre Napoleon, cu toată viteza de care erau capabili - 56 km
pe oră.

Vânătorii - aflați acum într-un haos de nede-scris - nu au putut să împiedice atacul micilor „fiare“. Napoleon nu a
mai putut face altceva decât să fugă, apărându-se cu mâinile goale de animalele flămânde. Dar iepurii nu s-au dat
bătuți și l-au urmărit pe împărat până la trăsură, în timp ce lacheii îi loveau cu biciul.

Conform martorilor acestui fiasco, împăratul Franței s-a refugiat în trăsura sa, înfrânt și copleșit de rușine.

„Cred că nimeni nu a fost atacat de un iepure.

Cel puțin, nu în mod deliberat."

SIR WILLIAM CONNER


CINE A SPART NASUL SFINXULUI?
Sfinxul, care înseamnă „strangulator“ în greacă, este un animal mitologic cu cap de femeie, trup de leu și aripi de
pasăre. Așa cum probabil ați observat deja, statuia gigantică, veche de 6 500 de ani, situată lângă piramide, nu are
nas.

De-a lungul secolelor, multe armate și indivizi -britanici, germani și arabi - au fost acuzați că au distrus în mod
deliberat nasul Sfinxului, din diverse motive, dar suspectul principal este Napoleon.

Aproape nici una dintre aceste acuzații nu este adevărată. De fapt, singurul individ pe care îl putem arăta, fără
îndoială, cu degetul ca fiind autorul incontestabil al acestui sacrilegiu este un muezin, Sa’im al-dahr, care a fost
linșat pentru vandalism în 1378.

Armatele britanice și germane din cele două războaie mondiale nu sunt vinovate: există fotografii care datează din
1886 și care înfățișează Sfinxul fără nas.

în ceea ce îl privește pe Napoleon, există schițe care prezintă același Sfinx fără nas încă din 1737, cu 32 de ani
înainte de nașterea împăratului. Când a pus, așadar, ochii pe Sfinx pentru prima dată, la vârsta de douăzeci și nouă
de ani, nasul statuii lipsea probabil de sute de ani.

Scopul campaniei din Egipt a lui Napoleon a fost tăierea căilor de comunicare ale englezilor cu India. El a condus
acolo două bătălii: lupta de la piramide (care nu s-a desfășurat la piramide) și cea de pe malurile Nilului (care nu a
avut loc acolo). în afară de cei 55 000 de soldați, Napoleon a adus cu el 155 de experți civili, pe care el i-a numit
„savanți“. Aceasta a fost prima expediție arheologică profesionistă organizată în Egipt.

Când s-a întors în Franța, după ce Nelson i-a scufundat flota, împăratul și-a lăsat armata și savanții în țara faraonilor
pentru a-și continua munca de cercetare. Ei sunt autorii lucrării Description de l'Egypte, acesta fiind primul „tablou“
care descrie cu multă acuratețe Egiptul ajuns în Europa.

în ciuda acestui fapt, ghizii egipteni continuă să le spună turiștilor că nasul Sfinxului a fost „furat de Napoleon“ și
dus la muzeul Luvru din Paris.

Cel mai probabil, lipsa nasului Sfinxului este rezultatul acțiunii vântului și a vremii, de-a lungul a 6 000 de ani,
asupra calcarului din care este făcută statuia.

Echivalentul în engleză al cuvântului „miriapod" este centipede (n tr.).


CUM SE NUMEȘTE STATUIA DIN PICCADILLY CIRCUS?
a) Eros

b) îngerul Milei Creștine

c) Cupidon

d) Anteros

Celebrul monument din Piccadilly Circus a fost ridicat în 1892 în cinstea lordului Shaftesbury, filantropul din epoca
victoriană.

Proiectat de sculptorul sir Alfred Gilbert, monumentul îl reprezintă pe Anteros și sugerează „dragostea reflexivă și
matură, opusă iubirii frivole a lui Eros sau Cupidon“. Anteros este fratele mai mic al lui Eros.

Aceasta idee complicată n-a prins niciodată rădăcini. Din cauza arcului și a nudității statuii, dar și a perceperii
eronate a mitologiei clasice, oamenii cred că este vorba despre Eros (căruia romanii îi spuneau Cupidon), zeul
dragostei la greci.

Drept rezultat, a apărut un zvon, susținut de cei care doreau să protejeze reputația lui Shaftesbury, conform căruia
monumentul îl reprezenta de fapt pe îngerul Milei Creștine (agape în greacă), o alternativă obscură, dar mai puțin
lascivă.

Indiferent care este numele ei, statuia este o inovație din punct de vedere tehnologic, deoarece este prima statuie din
lume turnată în aluminiu.

Folosirea unei figuri nude ca monument public a stârnit controverse, dar - în general - a fost bine primită. Magazine
of Art a descris-o ca fiind „[...] un contrast izbitor față de urâțenia și platitudinea arhitecturii străzilor noastre".

Bătrânii londonezi susțin că statuia a fost plasată inițial chiar în mijlocul intersecției Piccadilly Circus, având arcul
îndreptat spre Shaftesbury Avenue (He buries his shaft in Shaftes~bury - joc de cuvinte: „își îndreaptă săgeata spre
Shaftes-bury"). în timpul celui de al Doilea Război Mondial, statuia a fost mutata din motive de siguranță. La
sfârșitul războiului, spune legenda, birocrații cu fețe palide din Consiliul Districtual al Londrei au hotărât să
o amplaseze într-un alt loc, iar săgeata să fie îndreptată spre Lower Regent Street.

Dar această poveste nu este adevărată. Statuia a fost, fără îndoiala, mutată de la locul ei, dar săgeata a fost îndreptată
întotdeauna spre Lower Regent Street, deoarece Gilbert a proiectat-o cu fața spre casa lui Shaftesbury din
Wimboume St Giles, Dorset.

CE FÀCEA NERO ÎN TIMP CE ROMA ARDEA?


Nu cânta la vioară, căci vioara a fost inventată abia în secolul al XV-lea.

O altă acuzație care planează asupra lui Nero este că - în timp ce Roma ardea în anul 64 d.Hr. - el cânta un cântec
despre incendierea Troiei, sugerân-du-se astfel că el este cel care a dat foc orașului ca să găsească o sursă de
inspirație.

în realitate, atunci când a izbucnit incendiul, Nero se afla la peste 56 km depărtare, la reședința sa de vacanță de la
malul mării. Când a aflat vestea, s-a întors cât a putut de repede la Roma și și-a asumat personal sarcina de a lupta
împotriva flăcărilor distrugătoare.

Suspiciunea potrivit căreia el ar fi incendiat Roma s-ar putea să-și aibă rădăcinile în ambiția sa declarată fățiș de a
reconstrui orașul. A reușit în cele din urmă să arunce vina asupra creștinilor.
Și care sunt adevăratele lucruri înfăptuite de Nero? A fost un travestit, căci îi plăcea să se îmbrace în haine de
femeie, a cântat la diverse instrumente sau din gură, s-a lăsat pradă orgiilor de tot felul și a ordonat uciderea mamei
sale. Era foarte mândru de talentul său muzical; se pare că ultimele cuvinte pe care le-a rostit înainte de a-și da
sufletul au fost: „Ce artist pierde lumea odată cu moartea mea!“

Unii spun că se acompania adesea cu kithara (un instrument înrudit cu lira), dar cânta și la cimpoi.

Dio Chrisostorum, un scriitor grec, nota în jurul anului 100 d.Hr.: „Se spune că știe să scrie, să sculpteze statui și să
cânte la aulos atât din gură, dar și cu subsuoara, unde ține un soi de sac.“

La începutul secolului al VI-lea, Procopius, un istoric grec, spune că cimpoiul era instrumentul infanteriei romane, în
timp ce trompeta era folosită de cavalerie.

Nero este cel care a inventat înghețata (mesagerii i-au adus zăpadă de la munte presărată cu suc de fructe), iar
Locusta - mâna sa dreaptă, expertă în otrăvuri - este considerată primul ucigaș în serie din istoria omenirii.

Locusta înseamnă „homar“ sau „lăcustă“: în latină se folosește același cuvânt cu ambele sensuri.

CE PROBABILITATE ESTE MAI MARE: SÄ FII UCIS

DE UN FULGER SAU DE UN ASTEROID?


Oricât de absurd ar părea, moartea provocată de un asteroid are un grad de probabilitate de două ori mai mare decât
moartea provocată de un fulger.

S-a estimat că un asteroid mare (numit astăzi Near Earth Object sau NEO) lovește Pământul o dată la un milion de
ani. Statistic, pare puțin probabil ca acest eveniment să se producă vreodată.

Un NEO „periculos“ are un diametru de 2 km. Șocul impactului poate fi comparat cu un milion de megatone de
TNT. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, numărul victimelor ar depăși un miliard, astfel că șansele tale de a muri într-un
an lovit de un asteroid sunt de unu la șase milioane.

Șansele de a fi ucis de un fulger în Marea Britanie, într-un an, sunt de unu la zece milioane, la fel ca probabilitatea
de a fi mușcat de o viperă.

Fulgerul reprezintă o descărcare electrică care poate ajunge până la 30 milioane de volți. Atinge o temperatura de 30
000°C, de cinci ori mai mare decât cea de la suprafața Soarelui. Viteza unui fulger poate să atingă peste 115
milioane km pe oră.

Curentul electric dintr-un fulger poate să măsoare 100 000 de amperi; suficient cât să lumineze timp de un minut un
oraș cu 200 000 de locuitori. Fulgerele lovesc Pământul în jur de 17 milioane de ori pe zi sau de 200 de ori pe
secundă.

Fulgerele sunt cel mai des întâlnite în zonele de coastă, unde apar câte două pe kilometrul pătrat în fiecare an. Ele nu
par extrem de periculoase: curentul electric se împrăștie rapid pe suprafața mării. S-a observat în plus că balenele
„cântă“ fericite în timpul furtunilor însoțite de descărcări electrice extrem de puternice.

Oamenii, pe de altă parte, sunt loviți de fulgere de zece ori mai des decât ar trebui dacă ținem seama de legile
probabilității.

Bărbații sunt loviți de fulgere de șase ori mai des decât femeile.

în jur de 36 de englezi și 100 de americani își pierd viața în fiecare an loviți de fulgere, acest lucru fiind provocat de
faptul că mulți poartă cu ei obiecte conductoare de electricitate - crose de golf, undițe
lloyd &

din fibre de carbon și sutiene cu dispozitive de închidere metalice.

Dacă furtuna te prinde în câmp deschis, cea mai sigură poziție este să te ghemuiești la pământ, cât mai departe de
copaci, cu fundul în sus.

„înainte ca blestemul statisticilor să se prăbușească peste omenire, duceam o viață fericită și inocentă, plină de
veselie, bazată pe o rațiune sănătoasă."

HILAIRE BELLOC

CÂȚI OAMENI AU MURIT ÎN MARELE INCENDIU

DIN LONDRA?
5.

în ciuda faptului că a distrus 13 200 de case, 87 de biserici, 44 de pensiuni și peste 80% din oraș, s-au înregistrat mai
puțin de jumătate de duzină de decese.

Victimele au fost următoarele: servitoarea brutarului vinovat de declanșarea incendiului; Paul Lowell, un ceasornicar
din Shoe Lane; un bătrân care a salvat o pătură din St Paul, dar s-a asfixiat din cauza fumului; și alte două persoane
care au căzut în beci în încercarea nereușită de a-și salva bunurile.

S-ar putea să nu aflăm niciodată adevăratul bilanț al morților. John Evelyn vorbește despre „duhoarea emanată de
cadavrele sărmanelor victime“, iar medicii legiști din vremurile noastre susțin că -din cauza căldurii intense - unele
cadavre s-au evaporat pur și simplu, nemaiputând fi identificate.

Cu toate acestea, ritmul lent al focului (a ars timp de cinci zile) le-a dat posibilitatea oamenilor să-și părăsească
locuințele, motiv pentru care este posibil ca cele cinci persoane menționate să fie singurele victime ale incendiului.

Reacția autorităților în fața dezastrului care a lovit orașul nu a fost suficient de rapidă. în prima seară, primarul
Londrei, Thomas Bludworth, s-a culcat la loc spunând că „și o femeie l-ar putea stinge“, iar Samuel Pepys și-a făcut
timp ca să-și pună la adăpost lucrurile de valoare, îngropând în curtea din spatele locuinței sale „o bucată mare
de parmezan“.

în incendiul precedent care a avut loc la Londra (în 1212), au murit 3 000 de oameni, iar cu doi ani înainte de 1666,
ciuma ucisese 65 000. Incendiul a oprit răspândirea ciumei, distrugând șobolanii și vizuinile lor, dar daunele au fost
estimate la 10 milioane de lire sterline. Dacă ținem seama de faptul că venitul anual al Londrei se ridica doar la 12
000 de lire sterline, asta înseamnă că - teoretic - orașul ar fi avut nevoie de 800 de ani ca să-și achite datoriile.

Peste 100 000 de oameni au rămas fără adăpost. Mulți dintre ei s-au refugiat într-un orășel de cocioabe din regiunea
Moorfields sau și-au construit bojdeuci lângă proprietățile lor distruse de foc. Dar și-au reclădit locuințele într-un
timp-record, astfel că până în 1672 aproape toate au fost reconstruite.

Incendiul a izbucnit în brutăria lui Thomas Faiy-nor din Pudding Lane. Farynor a negat acuzațiile la vremea
respectivă, iar vina și-a asumat-o un ceasornicar francez, Robert Hubert, care a fost indus în eroare. Deși era evident
că nu el declanșase incendiul, judecătorii l-au condamnat la moarte prin spânzurare. Cadavrul său a fost sfâșiat în
bucăți de o mulțime furioasă, care credea că focul era consecința unui complot organizat de papistași.

S-a făcut dreptate abia în anul 1986, când Breasla Bucătarilor și-a asumat oficial responsabilitatea pentru
declanșarea incendiului și și-a cerut iertare.

CUM ORDONAU ÎMPĂRAȚII ROMANI OMORÂREA


UNUI GLADIATOR?
Ridicând degetul mare.

Nici spectatorii romani care cereau moartea unui gladiator, nici împărații romani care o autorizau nu îndreptau
degetul mare în jos.

Dacă se cerea moartea, ridicau degetul mare - ca o sabie trasă din teacă. Dacă doreau să cruțe viața unui gladiator
învins în luptă, introduceau degetul mare în interiorul pumnului strâns - ca o armă băgată în teacă. Expresia
latinească pollice compresso favor indicabatur se traduce „bunăvoința se arată prin degetul mare ținut în pumn“.

înainte ca Ridley Scott să accepte să regizeze filmul Gladiatorul, producătorii de la Hollywood i-au arătat tabloul
Pollice Verso realizat de artistul secolului al XIX-lea Jean-Léon Gérôme. Tabloul înfățișează un gladiator roman
care așteaptă verdictul împăratului. Acesta își îndreaptă degetul mare în jos, autorizând astfel condamnarea la
moarte. Imaginile l-au fascinat pe Scott, care s-a hotărât imediat să accepte să regizeze filmul.

Scott nu știa însă că sursa inspirației sale era cu totul greșită. Tabloul este „responsabil“ pentru răspândirea uneia
dintre cele mai vehiculate greșeli din ultimele două secole - condamnarea la moarte prin îndreptarea degetului mare
în jos.

Istoricii susțin că Gérôme a interpretat în mod eronat expresia latinească pollice verso, conferindu-i sensul de „a
coborî degetul“, când înseamnă de fapt „a ridica degetul“.

Dacă mai aveți nevoie de alte dovezi, în 1997 s-a descoperit în sudul Franței un medalion roman din secolul al II-lea
sau al III-lea d.Hr. El înfățișează doi gladiatori aflați la sfârșitul unei lupte în timp ce arbitrul își ține degetul mare
lipit de pumnul strâns. Inscripția spune: „Cei care stau în picioare trebuie eliberați.“

Gesturile făcute cu degetul mare sunt destul de ambigue în lumea modernă. în Orientul Mijlociu, America de Sud și
Rusia, ridicarea degetului mare este considerată o insultă gravă, comparabilă în cazul occidentalilor cu ridicarea
degetului din mijloc. Acest gest reprezintă o problemă în Irak, unde soldații americani nu știu dacă localnicii îi
întâmpină cu căldură sau se pregătesc să-i arunce în aer.

Desmond Morris, autorul lucrării The Naked Ape, analizează conotațiile pozitive ale „degetului mare ridicat“,
ajungând până în Anglia Evului Mediu, unde era folosit pentru a sugera încheierea unei afaceri avantajoase. întâlnim
mult mai des acest gest în timpul celui de al Doilea Război Mondial când piloții aviației americane l-au adoptat cu
sensul de a lăsa echipajul la sol înainte de a decola.

Ridley Scott a aflat în cele din urmă despre greșeala degetului îndreptat în jos, sugerând condamnarea la moarte, dar
s-a simțit obligat să-l lase pe Commodus să ridice degetul atunci când i-a cruțat viața lui Maximus, „pentru a nu
deruta publicul".

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU MAJORITATEA CELOR


ACUZAȚI DE VRĂJITORIE ÎN ANGLIA?
Au fost achitați - și chiar dacă au fost găsiți vino-vați, au fost spânzurați, nu arși pe rug.

în lucrarea sa despre vânătoarea de vrăjitoare din secolul al XVII-lea, Witchfinders (2005), Malcolm Gaskill susține
că percepția populară (încurajată de Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown) potrivit căreia cinci milioane de femei
acuzate de vrăjitorie au fost arse pe rug în Europa între anii 1450 și 1750 este exagerată. El crede, la fel ca istoricii
care cercetează această perioadă, că 40 000 este cifra care se apropie de realitate, un sfert din cei executați fiind
bărbați.

în Anglia, au avut loc doar 200 de execuții în urma acuzațiilor de vrăjitorie. Aproape toate victimele au
fost spânzurate. în Scoția, Franța, Germania și Italia, cei acuzați de vrăjitorie erau arși pe rug, dar chiar și
atunci, exista obiceiul ca victimele să fie mai întâi strangulate pe rug și apoi arse. Condamnații nu erau arși de vii. în
Anglia, între 1440 și 1650, numai o „vrăjitoare"

a fost arsă pe rug la un interval de un secol.

Margery Jordemaine, „Vrăjitoarea Ochilor“, a fost arsă pe rug în Smithfield pe data de 27 octombrie 1441, Isabella
Billington a fost arsă în York în 1650 (deși a fost mai întâi spânzurată), iar Isabel Cockie a avut aceeași soartă în
1596.

în Anglia, acuzațiile de vrăjitorie nu implicau întotdeauna condamnarea la moarte. Biserica - acuzată adesea de
persecutarea vrăjitoarelor - nu participa la aceste procese. Acuzatorii erau obligați să prezinte dovezi serioase din
care să reiasă că o vrăjitoare le-a făcut foarte mult rău. în mod surprinzător, jurații englezi nu se lăsau convinși prea
ușor. 75% din procese s-au încheiat cu achitarea presupuselor vrăjitoare.

Contrar credinței populare, conform căreia mulțimile însetate de sânge porneau la vânătoare de vrăjitoare, se pare că
această idee a întâmpinat foarte multă rezistență atât din partea juraților, cât și a oamenilor de rând - superstițioși, ei
nu priveau cu ochi buni această practică, considerând că tulbura ordinea publică și era foarte costisitoare.

Rugul pe care a fost arsă Isabel Cockie, de exemplu, a costat 105 lire și 4 penny: echivalentul a peste 1 000 de lire
sterline de astăzi.

CARE ESTE NUMĂRUL ANTIHRISTULUI?


616.

De 2 000 de ani, 666 este simbolul Antihristului, cel care va veni să domnească peste lume înainte de Judecata de
Apoi. Pentru mulți, este un număr care

aduce ghinion: chiar și în Parlamentul European locul cu nr. 666 rămâne gol.

Numărul fatidic își are rădăcinile în Apocalipsă, ultimul și cel mai ciudat capitol din Biblie: „Aici e înțelepciunea.
Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șase zeci și
șase.“

Dar nu acesta este numărul. în 2005, o nouă traducere a exemplarului celui mai vechi al Apocalipsei scoate la iveală
faptul că este vorba despre cifra 616, nu de 666. Papirusul vechi de 1 700 de ani a fost recuperat dintr-o groapă de
gunoi din Oxyrhynchus, un oraș din Egipt, și descifrat de o echipă de specialiști în paleografie de la Universitatea
din Birmingham, condusă de profesorul David Parker.

Dacă noul număr este corect, acest lucru nu-i va face fericiți pe cei care au cheltuit o mică avere încercând să-l evite
pe celălalt. în 2003, autostrada 666 din Statele Unite - cunoscuta sub numele de „Autostrada Fiarei“ - a fost
rebotezată autostrada 491. Ministerul Transporturilor din Moscova se va bucura și mai puțin. în 1999, au ales un alt
număr pentru autobuzul de rău augur 666. El a devenit 616.

Controversele au apărut încă din secolul al II-lea d.Hr. O versiune a Bibliei, în care se spunea că numărul fiarei este
616, a fost aspru criticată de Sf. Iraneus din Lyon (circa 130-200), care a declarat-o „eronată și falsă“. Prietenul lui
Karl Marx, Friedrich Engels, a analizat Biblia în cartea sa Despre religie (1883). Și el a ajuns la concluzia că
numărul este 616, nu 666.

Apocalipsa a fost primul capitol scris din Noul Testament și este plină de enigme legate de numerele pe care le
menționează. Fiecărei litere din cele 22 aparținând alfabetului ebraic îi corespunde o cifră, așadar fiecare număr
poate fi citit ca un cuvânt.

Parker și Engels susțin că Apocalipsa este o scriere politică, îndreptată împotriva romanilor, pe care autorii au codat-
o, ascunzându-i cu abilitate mesajul printre numere și cifre. Numărul fiarei (indiferent care este acesta) se referă fie
la Caligula, fie la Nero, principalii prigonitori ai primilor creștini, nu la un „bau-bau“ imaginar.

Teama de numărul 666 se numește Hexakosioi-hexekontahexaphobia. Teama de numărul 616 (sunt convins că abia
acum ați auzit de ea) se numește Hexakosioidekahexaphobia.

Adunând numerele de pe roata ruletei se obține 666.

CE CRIME AU COMIS BURKE Șl HARE?


Au ucis oameni.

La începutul secolului al XIX-lea, s-a înregistrat o creștere a numărului de studenți la medicină. Legea din Anglia
specifica faptul că singurele cadavre care puteau fi folosite legal pentru disecție erau cele ale criminalilor recent
executați. Acesta era un progres față de lecțiile de anatomie din Alexandria din secolul al III-lea î.Hr., unde se
făceau vivisecții pe criminali.

Numărul execuțiilor nu era suficient pentru cererea mare de corpuri omenești, astfel că a luat naștere comerțul ilicit
cu cadavre. Cei care practicau acest „sport" se numeau „deshumatori".

Burke și Hare au dat dovadă de mai multă ingeniozitate: ei omorau oameni și vindeau cadavrele unui anatomist -
Knox, pe baza unui acord tacit „de a nu pune întrebări". în total, au ucis 16 oameni.

Când au început să fie bănuiți, Burke și soția lui, Helen, au încercat - înainte de a fi interogați separat la sediul
poliției - să ticluiască o poveste pentru anchetatori. Au căzut, așadar, de acord să spună că o femeie, declarată
ulterior dispărută, a ieșit din casa lor la ora șapte. Din nefericire, doamna Burke a spus ora șapte seara, iar domnul
Burke - șapte dimineața.

în schimbul imunității sale, Hare a furnizat dovezi împotriva soților Burke. Burke a fost executat în 1829, dar Helen
a scăpat din „lipsă de probe" și a dispărut imediat. Domnul și doamna Hare au dispărut

și ei, iar Knox a scăpat, la rândul său, de acuzații.

Părintele procesului sistematic de disecție este un anatomist belgian din secolul al XVI-lea - Andreas Vesalius. El și-
a publicat descoperirile în lucrarea în șapte volume On the Fabric of the Human Body.

în acele vremuri, disecția era interzisă de Biserica Catolică, motiv pentru care Vesalius a fost obligat să lucreze în
secret. La Universitatea din Padua, a creat o masă ingenioasă pentru situațiile în care ar fi primit vizite inoportune.
Masa se putea întoarce, ascunzând trupul uman dedesubt și înfățișând în schimb un câine pregătit pentru disecție.

în ultimii 20 de ani, școlile de medicină au renunțat treptat la disecții din cauza programei foarte încărcate, a
numărului mic de profesori și a concepției

generale cä este o metodă antică într-o lume dominată de înalta tehnologie.

Este posibil acum să devii doctor fără să fi disecat niciodată un cadavru. Din lipsă de timp, dar și din dorința de a
evita mizeria creată de disecția unui trup uman, studenții participă la ședințe demonstrative - cadavrele sunt disecate
de profesioniști - sau asistă la simulări pe calculator.

„Nici un bărbat n-ar trebui să se însoare dacă nu a studiat anatomia și nu a disecat cel puțin o femeie."

HONORE DE BALZAC

CARE ESTE ROLUL CENTURII DE CASTITATE?


Imaginea unui cruciat care „sigilează" virtutea soției sale cu ajutorul unei centuri de castitate și apoi pleacă la război,
ținând cheița în jurul gâtului, este o pură fantezie din secolul al XIX-lea menită să incite cititorii.

Exista foarte puține dovezi care atestă folosirea centurilor de castitate în Evul Mediu. Prima schiță care înfățișează o
centură de castitate datează din secolul al XV-lea. Cartea Betlifortis, aparținându-i lui Konrad Kyeser, descrie
echipamentele militare ale vremii și este scrisă mult după terminarea cruciadelor. Ea conține un desen care
înfățișează „pantalonașii de fier" pe care îi purtau femeile din Florența.

Din desen, unde cheița este bine conturată, reiese că domnița, nu cavalerul, este cea care permite sau nu accesul la
„seiful“ ei, protejându-se astfel de atențiile nedorite ale fanților florentini.

S-a dovedit că multe dintre centurile de castitate „medievale" prezente în colecțiile muzeelor au origini dubioase,
astfel că s-a renunțat treptat la expunerea lor. în ceea ce privește instrumentele „medievale“ de tortură, se pare că
majoritatea au fost fabricate în Germania în secolul al XIX-lea pentru a satisface curiozitatea colecționarilor „ex-
perți“ în domeniu.

Noile centuri de castitate au cunoscut o creștere spectaculoasă a vânzărilor în secolul al XIX-lea - dar acestea nu
erau destinate femeilor.

în epoca victoriană, oamenii împărtășeau teoria „medicală“ potrivit căreia masturbarea dăunează grav sănătății.
Băieții care nu reușeau să-și „desprindă“ mâinile de locul interzis erau obligați să poarte acești chiloți din fier
îmbunătățiți.

Dar adevăratul boom pe care l-au înregistrat centurile de castitate s-a produs în ultimii 50 de ani, când magazinele
pentru adulți au știut să profite de puternica dezvoltare a pieței jocurilor erotice.

Astăzi, există mai multe centuri de castitate decât erau în Evul Mediu. Paradoxal însă, misiunea lor este să stimuleze
actul sexual, nu să-l împiedice.

CARE ESTE BLESTEMUL LUI TUTANKHAMON?


Nu există nici un blestem. El a fost inventat de presă.

Povestea „blestemului faraonului“ care i-a lovit pe toți cei care au intrat în mormântul lui Tutankha-mon după ce a
fost descoperit de Howard Carter în 1922 este opera unui corespondent la Cairo al ziarului Daily Express (fiind
preluată apoi de Daily Mail și New York Times).

Articolul cita o inscripție care spunea: „Cei care vor pătrunde în acest mormânt sacru vor fi atinși în curând de
aripile morții.“

Dar o asemenea inscripție nu există. O variantă apropiată apare deasupra unui altar dedicat lui Anubis, zeul morții,
care spune: „Eu sunt cel care împiedică nisipul să înece camera secretă. Eu sunt ocrotitorul celor morți.“

în perioada premergătoare expediției lui Carter, sir Arthur Conan Doyle - care credea cu tărie în basme -plantase
deja în mintea presei semințele unui „blestem cumplit“. Când patronul lui Carter, lordul Caemavon, a murit din
cauza unei mușcături de țânțar la câteva săptămâni după deschiderea mormântului, Marie Corelli, o scriitoare de
romane senzaționale, un Dan Brown al timpului ei, a susținut că îl avertizase de soarta ce îl aștepta dacă va profana
mormântul.

De fapt, în spatele acestei povești se ascunde o superstiție veche de o sută de ani, promovată de o tânără romancieră
britanică - Jane Loudon Webb. Ea susține în celebrul ei roman Mumia (1828) ideea unui mormânt blestemat unde se
odihnea o mumie ce va reveni la viață pentru a se răzbuna pe profanatorii săi.

Acest subiect a fost apoi abordat și în alte povestiri - chiar și Louisa May Alcott, autoarea cărții Micuțele doamne, a
scris o poveste cu mumii -dar a atins culmea succesului odată cu apariția „isteriei Tutankhamon".
Nici una dintre inscripțiile descoperite în mormintele egiptene antice nu conține vreun blestem. Cât privește cele 26
de morți provocate de „blestemul“ lui Tutankhamon, cercetările minuțioase publicate în British Medical Journal în
2002 au scos la iveală faptul că numai șase persoane au murit în prima decadă de după deschiderea mormântului, în
timp ce Howard Carter, ținta numărul unu, a trăit încă 17 ani.

Dar povestea nu pare să se fi sfârșit aici. în 1970, când artefactele găsite în mormânt au făcut turul Occidentului, un
polițist care le păzea în San Francisco s-a plâns că a suferit un ușor atac cerebral din cauza „blestemului mumiei“.

în 2005, tomografia efectuată mumiei lui Tutankhamon a scos la iveală faptul că băiatul în vârstă de 19 ani avea 1,7
metri, era slab și suferea de o malo-cluzie dentară. Se pare că nu a fost omorât de fratele său, ci a murit din cauza
unei infecții la genunchi.

CE-AU FĂCUT FEMINISTELE CU SUTIENELE LOR?


Nu, nu au făcut ce credeți voi.

Probabil că cel mai influent protest feminist din

istorie este cel din timpul concursului de frumusețe „Miss America“ din 1968, care a avut loc în Atlantic City, New
Jersey.

Un mic grup de protestatare a pichetat spectacolul cu sloganuri provocatoare precum „Să ne apreciem ca oameni!“ și
„Vânzarea trupului - calea cea mai profitabilă de câștig.“

Următorul pas al luptătoarelor pentru drepturile femeilor a fost să aducă o oaie pe care au încoronat-o, conferindu-i
titlul de „Miss America“. Apoi, și-au aruncat pantofii cu tocuri înalte, sutienele, bi-gudiurile și pensetele în „lada de
gunoi a libertății“.

Dar nu și-au ars sutienele. Au avut această intenție, dar polițiștii le-au avertizat că acțiunea lor ar putea fi periculoasa
din cauza podiumului de lemn pe care se desfășura concursul.

Mitul arderii sutienelor se datorează unui articol scris de o tânără ziaristă de la New York Post -Lindsay Van Gelder.

în 1992, ea a dat un interviu în revista Ms: „Am menționat la începutul articolului că protestatarele intenționau să-și
ardă sutienele, curelele și alte articole în lada de gunoi a libertății [...]. Redactorul care a pus titlul articolului a mers
mai departe și le-a numit «arzătoarele de sutiene».“

Acest titlu a fost suficient. Ziariștii americani l-au preluat fără să mai citească articolul. Van Gelder a generat o
isterie mediaticâ.

Chiar și publicații serioase precum Washington Post au preluat sintagma fără discernământ.

Ziariștii de la aceste publicații le-au identificat pe membrele organizației National Women’s Liberation Group ca
fiind aceleași femei care „și-au ars lenjeria intimă în timpul unui concurs de frumusețe «Miss America» ce a avut loc
recent în Atlantic City“.

Incidentul a devenit acum un exemplu grăitor pentru modul în care se nasc miturile contemporane.

CE CULOARE ARE UNIVERSUL?


a) Negru cu pete argintii

b) Argintiu cu pete negre

c) Verde-deschis
d) Bej

Oficial, este bej.

în 2002, după ce au analizat lumina de la 200 000 de galaxii, receptată de observatorul australian Galaxy Redshift
Survey, oamenii de știință americani de la Universitatea Johns Hopkins au ajuns la concluzia că universul este
verde-deschis. Nu este negru cu pete argintii, așa cum ni se pare.

La câteva săptămâni după anunțul trimis Societății Americane de Astronomie, cercetătorii au fost nevoiți să
recunoască faptul că s-au înșelat, iar culoarea universului este de fapt gri-maroniu.

încă din secolul al XVII-lea, unele dintre cele mai luminate minți ale omenirii s-au întrebat de ce este cerul negru în
timpul nopții. Dacă universul este infinit și conține un număr infinit de stele uniform distribuite, ar trebui să existe o
stea oriunde ne uităm, iar cerul ar trebui să fie noaptea la fel de luminat ca ziua.

Acest fenomen este cunoscut sub numele de Paradoxul Olbers, după numele astronomului german Heinrich Olbers,
care s-a ocupat de acest lucru (nu pentru prima dată) în 1826.

Nimeni nu a găsit încă un răspuns pentru această dilemă. Poate există un număr finit de stele sau poate că lumina
celor mai îndepărtate dintre ele nu a ajuns încă la noi. Explicația lui Olbers este că - la un moment dat în trecut - nu
toate stelele străluceau și ceva le-a făcut să se aprindă.

în poemul său profetic, scris în proză, Eureka (1848), Edgar Allan Poe este primul care sugerează că lumina celor
mai îndepărtate stele nu a ajuns încă la noi.

în 2003, aparatul de filmat Ultra Deep Field Camera de la telescopul spațial Hubble a fost îndreptat spre locul care
părea cel mai gol pe cerul nopții, iar filmul a fost expus timp de un milion de secunde (aproximativ 11 zile).

Imaginile pe care le-a surprins arată zeci de mii de galaxii necunoscute, fiecare dintre ele fiind alcătuită din sute de
milioane de stele, care se întind până în cele mai îndepărtate colțuri ale universului.

CE CULOARE ARE PLANETA MARTE?


Cafeniu-deschis.

Sau maro. Sau portocaliu. Poate kaki cu pete de roz-pal.

Una dintre cele mai cunoscute trăsături ale planetei Marte este culoarea ei roșie care apare pe cerul nopții. Acest
aspect roșiatic este consecința prafului din atmosfera planetei. Suprafața ei spune însă o altă poveste.

Primele imagini de pe Marte au fost trimise de Viking I, la șapte ani după ce Neil Armstrong a pus piciorul pe Lună.
Ele înfățișează un ținut pustiu, de culoare roșie, presărat cu stânci întunecate, exact așa cum ne-am imaginat.

LLOYD &

Acest lucru i-a determinat pe adepții teoriei conspirației să spună că NASA a falsificat imaginile ca să le confere un
caracter familiar.

Aparatele de filmat de pe cele două sonde spațiale Viking, care au ajuns pe Marte în 1976, nu au filmat în culori.
Imaginile digitale au fost captate în scara de griuri (termenul tehnic pentru alb și negru) și trecute apoi prin trei filtre
de culori.

Adaptarea acestor filtre în așa fel încât să redea o imagine în culori cât mai apropiată de realitate este o misiune
extrem de delicată, deopotrivă artă și știință. Pentru că nimeni nu a ajuns pe Marte, nu avem de unde să știm ce
culoare are cu adevărat aceasta planetă.
în 2004, New York Times afirma că primele imagini în culori ale planetei Marte aveau niște nuanțe exagerate de
roz, dar retușările ulterioare au scos la iveală faptul că suprafața planetei are o culoare cafeniu-deschis.

Sonda spațială Spirit trimisă de NASA operează pe Marte de doi ani. Ultimele imagini publicate dezvăluie un peisaj
de culoare maroniu-verzui, cu stânci gri-albastre și cu terenuri nisipoase de culoarea somonului.

Probabil nu vom afla adevărata culoare a planetei Marte până nu vom ajunge acolo.

în 1887, astronomul italian Giovanni Schiaparelli a spus că a văzut pe Marte linii drepte și lungi, pe care le-a numit
canali - „canale“. Acest termen a fost tradus în mod greșit cu sensul de canale făcute de mâna omului, lucru care a
făcut să se vorbească despre o civilizație marțiană dispărută.

Cercetătorii cred că exista apă pe Marte sub formă de vapori și de gheață în calotele polare, dar - în ciuda
telescoapelor puternice - nu s-a descoperit nici o urmă a „canalelor“ lui Schiaparelli.

Echivalentul în arabă al planetei Marte este Cairo sau al-Qâhirah.

CE CULOARE ARE APA?


Apa este incoloră - acesta este răspunsul standard; este „limpede“ sau „transparentă“, iar marea pare albastră din
cauza reflectării cerului în apă.

Greșit. Apa este într-adevăr albastră. Este o nuanță foarte palidă, dar este albastră. Vă puteți convinge de asta în
natură privind într-o gaură adâncă formată în zăpadă sau printr-o cascadă înghețată. Dacă ați umple cu apă o piscină
adâncă, de culoare albă, și v-ați uita prin ea, ați vedea că apa este albastră.

Această nuanță palidă de albastru nu explică motivul pentru care uneori apa capătă tonuri izbitor de albastre atunci
când ne uităm la ea, nu prin ea. Culoarea pe care o reflectă cerul joacă, de asemenea, un rol foarte important. Marea
nu pare albastră într-o zi mohorâtă.

Dar nu toată lumina pe care o vedem este reflectată de suprafața apei; o parte vine de dedesubt. Cu cât apa este mai
impură, cu atât pare mai colorată.

în mări și lacuri, apa conține o concentrație mare de plante microscopice și alge. Râurile și iazurile conțin
o concentrație mare de pământ și alte corpuri solide.

Toate aceste particule reflectă și împrăștie lumina în timp ce aceasta se întoarce la suprafață, creând astfel varietatea
uriașă de culori pe care le vedem. Acest fenomen explică motivul pentru care uneori Marea Mediterană ni se pare
verde în ciuda faptului că cerul este de un albastru pur.

CE CULOARE AVEA CERUL ÎN GRECIA ANTICĂ?


Semăna cu bronzul. în greaca veche, nu există un echivalent pentru cuvântul „albastru".

Cele mai apropiate cuvinte - glaukos și kyanos -exprimă intensitatea luminii și a întunericului, nu descriu culoarea
albastră.

Poetul grec Homer menționează pe tot parcursul poemelor sale Iliada și Odiseea doar patru culori traduse
aproximativ cu sensul de „negru", „alb", „galben-verzui" (care descrie mierea, seva și sângele) și „roșu-închis".

Când Homer spune că cerul este „ca bronzul", se referă la intensitatea lui, la strălucirea lui asemănătoare cu cea a
unui scut, nu la culoarea bronzului. Folosind aceeași metodă, el percepe vinul, marea și oile ca având toate aceeași
culoare - roșu-închis.

Aristotel identifică șapte nuanțe de culori, derivate din negru și alb, dar acestea reprezintă grade de intensitate, nu
culori în sine.

Un fapt interesant este acela că un grec care a trăit acum 2 500 de ani și sondele spațiale trimise de NASA pe Marte
în 2006 abordează culorile în același fel.

Bazându-se pe principiul lui Darwin, s-a emis teoria potrivit căreia retina grecilor nu se dezvoltase îndeajuns pentru
a percepe culorile, dar cercetătorii au ajuns acum la concluzia că ei grupau obiectele în funcție de calitățile lor, nu de
culori. Astfel, un cuvânt care pare să indice culoarea „galben“ sau „verde-deschis“ se referă de fapt la un lucru
fluid, proaspăt și viu și este folosit pentru a descrie sângele, seva umană.

Acest fapt nu este deloc inedit, așa cum ați putea crede. în Papua-Noua Guinee, există mai multe limbi decât în
oricare alt loc din lume, dar - în afară de distincția pe care o fac între lumină și întuneric -multe dintre ele nu au
corespondent pentru culori.

Galeza clasică nu are echivalente pentru „maro", „gri", „albastru“ sau „verde“. Spectrul culorilor este divizat într-un
mod cu totul diferit. Un cuvânt (glas) acoperă o parte din culoarea verde; un alt cuvânt -restul de verde, albastru și o
parte din culoarea gri; un al treilea cuvânt „se ocupă“ de restul de gri și de cea mai mare parte de maro.

în galeza modernă, cuvântul glas înseamnă „albastru", dar în rusă există două cuvinte pentru „albastru“ - goluboi și
sinii - traduse în general prin „albastru-deschis“ și „albastru-închis". Pentru ruși, însă, ele sunt două culori distincte,
nu două nuanțe ale aceleiași culori.

Toate limbile își dezvoltă în același fel termenii care desemnează culorile. După negru și alb, a treia culoare care „ia
naștere“ este întotdeauna roșu, a patra și a cincea sunt verde și galben (indiferent de ordine), a șasea este albastru, iar
a șaptea este maro. în

LLOYD &

galeză, nu există nici acum un corespondent pentru culoarea maro.

CÂT DIN SUPRAFAȚA PĂMÂNTULUI 0 REPREZINTĂ APA?


Șapte zecimi din suprafața Pământului este acoperită de apă, dar apa reprezintă doar a cincizecea parte din 1% din
masa planetei.

Pământul este uriaș - cântărește aproape 6 milioane de trilioane și trilioane de kg. Jumătate din această masă se află
în mantaua inferioară, stratul de lavă care începe la o adâncime de 660 km sub scoarța pământului. Chiar și pe
scoarța acoperită cu apă, masa pământului este de 40 de ori mai mare decât cea a oceanelor.

Un experiment japonez, descris în revista Science în 2002, sugerează că ar exista de cinci ori mai multă apă
dizolvată în mantaua inferioară decât pe suprafața Pământului.

Folosind presiuni de 200 000 kg pe cm și temperaturi de 1 600°C, cercetătorii au creat patru componente minerale
similare cu cele găsite în mantaua inferioară. Apoi, au adăugat apă și au măsurat cantitatea care a fost absorbită.

Dacă japonezii au dreptate, proporția de apă de pe Pământ trebuie revizuită - ajungând până la 0,1%.

„Cât de nepotrivit este să numim această planetă

Pământ când ea este în mod evident un Ocean!"

ARTHUR C. CLARKE

ÎN CE DIRECȚIE SE SCURGE APA DIN BAIE?


a) în sensul acelor de ceasornic

b) în sensul opus acelor de ceasornic

c) Direct în gura de scurgere

d) Depinde

Depinde. Concepția generală potrivit căreia forța Coriolis, creată de rotația Pământului, este cea care determină
scurgerea apei din baie sub formă de spirală este greșită.

Deși această forță influențează fenomene naturale precum tornadele și curenții oceanelor, este prea slabă ca să aibă
vreun efect asupra instalațiilor casnice. Direcția în care se scurge apa este determinată de forma căzii, de direcția în
care a fost umplută cu apă și de vârtejurile create în timpul spălării sau în momentul în care a fost scos dopul.

Dacă ați avea o cratiță perfect simetrică, dotată cu o gură mică de scurgere și cu un dop pe care l-ați putea scoate fără
să tulburați apa (care trebuie lăsată timp de o săptămână în recipientul respectiv ca să devină complet statică), atunci
ar fi posibil să detectăm un efect al forței Coriolis. în acest caz, apa s-ar scurge în sensul opus acelor de ceasornic în
emisfera nordică și în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică.

Serialul realizat de Michael Palin - Pole-to-Pole - a conferit ceva credibilitate acestui mit. Realizatorii au prezentat în
film un actor din Nanyuki, Kenya, care și-a propus să demonstreze efectul forței Coriolis în fiecare emisferă, dar,
chiar dacă am presupune că acest efect a existat într-adevăr, apa a urmat exact direcția opusă.
CE STOCHEAZĂ CĂMILELE ÎN COCOAȘELE LOR?
Grăsime.

Cămilele nu stochează apă în cocoașe, ci grăsime, pe care o folosesc ca rezervă de energie. Apa o stochează în corp,
în special în fluxul sanguin, lucru care le ajută să evite deshidratarea.

Cămilele pot pierde 40% din greutatea corpului înainte de a resimți efectele și pot să trăiască șapte zile fără să bea
apă. Când beau apă, ajung să bea până la 225 de litri o dată.

Iată câteva lucruri interesante despre cămile, care nu au nici o legătură cu cocoașele lor:

înainte ca elefanții să devină renumiți pentru memoria lor extraordinară, vechii greci credeau că animalele dotate cu
o memorie ieșita din comun erau cămilele.

Câinii de vânătoare persani - Saluki - vânau stând pe cămile. Ei se așezau pe gâtul cămilelor, de unde pândeau
căprioarele, sărind cu dexteritate în momentul în care vedeau una. Saltul pe care îl poate face un câine Saluki ajunge
până la 6 metri înălțime.

în 1977, în Zoo Vet, David Taylor observa un lucru interesant: „Antipatia pe care o resimt cămilele față de oameni
poate să aibă aceleași consecințe ca o oală sub presiune, când capacul sare practic în aer. Reacția cămilelor poate fi
devastatoare." Stăpânul cămilei o liniștește dându-i haina pe care o poartă. „Cămila sfâșie haina - o calcă în picioare,
o mușcă și o rupe cu ură. După ce își potolește mânia, omul și cămila trăiesc din nou în deplină armonie."

La cursele de cămile din Emiratele Arabe Unite, copiii-jocheu au fost înlocuiți cu roboții-jocheu. Acești călăreți
mânuiți de la distanță au apărut în urma unei legi care interzice folosirea jocheilor sub șaisprezece ani. Legea a fost
dată în martie 2004 de Asociația Curselor de Cămile din Emiratele Arabe Unite.

Aceste legi sunt adesea încălcate, lucru care a dat naștere comerțului ilegal de copii. „Negustorii“ timpurilor
modeme răpesc copii mici, chiar și de patru ani, din Pakistan și îi duc în taberele arabe, unde învață să devină jochei.
Singura condiție pe care trebuie s-o îndeplinești ca să devii jocheu este să nu fii prea gras și să țipi cât poți de tare
(acest lucru stimulează cămilele).

Celebra replică din Evangheliile după Matei, Marcu și Luca - „Este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea
unui ac decât pentru un om bogat să ajungă în împărăția Domnului“ - este probabil o traducere greșită, cuvântul în
aramaică gamta, care înseamnă „frânghie groasă“, fiind confundat cu gamla, care înseamnă „cămilă“.

Așa, versetul capătă mai mult sens și le oferă celor bogați puțină alinare.

DE UNDE SUNT ORIGINARE CĂMILELE?


Din America de Nord.

Simbolurile deșerturilor africane și arabe au origini americane.

Precum caii și câinii, cămilele s-au dezvoltat pe pajiștile din America în urmă cu 20 de milioane de ani.

în zilele acelea, ele semănau mai mult cu girafele sau gazelele decât cu animalele de povară pe care le cunoaștem și
le iubim astăzi. în urmă cu 4 milioane de ani, cămilele au traversat puntea Beringia în Asia.

Au dispărut din America de Nord în timpul ultimei Ere Glaciare și - spre deosebire de cai și câini -nu au mai revenit
niciodată acolo.

Nu se cunosc motivele pentru care speciile de cămile din America de Nord au murit. Responsabile pentru dispariția
cămilelor pot fi schimbările climatice. Acest lucru a dus la modificarea concentrației de bioxid de siliciu din iarbă.
Deoarece clima din America de Nord a devenit mai rece și mai uscată, concentrația de bioxid de siliciu s-a triplat.
Această iarbă extrem de dură a tocit chiar și dantura erbivo-relor dotate cu dinți lungi, iar caii și cămilele au murit
treptat de foame, nemaiputând să mestece hrana.

Există, de asemenea, dovezi potrivit cărora aceste specii deja slăbite - în încercarea lor de a ajunge în Asia,
zădărnicită de dispariția punții Beringia în urmă cu 10 000 de ani - au fost exterminate de vânătorii umani.

DE UNDE VINE NUMELE AMERICII?


Nu de la negustorul și cartograful italian Amerigo Vespucci, ci de la numele lui Richard Ameryk, un negustor galez,
foarte bogat, din Bristol.

Ameryk a fost sponsorul principal al celei de a doua călătorii transatlantice a lui John Cabot - acesta este numele
englezesc al navigatorului italian Giovanni Caboto ale cărui călătorii efectuate în anii 1497 și 1498 le-au oferit
englezilor pretextul de a revendica mai târziu Canada. în 1484, el s-a mutat de la Genova la Londra și a fost
însărcinat de regele Henric al VII-lea să pornească în căutarea pământurilor necunoscute din Vest.

La bordul micuței sale corăbii Mathew, Cabot a ajuns pe coasta provinciei Labrador în mai 1497, devenind astfel
primul european menționat în analele istoriei care a pus piciorul pe pământul american, cu doi ani înaintea lui
Vespucci.

Cabot a întocmit harta coastei Americii de Nord din Nova Scotia până în Newfoundland. Ca sponsor principal al
călătoriei, Richard Ameryk ar fi putut să pretindă ca noile descoperiri să-i poarte numele. în calendarul orașului
Bristol din acel an, este consemnat următorul lucru: „[...] de ziua Sf. loan Botezătorul (24 iunie), a fost descoperit
pământul Americii de către negustorii din Bristowe, îmbarcați pe o corabie din Bristowe, care se numea Mathew",
lucru care demonstrează fără îndoială că așa s-au desfășurat evenimentele.

Deși manuscrisul original al acestui calendar nu a supraviețuit, există mai multe referiri la acest termen în
documentele vremii. Acum este folosit pentru prima dată numele de America, desemnându-se astfel noul continent
descoperit.

Una dintre primele hărți ale lumii care ne-au parvenit și care folosește acest nume este cea realizată de Martin
Waldseemüller în 1507, dar termenul se referă numai la America de Sud. în însemnările sale,

LLOYD &

Waldseemüller pornește de la premisa că numele este un derivat din versiunea latină a prenumelui lui Amerigo
Vespucci, care descoperise și cartografiase coasta Americii de Sud între 1500 și 1502.

Asta înseamnă că Waldseemüller nu cunoștea cu certitudine originea numelui, pe care îl văzuse probabil pe alte
hărți, cum este cea realizată de Cabot. Singurul loc unde numele de „America“ era cunoscut și folosit era Bristol - un
loc pe care francezul Waldseemüller era puțin probabil să-l fi vizitat. Un fapt semnificativ este acela că - în harta
lumii pe care a realizat-o în 1513 -a înlocuit numele Americii cu „Terra Incognita“.

Vespucci nu a ajuns niciodată în America de Nord. Britanicii au făcut toate hărțile și se ocupau cu comerțul.
Vespucci nu a folosit niciodată termenul de „America“ pentru descoperirile sale.

Și asta dintr-un motiv cât se poate de întemeiat. Țările sau continentele nou descoperite nu erau botezate după
prenumele descoperitorului lor, ci după numele de familie (ca de exemplu: Tasmania, Van Diemen’s Land sau
insulele Cook).

America ar fi devenit, așadar, „Vespucci Land" (sau Vespuccia) dacă exploratorul italian i-ar fi conferit numele său.

CÂTE STATE SUNT ÎN SUA?


Practic, sunt numai 46.

Virginia, Kentucky, Pennsylvania și Massachusetts sunt toate Commonwealth.

Acest lucru nu le conferă puteri constituționale deosebite. Ele au ales acest termen ca să-și definească statutul la
sfârșitul Războiului de Independență, în acest fel, specificau faptul că nu mai erau „colonii regale“ supuse regelui
Angliei, ci state guvernate „prin aprobarea unanimă a poporului“.

Virginia (care poartă numele reginei virgine Elisa-beta I) face parte dintre primele 13 state ale Uniunii (de aici, și
cele 13 dungi roșii de pe steagul american) și este primul stat care s-a declarat Commonwealth în 1776.

Pennsylvania și Massachusetts i-au urmat exemplul la scurt timp, iar Kentucky, care a fost inițial un ținut din
Virginia, a devenit Commonwealth în 1792.

Există, de asemenea, și peste ocean două state care fac parte din Commonwealth-ul american. în iulie 1952, insula
Porto Rico din Marea Caraibelor și-a elaborat propria Constituție, declarându-și statutul de Commonwealth al
Statelor Unite. Insulele Marianelor de Nord din Oceanul Pacific au făcut același lucru în 1975. Nici unul dintre ele
nu este stat american.

CINE A FOST PRIMUL PREȘEDINTE AMERICAN?


Peyton Randolph.

El a fost primul dintre cei 14 președinți pre-Washington ai Congresului Continental sau ai „Congresului întrunit al
Statelor Unite“.

Congresul Continental era un birou de dezbateri, alcătuit din cele 13 colonii, unde
reprezentanții 152 ;CHNLLOYD&]O»^iTCHINSON acestora își formulau nemulțumirile legate de Coroana Britanică.
în timpul celei de a doua întruniri, sub conducerea lui Randolph, s-a ajuns la concluzia că Anglia a declarat război
coloniilor, motiv pentru care s-a luat hotărârea înființării armatei continentale, comandant suprem fiind numit
George Washington.

Succesorul lui Randolph, John Hancock, a prezidat ședința de redactare a Declarației de Independență față de Marea
Britanie, în care Congresul își arogă dreptul de a guverna cele 13 colonii.

Peyton a fost urmat de 13 președinți până la 30 aprilie 1789, când triumfătorul George Washington a fost desemnat
președintele Statelor Unite ale Americii independente.

„Democrația înseamnă doi lupi și un miel care votează meniul pe care îl vor servi la masă. Libertatea este un miel
bine înarmat care contestă votul."

BENJAMIN FRANKLIN

DIN CE ERA FĂCUTĂ PLACA DENTARĂ

A LUI GEORGE WASHINGTON?


Din fildeș de hipopotam.

Washington a suferit toată viața din cauza dinților. John Adams afirmă că i-a pierdut din cauza faptului că spărgea în
dinți nuci braziliene, deși istoricii moderni sugerează că de vină ar putea fi oxidul de mercur ce i-a fost administrat
pentru tratarea unor boli precum variola și malaria.

Primul dinte l-a pierdut la vârsta de douăzeci și doi de ani, iar când a devenit președinte mai avea doar unul singur.
A purtat câteva plăci dentare, patru dintre ele realizate de dentistul John Greenwood.
Contrar credinței populare, nici una dintre aceste plăci nu era din lemn. Proteza dentară, confecționată în momentul
în care a devenit președinte, a fost realizată din fildeș de elefant și hipopotam, susținută de arcuri fabricate din aur.
Fildeșul de hipopotam era folosit la baza plăcii dentare, în care se introduceau apoi dinți umani, dar și bucăți din
dinți de cal și măgar.

Problemele dentare i-au provocat multă suferință lui Washington, care apela adesea la laudanum ca să-și aline
durerile. Chinurile pe care le îndura se citesc pe chipul lui în portretele sale - chiar și pe cel de pe bancnota de un
dolar.

Imaginea președintelui vădit stânjenit din cauza protezei realizate din dinți de hipopotam, imagine promovată în
tablourile lui Gilbert Stuart, este considerată exagerată, cu atât mai mult cu cât artistul nu se înțelegea bine cu
Washington.

Până la inventarea materialelor sintetice din timpurile modeme, plăcile dentare erau realizate din dinți umani, dar
aceștia erau o marfă rară. în plus, ei puteau să cadă dacă erau cariați sau dacă fostul „proprietar“ suferise de sifilis.

Cea mai bună sursă de dinți pentru plăcile dentare o reprezentau oamenii care mureau la o vârstă fragedă (și care nu
suferiseră de nici o boală). Cel mai bun loc unde puteai găsi dinți era câmpul de luptă.

Unul dintre aceste câmpuri de luptă a fost cel de la Waterloo: 50 000 de oameni și-au pierdut viața în bătălie, iar
dinții le-au fost extrași pentru „piața“ dentară. Mult timp după aceea, plăcile dentare erau numite „dinții de la
Waterloo“, chiar dacă proveneau din alte surse.

Dinții umani au continuat să fie folosiți la fabricarea protezelor dentare până în 1860, când Războiul Civil din
America a furnizat „provizii“ suficiente.

Dinții falși artificiali au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea. Celuloidul a fost unul dintre primele materiale
folosite, deși nu s-a bucurat de un succes răsunător.

Dinții din celuloid aveau gustul asemănător cu mingile de ping-pong și se topeau dacă ai fi băut ceai fierbinte (vezi
pag. 186).

CE LE FÀCEA BUFFALO BILL BIVOLILOR?


Nimic. Nu există bivoli în America de Nord. Dar a ucis foarte mulți bizoni - 4 280 în mai puțin de 18 luni.

Cuvântul buffalo („bivol“) este adesea confundat cu „bizon“. Specia de bizoni din America de Nord (Bison bison)
nu este înrudită cu nici o specie de bivoli - nici cu cel indian (Bubalus), nici cu cel african (Synceros). Strămoșii lor
comuni au murit cu șase milioane de ani în urmă.

Populația de bizoni a scăzut de la 60 de milioane în secolul al XVII-lea la câteva sute la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Doar 50 000 de bizoni mai pasc astăzi pe pajiști. Hibrizii obținuți din împerecherile dintre bizoni și vaci sunt
crescuți pentru came și se numesc cattalo sau beefalo. Tații sunt boii din cirezile de vite, iar mamele sunt femelele de
bizon. Puii născuți din împerecherea dintre un mascul de bizon și o vacă sunt prea mari, iar nașterea prezintă
foarte mulți factori de risc pentru vacă.

William Frederick Cody „Buffalo Bill“, vânător, luptător împotriva indienilor și actor, s-a înscris în Pony Express -
legendarul serviciu poștal din Vestul Sălbatic - la vârsta de paisprezece ani, răspunzând unui anunț care spunea:
„CÀUTÀM tineri zvelți, dar vânjoși, care să nu depășească optsprezece ani. Trebuie să stăpânească arta călăriei și să
accepte să-și riște viața în fiecare zi. Preferăm orfani. Salariu: 25 de dolari pe săptămână.“

Pony Express și-a desfășurat activitatea doar 19 luni, fiind înlocuit cu serviciile căilor ferate. în 1867, Cody a fost
angajat să vâneze bizoni ca să asigure hrana echipelor de muncitori constructori ai companiei de căi ferate Kansas
Pacific Railroad. Aici a realizat uluitoarea sa performanță, demonstrân-du-și talentul de vânător.
Spectacolul său Wild West Show s-a desfășurat între anii 1883 și 1916 și s-a bucurat de foarte multă popularitate. în
timpul turneului prin Europa, chiar regina Victoria a asistat la spectacolele sale. Când a murit în 1917 - chiar dacă
Primul Război Mondial nu se încheiase - Cody a fost omagiat de personalități precum regele Angliei, împăratul
Germaniei și președintele american Woodrow Wilson.

Deși specificase în testamentul său faptul că dorea să fie înmormântat în apropierea orașului Cody din Wyoming (pe
care îl fondase), soția lui a declarat ca - pe patul de moarte - soțul ei s-a convertit la catolicism, motiv pentru care a
cerut să fie îngropat în Lookout Mountain, lângă Denver.

în 1948, divizia din Cody a Legiunii Americane a oferit un premiu de 10 000 de dolari pentru aducerea rămășițelor
lui Buffalo Bill în orașul lor, lucru care i-a determinat pe cei din divizia Denver să păzească mormântul cu vigilență.

Securea războiului a fost îngropată abia în 1968, când cei din Lookout Mountain (Denver) și cei din Cedar Mountain
(Cody) au fumat pipa păcii, în timp ce spiritul lui Cody a fost transportat simbolic de la un munte la altul pe spatele
unui cal alb.

UNDE A FOST INVENTAT BASEBALLUL?


în Anglia.

Baseballul (inițial, s-a scris base ball) a fost inventat în Anglia și a fost pentru prima oară descris în 1744 în volumul
A Little Pretty Pocket Book. Cartea se bucura de foarte multă popularitate în Anglia și a fost publicată ulterior și în
America în 1762.

Baseballul nu se bazează pe regulile jocului rounders'1, descris pentru prima dată abia în 1828 în cea de a doua ediție
a volumului The Boy's Own Book. Prima mențiune despre rounders apare în Statele Unite în 1834 în cartea lui
Robin Carver - The Book of Sports. El recunoaște ca sursă de inspirație volumul The Boy's Own Book, dar numește
jocul base ball sau goal ball.

în primul capitol din cartea Northanger Abbey, scrisă în 1796, se spune că tânăra eroină a romanului, Catherine
Morland, preferă „cricketul, baseballul, călăria și călătoriile prin țară în locul cărților“.

Autoritățile americane din lumea baseballului erau atât de disperate din cauza originii non-america-ne a jocului încât
- în 1907 - au scornit o minciună sfruntată. într-un raport referitor la originile jocului întocmit la cererea consiliului
director al ligii de baseball, autoritățile au avansat ideea că jocul a fost inventat de generalul și eroul Războiului
Civil Abner Doubleday, din Cooperstown, New York, în 1839.

Și astfel s-a născut o legendă. în ciuda dovezilor incontestabile potrivit cărora oamenii practicau jocuri asemănătoare
cu baseballul pe tot cuprinsul Americii puritane și în ciuda faptului că Doubleday nu a vizitat niciodată orașul
Cooperstown și nici nu a făcut vreodată vreo referire la baseball în jurnalele sale, americanii continuă să creadă și
astăzi în această legendă. Și astfel, zicala „Nu Abner Doubleday a inventat baseballul, ci baseballul l-a inventat pe
Abner Doubleday" se adeverește.

Dacă ar trebui să recunoaștem meritul cuiva pentru inventarea jocului modem în Statele Unite, acesta i-ar reveni lui
Alexander Cartwright, un librar din Manhattan. El lucrase ca pompier voluntar, iar în 1842 a fondat Knickerbocker
Baseball Club (Clubul de ba-sebaball al newyorkezilor) după numele companiei de pompieri Knickerbocker Fire
Engine Company.

împreună cu alți pompieri, Cartwright juca baseball pe un teren situat între străzile 47 și 27. Regulile jocului modem
se bazează pe regulile inventate de ei, iar Cartwright este primul care a făcut schița terenului în formă de diamant.

în 1938, Cartwright și-a ocupat în sfârșit locul printre stelele jocului de baseball în Hall of Fame.

CARE ERA NUMELE ADEVĂRAT AL LUI BILLY THE KID?


a) William H. Bonney

b) Kid Antrim

c) Henry McCarty

d) Brushy Bill Roberts

Billy the Kid s-a născut în New York City și a fost botezat Henry McCarty. William H. Bonney era unul dintre
numele sale de împrumut, cel pe care l-a folosit în momentul în care a fost condamnat la moarte.

Deși l-a născut în New York City, mama lui, Catherine, rămasă văduvă, s-a stabilit apoi, împreună cu Henry și
fratele său Joe, în Wichita, Kansas, în 1870. Era un loc sălbatic, centrul negoțului cu vite. „în Wichita, conform unui
ziar al vremii, pistoalele sunt la fel de dese ca murele."

în noiembrie 1870, orașul avea 175 de clădiri și o populație de aproape 800 de suflete. Doamna McCarty era bine
cunoscută în oraș pentru spălătoria sa manuală de pe North Main Street. Familia s-a mutat mai târziu în Santa Fe,
New Mexico, unde mama lui Billy s-a căsătorit cu William Antrim, un colonist.

în deșertul din New Mexico, Billy a început să fure vite, câștigându-și renumele de pistolar. în 1879, cu, se pare, 17
morți la activ, i s-a oferit o amnistie din partea guvernatorului statului New Mexico, Lew Wallace, celebrul autor al
lui Bcn Hur, cel mai bine vândut roman american din secolul al XIX-lea.

Billy s-a predat, apoi s-a răzgândit și a fugit din închisoare. A fost urmărit și ucis în cele din urmă de Pat Garrett în
1881, nu înainte însă de a trimite o serie de scrisori prin care îl implora pe Wallace să-și onoreze promisiunea de
amnistiere. Ele au rămas însă fără răspuns.

în ciuda ordinului oficial de execuție, au existat povești care spuneau că Billy the Kid a supraviețuit. în 1903,
succesorul lui Wallace în postul de guvernator al statului New Mexico a redeschis cazul pentru a stabili dacă Billy
murise într-adevăr și dacă merita să fie iertat. Investigațiile nu au fost finalizate niciodată.

în 1950, un individ cunoscut sub numele de „Brushy Bill Roberts“ - unul dintre protagoniștii spectacolului Wild
West Show, organizat de Buffalo Bill, ucigașul de bizoni - a murit pretinzând că el era adevăratul Billy the Kid.

Se spune că Billy the Kid este personajul real care a fost cel mai des portretizat în filme; el apare în cel puțin 46 de
producții cinematografice.

Numele Carty/Antrim/Bonney au fost asociate cu Billy the Kid abia la sfârșitul vieții sale. Până atunci, a fost
cunoscut pur și simplu ca Billy the Kid.

tnt, „u bAlTCHINSON

160 J0hn LLOYD &

„Poți obține mai multe lucruri cu o vorbă bună și cu un pistol decât doar cu vorba bună."

AL CAPONE

PENTRU CE TREBUIE SÄ-I MULȚUMIM

LUI THOMAS CRAPPER?


a) Pentru canalele de scurgere

b) Pentru showroom-ul cu săli de baie


c) Pentru supapele cu flotor

d) Pentru toaletele dotate cu bazine de apă

Pentru toate, cu excepția ultimului răspuns.

Thomas Crapper (1836-1910) a fost un instalator londonez, care deține nouă brevete pentru îmbunătățirea canalelor
de scurgere, sistemului de canalizare, îmbinării de conducte și - lucrul cel mai important - pentru inventarea
supapelor cu flotor.

Ideea sa inovatoare de a înființa un showroom în Chelsea s-a bucurat de un succes răsunător, deși se spune că
femeile au leșinat văzând expozițiile de izmene și lenjerie intimă. Compania Crapper's, de pe King’s Road, fondată
de nepotul său, George, s-a închis abia în 1966.

Crapper & Co. a primit patru împuterniciri regale. Când prințul de Wales (ulterior Edward al VII-lea) a cumpărat
reședința de la Sandringham în 1880, compania Crapper s-a ocupat de instalațiile sanitare.

în lucrarea sa Flushed with Pride (1969), Wallace Reyburn susține că Thomas Crapper a inventat toaleta dotată cu
bazin de apă, că a fost înnobilat și a fost menționat în Encyclopaedia Britannica. Așa cum v-ar spune orice instalator,
nimic din toate acestea nu este adevărat.

Deși „Dispozitivul fără supape care oprește căderea apei“ inventat de Crapper reprezintă într-adevăr bazinul de apă
al toaletelor modeme, brevetul nu îi aparține: invenția a fost înregistrată de un oarecare domn Alfred Giblin în 1819.

Prima toaletă dotată cu bazin de apă a fost descoperită în China în anul 2000 în palatul unui rege din dinastia Han
(206 î.Hr.-220 d.Hr.). Este o toaletă din piatră dotată cu scaun, mâner de sprijin și un sistem de conducte pentru
spălarea closetului. Probabil că primul WC modem a fost inventat în 1592 de sir John Harington, finul reginei
Elisabeta I.

în ceea ce privește ideea potrivit căreia numele lui Crapper stă la originea cuvântului care înseamnă „toaletă“ în
argou poate fi veridică. Acest cuvânt apare pentru prima dată abia în 1930. Termenul crap (care în prezent înseamnă
„a defeca“) datează din 1440, dar însemna chaff („resturi, rămășițe“). în vorbirea curentă, el nu se mai folosește cu
acest sens, dispărând din vocabular în 1600. Oamenii din epoca victoriană nu ar fi înțeles sensul cuvântului crapper
și cu atât mai puțin l-ar fi considerat „nostim“.

Coloniștii englezi - spune legenda - au dus cuvântul în America, unde a căpătat sensul vulgar pe care îl cunoaștem
astăzi. Când soldații americani au ajuns în Anglia în Primul Război Mondial, au văzut că toate toaletele aveau
inscripționat pe ele termenul

Crapper, lucru care i-a amuzat și i-a determinat să-l adopte în vocabularul lor.

Wallace Reyburn a mai publicat o carte -Bust-Up: The Uplifting Tale of Otto Titzling (1971), o lucrare de ficțiune
ridicolă, care vorbește despre așa-zisul inventator al sutienului.

CARE ERA AL TREILEA NUME DE BOTEZ AL LUI MOZART?


Wolfgang.

Numele său întreg era Johann Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart. El își spunea adesea Wolfgang Amade
(nu Amadeus) sau Wolfgang Gottlieb. „Amadeus“ este echivalentul latinesc al cuvântului Gottlieb care înseamnă
„iubirea lui Dumnezeu“.

Printre alte nume de botez interesante, le menționăm pe următoarele: Richard Tiffany Gere, Rupert Chawney
Brooke, William Cuthbert Faulkner și Harry S. Truman, unde inițiala „S“ nu provine de la nici un nume, în ciuda
punctului care o însoțește.
Se pare că părinții lui Truman nu au ajuns la o înțelegere referitoare la numele pe care avea să-l poarte copilul lor:
Anderson Shipp Truman sau Solomon Young, așa cum îi chema pe bunicii lui.

în ceea ce privește „demonii“ semnelor de punctuație, vă atragem atenția asupra regulilor de ortografie prezente în
The Chicago Manual of Style: „Toate inițialele din cadrul unui nume trebuie urmate - pentru o mai bună logică și
ușurință în exprimarea scrisă - de un punct, chiar dacă nu sunt abrevieri ale numelor.“

CARE ESTE ISTORIA NUMELUI ORAȘULUI NOME

DIN ALASKA?
a) Se datorează unei greșeli

b) Este menit să atragă norocul: „Nome“ este un spiriduș din credința popoarelor din Alaska

c) Poartă numele exploratorului scoțian sir Horace Nome (1814-1872).

d) Reprezintă un salut al poporului inuit: Nome nome („Aici este locul tău!“)

Numele este urmarea unei greșeli de ortografie, în 1850, echipajul unei corăbii britanice a obser

vat existența unei bucăți proeminente de pământ din Alaska, ce nu purta nici un nume. Unul dintre ofițerii navei a
scris în grabă cuvântul Name? („nume“) lângă locul care indica pe hartă locul respectiv. Când harta a fost copiată la
sediul Marinei Militare Britanice, cartograful a copiat greșit cuvântul și a scris numele noului pământ descoperit
ca fiind „Capul Nome“.

în 1899, locuitorii din Nome au încercat să schimbe numele orașului lor în Anvil City, dar serviciile poștale din
Statele Unite s-au opus pe motiv că ar putea fi confundat cu orașul Anvik, aflat în vecinătate, așa că orașul se
numește și astăzi Nome.

Și - așa cum ne reamintește site-ul comunității orașului (www.nomealaska.org) - „Nu există un alt loc la fel ca
Nome.“

CUM SE NUMEȘTE CAPITALA THAILANDEI?


Grung Tape.

Numele obișnuit al orașului, care înseamnă „Orașul îngerilor" (la fel ca Los Angeles), este o abreviere a numelui
oficial, care este cea mai lungă denumire a unui oraș din lume.

Numai străinii ignoranți îi spun Bangkok, termen care nu mai este folosit în Thailanda de peste 200 de ani. în cazul
europenilor (și al tuturor enciclopediilor lor), să susții că numele capitalei Thailandei este Bangkok este ca și cum l-
ai auzi pe un thailandez spunând că numele capitalei Marii Britanii este Billingsgate sau Winchester.

Grung Tape (așa cum se pronunța) se scrie de obicei Krung Thep.

Bangkok a fost numele unui orășel de pescari, care a existat aici înainte ca regele Rama I să mute capitala în aceste
locuri în 1782, să construiască un oraș și să-i schimbe denumirea.

Numele oficial al capitalei Krung Thep este Krungthep Mahanakhon Amom Rattanakosin Ma-hintara Yudthaya
Mahadilok Pohp Noparat Rajatha-nee Bureerom Udomrajniwes Mahasatam Amom Pimam Avaltamsatit Sakatattiya
Visanukram Prăsit.

în thailandeză, acest cuvânt se scrie legat și este alcătuit din 152 de litere sau 64 de silabe.
Traducerea sa ar suna cam așa: „Marele Oraș al îngerilor, tezaurul suprem al bijuteriilor divine, marele tărâm ce nu
poate fi cucerit, ținutul vast și proeminent, splendida capitală regală a celor nouă nestemate nobile, reședința și
marele palat al regilor, adăpostul divin și sălașul spiritelor reîncarnate.“

Prima parte a numelui Bangkok este cuvântul bang, des întâlnit în thailandeză, care înseamnă „sat“. Cea de a doua
parte se pare că provine dintr-un cuvânt antic thailandez - makok - care denumește un fruct (fie măsline, fie prune,
sau un amestec dintre cele două fructe). Așadar, Bangkok înseamnă „Satul Măslinelor“ sau „Satul
Prunelor“. Nimeni nu pare să știe cu certitudine care este varianta corectă - și nici nu pare să-i pese cuiva de acest
lucru.

Krung Thep (sau Bangkok, dacă vreți) este singurul oraș din Thailanda. Este de aproape 40 de ori mai mare decât
cel mai mare oraș din topul orașelor mari ale lumii.

CARE ESTE CEL MAI MARE ORAȘ DIN LUME?


a) Mexico City (Ciudad de Mexico)

b) Säo Paolo

c) Mumbai

d) Honolulu

e) Tokyo

Honolulu, deși este o întrebare-capcană.

Conform unei legi a statului Hawaii, orașul și districtul Honolulu sunt unul și același lucru. Districtul nu include
doar restul insulei Oahu, ci și restul insulelor din nord-vestul statului Hawaii, care se întind pe o suprafață de 2 400
km în Pacific.

Asta înseamnă că Honolulu acoperă cea mai mare suprafață din lume - 5 509 km pătrați - în ciuda faptului că
populația sa numără doar 876 156 de suflete. 72% din oraș este acoperit de apa mării.'

Cel mai dens populat oraș din lume este Mumbai (fostul Bombay), unde 12,8 milioane de oameni trăiesc pe o
suprafață de 440 km pătrați: 29 042 de oameni pe km pătrat. Dacă ar fi să includem întreaga suprafață a unei
metropole, atunci orașul cel mai dens populat este Tokyo, unde 35,2 milioane de oameni trăiesc pe o suprafață de 13
500 km pătrați.

Honolulu este capitala statului Hawaii, dar nu se află pe insula Hawaii. Este situat pe insula Oahu, care este mult mai
mică, dar mult mai dens populată. Populația din Hawaii este cea mai izolată din lume, locuind pe o insulă.

Insulele arhipelagului hawaiian sunt vârfurile celor mai înalți munți din lume. Hawaii este singurul stat din SUA
unde se cultivă cafea. Peste o treime din producția de ananas provine din Hawaii, iar locuitorii sunt cei mai mari
consumatori de conserve de came marca Spam, „devorând“ 7 milioane de conserve pe an.

Popularitatea conservelor Spam este misterioasă, dar se datorează probabil prezenței masive a soldați-lor americani
în timpul războiului și faptului că - în timpul unui uragan - conservele de came sunt extrem de comode. Conservele
de orez prăjit marca Spam sunt un produs culinar des întâlnit în Hawaii.

Căptanul Cook a descoperit insulele Hawaii în 1778 și le-a redenumit insulele Sandwich în memoria sponsorului
său, contele de Sandwich. Cook a fost ucis în Hawaii în 1779.

La începutul secolului al XIX-lea, insulele au devenit cunoscute sub numele de Regatul Hawaii. Deși a devenit
teritoriu american în 1900 și cel de al 50-lea stat în 1959, Hawaii este singurul stat american care arborează încă
drapelul britanic.
CARE ESTE CEA MAI MARE STRUCTURA REALIZATA

VREODATĂ DE MÂNA OMULUI?


Printre răspunsurile greșite menționăm Marea Piramidă, Marele Zid Chinezesc și (pentru atotștiutori) Tumul
Mubarak al-Kabir din Kuwait.

Răspunsul corect este Fresh Kills, groapa de gunoi de pe Staten Island, New York, deși ne place varianta lui Jimmy
Carr - Olanda.

Inaugurată în 1948, groapa de gunoi Fresh Kills (numele provine de la cuvântul olandez kil care înseamnă „râuleț“)
a devenit în curând unul dintre cele mai mari proiecte din istoria omenirii, întrecând (prin amploare) Marele Zid
Chinezesc și câștigân-du-și statutul de cea mai mare structură realizată vreodată de mâna omului.

Această structură se întinde pe o suprafață de 12 km pătrați și - când era funcțională - 20 de barje descărcau zilnic
câte 650 de tone de gunoi. Dacă Fresh Kills ar fi continuat să funcționeze, așa cum se hotărâse inițial, ar fi devenit
cel mai înalt vârf de pe coasta estică a Statelor Unite. Când activitatea atingea punctul culminant, vârful ajungea la
25 de metri, fiind mai înalt decât Statuia Libertății.

Datorită presiunilor locale, groapa de gunoi a fost închisă în martie 2001, pentru a fi redeschisă după evenimentele
tragice de la World Trade Center, când s-au adunat tone de moloz.

Acum este închisă definitiv, iar noile restricții interzic redeschiderea ei (nici o groapă de gunoi nu este permisă în
incinta orașului New York). Se lucrează acum la nivelarea și amenajarea ei pentru a deveni rezervație naturală.
Frumos!

Există probabil structuri care se întind pe suprafețe și mai mari - rețeaua de drumuri din Statele Unite ar fi una dintre
ele, nu-i așa? Sau poate Intemetul? Sau poate rețeaua prin satelit GPS? Dar groapa de gunoi Fresh Kills este cea mai
mare structură coezivă.

„Există întotdeauna ceva mai mare sau ceva mai mic."

ANAXAGORA

UNDE SE AFLĂ CEL MAI RECE LOC DIN UNIVERS?


în Finlanda.

în anul 2000, o echipă de la Universitatea de Tehnologie din Helsinki a răcit o bucată de rodiu la temperatura de o
zecime dintr-un miliard al unui grad deasupra lui zero absolut (-273°C).

Rodiul este un metal rar, folosit doar pentru producerea convertizorilor catalitici din componența mașinilor.

Următoarea poziție pe scara celor mai reci locuri din lume o ocupă Institutul de Tehnologie din Massachusetts. în
2003, o echipă condusă de Wolfgang Ketterle a produs gazul de sodiu extrem de rece.

Ketterle a câștigat Premiul Nobel pentru Fizică în 2001 pentru activitatea sa în domeniul condensatului Bose-
Einstein, o nouă stare a materiei care există doar la o temperatură apropiată de zero absolut. Când era copil, interesul
pentru știință i-a fost stârnit de jocul Lego.

Aceste temperaturi extrem de scăzute, obținute în laboratoare, sunt remarcabile. Chiar și în locuri adânci,
temperatura scade rareori sub -245°C.

Singura excepție de la regulă o constituie nebuloasa Boomerang, identificată de astronomii australieni în 1979.
Această nebuloasă seamănă cu un bumerang (sau cu un papion). Miezul ei este alcătuit dintr-o stea pe moarte, de trei
ori mai grea decât Soarele nostru.

De 1 500 de ani, nebuloasa Boomerang împrăștie gaze cosmice cu o viteză de 500 000 km pe oră. La fel cum
respirația noastră se răcește în momentul în care o dăm afară pe gură, gazele emise de nebuloasă au cu două grade
mai puțin decât spațiul în care se împrăștie. Ele ating temperatura de -27TC, cea mai scăzută temperatură înregistrată
până acum în natură.

Cea mai scăzută temperatură din sistemul solar (-235°C), măsurată în 1989 de sonda Voyager II pe suprafața unuia
dintre sateliții lui Neptun, Triton, poate fi considerată „răcoroasă“ în comparație cu temperatura de -271°C; iar cea
mai scăzută temperatură înregistrată pe pământ (-89,2°C) în Antarctica în 1983 poate fi considerată „tropicală“.

Cercetările efectuate în domeniul temperaturilor scăzute joacă un rol important în studierea super-conductorilor,
elemente care au o rezistență electrică zero, dar care funcționează numai la temperaturi foarte scăzute.

Dacă am stăpâni superconductorii, am putea să revoluționăm lumea.

Ei ar intensifica puterea computerelor, reducând masiv costurile electricității și emisiilor de gaze cu efect de seră.
Ne-ar asigura transportul gratuit și ne-ar oferi posibilitatea să pătrundem cu privirea în interiorul trupului uman fără
să ne mai expunem radiografiilor atât de periculoase. în plus, am avea șansa să folosim bomba cu microunde (E-
bomb) -arma care distruge aparatele electronice ale dușmanului fără să mai fim nevoiți să ucidem pe cineva.

CÂND S-A ÎNCHEIAT CEA MAI RECENTĂ ERĂ GLACIARĂ?


încă nu s-a încheiat.

Geografii definesc era glaciară ca fiind o perioadă din istoria Pământului caracterizată prin calote glaciare. Noi trăim
acum într-o perioadă „interglacia-ră“. Asta nu înseamnă că ne aflăm „între două ere glaciare". Cuvântul
„interglaciar“ descrie o perioadă din cadrul unei ere glaciare când gheața se retrage din cauza creșterii temperaturii.

Perioada „noastră“ interglaciară a început în urmă cu 10 000 de ani, în cea de a Patra Eră Glaciară.

Nimeni nu știe când se va încheia. Cifrele avansate referitor la durata perioadei interglaciare variază între 12 000 și
50 000 de ani (fără a lua în calcul efectele activității umane).

Cauzele fluctuațiilor nu se cunosc în totalitate. Factorii implicați ar putea fi poziția în care se află masele de pământ,
compoziția atmosferei, modificările orbitei Pământului în jurul Soarelui și poate chiar ale orbitei Soarelui în jurul
galaxiei.

„Mica Eră Glaciară“, care a început în 1500 și a durat 300 de ani, a înregistrat scăderea temperaturii din nordul
Europei până la 1°C. Acest moment a coincis cu o perioadă extrem de lentă a activității petelor solare, deși legătura
dintre cele două fenomene stârnește în continuare controverse aprinse.

în această perioadă, învelișul de gheață din regiunea arctică s-a extins atât de mult spre sud, încât eschimoșii au
reușit să ajungă de șase ori în Scoția în caiacele lor, iar locuitorii din Orkney2 s-au luptat cu un urs polar complet
dezorientat.

Cercetările efectuate recent la Universitatea Utrecht au corelat Mica Eră Glaciară cu ciuma care a bântuit Europa
între 1349 și 1349.

Scăderea dramatică a populației în întreaga Europă a contribuit la sălbăticirea fermelor părăsite, care au fost în
curând acoperite de milioane de copaci. Acest lucru a dus la absorbirea unei cantități importante de bioxid de carbon
din atmosferă, ceea ce a provocat scăderea temperaturii prin „efectul antiseră“.

CINE TRĂIEȘTE ÎN IGLUURI?


Probabil nimeni nu mai trăiește în igluuri.

Cuvântul „iglu“ înseamnă „casă“ în graiul inuit. Cele mai multe igluuri sunt fabricate din piatră sau piei de animale.

Igluurile construite din blocuri de gheață reprezentau un stil de viață specific membrilor tribului thule, precursorii
inuiților, și au fost folosite până recent în centrul și estul Canadei.

Dar numai eschimoșii din Canada construiau igluuri din gheață. Ele sunt complet necunoscute în Alaska și -conform
unui recensământ din 1920, din care reiese că 14 000 de eschimoși trăiau în Groenlanda - numai 300 dintre aceștia
văzuseră vreodată un iglu. Foarte puțini eschimoși își mai construiesc astăzi igluuri.

Primii europeni care au văzut igluuri au fost membrii echipajului condus de Martin Frobisher pe insula Baffin în
1576 în timpul căutării Pasajului de Nord-Vest. El a fost împușcat în fund de un eschimos. Drept pedeapsă, oamenii
lui Frobisher au ucis câțiva inuiți, l-au capturat pe unul dintre ei și l-au dus la Londra, unde a fost arătat publicului ca
un animal.

în 1920, conducerea unui ziar din Denver, Colorado, a ridicat un iglu din gheață la primărie, în apropierea căruia au
fost aduși câțiva reni, și a angajat un eschimos din Alaska pentru a le explica vizitatorilor cum trăia el împreună cu
alți crescători de reni în casele acelea din gheață. Realitatea era însă cu totul alta -eschimosul nostru văzuse igluuri
doar în filme.

în schimb, în regiunea Thule din nord-estul Groenlandei, localnicii erau experți în ridicarea igluuri-lor, construind
săli imense pentru dans, cântece și competițiile de luptă care aveau loc în timpul iernilor lungi și întunecate.

Comunitatea era atât de izolată, încât - până la începutul secolului al XIX-lea - membrii ei credeau că sunt singurii
oameni de pe Pământ...

Joc englezesc cu mingea asemănător cu oină (n. tr.).

Arhipelag care cuprinde 70 de insule, din nord-estul Scoției (n. tr.).

lloyd &
AȚI NUMI PE CINEVA ESCHIMOS1?
Termenul „eschimos“ acoperă o gamă largă de triburi și nu are neapărat conotații peiorative (așa cum se spune
uneori).

Cuvântul se referă la populațiile care trăiesc în regiunile arctice din Canada, Alaska și Groenlanda. Folosit în
limbajul indienilor Cree și Algonquin, termenul are câteva sensuri: „cel care vorbește o altă limbă“, „cel care este
dintr-o altă țară" și „cel care se hrănește cu came crudă“.

în Canada (unde termenul politic corect este „inuit“), cuvântul „eschimos“ este considerat jignitor, dar eschimoșii
din Alaska îl folosesc încântați. De fapt, mulți dintre ei preferă termenul „eschimos“ pentru a face clar distincția
dintre ei și inuiți, un popor care trăiește în nordul Canadei și în unele regiuni din Groenlanda.

Să folosești termenul „inuit" pentru triburile Kalaallit din Groenlanda, Inuvialuit din Canada și Inupiat, Yupiget,
Yuplit și Alutiit din Alaska este ca și cum ai spune că toți negrii sunt „nigerieni" sau toți albii sunt „germani".
Membrii tribului Yupik din sud-vestul Alaskăi și din Siberia nu cunosc semnificația cuvântului „inuit". Inuit
înseamnă „oameni"; Yupik individualizează, având sensul de „persoană adevărată".

Limbile eschimoșilor se înrudesc între ele, dar nu au nici o legătură cu vreo altă limbă de pe pământ.

Limba inuită, care cunoaște o înflorire deosebită, este vorbită în nordul Alaskăi, în Canada, dar și în Groenlanda,
unde a devenit limbă oficială, fiind de asemenea folosită și în școli. Cunoscută și sub numele de Inupiaq sau
Inuktitut, are doar trei vocale și nici un adjectiv. Limba inuită a fost interzisă în SUA timp de 70 de ani.

Eschimoșii își cumpără frigidere ca să împiedice congelarea mâncării și - dacă sunt nevoiți să treacă de cifra 12 în
timpul numărătorii - apelează la limba daneză.

Ei nu își „freacă nasurile" atunci când se salută. Această aluzie îi deranjează pe cei mai mulți dintre ei. Cuvântul
kunik sugerează un gest de afecțiune (fără conotații sexuale) asemănător cu o respirație zgomotoasă de genul celei
cauzate de nasul înfundat, fiind practicat mai ales între mame și bebeluși, dar și între soți și soții.

în unele dialecte ale eschimoșilor, cuvintele „sărut" și „miros" sunt redate prin același termen.

în 1999, guvernul canadian a acordat eschimoșilor o cincime din pământul Canadei (țară care ocupă locul al doilea
în topul celor mai mari țări din lume). Nunavut este unul dintre cele mai noi state din lume: cuvântul înseamnă
„pământul nostru" în graiul inuit.

Dacă s-ar sui cinci într-o mașină, toți eschimoșii din lume ar putea parca în aeroportul internațional din Los Angeles.
Oamenii din Iqualuit, capitala statului Nunavut, folosesc mai multe computere decât locuitorii oricărui oraș din
Canada. Statul eschimoșilor se poate „lăuda", de asemenea, cu cea mai ridicată rată a sinuciderilor față de cea
existentă în oricare oraș din America de Nord.

Un eschimos obișnuit ajunge la 1,62 metri înălțime, iar speranța de viață pare să fie 39 de ani.

CÂTE CUVINTE AU ESCHIMOȘII PENTRU „ZÀPADÀ"?


Nu mai mult de patru.

Se spune adesea că eschimoșii au 50, 100 sau chiar 400 de cuvinte pentru „zăpadă", în comparație cu engleza, care
are unul singur. Dar acest lucru nu este adevărat. în primul rând, și în engleză există mai multe cuvinte care redau
zăpada în diverse stări: ice -gheață, slush - zăpadă moinoasă, crust - pojghiță de

1 -ic T j. ti ni hAlT C HIN S O hj


176 LLOYD & JpH*4

gheață, sleet - lapoviță, hail - grindină, snowflakes -fulgi de zăpadă, powder - pulbere de zăpadă etc.

în al doilea rând, aproape toate triburile de eschimoși recunosc doar două cuvinte care redau noțiunea de „zăpadă".
Se pare că în toate dialectele eschimoșilor nu există mai mult de patru rădăcini ale cuvântului „zăpadă".

Limbile eschimoșilor sunt limbi aglutinante, unde termenul „cuvânt" nu înseamnă practic nimic. Particulele
adjectivale și verbale se adaugă rădăcinii cuvântului astfel încât „cuvintele compuse" seamănă mai degrabă cu o
propoziție. în dialectul Inupiaq, expresia tikit-qaag-mina-it-ni-ga-a înseamnă „el (A) a spus că el (B) nu va putea să
sosească primul" (mot-à-mot s-ar traduce „să sosească primul nu va putea, a spus el").

Numărul rădăcinilor de cuvinte este relativ mic, dar numărul posibilităților de a le descrie este practic nelimitat.
Limba inuită are peste 400 de afixe (particule care se adaugă la sfârșitul sau la mijlocul rădăcinii), dar numai un
singur prefix. în acest fel, se formează multe „cuvinte derivate", cum ar fi în engleză anti-dis-establish-ment-ari-an-
ism2.

Uneori, acestea par niște interpretări inutil de complicate ale unui concept extrem de simplu. De exemplu, nalunaar-
asuar-ta-at („mijloc de comunicare rapid") reprezintă un „cuvânt derivat“, format în 1880 în Groenlanda, care se
referă la „telegraf".

Dacă ar fi să căutăm ceva cu totul deosebit în limbile eschimoșilor, în afară de cuvintele care redau „zăpada“, ar
trebui să ne axăm asupra pronumelor demonstrative.

Engleza are doar patru pronume demonstrative: this - acesta, aceasta; that - acela, aceea; these - aceștia, acestea și
those - aceia, acelea. Limbile eschimoșilor - în special dialectele Inupiaq, Yupik și Aleut -au peste 30 de pronume
demonstrative. Fiecare dintre cuvintele „acesta“ și „acela“ poate să descrie opt cazuri diferite. Un singur pronume
demonstrativ poate să exprime distanța, direcția, înălțimea, vizibilitatea și contextul unei situații.

De exemplu, în dialectul Aleut, hakan înseamnă „aceea de sus de acolo“ (o pasăre care zboară), qa-kun înseamnă
„aceea de acolo“ (un obiect dintr-o altă cameră), iar uman înseamnă „aceasta nevăzută“ (referindu-se la un lucru pe
care îl mirosim, îl auzim și îl simțim).

CARE SUNT STRĂMOȘII OAMENILOR?


Nu primatele. Și în nici un caz maimuțele.

Homo sapiens sapiens și maimuțele au evoluat dintr-un strămoș comun, deși acest „individ“ nu a fost încă
descoperit. El a trăit în Pliocen în urmă cu 8 sau 5 milioane de ani.

Această creatură se trage din familia Tupaiidae, care a evoluat la rândul ei din arici și, anterior, din specia stelei-de-
mare.

Ultimele comparații realizate între genomul uman și cel al rudelor noastre cele mai apropiate, cimpanzeii,
demonstrează faptul că ne-am despărțit mult mai târziu decât s-a estimat inițial. Asta înseamnă că - înainte de
separarea finală care a avut loc acum 5,4 milioane de ani - este posibil ca speciile noastre să se fi încrucișat, dând
naștere unor hibrizi de mult dispăruți, despre care nu există nici o mărturie.

Stephen Jay Gould a spus la un moment dat că Homo sapiens sapiens este o „crenguță“ recentă cu origini africane
din arborele genealogic atât de stufos al evoluției umane. Deși nici o dovadă nu exclude complet posibilitatea ca
evoluția oamenilor să se fi desfășurat în alte locuri, teoria potrivit căreia aceasta a avut loc în Africa este cea mai
plauzibilă, de aici oamenii migrând spre alte ținuturi.

Dovezile genetice sugerează că una dintre primele populații din exteriorul Africii este tribul insular Andaman din
golful Bengal. Acest trib a trăit izolat timp de 60 000 de ani - mai mult chiar decât aborigenii din Australia.
Astăzi, există mai puțin de 400 de băștinași pe insulele Andaman. Ei se împart în două triburi: Jarawa și Sentinelese,
care aproape nu au nici un contact cu lumea din exterior. Cei aproximativ 100 și ceva de membri ai tribului
Sentinelese sunt atât de izolați, încât nimeni nu a studiat limba pe care o vorbesc. Celelalte limbi vorbite de
populațiile insulelor Andaman nu par să fie înrudite cu vreo altă limbă cunoscută. Ele au doar cinci „numere“:
„unu“, „doi“, „încă unul/una“, „câteva" și „toți/toate". Pe de altă parte, au 12 cuvinte care descriu diverse etape
din procesul de coacere a fructelor, două dintre ele fiind intraductibile.

Tribul Andamanese este unul din cele două grupuri tribale din lume care nu pot să aprindă focul (ceilalți sunt
pigmeii Ake din centrul Africii). Au dezvoltat în schimb anumite tehnici prin care păstrează și transportă tăciuni și
bușteni aprinși în recipiente din lut. Acestea ard de mii și mii de ani și își au probabil originea în fulgerele care
lovesc pământul.

Deși s-ar putea să ni se pară ciudat, aceste triburi se închină în fața unui Dumnezeu asemănător divinității noastre.
Zeul lor atotputernic, Puluga, este invizibil, veșnic, nemuritor și atotștiutor; este creatorul tuturor lucrurilor, cu
excepția răului; se supără din cauza păcatelor și îi alină pe cei nefericiți. Ca să-i pedepsească pe oameni pentru
fărădelegile lor, le-a trimis potopul.

Tsunamiul din 2004 a lovit insulele Andaman cu o forță copleșitoare, dar - după câte știm - triburile antice nu au
avut de suferit.

„Veriga lipsă dintre animale și oameni suntem, fără îndoială, noi înșine."

KONRAD LORENZ

CINE A INVENTAT EXPRESIA .SUPRAVIEȚUIREA CELOR MAI


PUTERNICI"?
Herbert Spencer.

Spencer a fost inginer, filozof și psiholog, bucu-rându-se de aceeași celebritate ca Darwin.

El a inventat expresia „supraviețuirea celor mai puternici“ în lucrarea sa Principiile biologiei (1864), inspirat de
teoria „selecției naturale“ a lui Darwin.

Darwin i-a făcut onoarea de a-și însuși expresia și de a o folosi în cea de a cincea ediție a lucrării sale Originea
speciilor din 1869, spunând: „Am numit acest principiu «selecție naturală», prin care înțeleg faptul că orice
modificare, oricât de minoră, dacă se dovedește utilă în procesul de supraviețuire a speciilor, este transmisă mai
departe. Am folosit acest termen ca să scot în evidență puterea de selecție a oamenilor. Dar expresia folosită de
domnul Herbert Spencer referitoare la supraviețuirea speciilor celor mai puternice este mult mai corectă și uneori la
fel de convenabilă.“

Herbert Spencer (1820-1903) a fost cel mai mare dintre cei nouă frați ai săi, care au murit cu toții la vârste fragede.
Pregătit pentru meseria de inginer constructor, a devenit ulterior filozof, psiholog, sociolog, economist și inventator.
A vândut peste un milion de cărți în timpul vieții și este primul care a aplicat teoria evoluționistă în psihologie, în
filozofie, dar și în sociologie.

El este, de asemenea, inventatorul agrafei de birou. Instrumentul a fost numit „acul de prins foi“ al lui Spencer și era
fabricat cu ajutorul unei mașinării de prins copci, produsă de Ackermann, ale cărui birouri se aflau pe Strand Street
din Londra.

în primul an, afacerea a mers bine, aducându-i lui Spencer un câștig de 70 de lire sterline, dar ulterior, cererea a
scăzut, Ackerman s-a împușcat, iar invenția a dispărut complet până în 1899, când inginerul norvegian Johann
Vaaler a primit brevetul pentru descoperirea agrafei modeme de birou în Germania.

în timpul celui de al Doilea Război Mondial, agrafele de birou au devenit simbolul rezistenței norvegienilor în fața
ocupației germane. Ei le purtau la reverul hainei în locul insignelor cu chipul regelui exilat Haakon al VII-lea care
fuseseră interzise de naziști. Mai târziu, în Oslo, s-a ridicat un monument, înfățișând o agrafă de birou uriașă, în
memo

ria lui Johann Vaaler.

Astăzi, se vând anual peste 11 miliarde de agrafe de birou, dar un studiu recent a scos la iveală faptul că, din 100
000 de agrafe vândute, numai cinci sunt folosite pentru prinsul colilor de hârtie. Majoritatea sunt utilizate pe post de
jetoane, dispozitive de curățat pipele, ace de siguranță și scobitori. Pe restul le pierdem din neglijență sau
le deformăm în timpul discuțiilor telefonice, care ne plictisesc sau ne deranjează.

CINE A INVENTAT PIXUL?


a) Domnul Bird

b) Domnul Bich

c) Domnul Quiet

d) Domnul Loud

Scrisul era o activitate riscantă înainte de apariția pixului. Tocurile de scris trebuiau adesea introduse în călimară,
existând mereu riscul ca cerneala să se scurgă pe foaia de hârtie. în plus, tușul (inventat în China) se usca foarte greu
pe pagină.

Aceste probleme au fost pentru prima dată recunoscute într-un brevet înregistrat la date de 30 octombrie 1888 de un
tăbăcar - John J. Loud. El a creat un stilou cu o peniță turnantă alimentată constant de un rezervor cu cerneală. Deși
cerneala se scurgea din stilou, instrumentul era mult mai eficient pentru scrisul pe piele decât tocul. Loud nu și-a
exploatat invenția. Dacă ar fi făcut-o, am vorbi acum despre pixurile Loud în locul pixurilor Bird.

Laszlo Bird (1899-1985), de origine maghiară, s-a pregătit inițial să devină doctor, dar nu a absolvit niciodată
facultatea de medicină. A organizat câteva ședințe de hipnoză și și-a încercat talentul ca șofer de curse înainte de a
se apuca de jurnalism.

Fascinat de timpii diferiți de uscare a cemelei de ziar și a celei din stiloul său, care se usca extrem de greu, Bird și
fratele său chimist, Gydrgy, au creat un stilou dotat cu un mic rulment cu bile care antrena cerneala de tipografie.
Așa s-a născut pixul.

Cei doi frați au obținut brevetul pentru inventarea pixului în Ungaria în 1938, iar în 1940 au emigrat în Argentina ca
să scape de ocupația nazistă, vânzându-și produsul acolo în 1943. Unul dintre primii dienți a fost RAF (aviația
regală britanică), încurajată de performanțele pixului la altitudini foarte mari. Astfel, numele „biro“ a devenit
sinonim cu pixul în Marea Britanie.

Primele pixuri vândute pe piață au fost produse în 1945. în același timp, Biro a oferit francezului Marcel Bich licența
de fabricare a pixului.

Bich și-a numit compania BiC și - modificând de-signul lui Bird - a creat o tehnologie de producție în masă, ceea ce
a dus la vânzarea pixurilor la prețuri extrem de mici.

BiC rămâne lider de piață în industria producătoare de pixuri, cu vânzări anuale de 1,38 miliarde de euro. în 2005,
compania a vândut pixul cu numărul 100 de miliarde. Produsul BiC Cristal se bucură de multă popularitate,
vânzându-se 14 milioane de pixuri de acest gen pe zi.

în semn de respect pentru Bird, argentinienii -care numesc pixurile birome - sărbătoresc Ziua Inventatorilor din
Argentina pe data de 29 septembrie, ziua lui de naștere.
CU CE SCRIEM PE TABLĂ?
Cu ghips.

Creta de la școală nu este cretă. Creta este alcătuită din carbonat de calciu - substanță pe care o găsim în corali, în
piatra de var, în marmură, în scheletele oamenilor și ale peștilor, în lentilele de contact, în depunerile de calciu de pe
ibrice, dar și în medicamentele contra indigestiei.

Ghipsul este sulfat de calciu. Poate o considerați o distincție nesemnificativă, dar - deși cele două materiale par
similare - ele sunt diferite și nu sunt compuse din aceleași elemente chimice.

Multe substanțe care par diferite sunt compuse în realitate din aceleași elemente chimice. Să luăm ca exemplu
carbonul, hidrogenul și oxigenul! Combinate în diverse cantități, ele creează materiale extrem de diferite precum
testosteronul, vanilia, aspirina, colesterolul, glucoza, oțetul și alcoolul.

Cunoscut în termeni de specialitate sub numele de sulfat dihidratat de calciu, ghipsul este unul dintre mineralele cele
mai accesibile din lume. Este exploatat de cel puțin 4 000 de ani - ipsosăria din interiorul piramidelor are la bază
ghipsul - și este folosit astăzi într-o gamă largă de procese industriale, cel mai des întâlnit fiind mortarul pentru
construcții.

Aproape 75% din ghips este folosit pentru fabricarea mortarului, dar și pentru produse precum tencuieli, țigle sau
ipsos. Ghipsul este ingredientul-cheie al cimentului și este folosit în fabricarea îngrășămintelor chimice, hârtiei și a
materialelor textile. O casă tipic americană, nou construita, conține peste șapte tone de ghips.

Denumirea englezească a ipsosului (plaster of Paris) are la bază faptul că există zăcăminte bogate de ghips în solul
argilos din Paris, dar și din împrejurimile acestuia, în special în Montmartre.

Ghipsul apare în stare naturală și sub formă de alabastru, un material alb ca zăpada, translucid, folosit în fabricarea
statuilor, busturilor și vazelor de flori.

Alabastrul poate fi vopsit artificial în orice culoare și - dacă este încălzit - poate să semene cu marmura. Alabastrul
pulverizat, transformat într-un unguent, era considerat un leac pentru durerile de picioare. De aceea, oamenii
obișnuiau să spargă statuile din biserici pentru a le transforma în unguente, în mod ironic, cuvântul „ghips“ este de
origine

greacă - gypsos - și înseamnă „cretă“.

CE SE POATE FABRICA DIN CELULOID?


Mingile de ping-pong și ștaifurile pentru gulere.

Filmele nu mai sunt fabricate din celuloid. Principalul component al celuloidului este nitratul de celuloză; filmele
modeme sunt realizate din acetat de celuloză.

Celuloidul este considerat ca fiind primul material plastic. în termeni tehnici, este un termoplastic, ceea ce înseamnă
că poate fi modelat de fiecare dată când este reîncălzit.

Este alcătuit din nitrat de celuloză și camfor. Celuloza este sintetizată natural în pereții celulari ai plantelor.
Camforul este din arborele de camfor și are un miros diferit de naftalină, din componența căreia face de asemenea
parte.

Celuloidul a fost pentru prima dată fabricat în Birmingham, Anglia, de către Alexander Parkes, care a obținut
brevetul pentru folQsirea lui pentru fabricarea materialelor impermeabile în 1856. El a mai fost folosit înainte ca
înlocuitor ieftin al fildeșului: pentru mingile de biliard și plăcile dentare.
Celuloidul a dat viață filmelor datorită flexibilității sale. Negativele realizate din materiale rigide nu trec prin
proiectoare. Dar celuloidul este, de asemenea, inflamabil și se descompune ușor, motiv pentru care este dificil de
păstrat. De aceea, este acum foarte rar folosit.

Celuloidul a fost înlocuit în mare măsură de materiale plastice mult mai stabile precum acetatul de celuloză (obținut
din scoarța copacilor) și polietilena (un produs derivat din petrol).

Nitratul de celuloză (sau nitroceluloza) a fost sintetizat accidental în 1846 de Christian Schönbein, cel care
descoperise cu șase ani în urmă ozonul.

Făcând experimente în bucătăria sa cu acid azotic și acid sulfuric, a spart o sticlă și a curătat mizeria cu șorțul de
bumbac al soției sale, pe care l-a pus apoi pe sobă ca să se usuce. Șorțul a luat imediat foc: Schönbein a descoperit
astfel primul material explozibil după praful de pușcă, ce fusese inventat de chinezi.

Noul material explozibil a fost numit „fulmico-ton“. Acesta nu scotea fum și era de patru ori mai puternic ca praful
de pușcă. Schönbein a obținut imediat brevetul pentru descoperirea lui și a vândut în exclusivitate drepturile de
fabricare companiei John Hall & Sons. în anul următor, fabrica lor din Faversham, Kent, a sărit în aer, ucigând 21 de
oameni.

Au mai urmat explozii letale în Franța, Rusia și Germania. Abia după 40 de ani, nitroceluloza a fost stabilizată în
componența corditei obținute în 1889 de James Dewar și Frederick Abel.

Cu șapte ani înainte, Dewar inventase termosul.

CINE A INVENTAT CIZMELE DE CAUCIUC?


a) Indienii amazonieni

b) Ducele de Wellington

c) Charles Goodyear

d) Charles Macintosh

încă din timpuri străvechi, indienii amazonieni își fac galoși stând până la genunchi în latex lichid până când acesta
se usucă.

Cizmele - destinate ducelui de Wellington și botezate după numele lui - au fost fabricate din piele în anul 1817.
Primele cizme de cauciuc au apărut abia în 1851, cu un an înainte de moartea ducelui.

Cauciucul s-a dovedit un eșec total în industria confecțiilor, pentru că fie se topea din cauza căldurii excesive de
afară, fie devenea dur precum granitul în timpul iernii. Succesul a survenit în 1839 când Charles Goodyear a încălzit
un amestec de cauciuc și sulf și l-a vărsat din greșeală pe sobă.

Povestea lui Goodyear este o sursă de inspirație -tragică și înălțătoare în același timp. Toată viața s-a luptat cu
sărăcia - șase din cei 12 copii ai săi au murit din cauza malnutriției - dar cauciucul devenise o obsesie pentru el,
astfel încât nu a renunțat nici o clipă să încerce să perfecționeze calitățile acestui material, pe care îl numea „piele
vegetală".

Procesul pe care l-a descoperit din greșeală a rezolvat problema cauciucului, conferindu-i o consistența stabilă.
Fericit, Goodyear a oferit mostrele sale lui Thomas Hancock și Charles Macintosh, doi negustori britanici care
făceau afaceri cu cauciuc.

După ce au analizat mostrele, ei au reușit să reproducă procesul, obținând brevetul în 1843. Procesul a fost numit
„vulcanizare" după zeul roman al focului. Goodyear a intentat proces, dar a pierdut, fiind aruncat - nu pentru prima
dată - în închisoarea datornicilor, „hotelul" său, așa cum îi plăcea să-l numească.
A murit înglodat în datorii, deși era apreciat pretutindeni pentru viziunea și stăruința lui. „Viața nu trebuie estimată
doar prin prisma dolarilor și a cenților - a scris el cândva. Nu mă plâng pentru faptul că eu am sădit, iar alții au cules
roadele. Omul are motive de regret doar atunci când sădește și nimeni nu-i culege roadele.“

La 40 de ani după moartea lui, putem spune că și-a câștigat nemurirea atunci când fondatorii companiei Goodyear
Rubber, acum lider în acest domeniu, au dat numele său afacerii. Cifra lor de afaceri în 2005 a fost de 19,7 miliarde
de dolari.

„Cel mai mare inventator este întâmplarea."

MARK TWAIN

CE INVENȚIE A LUI EDISON ESTE FOLOSITĂ DE

VORBITORII DE LIMBĂ ENGLEZĂ ÎN FIECARE ZI?


Cuvântul hello („alo“).

Cuvântul hello scris cu un „e“ apare pentru prima dată într-o scrisoare a lui Edison din 1887 în care sugerează faptul
că cea mai bună modalitate prin care poți începe o conversație telefonică este să spui hello, pentru că „se poate auzi
de la o distanță de 3 sau 6 metri“.

Edison a descoperit acest lucru în timp ce testa modelul de telefon creat de Alexander Graham Bell. La rândul lui,
Bell prefera varianta specifică marinarilor Ahoy, hoy!

în laboratoarele din Menlo Park, Edison obișnuia sä strige hello! în receptoarele telefoanelor în timp ce încerca să
perfecționeze designul lui Bell. Obiceiul lui a fost preluat de colegii de muncă, apoi de toți cei care foloseau
telefonul, devenind în cele din urmă un termen specific convorbirilor telefonice, înainte de apariția interjecției hello,
operatorii de telefonie întrebau: „Sunteți pe fir?“ sau „Cine sunteți?“ sau „Sunteți gata să vorbiți?“

în momentul în care cuvântul hello a devenit modelul standard pentru începerea convorbirilor telefonice,
operatoarele au fost numite hello girls (telefoniste).

Interjecția hullo exprima inițial surprinderea vorbitorului, așa cum reiese și din romanul lui Charles Dickens Oliver
Twist (1839) - când Artful Dodger îl observă pentru prima dată pe Oliver și îl întreabă: „Hei, puiule! Ce s-a
întâmplat?“

Interjecția halloo era folosită pentru asmuțirea câinilor și pentru chemarea luntrașilor, fiind de asemenea unul dintre
cuvintele preferate ale lui Edison. Când a descoperit cum se poate înregistra sunetul (pe data de 18 iulie 1877),
cuvântul pe care l-a strigat în aparat (fonograf) a fost halloo: „Am făcut experimentul mai întâi pe o bucată de hârtie
de telegraf și am descoperit că acul a scris un alfabet. Am strigat cuvântul Halloo! Halloo! în pâlnie, am introdus
hârtia sub acul din oțel și am auzit un sunet slab care spunea Halloo! Halloo! M-am hotărât să creez un aparat care să
funcționeze perfect și le-am dat asistenților mei instrucțiunile necesare, poves-tindu-le ce am descoperit.“

Insignele de identificare, pe care este scris: Hello, my name îs..., au fost folosite în timpul primei convenții a
operatorilor de telefonie, care a avut la Niagara Falls în 1880.

PRIMUL VIRUS AL COMPUTERELOR A FOST

0 INSECTĂ3 ADEVĂRATĂ?
Da și nu.

Să începem mai întâi cu răspunsul afirmativ! în 1947, la Universitatea Harvard, computerul Mark II al Marinei
Militare americane, găzduit într-o sală mare, neaerisită, s-a oprit brusc din cauza unei molii care s-a prins în releu.
înainte de a restarta calculatorul, operatorii au scos trupul zdrobit al insectei și l-au așezat pe pagina cu însemnări din
registrul de servicii.

Structura mecanică a acestui computer îl făcea vulnerabil în cazul interferenței insectelor. Primele computere
precum ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Computer) de la Universitatea din Pennsylvania erau
electronice și foloseau tuburi electronice cu vid antimolii.

Dar oare aceasta este originea cuvântului bug („virus“)? Nu. Folosit în limbajul tehnic cu sensul de greșeală sau
defect de funcționare în cazul unui aparat sau mașinării, cuvântul bug datează din secolul al XIX-lea. în OED
(Oxford English Dictionary) găsim un fragment dintr-un ziar din anul 1889, în care se spune ca Thomas Edison „n-a
dormit două nopți căutând un «virus» în fonograful său“. în ediția sa din anul 1934, dicționarul Webster ne oferă, de
asemenea, sensul modem al cuvântului bug.

Și indiferent ce susțin cărțile și site-urile de specialitate, termenul de-bugging (devirusare) a fost folosit cu mult
înainte ca molia să destabilizeze lucrurile la Harvard.

Acesta este un exemplu elocvent al faptului că viața imită limbajul: o metaforă care, literal, a prins viață.

CINE POATE SĂ SUPRAVIEȚUIASCĂ UNUI RĂZBOI NUCLEAR?


Dacă spuneți „gândacii de bucătărie“, răspunsul este greșit.

Motivul pentru care atât de mulți oameni continuă să creadă cu încăpățânare în mitul potrivit căruia gândacii de
bucătărie sunt indestructibili este un subiect extrem de interesant.

Gândacii de bucătărie și-au făcut apariția pe pământ cu mult înaintea noastră (ei trăiesc de aproape 280 de milioane
de ani) și sunt considerați pe plan universal drept purtători de microbi, lucru care le-a atras ura oamenilor. în plus, ei
pot să trăiască o săptămână fără cap. Dar nu sunt invincibili și - datorită cercetărilor extraordinare efectuate de
doctorii Wharton și Wharton în 1959 - știm că acești gândaci ar fi printre primele insecte care ar muri în cazul unui
război nuclear.

Cei doi oameni de știință au expus mai multe insecte la diverse grade de radiație (măsurate în razi), în timp ce un om
ar muri dacă ar fi expus la 1 000 de razi, gândacii de bucătărie ar muri expuși la 20 000 de razi, o muscă ar muri la
64 000 de razi, iar o viespe ar muri la 180 000 de razi.

Cea mai mare rezistență la iradiere a dovedit-o bacteria Deinococcus radiodurans, care poate să suporte o doză
uriașă de radiații - 1,5 milioane de razi, cu excepția cazurilor în care este înghețata, iar nivelul toleranței se dublează.

Bacteria - botezată de studenți „bacteria Conan“ -este roz și miroase a varză stricată. A fost descoperită trăind
fericită într-o conservă de came iradiată.

De atunci, a mai fost descoperită în bălegarul lamei și elefanților, în carnea de pește și de rață iradiată și chiar în
granitul din Antarctica.

Rezistența „bacteriei Conan“ la radiații și frig, dar și capacitatea ei de a-și păstra ADN-ul intact în condiții extreme i-
au determinat pe oamenii de știință de la NASA să creadă că această bacterie ar putea să dețină secretul vieții pe
Marte.

CARE ESTE MENIREA CONSERVELOR MARMITE?


Să soluționeze conflictul arabo-israelian din Orientul Mijlociu.

Inventatorul „gândirii laterale“, Edward de Bono, a sugerat Foreign Office în anul 2000 că motivul acestui conflict
ar putea fi nivelul scăzut de zinc din organismul oamenilor care mănâncă pâine nedospită, unul dintre efectele
secundare ale acestui fapt fiind agresivitatea. Soluția lui era transportul în zonă a unui număr cât mai mare de
conserve Marmite4.

Credința populară conform căreia consumul de Marmite ține țânțarii la distanță nu are o bază științifică. Din păcate,
vitaminele din grupul B prezente în conservele Marmite (dar și în bere) nu par să aibă nici un efect asupra
comportamentului țânțarilor.

Produsul Marmite (al cărui slogan publicitar este „Iubește-1 sau urăște-1!“) a fost inventat în 1902 în Burton-on-
Trent de firma Marmite Food Extract Company și conține extract de drojdie, sare, extract din germeni de grâu, acid
nicotic, tiamină, condimente, riboflavină și acid folie.

Rețeta corectă este - așa cum ați bănuit deja - „un secret bine păstrat“. Din 2000, acesta este deținut de compania
Unilever, proprietarul produselor Persil, Domestos, Colman’s, Cif, Cometto și Impulse. Vânzările anuale depășesc
24 de milioane de conserve.

Produsele Marmite exercită o influență extraordinară asupra britanicilor - gustul lor cu totul deosebit stâmindu-le
expatriaților un dor nebun de casă. Bill Bryson îl descria ca fiind „un extract comestibil de drojdie, având
proprietățile vizuale ale unui lubrifiant industrial".

Cuvântul marmite este de origine franceză și se referă la o oală de gătit cu capac, a cărei formă o au și borcanele
Marmite. Cuvântul a însemnat inițial „ipocrit“, fiind un derivat din verbul marmo-user sau marmotter, care înseamnă
„a murmura" (poate pentru că atât ipocriții, cât și oalele de gătit ascund diverse lucruri „sub capac“ și
bolborosesc mereu în tăcere).

„Simplul proces de a te concentra asupra unor lucruri care în mod normal sunt «luate de bune», fără a li se mai
acorda atenția necesară, reprezintă o sursă puternică de creativitate."

EDWARD DE BONO

CARE ESTE PARTEA CEA MAI PICANTĂ A UNUI ARDEI IUTE?


O generație întreagă de bucătari-șefi ne-au făcut să credem - prin intermediul emisiunilor televizate -că partea cea
mai picantă a unui ardei iute o reprezintă semințele. Dar nu este adevărat.

Membrana centrală, de care sunt atașate semințele, este cea mai picantă parte a unui ardei iute. Membrana conține
cel mai ridicat nivel de capsaicină, substanța incoloră și inodoră responsabilă pentru gustul iute al ardeilor.

Gradul de usturime este măsurat cu ajutorul scării Scoville, inventată de farmacistul american Wilbur L. Scoville în
1912. în primele sale teste, Scoville a amestecat diverse extracte de ardei iute, dizolvate în alcool și diluate în apă cu
zahăr. El i-a rugat apoi pe câțiva subiecți să guste anumite concentrații alcătuite din diverse specii de ardei până când
nu li se mai păreau picante. A creat atunci o scară numerică în funcție de gradul de usturime al ardeilor.

Se spune, de exemplu, că un ardei iute jalapeno are 4 500 de unități pe scara Scoville, pentru că a fost diluat de 4
500 de ori până și-a pierdut gustul picant.

Cel mai iute ardei din lume provine din Dorset, de pe coasta de sud-vest a Angliei. Michael și Joy Michaud au
cultivat ardeiul Dorset Naga - naga înseamnă „șarpe“ în sanscrită - dintr-o plantă originară din Bangladesh.

Această specie de ardei a fost testată în două laboratoare din America în 2005 și s-a ajuns la concluzia că măsoară
923 000 de unități pe scara Scoville. O jumătate dintr-un ardei Naga ar transforma un curry într-un preparat complet
necomestibil, iar consumarea unui ardei întreg s-ar încheia cu o vizită la spital. în ciuda acestui fapt, anul trecut s-
au vândut 250 000 de ardei Naga.

Praful de capsaicină măsoară 15-16 milioane de unități pe scara Scoville. Gradul de usturime este atât de ridicat,
încât farmaciștii care fac experimente cu această substanță trebuie să lucreze într-o cameră special amenajată,
purtând costume de protecție care împiedică inhalarea prafului de capsaicină.

DE UNDE PROVIN LALELELE?


Indiferent dacă sunt din Amsterdam sau din oricare alt loc, lalelele au devenit simbolul Olandei

la fel ca morile de vânt și saboții, dar ele nu provin din Țările de Jos.

Habitatul natural al lalelelor sunt terasele montane.

Primele lalele care au ajuns în Țările de Jos au fost importate în 1554 de la Constantinopol (acum Istanbul). Mai
putem găsi lalele sălbatice în sudul Europei, în Africa de Nord și în unele părți din Asia până în nord-estul Chinei.
Laleaua este floarea națională a Turciei și Iranului.

Numele florii (tulip) provine din cuvântul tiilbent, pronunția turcească a cuvântului persan dulband, care înseamnă
„turban". Acest lucru se datorează -spun etimologii - „asemănării imaginare" dintre un turban și forma pe care o are
laleaua când nu este înflorită complet (sau poate se datorează faptului că portul tradițional al turcilor presupunea
prezența unei lalele prinse în turban).

Lalelele au devenit extrem de populare în Țările de Jos (acesta este numele corect; „Olanda" se referă doar la două
dintre cele 12 provincii ale țării), dar poveștile referitoare la fenomenul cunoscut sub numele de „tulipomania", care
s-a manifestat în secolul al XVII-lea, par acum exagerate.

Profesorul Peter Garber, directorul de strategii globale de la Deutsche Bank, susține că poveștile triste referitoare la
oamenii care au fost ruinați din cauza scăderii dramatice a prețului lalelelor își au originea într-o singură carte -
Extraordinary Popular Delusion & the Madness of Crowds - scrisă de Charles Mackay și publicată în 1852. Cartea a
fost rezultatul unei campanii moralizatoare a guvernului olandez,

ce avea rolul să răspândească povești înspăimântătoare, menite să descurajeze specula cu lalele.

Este adevărat că prețul lalelelor a crescut exagerat (iar un singur bulb dintr-o specie extrem de valoroasă putea să
coste cât o casă), dar există dovezi din alte țări (în Anglia, spre exemplu), unde în secolul al XIX-lea prețul unor
plante - precum orhideea -a ajuns până la cer.

în cel mai rău caz, spune Garber, specula olandeză „a fost un fenomen care a durat o lună în timpul cumplitei ierni
din 1637 [...], fără să aibă însă consecințe serioase pe plan economic".

Astăzi, Olanda produce anual în jur de trei miliarde de bulbi de lalea, din care două miliarde sunt exportați.

DE CÂTE FLORI ESTE NEVOIE PENTRU

OBȚINEREA UNUI KILOGRAM DE ȘOFRAN?


între 85 000 și 140 000. De aceea, chiar și astăzi, 450 de grame de șofran din Spania, mancha, care este de cea mai
bună calitate, se vând cu 3,750 de lire sterline.

Există fresce în Creta, datând din anul 1600 î.Hr., care ne înfățișează scene în care oamenii recoltează șofran.
Alexandru cel Mare își spăla părul cu șofran pentru a-i conferi o nuanță strălucitoare de portocaliu. Era un șampon
„de lux"; la vremea respectivă, șofranul era la fel de rar ca diamantul și mai scump decât aurul.

în secolul al XV-lea, în Nürnberg și în Anglia lui Henric al VIII-lea, falsificarea șofranului prin amestecarea acestuia
cu alte plante reprezenta o crimă capitală. Vinovății erau arși pe rug sau arși de vii împreună cu marfa lor ilegală.
Numele orașului Saffron Walden din Essex provine de la această plantă: era centrul comerțului cu șofran din Anglia.
Legenda spune că numele orașului datează din secolul al XIV-lea când un pelerin din Orientul Mijlociu a adus un
bulb de șofran pe care îl furase și îl ascunsese în toiagul său. Până atunci, orașul se numise simplu Walden.

Numai apariția ceaiului, vaniliei, cafelei și ciocolatei a scăzut cota șofranului, deși cultivarea lui reprezintă o afacere
importantă în Italia, Spania și Franța.

Termenul englezesc saffron (șofran) provine din cuvântul arab as far, care înseamnă „galben".
CARE A FOST PRIMA INVENȚIE CARE A SPART BARIERA
SUNETULUI?
Biciul.

Biciul a fost inventat în China în urmă cu 7 000 de ani, dar numai după inventarea artei fotografice high-speed în
1927, „pocnetul" biciului a fost considerat un boom minisonic, nu doar rezultatul pielii care lovește mânerul.

Pocnetul biciului este cauzat de o buclă care se formează atunci când pocniți din el. Bucla traversează lungimea
biciului și - deoarece pielea se îngustează la vârf - bucla își accelerează viteza, întrecând de zece ori viteza inițială.
„Pocnitura“ ia naștere în momentul în care bucla sparge bariera sunetului cu aproape 1 194 km pe oră.

Bell XI este primul avion care a spart bariera sunetului, pilotat de Chuck Yeager în 1947. în 1948, a atins viteza de 1
540 km pe oră la 21 900 metri, si-tuându-se pe poziția a noua în topul celor mai rapide aparate de zbor din lume.

Recordul pentru cel mai rapid aparat de zbor îl deține încă X-15A, care a atins viteza de 6 389 km pe oră la
altitudinea de 31 200 metri în 1967.

Cel mai rapid aparat cu care au călătorit oamenii vreodată este Apollo 10, care a atins viteza de 39 897 km pe oră.

„Viteza luminii este mai mare decât cea a sunetului - nu acesta este motivul pentru care unii oameni par luminoși
până când încep să vorbească?"

STEVEN WRIGHT

CE MUZICĂ HIPNOTIZEAZĂ ȘERPII?


Nu-i interesează acest aspect; pentru ei, toată muzica este la fel.

Cobrele din spectacolele de hipnotizare a șerpilor reacționează la vederea flautului, nu la sunetele acestuia.

Șerpii nu „aud" muzica în adevăratul sens al cuvântului, deși nu sunt surzi. Ei nu au urechi externe sau timpane, dar
pot să simtă vibrațiile de la nivelul solului cu ajutorul maxilarului și mușchilor stomacali. Se spune că pot să
detecteze sunetele din aer prin intermediul unei urechi interne.

S-a crezut inițial că șerpii sunt surzi, pentru că nu reacționează la sunetele puternice, dar cercetările efectuate la
Princeton au demonstrat că au un auz foarte bun.

Descoperirea cea mai importantă este legată de mecanismul de funcționare a urechii interne a șerpilor. Aceștia au
fost conectați la un voltmetru, iar oamenii de știință au măsurat efectul pe care îl au asupra creierului lor sunetele din
aer. Se pare că auzul lor se „adaptează" la frecvența zgomotelor și vibrațiilor provocate de mișcarea animalelor mari
și de aceea muzica nu le stârnește nici o reacție.

Cobrele „hipnotizate" adoptă o poziție verticală ca și când ar fi amenințate, iar balansul lor este o reacție provocată
de mișcările instrumentului. Dacă atacă flautul, se lovesc, așa că nu repetă atacul.

în general, cobrelor li se smulg colții cu venin, dar chiar și așa, pot ataca doar la o distanță egală cu lungimea lor.

Atitudinea obișnuită a cobrei este defensivă, nu agresivă.

Cuvântul Eskimo a căpătat în engleza un sens peiorativ, motiv pentru care se folosește mai mult cuvântul „inuit“ (n.
tr.).
LLOYD &

Reacție de opunere față de convingerea potrivit căreia între guvernul unei țări și Biserica ei nu trebuie să existe nici
o relație oficiala (n. tr.).

Bug înseamnă în engleză „insectă“, dar și „virus“ în limbajul informaticienilor (n. tr.).

Produs culinar britanic, un soi de pastă neagră cu gust de bere și de cereale (n. tr.).
DIN CE SUNT FĂCUTE STRUNELE VIORILOR?
Strunele viorilor nu sunt făcute din intestine de pisică. Niciodată nu au fost făcute din intestine de pisică.

Acest mit își are originea în poveștile răspândite de lutierii medievali italieni, care au descoperit că intestinele oilor
erau foarte bune pentru fabricarea strunelor destinate instrumentelor lor. Uciderea pisicilor era considerată o faptă de
rău augur, așa că lutierii își protejau invenția spunându-le oamenilor că strunele lor erau confecționate din
intestine de pisică.

Legenda spune că un șelar, Erasmo, din satul Salle, de lângă Pescara, din munții Abruzzi, a auzit într-o zi cum
vântul sufla prin șuvițele create din intestinele de oaie puse la uscat și s-a gândit că acestea ar putea fi transformate
în strune pentru viori. Așa a luat naștere prima vioară - vioara renascentistă.

Salle a devenit centrul industriei producătoare de strune pentru vioară, statut pe care și l-a păstrat timp de 600 de ani,
iar Erasmo a fost canonizat, devenind sfântul lutierilor.

Cutremurele puternice din 1905 și 1933 au pus capăt industriei atât de înfloritoare din Salle, dar două dintre cele mai
mari companii producătoare de strune din lume - D’Addario și Mari - sunt conduse de familii din Salle.

Până în 1750, strunele viorilor erau confecționate din intestine de oaie. Acestea trebuie scoase din corpul cald al
animalului, imediat după ce a fost sacrificat, apoi trebuie curățate de grăsime și resturi alimentare și spălate cu apă
rece. Cele mai bune părți din ele sunt tăiate în fâșii, răsucite și frecate până când coarda atinge grosimea dorită.

Astăzi, la fabricarea strunelor viorilor se folosește un amestec de intestine, nailon și oțel, deși cei mai mulți
admiratori nutresc convingerea că intestinele produc cel mai cald sunet.

Richard Wagner a răspândit o poveste cumplită pentru a-1 discredita pe Brahms, pe care îl ura din suflet. El susținea
că Brahms a primit în dar din partea compozitorului ceh Antonin Dvorak „un arc pentru omorârea vrăbiuțelor,
fabricat în Boemia“. Se spune că Brahms trăgea cu acest arc în pisicile care treceau prin fața ferestrei apartamentului
său din Viena.

„După ce străpungea bietele creaturi - continua Wagner - le înșira pe o sfoară în camera sa după exemplul pescarilor
de păstrăvi. Apoi asculta cu pasiune gemetele victimelor sale muribunde și nota cu grijă în carnețelul său notele lor
ante mortem.“

Wagner nu l-a vizitat niciodată pe Brahms și nici nu i-a văzut vreodată apartamentul; nu există nici o dovadă
referitoare la existența unui asemenea arc și nici despre vreun cadou de acest gen trimis de Dvorak.

în general, pisicile mor, ca și alte specii de animale, în tăcere.

în ciuda lipsei dovezilor, zvonurile despre uciderea felinelor afectează și astăzi memoria lui Brahms, iar povestea
apare ca fapt real în câteva biografii.

DE LA CE ETAJ POATE CĂDEA 0 PISICĂ FĂRĂ SĂ SE RĂNEASCĂ


GRAV?
De la orice etaj situat mai sus de șapte.

Mai sus de etajul al șaptelea, înălțimea de la care

cade pisica nu mai contează atât timp cât are oxigen.

La fel ca multe animale mici, pisicile au o viteză terminală nonfatală de 100 km pe oră. în momentul în care se
relaxează, ele încep să se orienteze, își întind picioarele în aer și se parașutează pe pământ ca veverițele.
Viteza terminală este punctul în care greutatea corpului devine egală cu rezistența aerului și oprește accelerația - în
cazul oamenilor, această viteză este de 195 km pe oră în cădere liberă de la o înălțime de 550 metri.

Unele pisici care au căzut de la etajul 30 și chiar de la înălțimi și mai mari au reușit să supraviețuiască fără să sufere
răni majore. Avem dovezi despre o pisică ce a scăpat cu viață după ce a căzut de la etajul 64, dar și despre alta care a
fost aruncată intenționat dintr-un avion Cessna de la o altitudine de 244 metri și a supraviețuit.

Ediția din anul 1987 a Journal of the American Veterinary Medical Association a studiat cazul a 132 de pisici care
au căzut de la diverse etaje în New York. în medie, ele au căzut de la etajul cinci. 90% au supraviețuit, deși multe
dintre ele au suferit răni grave. Informațiile obținute arată că numărul rănilor crește direct proporțional cu înălțimea.
De la etajul șapte în sus, numărul rănilor unei pisici scade brusc. Cu alte cuvinte, cu cât înălțimea de la care cade o
pisică este mai mare, cu atât are mai multe șanse de supraviețuire.

Cei mai cunoscuți oameni care au scăpat cu viață după ce au căzut de la înălțimi foarte mari sunt Vesna Vuloviç,
care a căzut de la 10 600 de metri când o bombă pusă de teroriști a distrus în 1972 avionul iugoslav DC-10, în care
lucra ca stewardesă, și Nicholas Alkemade, pușcaș în RAF, care în 1944 a sărit fără parașută din avionul său
Lancaster, cuprins dé flăcări, căzând de la o înălțime de 5 800 de metri.

Vuloviç și-a fracturat picioarele și a suferit câteva leziuni la coloană, dar a supraviețuit datorită faptului că scaunul
pe care stătea și toaleta de care era atașat acesta au atenuat șocul impactului.

Căderea lui Alkemade a fost atenuată de un pin și apoi de un troian de zăpadă. A scăpat fără răni și a rămas în
zăpadă, fumând liniștit o țigară.

„Menirea pisicilor este să ne învețe că nu totul în natură are un scop."

GARRISON KEILLOR

DE CE AU MURIT PĂSĂRILE DODO?


a) Au fost vânate pentru came

b) Au fost vânate ca sport

c) Habitatul lor a fost distrus

d) Din cauza competiției cu alte specii

Pasărea dodo (Raphus cucullatus) are renumele de neinvidiat de a fi asociată cu două atribute peiorative: „mort“ și
„stupid“.

O specie nezburătoare, care a trăit pe insula Mauritius, pasărea dodo a evoluat într-un mediu lipsit de prădători
tereștri, dar a dispărut în mai puțin de o sută de ani din cauza dispariției habitatului ei forestier și a introducerii pe
insulă a porcilor, șobolanilor și câinilor.

Pasărea dodo făcea parte dintr-o specie de porumbei, dar - spre deosebire de o altă pasăre celebră care a dispărut
(porumbelul călător) - nu a fost vânată pentru came, pentru că nu era comestibilă: olandezii o numeau walgvogel -
pasărea dezgustătoare.

Cuvântul portughez dodo are, de asemenea, un sens peiorativ; înseamnă „prostănac", „nătăfleț", re-ferindu-se la
faptul că nu se temea de oameni și nu fugea de ei, lucru care o descalifica în jocurile sportive. Până în anul 1700, a
dispărut complet.

în 1755, directorul Ashmolean Museum din Oxford a hotărât - ca urmare a faptului că exemplarul lor era mâncat de
molii - să-l arunce în foc. Era singurul exemplar împăiat din lume. Un angajat a încercat să-l scoată din foc, dar nu a
reușit să-i salveze decât capul și o parte dintr-un picior.
Foarte mult timp, toate informațiile referitoare la pasărea dodo s-au datorat acestor rămășițe, câtorva descrieri, unor
tablouri în ulei și câtorva oase. Știam mai multe lucruri despre dinozauri. în decembrie 2005, pe insula Mauritius s-a
descoperit un loc plin de oase aparținând păsării dodo, lucru care ne-a permis să o reconstituim cu mai multă
exactitate.

Din momentul dispariției ei și până în clipa apariției cărții Alice în Țara Minunilor în 1865, pasărea dodo a căzut
într-un con de umbră. Charles Dod-gson (cunoscut sub pseudonimul Lewis Carroll) era lector de matematică la
Oxford și este posibil să fi văzut exemplarul împăiat de la Ashmolean Museum. 206 LLOYD & 1OHVÎ tAlTCH1NS
°N

Pasărea dodo apare în Alice în Țara Minunilor într-o întrecere fără început sau sfârșit, unde toată lumea primește un
premiu. Se pare că fiecare pasăre din roman are la bază un personaj real, iar pasărea dodo este întruchiparea
autorului însuși.

Ilustrațiile din carte realizate de sir John Tenniel au conferit celebritate păsării. Expresia „mort ca o pasăre dodo“
datează din aceeași perioadă.

CINE ÎȘI ÎNGROAPĂ CAPUL ÎN NISIP?


Greșit.

Nici un struț nu a fost văzut vreodată îngropân-du-și capul în nisip. S-ar sufoca dacă ar face asta. Atunci când sunt
amenințați, struții fug ca oricare alt animal speriat.

Acest mit s-ar putea să-și aibă originea în faptul că uneori struții se așază în cuibul lor (care este o gaură nu prea
adâncă în pământ) cu gâtul întins, „scanând" orizontul în căutarea potențialelor pericole. Dacă un prădător se apropie
prea mult, struțul se ridică în picioare și o ia la fugă. El poate să alerge cu o viteză de 65 km pe oră timp de 30 de
minute.

Struțul este cea mai mare pasăre din lume: un mascul poate să ajungă la o înălțime de 2,7 metri, dar creierul lui are
mărimea unei nuci, fiind mai mic decât globii oculari.

Linnaeus a clasificat struțul în specia Struthio came-lus sau „cămila vrabie", poate pentru că trăiește în deșert și are
gâtul lung la fel ca o cămila. Grecii îi spuneau ho megas strouthos - „vrabia uriașă“.

Legenda potrivit căreia struții și-ar îngropa capul în nisip a fost menționată pentru prima dată de istoricul roman
Pliniu cel Bătrân, care credea de asemenea că aceste păsări își scoteau puii din ouă aruncându-le o privire agresivă.

El nu a pomenit însă nimic despre capacitatea lor de a înghiți obiecte dintre cele mai diverse.

în afară de pietre, pe care le înghit pentru favorizarea procesului de digestie, struții pot să mănânce fier, cupru,
cărămizi sau sticlă. S-a descoperit la un moment dat că un struț de la grădina zoologică din Londra a înghițit un
metru de sfoară, o rolă de film, un ceas deșteptător, o valvă de bicicletă, un creion, un pieptene, trei mănuși, o
batistă, o parte dintr-un colier de aur, un ceas de mână și câteva monede.

Se știe că struții din Namibia mănâncă diamante.

UNDE DORM GORILELE?


în cuiburi.

Aceste primate mari și musculoase își fac cuiburi noi în fiecare seară (uneori chiar și după o masă copioasă) fie pe
pământ, fie pe ramurile joase ale copacilor.

în afară de cazurile când au pui, fiecare gorilă își are propriul ei cuib.
Aceste cuiburi nu sunt niște opere de artă - sunt realizate din crengi împletite, și au la bază frunziș moale, care joacă
rolul de saltea. De obicei, nu au nevoie de mai mult de zece minute ca să le clădească. Femelele și animalele tinere
preferă să doarmă în copaci; masculii sau gorilele cu „spinarea argintie“ dorm pe pământ.

208

?°WN LLOYD &

[AlTCHINSON

Cercetările au scos la iveală un fapt interesant: gorilele de câmpie sunt curate și pedante, păstrând curățenia în locul
în care dorm, în timp ce gorilele de munte își murdăresc cuiburile și dorm pe un maldăr de excremente.

Gorilele nu știu să înoate. Ele au 48 de cromozomi, cu doi mai mulți decât oamenii.

Tot mai multe gorile sunt sacrificate în fiecare an de oameni pentru ceea ce englezii denumesc bushmeat,1 întrecând
numărul gorilelor care se află în toate grădinile zoologice din întreaga lume.

CARE ESTE CEA MAI COMUNĂ PASĂRE DIN LUME?


Puiul de găină, fără doar și poate.

în lume, există în jur de 52 de miliarde de pui:

asta înseamnă nouă pui pentru fiecare om. 75% din ei sunt sacrificați, dar timp de 3 000 de ani au fost crescuți doar
pentru ouă. Până la sosirea romanilor în Britania, nimeni nu se gândea să mănânce pui de găină.

Toți puii din lume sunt descendenții unui soi de fazan din specia Gallus gallus gallus din Thailanda.

Ruda modernă a acestei specii este cocoșul de luptă, protagonistul luptelor de cocoși.

Producția în masă de pui și ouă a început în 1800. Consumarea cărnii de pui a derivat din producția de ouă. Numai
puii prea bătrâni ca să mai ouă erau sacrificați și vânduți pentru came. în 1963, carnea de pui era încă un lux. Abia
după 1970, a devenit o constantă a bucătăriei celor mai multe familii. Astăzi, carnea de pui reprezintă jumătate din
carnea consumată în Marea Britanie.

O consecință a procesului selectiv de creștere și a tratamentului cu hormoni, un pui ajunge astăzi la maturitate în mai
puțin de 40 de zile, de două ori mai repede decât i-ar trebui naturii să-și urmeze cursul firesc.

98% din puii crescuți oriunde în lume - chiar și cei ecologici - provin din specii dezvoltate de trei companii
americane. Peste o jumătate din „puii pentru grătar“ se numesc Cobb 500 și au fost dezvoltați în 1970 de Cobb
Breeding Co.

înainte de 1500, nu existau pui în cele două Americi. Ei au fost aduși de spanioli.

Peste o treime din puii „englezești“ sunt produși de o companie scoțiană - Grampian Country Foods Group. Această
companie aprovizionează toate lanțurile de supermarketuri, fiind în același timp un sponsor important al Partidului
Conservator. Ea procesează 3,8 milioane de pui pe săptămână prin intermediul celor opt sedii de prelucrare -
Integrated Chicken Unitis, dintre care una se află în Thailanda. Sloganul acestei companii este „Calitate
tradițională“.

Cei mai mulți pui vânduți pentru came sunt femele. Masculii destinați aceluiași scop sunt castrați și se numesc
claponi. Castrarea se realizează astăzi prin mijloace chimice cu ajutorul hormonilor care provoacă atrofierea
testiculelor.

Termenul folosit în industria de specialitate pentru picioarele de pui este „copänel“. Cele mai multe „copănele"
produse în America sunt exportate în China, chiar dacă acolo trăiesc deja 3 miliarde de pui.

în Danemarca, puii fac gok-gok, în Germania, fac gak-gak, în Thailanda - gook-gook, în Olanda - tok-tok, în
Finlanda și în Ungaria, fac kot-kot. Numai găina

„superioară“ din Franța face cotcotcodet.

„Găina reprezintă modalitatea prin care un ou face un alt ou."

SAMUEL BUTLER

CARE ESTE „SPORTUL REGILOR“?


De multe ori, această sintagmă face referire la cursele de care, la tumiruri, la vânătoarea cu șoimi, la cricket, la polo
și, cel mai recent, la cursele de cai.

Cu toate acestea, timp de 2 000 de ani, un singur „sport“ a purtat cu adevărat „coroana regală“: lupta de cocoși.

Până la interzicerea sa în 1835, a fost sportul național al Angliei, unde fiecare sat se lăuda cu cel puțin o arenă pentru
luptele de cocoși. Toată lumea participa - de la membrii familiei regale la elevii de școală: existau arene de luptă în
palatul Westminster, dar și pe Downing Street. De Shrove Tuesday (Marțea Iertării), plătind o taxă de un cock-
penny, băieții își aduceau cocoșii la școală și asistau toată ziua la luptele dintre ei.

Nimeni nu știe cum a ajuns în Anglia cocoșul de luptă. Legenda spune că negustorii fenicieni sunt cei care l-au adus
în aceste părți ale lumii, dar este posibil ca pasărea să fi fost adusă aici de triburile migratoare din Epoca de Fier,
care veneau din Orient, în anul 54 î.Hr., Iulius Cezar a fost impresionat de faptul că în Britania se creșteau păsări
pentru luptă, nu pentru came.

Cocoșii de luptă sunt recunoscuți pretutindeni pentru agresivitatea lor ieșită din comun. Un cocoș bun se va lupta în
arenă până la moarte, de aici și renumele lor de păsări de luptă.

Competiția dintre crescătorii de cocoși destinați luptelor în arenă era acerbă. Rețetele pentru o pâine specială, care
„dădea curaj“, erau păstrate cu strictețe, deși practica înmuierii ei în urină caldă era universală. Creasta și moțul de la
gâtul cocoșului erau îndepărtate, iar la picioare i se atașau pinteni din oțel.

Un instructor bun nu considera un lucru dezgustător „dezinfectarea“ rănilor de la cap suferite de cocoșul său prin
aplicarea propriei salive. întrecerile și luptele de cocoși aveau adesea loc în același timp.

Unii cocoși din rasa White Piles (cu penajul alb) au devenit legendari; crescuți de dr. Bellsye lângă Chester, au
devenit cunoscuți pentru „picătura Che-sire", o zvâcnire de violență ucigătoare exact atunci când crezi că pasărea
este pe moarte.

Luptele de cocoși sunt încă legale în Louisiana și New Mexico, iar în alte 16 state americane, precum Tennessee și
Arkansas, sunt considerate doar „delicte minore“.

Termenul de „cocoș" se referă la un mascul care a trecut de vârsta de un an; sub un an, el se numește „cocoșel“ sau
„căprior“ în limbajul instructorilor. Alte cuvinte și expresii derivate din „sportul regilor“ includ: game („a fi gata de
orice“), pitted against („a asmuți cocoșii“), turn tail („a o lua la fugă“), show the white feather („a da bir cu fugiții“,
„a se dovedi laș“), show a clean pair of heels („a spăla putina“), well-heeled (se referea inițial la pintenii naturali,
ascuțiți), cocksure („îngâmfat“) și cock-eyed („a se uita cruciș").

CARE ESTE CEA MAI MICĂ PASĂRE DIN ANGLIA?


Păsările din specia Regulus regulus (aușelul-cu-cap-galben) și Regulus ignicapitullus (aușelul-sprâncenat) își dispută
ridul de cele mai mici păsări din Anglia. Amândouă au doar 9 cm lungime în timp ce ochiul-bo-ului (pănțărușul)
măsoară între 9,5 și 10 cm, ocupând locul al treilea în topul celor mai mici păsări din Anglia.

Ochiul-boului este cea mai cunoscută pasăre din Marea Britanie și o putem găsi în orice fel de habitat. în prezent,
există zece milioane de perechi reproducătoare din această specie.

Numele său latinesc - Troglodytes troglodytes - înseamnă „locuitor al peșterilor“. Aceste păsări își construiesc
cuibul sferic-oval în cele mai ciudate locuri: peșteri, vizuini, în interiorul cadavrelor de animale, în faldurile
draperiilor din biserici, în stropitori etc.

Masculul construiește de obicei șase cuiburi pe teritoriul lui pentru ca femela să-și aleagă cuibul dorit, deși există
dovezi potrivit cărora masculul poate să construiască de cinci ori mai multe cuiburi.

în ciuda mărimii lor, sunetele pătrunzătoare pe care le scot se pot auzi de la o distanță de jumătate de kilometru, tot
timpul anului. Păsările din specia ochiul-boului sunt sensibile la frig, de aceea în anotimpul rece, ele se înghesuie
una într-alta, formând „ciorchini“ de păsări. Un astfel de ciorchine poate „să conțină" chiar și 30 de păsări.

Cuvântul englezesc wren (ochiul-boului) provine din engleza veche - wrenna, care însemna „dotat cu coame“,
referindu-se probabil la coada ridicată a păsării. în Norfolk, ochiul-boului se numește stag (cerb) și provine din
cuvântul danez stag care înseamnă „țeapă“.

De St Stephen (26 decembrie), în vestul Angliei și în Irlanda, se practica „vânătoarea ochiului-boului“. Acest obicei
presupunea prinderea unei păsări din această specie și țintuirea ei în cuie pe un par, pe care copiii și adulții mascați îl
purtau apoi din ușă în ușă. în schimbul unui cântec și al unei pene smulse ochiului-boului, gazdele ofereau mâncare
și băutură, în special bere.

Numele latinesc al aușelului-cu-cap-galben -Regulus regulus - înseamnă „regișor“, referindu-se probabil la dungile
aurii de pe cap în formă de coroană. Un adult din această specie cântărește cât o monedă de cinci penny (în jur de 5
grame). Au existat cazuri - se spune - de aușei flămânzi care s-au repezit asupra unor libelule, fiind apoi „remorcați"
de insectele mult mai mari decât ei.

Aușeii-cu-cap-galben sunt destul de rezistenți, traversând adesea Marea Nordului pentru a-și petrece iama în Anglia.
Ei își fac cuiburile în conifere, iar răspândirea plantațiilor de conifere din Anglia din ultimii 50 de ani a dus la
creșterea numărului de păsări din această specie.

Despre aușelul-sprâncenat nu se știu prea multe lucruri. în 1962, a fost adăugat pe lista păsărilor reproducătoare din
Marea Britanie, existând probabil aproximativ 100 de perechi reproducătoare.

CĂRUI ANIMAL ÎȘI DATOREAZĂ

NUMELE INSULELE CANARE?


Câinelui. Canarii au fost botezați astfel după numele insulelor Canare (țara lor de origine) și nu invers.

Numele arhipelagului se datorează denumirii latinești a insulei celei mai mari, pe care romanii o numeau „Insula
Câinilor“ (Insula Canaria) din cauza numărului mare de câini - sălbatici și domestici.

Se spune că vulcanul din La Palma din insulele Canare poate să provoace o catastrofă în jumătatea vestică a insulei,
generând un tsunami care poate să traverseze Atlanticul și să lovească opt ore mai târziu țărmul estic al Statelor
Unite cu un val mai înalt de 30 de metri.

Sportul tradițional din insulele Canare (Canarian Wrestling) presupune confruntarea a doi participant în interiorul
unui cerc de nisip numit terrero; scopul este să faci în așa fel încât adversarul să atingă nisipul cu orice parte a
corpului în afară de picioare. Nu este admisă lovirea adversarului. Sportul a fost inventat de poporul Guanche, unul
dintre triburile băștinașe de pe insule.
Silbo Gomero („Fluieratul gomeran“) este un limbaj de fluierături specific insulei La Gomera, un mijloc
de comunicare peste văile ei adânci. Cei care folosesc acest limbaj se numesc silbadors („cei care fluieră“). Deși
inițial s-a bazat pe limba tribului Guanche, ulterior a fost adaptat în așa fel încât silbador-ul modem fluieră practic în
spaniolă. Acest limbaj constituie un subiect obligatoriu în școlile din La Gomera.

Canarul este un soi de cinteză. Secole de-a rândul, legile mineritului din Anglia au impus prezența unei păsări în
mine pentru detectarea scurgerilor de gaze. Această practică a fost folosită până în 1986, fiind interzisă abia în 1995.
Ideea era următoarea: gazele toxice precum monoxidul de carbon și gazul metan ucideau păsările înainte de a le face
rău minerilor. Canarii erau alegerea preferată deoarece cântă mult. Astfel, tăcerea lor subita atrăgea imediat atenția.

Numai masculii cântă; ei pot să imite sunetele telefoanelor și ale altor aparate de uz casnic. Personajul de desene
animate Tweety-Pie este un canar.

Canarii aveau inițial o culoare brun-verzuie, dar cei 400 de ani de împerecheri între rase hibride au creat culoarea lor
galbenă atât de cunoscută. Nimeni nu a reușit să obțină un canar roșu, dar o dietă pe bază de ardei roșii le conferă o
nuanță portocalie.

Denumirea peninsulei Isle of Dogs din Londra apare pentru prima dată într-o hartă din 1588: poate datorită câinilor
familiei regale, deși s-ar putea să fie un termen forțat. Este, de asemenea, o coincidență faptul că districtul Canary
Wharf se afla aici.

CARE ESTE CEL MAI MIC CÂINE DIN LUME?


Acest titlu i-a fost conferit unui câine din rasa Yorkshire terrier, deținut de Arthur Marples din Blackburn. Avea o
înălțime de 6,5 cm până la umeri și o lungime de 9,5 cm de la bot până la vârful cozii, cântărea 113 grame și a murit
în 1945.

Cea mai mică rasă de câini este considerată chihuahua. Cu toate acestea, Guinness Book of World Records susține
că titlul de cel mai mic câine din lume nu este deținut de nimeni în prezent.

Depinde ce înțelegi prin „cel mai mic“. Recordul actual este deținut deopotrivă de un chihuahua (care este cel mai
mic din punct de vedere al lungimii) și de un Yorkshire terrier (care este cel mai mic din punct de vedere al
înălțimii).

Whitney, câinele din rasa Yorkshire terrier, trăiește în Shoeburyness, Essex, și are o înălțime de 7,3 cm până la
umeri. Chihuahua, care se numește Danka Kordak Slovakia, are o lungime de 18,8 cm și trăiește în Slovacia.

Există peste 400 de rase de câini și toate fac parte din aceeași specie. Un câine dintr-o rasă se poate împerechea cu
un câine din orice altă rasă. Nici o altă specie de animale din lume nu oferă o varietate atât de mare de exemplare
diferite ca formă și mărime. Nimeni nu cunoaște motivul acestui lucru.

Această varietate atât de mare de câini se datorează în mod deosebit intervenției umane, dar ceea ce este cu adevărat
uimitor este faptul că toate rasele de câini provin din specia de lup Caniș lupus.

Câinii din rasa Doberman pinscher au fost creați din rasele pinscher german, Rottweiler, Manchester terrier și
prepelicar în doar 35 de ani, lucru care contrazice teoria lui Darwin despre evoluția speciilor -un proces care ar
trebui să aibă loc în decurs de mii sau poate chiar milioane de ani.

Din motive necunoscute, atunci când se împerechează exemplare de câini din rase diferite, hibrizii care se nasc nu
seamănă cu părinții lor, ci sunt complet diferiți. Câinii din această „rasă“ nouă își păstrează capacitatea de a se
împerechea cu exemplare din alte rase.

Denumirea de „chihuahua“ vine de la numele statului Mexic, deoarece s-a crezut (pe baza artei civilizațiilor toltecă
și aztecă) că această rasă a apărut în acele locuri. Dar nimic din vestigiile arheologice nu sprijină această teorie;
oamenii de știință susțin acum că animalul considerat inițial ca fiind un câine din rasa chihuahua era de fapt o
varietate de rozătoare.

O variantă mult mai plauzibilă ar fi aceea că strămoșii acestei rase au fost aduși de negustorii spanioli din China,
unde metoda creării de plante și animale pitice are o istorie îndelungată.

Brânza chihuahua este renumită în Mexic, dar denumirea provine de la numele statului, nu de la cel al câinelui.

CUM SE ÎMPERECHEAZĂ CÂINII?


Câinii se împerechează stând spate în spate, nu în maniera obișnuită.

Când un mascul sare în spinarea unei femele și încearcă s-o penetreze, acesta nu este de fapt un gest de împerechere,
ci de dominare. Ejacularea are loc arareori.

Acesta este motivul pentru care câinele vecinului pare să aleagă picioarele copiilor pe post de „femele“. Nu este
neapărat un gest cu conotații sexuale: câinele își stabilește în acest fel poziția în haită și îl alege la început pe cel mai
mic.

în timpul împerecherii, câinii sfârșesc în cele din urmă stând spate în spate. în acest moment, vârful penisului
masculului (numit bulbus glandis) se umple de sânge, împiedicând retragerea.

Acest fenomen se numește „îmbârligare“. Este destinat să împiedice scurgerea spermei: este un exemplu clasic de
„competiție a spermei" sau de respingere a materialului genetic al altor câini. Urmează o perioadă de „înghiontiri"
până în momentul ejaculării, după care penisul se micșorează, iar câinii se pot despărți.

„Novicii“ se confruntă uneori cu probleme serioase atunci când încearcă „să se îmbârlige“. în acest caz,
„înghiontirile“ și lătrăturile aferente sugerează mai degrabă un ritual de luptă decât de împerechere.

„Mă întreb dacă alți câini consideră că pudelii fac parte dintr-un cult religios bizar."

RITA RUDNER

CUM A MURIT ECATERINA CEA MARE?


Ecaterina cea Mare, împărăteasa tuturor rușilor, a murit în pat, în 1796, la vârsta de șaizeci și șapte de ani, din cauza
unei comoții cerebrale.

Este adevărat că - în momentul în care a suferit atacul cerebral - se afla la toaletă, dar apoi i s-au acordat îngrijirile
necesare în pat, unde a și murit ulterior.

Nu a fost zdrobită de un armăsar „bine dotat“ cu care se spune că făcea dragoste și nid din cauza rănilor provocate
de doburile oalei de noapte, care s-a spart sub greutatea posteriorului ei uriaș. Nu există dovezi care să ateste - încă
de la o vârstă fragedă - „interesul“ ei deosebit față de cai, exceptând faptul că ü plăcea echitația.

Nu se cunosc izvoarele acestor povești. Pot fi rezultatul unei propagande negative, deosebit de izbutite, puse la cale
de fiul ei, Paul I, a cărui Curte devenise celebră pentru bârfele pe care le răspândea. Sau poate că au fost răspândite
de francezi, care se aflau în război cu o coaliție de națiuni, printre care și Rusia, în anii care au urmat Revoluției
Franceze (poveștile despre Maria-Antoaneta erau și mai calomnioase).

Indiferent care a fost sursa acestor denigrări, un fapt rămâne cert: comportamentul Ecaterinei a dat naștere unei
isterii erotice. A avut mai mulți amanți și se pare că unii dintre ei au fost mai întâi „testați“ de doamnele de onoare.
Dacă treceau testul, li se oferea o poziție importantă la Curte.

Unul dintre generalii armatei sale era un fost amant - Potemkin, cel care a conferit numele său celebrului cuirasat
rusesc. Acesta a murit la vârsta de cincizeci și doi de ani „ca urmare a faptului că a mâncat o gâscă întreagă în timp
ce era copleșit de o stare febrilă".

Indiferent dacă relațiile ei extraconjugale au fost 11 (confirmate de corespondența țarinei) sau 289, cifra vehiculată
de bârfitori, moștenirea pe care ne-a lăsat-o Ecaterina constă în realizările sale în plan politic și cultural.

Măreția St Petersburgului se datorează în mare parte Ecaterinei și mai puțin lui Petru cel Mare; Ecaterina este cea
care a simplificat sistemul legislativ al Rusiei; ea este autoarea unor grădini magnifice; ea a împodobit galeriile
rusești cu operele celor mai mari artiști din Europa; ea a introdus vaccinul contra variolei și a devenit protectoarea
scriitorilor și filozofilor din întreaga Europă, printre care îi menționăm pe Diderot și Voltaire, care o numea „Steaua
Nordului".

Moștenirea ei genetică este mai puțin impresionantă. La un moment dat, fiul ei, țarul Paul I (1796-1801), a judecat în
fața Curții Marțiale un șobolan, pe care l-a și executat, pentru că i-a răsturnat soldățeii de plumb. Mai târziu, și-a
judecat calul în fața aceleiași Curți Marțiale și l-a condamnat la 50 de lovituri de bici. La rândul lui, a fost ucis de
nobili (fără să mai aibă parte de vreun proces) și a fost urmat la tron de fiul său.

CE L-A SPERIAT PE JOHN RUSKIN ÎN NOAPTEA NUNȚII?


Se spune că șocul pe care l-a suferit John Ruskin la vederea părului pubian al soției sale, Effie, în noaptea nunții,
constituie motivul impotenței sale.

Se mai spune, de asemenea, că - datorită faptului că era unul dintre cei mai influenți critici de artă ai vremii sale -
cunoștințele sale referitoare la trupul femeii se bazau doar pe studiul sculpturilor și picturilor clasice, unde părul
pubian lipsea cu desăvârșire.

Nu există însă dovezi care să ateste această teorie, promovată pentru prima dată în biografia lui Ruskin scrisă în
1965 de Mary Lutyens. Din corespondența pe care Ruskin a purtat-o cu mama lui, reiese faptul că nu era chiar atât
de ignorant în această privință. Ideea de sfială exagerată, specifică perioadei victoriene, este - într-o oarecare măsură
-o invenție a secolului XX.

Există însă și un sâmbure de adevăr în această poveste: căsătoria lui Ruskin nu s-a consumat niciodată. Această
situație a continuat timp de 6 ani până într-o zi când - în timpul unei expediții de pictură - Ruskin a lăsat-o pe Effie
într-o cabană împreună cu prietenul lui, pictorul John Everett Millais (1829-1896). Millais a știut ce să facă, iar Effie
a fost atât de fericită, încât a intentat divorț. Căsătoria a fost anulată pe baza „impotenței incurabile" a lui Ruskin.

Effie s-a căsătorit cu Millais și au întemeiat împreună o familie numeroasă. Povestea a declanșat un scandal
îngrozitor, care a culminat cu excluderea lui Effie din viața socială. Ea nu mai era invitată la nici o petrecere la care
lua parte regina.

Problema lui Ruskin izvora din atracția sa nefirească pentru fetițe. în ciuda acestui lucru (sau poate tocmai datorită
lui), Ruskin a exercitat o influență covârșitoare asupra artei și arhitecturii victoriene, fiind un promotor al lui Turner
și al prerafaeliților;

este părintele fondator al sindicatelor și organizatorul din umbră al mișcării Arts & Crafts.

A scris 250 de cărți și i-a predat istoria artelor lui Oscar Wilde. I-a plătit pe prietenii din Breasla St George să măture
treptele de la British Museum. A demisionat din postul de profesor de istorie a artelor când vivisecția a fost permisă
în școlile de medicină. Spre sfârșitul vieții, și-a pierdut mințile, confundându-1 adesea pe bucătarul său cu
regina Victoria. Gandhi îl cita deseori, considerându-1 singurul izvor de influență din viața sa.

Un alt exemplu referitor la „problemele“ pe care le poate crea bărbaților părul pubian al partenerelor lor îl reprezintă
aventura lui D.H. Lawrence cu pictorița Dorothy Brett din 1926. Se pare că Lawrence a lăsat-o cu ochii în soare pe
Brett, explicându-și incapacitatea de a face sex cu ea prin faptul că „nu-mi place părul tău pubian“.

Majoritatea biografilor lui Lawrence cred că povestea a fost născocită de Brett, în special pentru că ea a relatat
pentru prima dată această istorie cu câteva luni înainte de moartea sa survenită în 1976.

„Este mult mai dificil să fii simplu decât să fii complicat."

JOHN RUSKIN

CÂT CRESC UNGHIILE Șl PÂRUL DUPĂ MOARTE?


„După moarte, părul și unghiile noastre continuă să crească timp de trei zile în timp ce telefoanele încetează de
mult“ - este una dintre cele mai bune replici ale regretatului Johnny Carson.

Dar părul și unghiile nu mai cresc după moarte. Acesta este doar un basm. Când murim, corpul se deshidratează, iar
pielea se subțiază, creând iluzia creșterii ulterioare a părului și unghiilor. ~

Această poveste a prins rădăcini datorită celebrului roman al lui Erich Maria Remarque Pe frontul de vest nimic nou,
în care povestitorul, Paul Bâumer, cugetă asupra morții prietenului său Kemmerich: „îmi trece prin gând că unghiile
astea vor urma să crească, multă vreme de-aici înainte, buruieni fantomatice de hrubă, când Kemmerich de mult nu
va mai respira. Le văd înaintea mea aievea: se răsucec ca niște tirbușoane și cresc, și cu ele părul pe craniul în
descompunere, ca iarba din argila grasă, întocmai ca iarba“ (E.M. Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, Editura
pentru Literatură, București, 1965, traducerea Eman. Cerbu).

în ciuda acestui fapt, moartea presupune o activitate asiduă: un cadavru „abundă“ de viață. Bacteriile, gândacii,
căpușele și viermii se ospătează frenetic, contribuind în acest fel la procesul de descompunere.

Unul dintre cei mai entuziaști „clienți“ este „musca sicrielor“. Această insectă poate să trăiască toată viața sub
pământ, înfruptându-se din cadavre.

Musca din specia Megaselia scataris este foarte lacomă când i se ivește șansa să se delecteze cu came umană. Ea
poate să sape la o adâncime de un metru ca să ajungă la un sicriu îngropat în pământ.

S-a apelat recent la o specie de muscă - Apoce-phalus - în încercarea de a controla populațiile agresive de furnici din
specia fumicilor-de-foc din sud-estul Americii, care au ajuns în acele locuri „navigând“ pe un vapor de marfa
brazilian în 1930. Muștele își depun ouăle în capul furnicilor. Larvele se hrănesc cu materia existentă în capul fumi-
cii-de-foc și ies la lumină câteva zile mai târziu.

CE CĂRA ATLAS PE UMERII SÀI?


Nu pământul, ci cerul.

După revolta titanilor împotriva olimpienilor, Atlas a fost condamnat de Zeus să poarte pe umerii săi cerul. Cu toate
acestea, el este adesea înfățișat purtând pe brațe un glob, în mod deosebit pe coperta unei colecții de hărți realizate
de geograful flamand Mercator.

O analiză mai atentă dezvăluie faptul că acest glob reprezintă cerul, nu pământul. Mai mult, volumul lui Mercator nu
poartă numele titanilor, ci pe al unui filozof mitic - regele Atlas din Mauretania (cel care a conferit numele său
munților din nordul Africii), despre care se spune că a creat primul glob „ceresc" (antonimul cuvântului „terestru“).

Volumul a devenit cunoscut ca Atlasul lui Mercator, iar numele a fost apoi aplicat tuturor colecțiilor de hărți.

Gerard Mercator, fiul unui cizmar, s-a născut în 1512 și a fost botezat Gerard Kremer. Numele său de familie
însemna „piață“ în flamandă, așa că s-a hotărât să-l latinizeze, devenind Mercator, care înseamnă „negustor“.

Mercator este părintele cartografiei modeme și probabil cel mai influent belgian din toate timpurile.

Proiecția sa celebră din 1569 - prima încercare de a înfățișa lumea cât mai exact cu putință, redând sistemul de
coordonate (latitudinea și longitudinea ) -rămâne un punct de reper extrem de convingător pentru foarte mulți
oameni. Un lucru important este acela că proiecția Mercator a asigurat pentru prima dată o navigație corectă,
conferind epocii descoperirilor geografice o bază științifică.

Din cauza inexactităților ei, proiecția Mercator este rar folosită astăzi în realizarea hărților și atlaselor: în 1989,
asociațiile cartografice din Statele Unite au cerut să se renunțe la ea definitiv.

Asta nu i-a împiedicat însă pe cei de la NASA s-o folosească pentru a cartografia planeta Marte.

CÂT DE ÎNALT ESTE AL NOUĂLEA NOR?


Conform clasificării din Atlasul Internațional al Norilor, Norul 0 este cel mai înalt nor, cunoscut sub numele de
cirrus - nor fibrös, care poate să ajungă până la o altitudine de 12 000 metri.

Norul 9 este cumulonimbus - norul de furtună. El se află la baza acestei clasificări, pentru că un singur nor se poate
situa la o altitudine joasă, dar și la capătul stratosferei - adică la 15 000 de metri.

în ceea ce privește originea expresiilor legate de „cel de al nouălea nor“, este foarte greu s-o detectăm. Norii 7, 8 și
739 au fost cu toții înregistrați, așa că motivul pentru care oamenii au rămas „fideli" norului 9 îl reprezintă statutul
său de număr norocos. Expresiile dressed up to the nines („a se îmbrăca elegant“) și the whole nine yards („la
perfecție") au, de asemenea, origini obscure. Iar ideea de a zbura pe un nor mare și furtunos este, fără îndoială,
atrăgătoare.

Atlasul Internațional al Norilor a fost publicat în 1896 în urma desemnării - în cadrul Conferinței Internaționale a
Meteorologilor - a unui Comitet al Norilor, care urma să stabilească un sistem internațional pentru denumirea și
identificarea norilor.

La baza celor zece categorii stabilite a stat opera de pionierat a lui Luke Howard (1772-1864), un chimist englez,
care - în 1802 - a publicat lucrarea Essay on the Modification of Clouds.

Opera lui Howard a fost influențată de experiențele pe care le-a trăit pe când era copil, legate de condițiile
meteorologice extrem de ciudate, corelate cu erupțiile vulcanice din Japonia și Islanda din 1783. Aceste erupții au
creat o „ceață mare", care a acoperit o mare parte din Europa.

Lucrarea lui a reprezentat o sursă de inspirație pentru pictorii peisagiști precum John Constable, J.M.W. Turner și
Caspar David Friedrich. Goethe a scris patru poezii în onoarea lui Howard, considerându-1 pe acest englez modest,
quaker, „Părintele Norilor".

Norii sunt o aglomerare de stropi de apă sau de cristale de gheață, în suspensie în atmosferă. Stropii sau cristalele se
formează prin condensarea vaporilor de apă din jurul unor particule mici precum fumul sau sarea. Aceste elemente
se numesc nuclee de condensare.

Norii cirrus sunt singurii nori de pe cer alcătuiți în totalitate din gheață. Ei joacă un rol important în atmosferă,
contribuind la reglarea temperaturii Pământului. Acești nori sunt activați adesea de dârele de abur condensat lăsate
de avioanele cu reacție.

Când traficul aerian s-a oprit după 11 septembrie 2001, variațiile zilnice de temperatură din SUA au crescut cu până
la 3°C în următoarele 48 de ore din cauza distrugerii scutului de protecție asigurat de norii cirrus: astfel, în timpul
nopții, pătrundea mai multă căldură, iar ziua, razele de soare ardeau cu mai multă intesitate.

Came de animale sălbatice (n. tr.).


DE CE ESTE ȘAMPANIA SPUMOASĂ?
Nu din cauza bioxidului de carbon, ci a prafului, într-un pahar perfect curat, moleculele de bioxid de carbon se
evaporă invizibil, astfel încât s-a crezut mult timp că imperfecțiunile sticlei sunt responsabile pentru bulele de
șampanie.

Cu toate acestea, noile tehnici de fotografiere au demonstrat că șănțulețele și crestăturile de pe pereții paharului sunt
prea mici ca să contribuie la formarea bulelor de șampanie: s-a dovedit, așadar, că particulele microscopice de praf și
scamele sunt „vinovate“ pentru producerea bulelor.

în termeni tehnici, firele de praf din pahar acționează ca niște nuclee de condensare pentru bioxidul de carbon
dizolvat.

Conform companiei Moët et Chandon, într-o sticlă obișnuită de șampanie sunt 250 de milioane de bule.

Ultimele cuvinte ale lui Cehov au fost: „N-am mai băut șampanie de foarte mult timp.“

Eticheta medicilor din Germania de la vremea respectivă cerea ca - atunci când nu mai exista nici o speranță pentru
un pacient - doctorul să-i ofere acestuia o cupă de șampanie.

„Singurul meu regret în viață este că n-am băut mai multă șampanie."

JOHN MAYNARD KEYNES

CE FORMĂ AU PICĂTURILE DE PLOAIE?


Picăturile de ploaie sunt sferice, nu au formă de lacrimă.

Producătorii de rulmenți cu bile și alice de plumb exploatează - în procesul de producție - această proprietate a
lichidelor aflate în cădere: plumbul topit este aruncat printr-o sită de la o înălțime foarte mare într-un lichid rece
pentru a căpăta o formă sferică.

în acest scop s-au construit turnuri extrem de înalte - până la Festivalul Marii Britanii din 1951, a existat un
asemenea turn lângă podul Waterloo din Londra.

Având o înălțime de peste 71 metri, Phoenix Shot Tower din Baltimore (care încă există) a fost la un moment dat
cea mai înaltă construcție din America

până când acest statut a fost revendicat de monu mentul lui Washington după Războiul Civil.

CINE ESTE RESPONSABIL PENTRU PRODUCEREA CELEI MAI MARI


CANTITĂȚI DE OXIGEN DE PE PĂMÂNT?
Algele.

Oxigenul produs de alge este un produs secundar rezultat din procesul de fotosinteză. Cantitatea de oxigen produsă
de alge este mai mare decât cea sintetizată de toți copacii și de toate plantele adunate la un loc.

Algele putrezite constituie, de asemenea, principalul constituent al petrolului și gazelor.

Algele eliberează oxigen ca produs secundar al procesului de fotosinteză. Alga verde-albăstruie sau cyanobacteria
(de la cuvântul grecesc kyanos - „al-bastru-verzui") este cea mai veche formă de viață de pe pământ, descoperită în
fosile care datează de 3,6 miliarde de ani.
Clasificarea algelor a fost un subiect controversat, oamenii de știință pendulând între plante și bacterii. Ele au fost
integrate în cele din urmă în categoria bacteriilor, în regnul Monera (de la cuvântul grecesc moneres - „singur",
referindu-se la structura lor unicelulară).

O specie de algă, spirulina, conține de 20 de ori mai multe proteine decât boabele de soia. Conține 70% proteine
(spre deosebire de carnea de vită, care conține 22%), 5% grăsime, o gamă impresionantă de vitamine și minerale,
concentrația de colesterol fiind 0. De aceea, spirulina se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare.

Ea contribuie, de asemenea, la întărirea sistemului imunitar, catalizând sintetizarea de interferoni - pro-teinele-


soldați din prima linie defensivă a organismului care ne apără de viruși și distrug celulele canceroase.

Beneficiile spirulinei pentru sănătate și nutriție au fost cunoscute cu secole în urmă de azteci, de africanii din sudul
Saharei, dar și de păsările flamingo.

Importanța algelor în viitor consta în faptul că ele pot fi cultivate pe un pământ nefertil, folosind (și reciclând) apa
sălcie. Recoltele de alge nu provoacă eroziunea solului, nu au nevoie de îngrășăminte sau pesticide și împrospătează
atmosfera mai mult decât oricare altă plantă.

DIN CE AU FOST FABRICATE UNIFORMELE SOLDAȚILOR

GERMANI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL?


Din urzici.

în timpul Primului Război Mondial, Germania și Austria și-au epuizat stocurile de bumbac.

în căutarea unui înlocuitor potrivit, oamenii de știință au găsit o soluție ingenioasă: amestecarea unor cantități foarte
mici de bumbac cu urzici - mai exact, cu fibrele tari ale urzicilor din specia urzica-mare (Vrtica dioica).

Fără o producție sistematică, germanii au obținut 1,3 milioane de kilograme de urzici în 1915 și alte 2,7 milioane de
kilograme în anul următor.

După o scurtă bătălie, în 1915, englezii au capturat doi soldați germani îmbrăcați în salopete, a căror analiză a
dezvăluit un fapt surprinzător - erau confecționate din urzici.

Urzicile au mai multe avantaje în comparație cu bumbacul - acesta trebuie udat foarte des, crește într-un climat cald
și are nevoie de un tratament îndelungat cu pesticide pentru un randament mare al culturii.

Nu trebuie să te temi că ai putea fi înțepat de „o geacă din urzici“, deoarece perii înțepători - micuțele seringi
hipodermice alcătuite din silice și pline cu otravă - nu se folosesc în industria textilă. Fibrele lungi ale tulpinii sunt
suficiente.

Germanii nu sunt primii care au descoperit numeroasele avantaje ale acestei plante. Vestigiile arheologice din
întreaga Europă dezvăluie faptul că urzicile sunt folosite de zeci de mii de ani pentru confecționarea plaselor de
pescuit, a sforii și a hainelor.

în Bottle Inn, un pub din Marshwood, Dorset, Anglia, se organizează anual Campionatul Mondial de înghițire a
Urzicilor. Regulile sunt stricte: participanții nu au voie să folosească mănuși, să ia medicamente cu efect analgezic
pentru gură (cu excepția berii) și nici nu au voie să vomite.

Trucul la care trebuie să apelezi este următorul: trebuie să îndoi vârful frunzei de urzică, s-o bagi în gură fără să
atingi buzele și s-o dai pe gât cu bere. Un gât uscat este un gât dureros, așa se spune. După o oră de concurs,
câștigătorul este cel care rămâne cu cele mai multe tulpini goale puse cap la cap.

Recordul actual este de 14,6 metri pentru bărbați și de 8 metri pentru femei.
CINE A DESCOPERIT PENICILINA?
Sir Alexander Fleming este ultimul pe listă.

De mii de ani, beduinii din Africa de Nord produc un unguent cu efecte curative din mucegaiul care se formează pe
hamașamentul măgarilor.

în 1897, un doctor militar, foarte tânăr, de origine franceză - Emest Duchesne - a redescoperit acest lucru,
observându-i pe grăjdarii arabi cum foloseau mucegaiul care se forma pe șeile umede ca să trateze durerile
provocate de călărit.

El a efectuat cercetări amănunțite, identificând mucegaiul ca făcând parte din specia Penicittium glau-cum, l-a
folosit în tratamentul febrei tifoide la porcușorii de Guineea și a observat efectul distructiv pe care îl are mucegaiul
asupra bacteriei £. coli. Acestea au fost primele teste clinice ale viitorului antibiotic.

El și-a trimis cercetările la Institutul Pasteur (ele trebuiau să constituie teza lui de doctorat), recomandând efectuarea
altor studii, dar cei de la institut nu i-au recunoscut meritele, poate pentru că avea doar douăzeci și trei de ani și era
un student complet necunoscut.

Activitățile militare l-au chemat la datorie și a murit în anonimat în 1912 de tuberculoză - o boală ce va fi mai târziu
vindecată cu ajutorul descoperirii sale.

Meritele lui Duchesne au fost recunoscute postum în 1949, la cinci ani după ce sir Alexander Fleming a primit
Premiul Nobel pentru redescoperirea efectelor antibiotice ale penicilinei.

Fleming a inventat cuvântul „penicilină“ în 1929. El a observat din întâmplare proprietățile antibiotice ale unui
mucegai din specia Pénicillium rubrum. în realitate, Fleming a încurcat speciile. Era vorba de un mucegai din specia
Pénicillium notatum, identificat mulți ani mai târziu de Charles Thorn.

Mucegaiul a fost botezat inițial Pénicillium, pentru că - la microscop - brațele sale purtătoare de spori semănau cu
niște pensule minuscule. Echivalentul în latină a penei unui scriitor este penicillum, același cuvânt din care derivă și
termenul englezesc pencil („creion“). De fapt, celulele mucegaiului din specia Pénicillium notatum seamănă mai
mult cu oasele de la mâna unui schelet uman. Puteți vedea o fotografie reprezentativă pe site-ul: http://botit.bo-
tany.wisc.edu/Toms_fungi/nov2003.html

Brânzeturile Stilton, Roquefort, Danish Blue, Gorgonzola, Camembert, Limburger și Brie conțin penicilină.

„Găsești uneori ceea ce nici n-ai căutat."

ALEXANDER FLEMING

CARE SUNT CAUZELE ULCERULUI STOMACAL?


în nici un caz stresul sau mâncarea condimentată.

Contrar medicilor care susțin această teorie, s-a dovedit că ulcerele stomacale și intestinale nu sunt provocate de
stres sau de stilul de viață, ci de bacterii.

Un număr destul de mare de oameni suferă de ulcer, boala afectând unul din zece indivizi. Este dureros și potențial
letal. Napoleon și James Joyce au murit din cauza complicațiilor generate de ulcerul stomacal.

La începutul anilor 1980, doi patologi australieni -Barry Marshall și Robin Warren - au observat că o bacterie,
neidentificată până atunci, coloniza partea inferioară a stomacului celor care sufereau de gastrită sau de ulcer. Au
cultivat-o, i-au dat un nume (Helicobacter pylori) și au început să facă experimente. Cei doi au descoperit că - în
momentul în care bacteriile erau eliminate - ulcerul se vindeca.
Chiar și astăzi, foarte mulți oameni cred că ulcerul este o consecință a stresului. Medicii susțineau că stresul
micșorează afluxul sanguin spre stomac, fapt care reduce producția de mucoasă gastrică protectoare. în acest fel,
țesutul stomacal devine vulnerabil în fața acidului gastric, rezultatul fiind apariția ulcerului.

Teoria propusă de Marshall și Warren - potrivit căreia starea fiziologică asemănătoare cu o bășică sau o vânătaie ar
putea fi de fapt o boală contagioasă - era fără precedent în medicina modernă.

Marshall a hotărât să devină cobaiul propriilor sale experimente. El a băut o capsulă Petri plină cu bacterii și s-a
îmbolnăvit în curând de gastrită. A făcut teste și a descoperit că stomacul său era înțesat de bacterii. S-a vindecat
aplicându-și un tratament cu antibiotice. S-a dovedit în acest fel că medicina se înșelase.

în 2005, Marshall și Warren au fost recompensați pentru tenacitatea și spiritul lor vizionar, cu Premiul Nobel pentru
Medicină.

Bacteria Helicobacter pylori este prezentă la jumătate din populația umană și aproape în fiecare individ din țările în
curs de dezvoltare. O contractăm în copilărie și poate să rămână în stomacul nostru toată viața. Produce ulcer doar în
10-15% din cazuri.

Nu cunoaștem motivele acestui fapt ciudat, dar știm că boala poate fi tratată.

PENTRU CE SUNT FOLOSIȚI PORCUȘORII DE GUINEEA?


Pentru mâncare.

Porcușorii de Guineea (sau cobai) nu mai sunt astăzi folosiți pentru vivisecții, dar peruanii consumă în jur de 65 de
milioane de porcușori de Guineea în fiecare an. Ei se regăsesc, de asemenea, în meniurile din Columbia, Bolivia și
Ecuador. Se pare că cele mai „apetisante" părți sunt obrajii.

99% din animalele de laborator sunt șoarecii și șobolanii, folosindu-se un număr din ce în ce mai mare de iepuri și
pui de găină pe post de „porcușori de Guineea".

Șoarecii și șobolanii sunt mai ușor de manipulat genetic și pot să adopte o varietate mai mare de stări umane decât
porcușorii de Guineea, care jucau rolul de cobai în cercetările medicale efectuate în secolul al XIX-lea. în 1890,
datorită experimentelor efectuate pe porcușorii de Guineea, s-a descoperit antitoxina pentru difterie, care a salvat
viața a milioane de copii.

Un domeniu unde porcușorii de Guineea mai sunt astăzi folosiți îl reprezintă studiul șocului anafilactic. Sunt, de
asemenea, utili în cercetarea nutriționistă, deoarece porcușorii de Guineea sunt singurele mamifere (cu excepția
primatelor) care nu pot să sintetizeze vitamina C, fiind obligați s-o ia din mâncare.

Porcușorii obișnuiți cântăresc în medie între 250 și 700 grame, dar cercetătorii de la La Molina National University
din Peru au dezvoltat exemplare care cântăresc un kilogram în speranța că se vor bucura de succes la export. Carnea
are o concentrație mică de grăsimi și colesterol și seamănă la gust cu carnea de iepure.

în Peru, animalele sunt ținute în bucătărie ca urmare a unei vechi credințe andive potrivit căreia porcușorii de
Guineea au nevoie de fum. Vracii din Anzi folosesc porcușorii ca să detecteze bolile oamenilor - ei cred că atunci
când apropii rozătoarea de o persoană bolnavă, ea chițăie, identificând sursa bolii. în catedrala din orașul Cuzco, din
Peru, există un tablou care îi înfățișează pe Iisus și discipolii săi la Cina cea de Taină, înfruptându-se din carnea
prăjită a unui porcușor de Guineea.

în 2003, arheologii din Venezuela au descoperit rămășițele fosilizate ale unui animal uriaș, asemănător cu porcușorul
de Guineea, care a trăit cu 8 milioane de ani în urmă. Phoberomys pattersoni avea mărimea unei vaci și cântărea de 1
400 de ori mai mult decât un porcușor din ziua de azi.

Nimeni nu știe de unde vine expresia „porcușor de Guineea", dar varianta cea mai plauzibilă ar fi aceea că animalele
au ajuns în Europa din America de Sud prin portul Guineea din Africa de Vest.

CARE A FOST PRIMUL ANIMAL TRIMIS ÎN SPAȚIU?


Musculița de fructe.

Micuții astronauți au fost îmbarcați în racheta americană V2 împreună cu câteva semințe de grâu și trimiși în spațiu
în iulie 1946. Insectele au fost folosite pentru a testa efectele expunerii la radiații la altitudini mari.

Musculițele de fructe sunt niște „cobai" perfecți pentru experimentele de laborator. Trei sferturi din genele bolilor
umane se potrivesc cu codul genetic al musculițelor de fructe. Ele dorm în fiecare noapte, reacționează în mod
similar la anestezice și se reproduc foarte repede. O nouă generație apare în doar două săptămâni.

Spațiul este definit ca o întindere nemărginită, pornind de la altitudinea de 100 km. După musculițele de fructe, au
fost trimise în spațiu mușchi și apoi maimuțe.

Prima maimuță trimisă în spațiu a fost Albert al II-lea, în 1949, care a ajuns la 134 km. Predecesorul lui, Albert I, a
murit cu un an mai devreme, asfixiat, înainte de a atinge bariera de 100 km. Din nefericire, și Albert al II-lea a murit
în momentul în care parașuta de pe capsula lui spațială nu s-a deschis.

Abia în 1951, Albert al VI-lea și cei 11 tovarăși de drum (șoricei) au reușit să se întoarcă teferi din spațiu, deși
maimuța a murit două ore mai târziu.

în general, maimuțele-pionieri care au călătorit în spațiu nu s-au remarcat printr-o longevitate ieșită din comun, cu
excepția lui Baker, maimuța-veveriță, care a trăit - după misiunea sa spațială din 1959 -încă 25 de ani.

Rușii au preferat câinii pentru misiunile spațiale. Primul animal trimis pe orbită a fost Laika pe Sputnik 2 (1957),
care a murit în timpul zborului din cauza șocului termic. Cel puțin zece câini au mai fost trimiși în spațiu înainte ca
primul om, Iuri Gagarin, să ajungă acolo în 1961. Șase câini au supraviețuit.

Tot rușii sunt cei care au trimis în 1968 primul animal în spațiul de dincolo de sistemul solar. Este vorba despre o
broască țestoasă Horsefield, care este prima viețuitoare ce a făcut înconjurul Lunii (fiind în același timp și cea mai
rapidă broască țestoasă).

Printre animalele care au ajuns în spațiu menționăm: cimpanzei (care au supraviețuit cu toții), porcușori de Guineea,
broaște, șobolani, pisici, viespi, gândaci, păianjeni și chiar un pește din specia Fun-dulus heteroclitus. Primele
animale pe care japonezii le-au trimis în spațiu în 1985 au fost zece tritoni.

Singurele viețuitoare care au supraviețuit prăbușirii navetei spațiale Columbia în 2003 au fost niște viermi nematozi
din laboratorul navei, descoperiți printre resturi și fiare contorsionate.

„Spațiul nu este atât de îndepărtat. L-ai putea parcurge cu mașina într-o oră dacă aceasta ar putea merge pe
verticală."

FRED HOYLE

CINE ARE CELE MAI MULTE VERTEBRE CERVICALE:

ȘOARECELE SAU GIRAFA?


Ambele animale au șapte vertebre cervicale, așa cum au toate mamiferele cu excepția lamantinilor și leneșilor.

Pentru că leneșii-cu-două-degete la picioare au doar șase vertebre cervicale, nu pot să-și miște capul într-o parte și în
alta.
Păsările, care trebuie să aibă o mare flexibilitate a capului pentru a-și curăța penele cu ciocul, au mai multe vertebre
cervicale decât mamiferele. Bufnițele au 14; rațele - 16; dar recordul îl deține lebăda-cu-cuiată, care are 25.

Bufnițele nu-și pot întoarce capul până la 360 de grade, așa cum susțin unii, dar o pot face până la 270 de grade.
Acest lucru este posibil datorită vertebrelor suplimentare și mușchilor specializați, care le permit oaselor să se miște
independent unul față de celălalt.

Acest avantaj compensează faptul că bufnițele nu-și pot mișca ochii. Dacă vor să privească într-un alt loc, trebuie să-
și miște capul cu totul.

Ochii bufniței sunt situați aproape unul de altul, pe partea anterioară a capului, pentru a-i spori vederea binoculară -
capacitatea de a vedea lucrurile tridimensional. Acest lucru este vital pentru vânătoarea pe timp de noapte. Ochii lor
sunt, de asemenea, foarte mari pentru a capta cât mai multă lumină. Dacă ochii noștri ar fi Ia aceeași scară, ar trebui
să aibă mărimea unui grepfrut.

Ochii bufniței sunt tubulari, nu sferici, pentru a crea o retină cât mai mare. Ochii unei cucuvele sunt de o sută de ori
mai sensibili la lumină decât ai noștri. Ea poate să vadă un șoarece pe pământ chiar și în condițiile în care lumina s-
ar reduce la o singură lumânare, iar pasărea s-ar afla la o distanță de 500 de metri.

DE CÂND TRĂIESC CELȚII ÎN MAREA BRITANIE?


Din 21 iunie 1792.

Atunci, un grup de „barzi“ londonezi au prezentat în Primrose Hill din Londra o ceremonie cu iz de basm, unde au
creat un cerc de pietre sub pretextul că readuc la viață un ritual străvechi din vremurile celților și ale druizilor lor.

înainte de această ceremonie, nu a existat nici un document scris care să ateste faptul că termenul „celt“ a fost folosit
pentru a-i descrie pe locuitorii preromani din Britania și Irlanda. Nici ei nu foloseau acest cuvânt pentru a-și descrie
națiunea.

Cuvânul „celt" a fost folosit de istoricul grec Herodot, în anul 450 î.Hr., cu referire la popoarele de pe cursul
superior al Dunării, la nord de Alpi.

Romanii i-au botezat pe acești oameni galii („oa-meni-găini"), iar pe locuitorii Insulelor Britanice îi numeau
britanni, nu celți.

Termenul „celt“ a fost folosit în engleză abia în secolul al XVII-lea.

Un lingvist galez de la Oxford - Edward Lluyd - a observat similitudini între limbile vorbite în Irlanda, Scoția, Țara
Galilor, Cornwall și Bretagne. El a numit aceste limbi „celtice", iar cuvântul a prins rădăcini.

Cuvântul „celtic" este, de asemenea, folosit pentru a descrie stilul plin de înflorituri al suvenirelor din Irlanda. Nu
există însă dovezi care să ateste faptul că aceste suvenire au fost produse de oameni aparținând aceluiași grup etnic.

Cei mai mulți istorici cred că limba și cultura pe care noi le numim „celtice" s-au răspândit prin contact, nu prin
cotropire. Oamenii „au devenit“ celtici prin adoptarea arhitecturii, stilului de îmbrăcăminte și modului de a vorbi
pentru că li s-au părut utile sau atrăgătoare, nu pentru că aparțineau aceluiași grup etnic.

Viziunea romantică a unui imperiu celtic, alcătuit din meșteșugari talentați, ce iubeau caii, din druizi bătrâni și
înțelepți, din poeți care cântau la harpă și din războinici neînfricați, este consecința Renașterii celtice, care a început
la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Tot acest romantism celtic își are rădăcinile în naționalismul modem al irlandezilor, galezilor și scoțienilor, nu în
realitatea istorică.
CINE A FOST PRIMUL OM CARE A FĂCUT

ÎNCONJURUL PĂMÂNTULUI?
Negrul Henry.

Un nume total necunoscut, Enrique de Malaca a fost sclavul și translatorul lui Magellan.

Ferdinand Magellan nu a reușit niciodată să-și ducă la bun sfârșit călătoria în jurul lumii. El a fost ucis în Filipine în
1521, la jumătatea drumului.

Magellan a ajuns pentru prima dată în Orientul îndepărtat în 1511, plecând din Portugalia și traversând Oceanul
Indian. El l-a găsit pe negrul Henry într-un târg de sclavi din Malaysia în 1511 și l-a luat la Lisabona cu el,
întorcându-se pe aceeași rută.

Henry l-a însoțit apoi pe Magellan în toate călătoriile sale, inclusiv în marea aventură ce a început

LLOYD &

în 1519 și a avut ca obiectiv înconjurul lumii. Ei au urmat un alt curs, traversând oceanele Atlantic și Pacific, astfel
că - în momentul în care au ajuns în Orientul îndepărtat în 1521 - Henry a devenit primul om care a făcut înconjurul
lumii.

Nimeni nu știe unde s-a născut negrul Henry -când era copil, a fost probabil capturat și vândut ca sclav de pirații din
Sumatra - dar când a ajuns în Filipine, a descoperit că localnicii vorbeau aceeași limbă ca el.

După moartea lui Magellan, expediția a fost dusă la bun sfârșit sub conducerea lui Juan Sebastian Elcano, secundul
de origine bască.

Negrul Henry nu i-a însoțit. Elcano a refuzat să respecte dorința testamentară a lui Magellan - aceea de a-1 elibera pe
Henry din lanțurile sclaviei. Atunci, el a fugit și nu a mai fost văzut niciodată.

Lui Juan Sebastian Elcano i se atribuie meritul de a fi primul om care a făcut înconjurul lumii într-o singură
călătorie.

El s-a întors la Sevilla în septembrie 1522. Cinci corăbii porniseră la drum cu patru ani în urmă, dar numai Victoria
s-a întors acasă. A adus o mare cantitate de condimente, dar numai 18 din cei 264 de membri ai echipajului au
supraviețuit: scorbutul, mal-nutriția și luptele cu indigenii își luaseră tributul.

Regele Spaniei i-a oferit lui Elcano un blazon care înfățișa globul pământesc, pe care era scris motto-ul: „Tu ai făcut
prima călătorie în jurul meu."

Negrul Henry este eroul național al câtorva țări din sud-estul Asiei.

CINE A SPUS PENTRU PRIMA DATĂ CĂ PĂMÂNTUL SE ROTEȘTE ÎN


JURUL SOARELUI?
Aristarchus din Samos, care s-a născut în anul 310 î.Hr., cu 1 800 de ani înaintea lui Copemic.

Nu numai că Aristarchus a sugerat că Pământul și planetele se rotesc în jurul Soarelui, dar a calculat și mărimea și
distanța relativă dintre Pământ, Lună și Soare, susținând că cerul nu este o sferă cerească, ci un univers infinit. Dar
nimeni nu i-a acordat prea multă atenție.

Aristarchus era cunoscut în vremea lui ca matematician, nu ca astronom. Nu știm prea multe lucruri despre el, cu
excepția faptului că a studiat la lyceutn-ui din Alexandria. Mai târziu, arhitectul roman Vitruvius a spus despre el că
era un om „renumit în toate ramurile științei“. El a inventat și un cadran solar emisferic.

Numai o singură lucrare din opera sa s-a păstrat -Despre mărimile și distanța dintre Soare și Lună. Din nefericire, ea
nu face nici o referire la teoria lui Aristarchus despre sistemul heliocentric. Existența acestei teorii este confirmată de
un fragment dintr-unul din textele lui Arhimede, unde acesta menționează teoriile lui Aristarchus doar pentru a le
contrazice.

Copemic știa și el despre existența lui Aristarchus, pentru că îi consemnează numele în extraordinara sa lucrare
Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești. Dar în momentul în care cartea a fost publicată în 1514, toate
referirile la grecul vizionar au fost scoase, probabil de către editor, ca nu cumva acestea să pună la îndoială
originalitatea cărții.

CINE A ENUNȚAT TEORIA RELATIVITĂȚII?


Nu Einstein. Teoria relativității a fost enunțată pentru prima dată de Galileo Galilei în lucrarea sa Dialog despre cele
două sisteme principale ale lumii din 1632.

Ca să înțelegem noțiunea de relativitate, trebuie să înțelegem mai întâi teoria pe care aceasta a înlocuit-o. Este vorba
despre teoria „nemișcării absolute", susținută de Aristotel în secolul al IV-lea î.Hr., potrivit căreia nemișcarea este
starea firească a oricărui obiect, orice obiect reluându-și această stare dacă este lăsat liber.

Teoria relativității susține că mișcarea tuturor obiectelor este relativă în raport cu mișcarea fiecărui obiect în parte,
iar definirea stării unui obiect cu termenul de „nemișcare" este doar o chestiune de convenție. De aici rezultă că
viteza unui obiect nu poate fi considerată absolută, ci doar „relativă“ în raport cu un alt obiect.

Galilei, astronomul și filozoful italian, este de asemenea unul dintre fondatorii fizicii modeme. El a fost un adept al
teoriei lui Copemic (sau a lui Aristarchus) potrivit căreia Pământul se rotește în jurul Soarelui.

Biserica Catolică nu a recunoscut validitatea teoriilor sale, dar Galilei nu a fost aruncat într-o celulă plină de
șobolani pentru asta. Condamnat Ia arest la domiciliu, a fost dus inițial la somptuoasa vilă a arhiepiscopului de
Siena, apoi la vila sa de lângă Florența. Abia în 1992 Biserica Catolică a recunoscut în cele din urmă că teoriile lui
Galilei despre sistemul solar sunt corecte.

Deși Galilei a avut dreptate în această privință, a făcut și greșeli: argumentul pe care l-a adus în sprijinul ideii că
Pământul se mișcă este mareea „provocată“ de această mișcare. El a observat că Marea Medite-rană are mai multe
fluxuri și refluxuri decât Marea Roșie, atribuind acest fenomen mișcării de rotație a Pământului, care - spunea el -
avea efecte mult mai puternice asupra Mării Mediterane pentru că este aliniată pe axa est-vest.

Acest argument a fost respins de mărturiile marinarilor, care au subliniat faptul că există două maree pe zi, nu una,
așa cum susținea Galilei. Dar marele astronom a refuzat să le dea crezare.

Albert Einstein a realizat că Galilei s-a înșelat și în privința teoriei relativității sau cel puțin că aceasta nu se verifică
în anumite circumstanțe.

în Electrodinamica corpurilor în mișcare (1905), Einstein enunță pentru prima dată teoria relativității restrânse care
postulează că viteza luminii în vid este o constantă în toate sistemele de referință. Pe măsură ce un obiect se apropie
de viteza luminii, acesta se contractă, masa lui crește, iar timpul se dilată.

Aplicând această teorie la fenomene la scară largă precum gravitația, Einstein a elaborat zece ani mai târziu, în 1915,
teoria relativității generalizate.

CE FORMĂ AVEA PĂMÂNTUL ÎN CONCEPȚIA LUI COLUMB?


a) Plată
b) Rotundă

c) Avea formă de pară

d) Sferoid turtit

Columb nu a spus niciodată că pământul este rotund - el credea că are o formă de pară și doar un sfert din mărimea
lui actuală.

în ciuda reputației pe care și-a câștigat-o mai târziu, călătoria sa din 1492 nu a avut drept scop descoperirea unui nou
continent, ci dovedirea faptului că Asia se afla mult mai aproape de Europa decât își imaginau oamenii. S-a înșelat
însă.

Columb nu a pus niciodată piciorul pe partea continentală a Americii - ținutul de care s-a apropiat cel mai mult a fost
Bahamas (probabil insulița Plana Cays) - dar i-a obligat pe membrii echipajului său să jure că vor spune - în cazul în
care vor fi întrebați - că au ajuns în India. El a murit în Valladolid în 1506, nutrind până la sfârșit convingerea că a
ajuns pe coasta Asiei.

Viața lui Columb ridică multe semne de întrebare. Istoricii susțin că era fiul unui țesător genovez, Domenico
Columbo, dar conurile de umbră care îl învăluie îi determină pe mulți să susțină că era evreu șefard, spaniol,
corsican, portughez, catalan sau chiar grec.

Vorbea dialectul genovez (nu italiana) și a învățat să citească și să scrie în latină și în spaniolă (având un puternic
accent portughez). A ținut și un jurnal secret în greacă.

Nu știm cum arăta, pentru că nu ne-a parvenit nici un portret autentic, dar fiul lui a spus că a fost blond până la
vârsta de treizeci de ani, apoi a albit complet.

Nu știm nici măcar unde a fost înmormântat. Știm doar că - după moarte - oasele i-au fost „curățate“ de came, așa
cum se proceda în secolul al XVI-lea în cazul personalităților, și au fost înmormântate inițial la Valladolid, apoi la
mănăstirea cartusiană din Sevilla, apoi în Santa Domingo, Cuba, apoi la Havana și în final, se pare, la catedrala din
Sevilla în 1898.

Cu toate acestea, un sicriu inscripționat cu numele său în Santa Domingo și câte unul la Genova și Pavia își dispută
onoarea de a-i găzdui rămășițele pământești. Se vor efectua teste ADN, dar probabil că locul de odihnă veșnică al lui
Columb - Columbo sau Colon (așa cum prefera să i se spună) - va rămâne la fel de incert ca realizările și viața sa.

„Faptul că unele genii au fost batjocorite nu înseamnă că toți indivizii care sunt batjocoriți sunt niște genii. Oamenii
au râs de Columb, au râs de Fulton, au râs de frații Wright. Dar au râs și de clovnul Bozo."

CARL SAGAN

CE FORMĂ AVEA PĂMÂNTUL ÎN CONCEPȚIA

OAMENILOR MEDIEVALI?
Nu forma la care vă gândiți.

încă din secolul al IV-lea î.Hr., nimeni din lume

nu credea că pământul ar fi plat. Dar dacă ai vrea să arăți că pământul este un disc plat, ai ajunge să prezinți steagul
Națiunilor Unite.

Convingerea că pământul ar fi plat s-ar putea să fi apărut în secolul al XIX-lea. Cartea vinovată pentru răspândirea
acestei idei îi aparține lui Washington Irving - Viața și călătoriile lui Cristofor Columb (1828), care sugerează, în
mod eronat, că scopul călătoriei lui Columb era de a dovedi că Pământul este rotund.

Ideea pământului plat a fost promovată cu multă seriozitate în 1838 de englezul excentric Samuel
Birley Rowbotham, care a publicat un ziar de 16 pagini intitulat: „Astronomia zetetică: descrierea câtorva
experimente care dovedesc faptul că suprafața mării este un plan perfect, iar pământul nu este un glob" (cuvântul
„zetetic“ provine din termenul grecesc ze-tein, care înseamnă „a cerceta" sau „a întreba").

Un secol mai târziu, un membru al Societății Regale de Astronomie - Samuel Shenton - a reînființat Societatea
Zetetică Universală, numind-o Societatea Internațională a Pământului Plat.

Programul spațial lansat de NASA în 1960, care a culminat cu aselenizarea, ar fi trebuit să pună capăt acestei
probleme. Dar Shenton nu s-a lăsat convins. Analizând fotografiile făcute din spațiu, care arătau un pământ în formă
de sferă, a spus: „Este ușor să vezi cum o fotografie ca aceasta ar putea să păcălească un ochi neexperimentat.“ El
susținea că aselenizarea navetei Apollo a fost doar o farsă tipic hollywoodiană, pusă la cale de Arthur C. Clarke, idee
acceptată, surprinzător, de foarte mulți.

Shenton a murit în 1971, nu înainte însă de a-și alege succesorul în postul de președinte al societății. Charles K.
Johnson, un individ ciudat, dar charismatic, a preluat conducerea societății, revitalizând-o printr-o mișcare eroică, ce
promova simplitatea și se opunea „marilor descoperiri ale științei". La începutul anilor 1990, organizația avea peste
3 500 de membri.

Johnson, care a trăit și a muncit în marele deșert Mojâve, a propus o lume care să trăiască pe un disc plat, al cărui
centru era Polul Nord, înconjurat de un zid de gheață înalt de 45 de metri. Soarele și Luna au un diametru de 51 488
metri, iar distanța dintre Pământ și stele este „similară cu distanța dintre San Francisco și Boston“.

Refugiul lui Johnson din deșert a luat foc în 1995, incendiul distrugând arhiva societății și lista membrilor. Johnson
a murit în 2001, an în care societatea număra doar câteva sute de membri. Astăzi, totul se reduce la o pagină de
web: www.theflatearthsociety.org, cu aproximativ 800 de utilizatori înregistrați.

CINE A DESCOPERIT PENTRU PRIMA DATĂ

CÀ PĂMÂNTUL ESTE ROTUND?


Nu cine, ci ce. Albinele sunt cele care au înțeles acest lucru pentru prima dată.

Albinele și-au perfecționat un limbaj complex pentru a-și transmite una alteia locul unde se află cel mai bun nectar,
folosind soarele ca punct de reper, într-un mod cu totul uluitor, ele pot să facă acest lucru și în zilele mohorâte, ca și
în timpul nopții, calculând poziția soarelui din cealaltă parte a lumii. Asta înseamnă că pot să afle și să stocheze
informații în ciuda faptului că au un creier de 1,5 milioane de ori mai mic decât al nostru.

Creierul unei albine are în jur de 950 000 de neuroni. Creierul uman are între 100 și 200 de miliarde.

în micul lor computer cerebral, albinele au o „hartă" a mișcărilor soarelui pe cer pe parcursul a 24 de ore, pe care o
pot modifica rapid în funcție de condițiile locale - ele hotărăsc locul unde vor zbura

în mai puțin de cinci secunde.

Albina este mult mai sensibilă la câmpul magnetic al pământului decât oricare altă viețuitoare. Ele folosesc acest
câmp pentru orientare, dar și pentru crearea fagurilor de miere din stupi. Dacă ați pune un magnet puternic lângă un
stup aflat în construcție, fagurele va avea o formă cilindrică, unică în natură.

Temperatura unui stup este egală cu temperatura corpului uman.

Albinele au evoluat acum 150 de milioane de ani în Cretacic, aproape în aceeași perioadă cu angios-permele.
Albinele melifere din specia Apis au apărut în urmă cu doar 25 de milioane de ani. Ele sunt un soi de viespi
vegetariene.

Albinele miros cu ajutorul antenelor. Regina secretă feromoni, care inhibă dezvoltarea ovarelor la albinele
lucrătoare.

Este nevoie de întreaga perioadă de viață a 12 albine ca să umpli o linguriță cu miere. Albinele parcurg 12 km într-o
singură călătorie, de câteva ori pe zi. O albină trebuie să parcurgă 75 000 km ca să producă mai puțin de o jumătate
de kilogram de miere, ceea ce înseamnă de două ori înconjurul lumii.

DE CE BÂZÂIE ALBINELE?
Ca să comunice.

Bâzâitul albinelor, ca și mișcările sau „dansul“ lor, reprezintă un mijloc de comunicare. în acest fel, ele transmit
informații. Au fost identificate zece sunete distincte, unele fiind corelate cu anumite activități.

Cel mai ușor de identificat este sunetul asemănător cu cel produs de un aparat de aer condiționat specific
momentului în care albinele își răcoresc stupul. Este un sunet puternic și constant, presupunând în jur de 250 de
bătăi pe secundă, amplificat de întregul stup. Albinele bâzâie, de asemenea, mai tare ca să semnaleze pericolul (cei
care s-au apropiat de un stup au observat schimbarea tonalității). Când acesta a trecut, urmează o succesiune de 500
de bătăi pe secundă pentru a liniști stupul.

Regina emite și ea o gamă largă de sunete. Când o regină depune ouă, ea scoate un sunet pițigăiat. Suratele ei
(cuibărite încă în celulele lor de ceară) îi răspund scoțând un sunet asemănător cu un croncănit. Acest lucru este o
mare greșeală: un stup nu poate avea decât o singură regină. Ghidându-se după „croncănit“, regina le ucide pe rând
în celule, înțepându-le cu acul sau decapitându-le.

Albinele își folosesc picioarele ca să audă: „mesajele“ sunt transmise prin intensitatea vibrațiilor. Cu toate acestea,
cercetările efectuate recent asupra antenelor albinelor sugerează că - în afară de rolul de „organ olfactiv“ - antenele
ar putea să joace și rolul de „urechi“.

Acest lucru ar explica motivul pentru care lucrătoarele ating cu antenele toracele unei albine care „dansează“ - ele
„aud“ în acest fel unde se află nectarul. Ipoteza pare logică dacă ne gândim că într-un stup este întuneric beznă, deci
vederea nu le-ar ajuta prea mult.

lloyd &

MITCHINSON

Modalitatea prin care albinele bâzâie reprezintă în continuare un subiect controversat. Până de curând, teoria cea mai
vehiculată a fost aceea că bâzâitul este produs de cele 14 orificii de respirație laterale ale albinelor, printr-un
procedeu asemănător felului în care un trompetist controlează sunetul instrumentului cu ajutorul buzelor.

Entomologii de la Universitatea din California au infirmat această teorie blocând cu grijă orificiile. Albinele au
bâzâit în continuare.

Cea mai recentă teorie este aceea că bâzâitul este o consecință a vibrațiilor aripilor, amplificate într-o anumită
măsură de torace. Tăierea aripilor unei albine nu a dus la încetarea bâzâitului, deși s-au produs modificări în timbrul
și intensitatea acestuia.

CINE ARE CEL MAI MARE CREIER ÎN COMPARAȚIE CU MĂRIMEA


SA?
a) Elefantul
b) Delfinul

c) Furnica

d) Omul

Furnica.

Creierul unei furnici reprezintă 6% din greutatea corpului ei - dacă am aplica același procent în cazul oamenilor,
capul nostru ar trebui să fie de trei ori mai mare, iar noi am semăna cu niște personaje de desene animate, ca Mekon
sau Morrissey.

Creierul uman cântărește în medie 1,6 kg, ceea ce reprezintă peste 2% din greutatea corpului. Creierul unei furnici
cântărește aproximativ 0,3 mg.

Deși creierul unei furnici are numai o fracțiune din neuronii creierului uman, o colonie de furnici este un organism
gigantic. într-un cuib obișnuit de furnici, cu 40 000 de locuitori, regăsim aproape același număr de celule nervoase
ca al creierului unui singur om.

Furnicile trăiesc pe pământ de 130 de milioane de ani și acum există în jur de 10 000 de trilioane de furnici. Masa
totală a acestor insecte este mai mare decât masa totală a oamenilor.

Există în jur de 8 000 de specii cunoscute de furnici. Ele reprezintă 1 % din numărul insectelor de pe pământ.
Numărul total de insecte a fost calculat ca fiind un cvintilion (adică 1 000 000 000 000 000 000).

Furnicile dorm doar câteva minute pe zi și pot să supraviețuiască 19 zile sub apă. O furnică de pădure poate să
trăiască 24 de zile fără cap. O furnică nu poate să trăiască izolată de colonia ei, fie că are cap, fie că nu.

Se pare că furnicile au o memorie fotografică, lucru care le ajută să se orienteze în natură. Ele „fotografiază“
punctele de reper. Oamenii de știință nu înțeleg cum reușesc micuțele „computere“ cerebrale ale furnicilor să
stocheze atât de multe informații.

Furnicile nu sunt mai puternice decât oamenii. Dacă pot să ridice lucruri mult mai mari decât ele, reușesc să facă
asta pentru că sunt mici. Cu cât un animal este mai mic, cu atât mușchii lui sunt mai puternici în raport cu greutatea
corpului său. Dacă oamenii ar avea aceeași dimensiune ca furnicile, ar fi la fel de puternici.

„Furnicile seamănă atât de mult cu oamenii, încât ar trebui să ne fie rușine. Ele cultivă ciuperci, cresc păduchi de
plante, trimit armate în război, folosesc substanțe chimice pentru a-și deruta dușmanii, capturează sclavi, se implică
în traficul de copii pentru muncă și fac neîncetat schimb de informații. Fac tot ceea ce facem și noi, cu excepția
faptului că nu se uită la televizor."

LEWIS THOMAS
CÂT CREIER PUNEM LA TREABĂ?
100%.

Sau 3%.

Se spune că folosim doar 10% din creierul nostru. Acest fapt a stârnit controverse referitoare la lucrurile pe care le-
am putea realiza dacă am putea folosi și restul de 90%.

De fapt, tot creierul uman este pus la treabă la un moment dat. Pe de altă parte, într-o lucrare recentă, Peter Lennie,
de la Centrul pentru Științe Neurale de la Universitatea din New York, susține faptul că creierul nu trebuie să-și
dezactiveze mai mult de 3% din neuroni, deoarece energia necesară „reactivării“ fiecărui neuron în parte l-ar epuiza.

Sistemul nervos central este alcătuit din creier și din măduva spinării și are în componența sa două feluri de celule:
neuronii și celulele neurogliale.

Neuronii sunt procesorii de bază ai informațiilor, primind și trimițându-și impulsuri unul altuia. Impulsurile pătrund
prin intermediul dendritelor arborescente ale neuronului și ies prin axonii asemănători cu niște cabluri.

Fiecare neuron poate avea 10 000 de dendrite, dar numai un singur axon. Axonul poate fi de mii de ori mai lung
decât corpul celular al neuronului. Cel mai mare axon la o girafă are 4,5 metri lungime.

Sinapsele sunt joncțiunile dintre axoni și dendrite, unde impulsurile electrice se transformă în semnale chimice.
Sinapsele sunt niște puncte de contact, care stabilesc legăturile între neuroni și transformă creierul într-o rețea
complexă.

Celulele neurogliale asigură cadrul structural al creierului, controlează neuronii și îndeplinesc rolul de „gospodine“,
aruncând „gunoiul" care se formează după moartea neuronilor. Numărul celulelor neurogliale este de 50 de ori mai
mare decât cel al neuronilor din creier.

Există aproape 5 milioane de kilometri de axoni, un cvadrilion de sinapse (1 000 000 000 000 000) și 200 de
miliarde de neuroni într-un singur creier uman. Dacă am așeza neuronii unul lângă altul, ar acoperi o suprafață de 25
000 metri pătrați: suprafața a patru terenuri de fotbal.

Numărul modalităților de schimbare a informațiilor în creier este mai mare decât numărul atomilor din univers. Cu
un asemenea potențial uluitor, indiferent cât creier am pune la treabă, am putea realiza - fără îndoială - lucruri mult
mai valoroase.

CE CULOARE ARE CREIERUL NOSTRU?


Cât suntem în viață, este roz. Culoarea este dată de vasele de sânge. Fără sângele proaspăt oxigenat, creierul uman
pare gri.

Pentru o mai „bună" înțelegere a lucrurilor, 40% din creier se numește „materie cenușie", iar 60% -„materie albă".
Acești termeni nu descriu însă culorile creierului. Dacă l-am secționa, am observa clar două tipuri de țesuturi.

Cu ajutorul scanărilor efectuate pe creier, am început să înțelegem funcțiile pe care le îndeplinesc aceste „materii".
Materia cenușie conține celule care se ocupă de „procesarea" informațiilor. Aici se consumă în jur de 94% din
oxigenul folosit de creier.

Materia albă este o proteină grasă, numită mielina, care protejează și izolează dendritele și axonii care ies din celule.
Aceasta este rețeaua de comunicare a creierului, care face legătura între diverse părți ale materiei cenușii, dar și între
materia cenușie și restul corpului.
O bună analogie este computerul. Materia cenușie este procesorul, iar materia albă este sistemul de conexiune.
Procesul pe care noi îl numim „inteligență" implică funcționarea la viteză maximă a celor două componente.

Iată un fapt interesant! Studiile recente efectuate la Universitățile din California și New Mexico au implicat scanarea
creierelor unor bărbați și femei cu același IQ. Rezultatele au fost surprinzătoare: bărbații aveau de șase ori mai multă
materie cenușie decât femeile, iar femeile aveau de aproape zece ori mai multă materie albă decât bărbații.

Materia albă a femeilor a fost descoperită în concentrație mare în lobii frontali, în timp ce bărbații nu aveau deloc.
Acest lucru este semnificativ deoarece lobii frontali joacă un rol important în controlul emoțional, personalitate și
raționament.

De aceea, teoriile de tipul „Marte și Venus“ referitoare la diferențele dintre sexe își vor găsi în curând o justificare
psihologică. Așadar, creierul bărbaților și femeilor are o conexiune și o configurație complet diferite. Produsul
(inteligența) este același, dar modalitatea în care este obținut este extrem de diferită.

CE EFECTE ARE ALCOOLUL ASUPRA NEURONILOR?


Vă dau o veste bună. Alcoolul nu „ucide“ neuronii. îngreunează doar procesul de dezvoltare a noilor celule.

Ideea potrivit căreia alcoolul distruge neuronii a fost promovată de adepții abstinenței de la începutul secolului al
XIX-lea, care doreau interzicerea băuturilor alcoolice. Ea nu are însă nici o bază științifică.

Probele recoltate de la alcoolici și non-alcoolici nu prezintă diferențe semnificative nici în numărul total al
neuronilor și nici în densitatea acestora. Multe alte cercetări au demonstrat că băutura moderată poate sä ajute
procesul cognitiv. Un studiu efectuat în Suedia a scos la iveală faptul că în creierul șoarecilor cărora li s-a
administrat alcool s-au dezvoltat mai mulți neuroni.

Abuzul de alcool provoacă însă probleme serioase, în special creierului, dar nu există dovezi care să ateste că aceste
probleme sunt consecința morții neuronilor, ci mai degrabă consecința faptului că alcoolul intervine în procesul de
funcționare a creierului.

Mahmureala este rezultatul micșorării creierului cauzată de deshidratare. Din acest motiv, creierul trage de
membrana în care este învelit, provocân-du-i dureri mari. Membrana este cea care suferă, nu creierul în sine.
Creierul nu simte nimic, chiar dacă ai înfige un cuțit în el.

Șanțul nazolabial este șanțul vertical de pe buza superioară, al cărui nume constituie o surpriză pentru mulți. El ne
permite să bem bere din sticlă, asigurând în același timp accesul aerului.

Dacă am desface o cutie de bere în starea de gravitate zero, berea ar ieși din recipient și ar pluti în jur sub formă de
picături sferice.

Astronomii au descoperit recent o cantitate uriașă de alcool în regiunea noastră din Calea Lactee. Norul imens de
alcool metilic măsoară 463 de miliarde de kilometri. Deși bem alcool etilic, alcoolul metilic fiind toxic, descoperirea
sprijină teoria potrivit căreia „putem să bem universul".

„Ceea ce am spus la beție sunt ideile pe care le-am gândit înainte."

PROVERB FLAMAND

CE BEAU DELFINII?
Ei nu beau deloc.

Delfinii seamănă cu animalele din deșert, care nu au acces la apă dulce. Ei își preiau lichidul din mâncare (alcătuită
în principal din pești și calmari), dar și din arderea grăsimilor.
Delfinul este o balenă - balena ucigașă este cel mai mare membru din familia delfinilor. Numele balenei ucigașe este
creat prin inversiune și provine din spaniolă - asesina-ballenas, care înseamnă „ucigașul de balene“. Această
denumire derivă din faptul că uneori ele se strâng în grupuri și vânează balene mult mai mari.

Pliniu cel Bătrân nu le-a înfrumusețat reputația. El spune că orca (balena ucigașă) „poate fi descrisă doar ca o
cantitate enormă de came înarmată cu dinți înspăimântători“.

Delfinii au până la 260 de dinți, mai mult decât oricare alt mamifer. în ciuda acestui fapt, ei înghit peștele întreg. își
folosesc dinții doar pentru a înșfăca prada.

Atunci când doarme, delfinul „dezactivează“ doar o jumătate din activitatea creierului și închide ochiul opus părții
din creier care se odihnește. Cealaltă jumătate din creier rămâne „pe poziție“ în timp ce ochiul treaz îl apără de
prădători, îl anunță că se află în fața unor obstacole și îi amintește să se ridice la suprafața apei ca să respire. Două
ore mai târziu, procesul se repetă pentru ochiul și jumătatea creierului care au vegheat până atunci. Această stare
se numește „repaus".

Delfinii lucrează pentru Marina Militară americană încă din perioada Războiului din Vietnam, în care au primit
misiuni importante. Marina Militară a Statelor Unite folosește în prezent 100 de delfini și 30 de alte mamifere
marine. Șase lei-de-mare s-au alăturat recent forțelor speciale care acționează în Irak.

După trecerea uraganului Katrina, s-a spus că au scăpat 36 de delfini antrenați pentru atac de Marina Militară
americană, ce bântuiau acum apele mării înarmați cu arme toxice. Se pare că povestea a fost o farsă; delfinii
„militari" nu sunt antrenați ca să atace, ci doar ca să găsească anumite lucruri.

CARE ERA BĂUTURA PREFERATĂ A LUI JAMES BOND?


în nici un caz vodca martini.

Un studiu minuțios, realizat pe site-ul www.ato-micmartinis.com, al operei complete scrise de Fleming


demonstrează faptul că James Bond bea câte ceva la fiecare șapte pagini.

Din cele 317 băuturi consumate în total, băutura sa preferată este whisky-ul, care se detașează net de celelalte - el
bea 101 de pahare de whisky, dintre care 58 de bourbon și 38 de scotch. îi place și șampania (bea 30 de pahare), iar
într-unul dintre volume - You Only Live Twice (1964), a cărui acțiune se petrece în cea mai mare parte în Japonia,
Bond gustă un pahar de sake. îi place, motiv pentru care bea 35 de pahare.

Bond optează pentru așa-zisa băutură preferată, vodca martini, doar de 19 ori și bea aproape un

număr identic de pahare de martini cu gin (16 - deși îi sunt oferite de ceilalți).

Celebra replică shaken, not stirred („agitată, nu amestecată“) apare pentru prima dată în Diamonds are Forever
(1956), dar Bond o folosește abia în volumul Dr No (1959). Sean Connery a fost primul Bond care a rostit replica
shaken, not stirred în filmul Goldfinger (1964), aceasta fiind apoi reluată în toate ecranizările ulterioare. în 2003,
Institutul American de Film a votat-o ca fiind a 90-a replică de film memorabilă.

Rețeta personală a lui James Bond pentru martini o regăsim în primul volum - Casino Royale (1953): „150 ml
Gordon, 50 ml vodcă și 25 ml Kina Lillet. Se agită foarte bine până când băutura se răcește și apoi se adaugă o felie
subțire de coajă de lămâie.“

Aceasta este singura dată când James Bond bea un amestec de gin cu vodcă. El numește acest cocktail Vesper după
Vesper Lynd - agenta dublă și atracția feminină din roman. Ea este, de asemenea, personajul feminin care bea cel
mai mult în toate romanele și povestirile.

De ce insistă Bond ca toate băuturile să fie „agitate“? în sensul cel mai strict, un cocktail agitat de martini cu gin se
numește Bradford. Puriștii se încruntă în fața acestei băuturi, pentru că admisia de aer cauzată de agitare oxidează
aromele din gin. Această problemă nu există însă în cazul amestecului cu vodcă, iar prin agitare, băutura devine
mai rece și mai tare.

Ian Fleming însuși prefera să bea cockteilurile de gin cu martini agitate. Mai târziu, urmând sfatul medicilor, a
schimbat ginul cu bourbonul, lucru care ar putea explica preferințele eroului său. Fleming și Bond știau foarte bine
ce vor.

CE N-AR TREBUI SÀ BEȚI DACÀ AȚI FI DESHIDRATAȚI?


Alcoolul e bun. Ca și ceaiul și cafeaua.

Practic, orice fluid vă poate ajuta să vă hidratați, cu excepția apei de mare.

Ideea potrivit căreia toate fluidele în afară de apă provoacă deshidratarea nu are o bază științifică. Pentru că este un
diuretic (produce sau mărește diu-reza), cofeina provoacă pierderea unei cantități de apă, dar este vorba doar de
părticică din cantitatea pe care o absorbi atunci când bei cafea. Ceaiul, cafeaua, sucurile acidulate și laptele pentru
copii sunt la fel de bune pentru înlocuirea fluidelor pierdute.

Ron Maughan, profesor de fiziologie umană la Universitatea de Medicină din Aberdeen, a analizat efectele
alcoolului, considerat a fi un alt diuretic, și a descoperit că - în cantități moderate - are un impact extrem de mic
asupra echilibrului fluidelor din organismul unei persoane.

Rezultatele cercetărilor sale, publicate în Journal of Applied Physiology, au demonstrat faptul că băuturile alcoolice,
care conțin mai puțin de 4% alcool, cum este berea light, pot să prevină deshidratarea.

Pe de altă parte, dacă bei apă de mare, care are un efect emetic, o vei vomita. Dacă reușești să n-o dai pe toată afară,
atunci apa din celulele organismului se va îndrepta spre fluidul cu o concentrație uriașă de sare și va încerca să-l
dilueze prin osmoză.

Acest lucru va provoca deshidratarea celulelor, iar în cazuri grave, poate să ducă la apariția spasmelor, încetarea
funcționării creierului și la insuficiență hepatică și renală.

CE CONȚINE CEA MAI MARE CANTITATE DE COFEINĂ:

0 CEAȘCĂ DE CEAI SAU 0 CEAȘCĂ DE CAFEA?


O ceașcă de cafea.

Frunzele uscate de ceai conțin o cantitate mai mare de cofeină decât boabele de cafea. Dar o ceașcă de cafea conține
de trei ori mai multă cofeină decât o ceașcă de ceai, pentru că implică „prezența" unui număr mai mare de boabe de
cafea.

Cantitatea de cofeină din ceai și cafea depinde de câțiva factori. Cu cât temperatura apei este mai ridicată, cu atât
mai mare este și cantitatea de cofeină extrasă din boabele de cafea sau din frunzele de ceai. Cafeaua espresso, care se
face la abur presurizat, conține mai multă cofeină decât cafeaua fiartă la ibric. Perioada de timp în care apa se află în
contact cu boabele de cafea sau cu frunzele de ceai influențează de asemenea cantitatea de cofeină. Cu cât acest
contact este mai îndelungat, cu atât crește nivelul de cofeină.

Un alt factor important este varietatea de cafea sau de ceai, locul în care cresc boabele de cafea sau frunzele de ceai,
gradul de prăjire a cafelei și modul în care a fost tăiată frunza de ceai.

Cu cât cafeaua este prăjită mai tare, cu atât scade nivelul de cofeină. în cazul ceaiului, vârful plantei conține o
concentrație mai mare de cofeină decât frunzele mai mari.

în mod paradoxal, 30 ml de espresso conține aproape aceeași cantitate de cofeină cât o ceașcă de ceai de 150 ml.
Așadar, o ceașcă de cappuccino sau de cafea cu lapte nu conține o cantitate mai mare de cofeină decât o ceașcă de
ceai. Pe de altă parte, o ceașcă de nes conține doar o jumătate din cofeina dintr-o ceașcă de cafea la filtru.

„Dacă asta este cafea, mai bine beau ceai; dacă ăsta este ceai, mai bine beau cafea."

ABRAHAM LINCOLN

DIN CE FRUCTE ESTE FĂCUTĂ CREMA BISCUIȚILOR

JAFFA CAKES?
Din caise.

„Dulceața de portocale“ din miezul celor mai cunoscuți biscuiți din Anglia este de fapt un amestec de pulpă de caise,
zahăr și ulei de mandarine. Această afirmație a apărut în Daily Telegraph în septembrie 2002.

(Dacă nu este adevărat, am dori ca un reprezentant al firmei McVitie’s să ia legătura cu noi și să corecteze această
declarație calomnioasă. Adăugăm în trecere faptul că reclama acestui produs se referă la „conținutul portocaliu cu un
gust devastator“, unde cuvântul „portocaliu“ nu implică neapărat prezența portocalelor.)

Un om de 70 kg are nevoie de 90 de minute de sport ca să „ardă“ cele 809 calorii pe care le conține un pachet de
Jaffa Cakes. Oamenii consumă anual peste 750 de milioane de Jaffa Cakes, generând vânzări de 25 de milioane de
lire sterline. Dacă i-am așeza unul lângă altul, biscuiții s-ar întinde pe distanța Londra-Australia și înapoi.

în 1991, compania McVitie’s a câștigat un proces important (United Biscuits [UK] versus Direcția Vămilor și
Accizelor) pentru a dovedi că produsele Jaffa Cakes nu sunt biscuiți, ci prăjituri.

în acest fel, compania evita să plătească TVA-ul -Direcția Vămilor și Accizelor din Anglia nu impune taxe pentru
prăjituri și biscuiți, cu excepția biscuiților înveliți în ciocolată, care sunt considerați un produs de lux. McVitie’s
trebuia să demonstreze că Jaffa Cakes sunt prăjituri din ciocolată, nu biscuiți din ciocolată.

Dovada incontestabilă pe care a invocat-o compania a fost următoarea: atunci când se strică, produsele Jaffa Cakes
se întăresc, la fel ca prăjiturile, spre deosebire de biscuiți, care se înmoaie.

McVitie’s ocupă locul al treilea în topul celor mai mari companii producătoare de biscuiți din lume și este deținută
de United Biscuits. United Biscuits este, la rândul ei, proprietatea companiei Nabisco. Nabisco este deținută de Kraft
Foods Inc., corporație care ocupă locul al doilea - după Nestlé -în topul celor mai mari corporații producătoare
de produse alimentare. Kraft are 98 000 de angajați, iar în 2004 a înregistrat un profit de 32 de miliarde de dolari.

Kraft este în proporție de 85% proprietatea companiei Altria Group, fostă Philip Morris, cea mai mare companie
producătoare de tutun din lume.

CE FAC BISCUIȚII DIGESTIVI?


Nu mare lucru.

Biscuiții digestivi au fost inventați de angajatul companiei McVitie’s din Edinburgh, Alexander Grant, în 1892.

Reclama făcută acestor produse stipula faptul ca „biscuiții favorizează digestia" (un eufemism pentru eliminarea
gazelor intestinale) datorită conținutului mare de bicarbonat de sodiu și făină neagră de calitate inferioară. Acest
lucru nu a fost niciodată dovedit științific și, drept urmare, în SUA este ilegal ca biscuiții să fie vânduți sub acest
nume. Echivalentul american al biscuiților digestivi sunt biscuiții de graham.

McVitie’s Original Digestive este una dintre cele mai bine vândute nouă mărci de biscuiți din Anglia, cu vânzări
anuale de 20 de milioane de lire sterline.
Biscuiții cei mai bine vânduți, produși de compania McVitie’s, sunt biscuiții digestivi cu ciocolată, lansați pe piață
în 1925. KitKat rămâne cel mai mare brand din Anglia în industria de profil.

Vânzările anuale de biscuiți digestivi cu ciocolată înregistrează un profit de peste 35 de milioane de lire sterline,
ceea ce înseamnă vânzarea a 71 de milioane de pachete de biscuiți sau a 52 de biscuiți pe secundă, în ciuda
amestecului recent de mentă, portocale și caramel, acești biscuiți cu ciocolată își mențin statutul de biscuiți de lux.
Scriitorul american Bill Bryson îi consideră „o capodoperă britanică".

Biscuiții sunt unul dintre cele mai vechi produse culinare. în Elveția, s-au descoperit biscuiți vechi de 6 000 de ani.
Vechii egipteni mâncau biscuiți, iar locuitorii Romei antice din secolul al II-lea d.Hr. preparau, la rândul lor,
biscuiți.

Cuvântul „biscuit" înseamnă „copt de două ori" în franceză, dar cuvântul englezesc provine din latină -biscoctum
panent („pâine coaptă de două ori") - și până la mijlocul secolului al XVIII-lea, s-a scris corect bisket.

Adoptarea cuvântului franțuzesc „biscuit" (fără pronunția specifică acestei limbi) s-a dovedit nu numai un lucru
exagerat și inutil, dar și greșit. în franceză, un biscuit nu este un biscuit, ci o prăjitură - mai precis, o prăjitură-
biscuit. în engleză, un biscuit este un biscuit în adevăratul sens al cuvântului.

în America de Nord, biscuiții sunt mai degrabă un soi de plăcintă de ovăz sau de grâu. Ceea ce englezii numesc
biscuiți pentru americani sunt fursecuri sau pișcoturi. Termenul americano-englezesc cookie („fursec") provine de la
cuvântul olandez koekje, care înseamnă „prăjitură".

Biscuiții erau copți în mai multe rânduri ca să devină mai rezistenți decât pâinea, dar acum nu mai sunt copți de două
ori. De fapt, nici n-au fost copți vreodată de două ori. Conform Dicționarului dr. Johnson, biscuiții destinați
călătoriilor lungi pe mare erau copți de obicei de patru ori.

CUM A FOST DESCOPERIT TEFLONUL?


în ciuda opiniilor contrare, teflonul nu este un rezultat al programelor spațiale.

Teflonul este denumirea comercială a politetra-fluoroetilenei (PTFE), sau rășina de fluoropolimer, descoperită
întâmplător de Roy Plunkett în 1938 și comercializată pentru prima oară în 1946.

în timp ce făcea experimente cu dorofluorocar-bonați (CFC), Plunkett a descoperit că un eșantion a înghețat peste
noapte în frigider, transformându-se într-o substanță albicioasă, asemănătoare cu ceara, dotată cu proprietăți
neobișnuite: era extrem de alunecoasă și practic inertă atunci când venea în contact cu aproape toate substanțele
chimice, chiar și cu acizii deosebit de corozivi.

Compania unde lucra Plunkett - DuPont - a găsit o varietate largă de întrebuințări pentru noul material descoperit,
mai întâi în Proiectul Manhattan (numele de cod al programului nuclear american din 1942-1946) și apoi în industria
producătoare de aparatură casnică.

Nimeni nu cunoaște sursa exactă a mitului referitor la „programele spațiale", cu excepția faptului că toate misiunile
Apollo au folosit teflon pentru izolarea cablurilor.

Alte povești despre acest material se referă la căptușirea gloanțelor cu teflon, care în acest fel pătrund cu mai multă
ușurință prin vestele antiglonț; în realitate, stratul de teflon reduce gradul de uzură din interiorul țevii armelor și nu
are nici o influență asupra eficienței glonțului.
CE ORGANIZAȚIE A FONDAT COMPANIA QUAKER OATS?
Nu quakerii.

Compania Quaker Oats, fondată în Pennsylvania în 1901, a fost numită după quaken, pentru că aceștia locuiau în
număr mare la vremea respectivă în acest stat și erau recunoscuți pentru sinceritatea lor.

Cu toate acestea, compania Quaker Oats, care acum face parte din corporația PepsiCo, nu are nici o legătură cu
quakerii (Societatea Religioasă a Prietenilor) și - spre deosebire de companiile producătoare de ciocolata Cadbury’s,
Fry’s și Rowntree - nu a fost fondată de ei și nici nu se bazează pe principiile specifice acestei comunități.

Acest lucru a stârnit valuri în rândurile Societății Prietenilor.

270 )OHN LLOYD & lO«* ^CH1NS°N

în 1950, mai mulți cercetători de la Quaker Oats, de la Universitatea Harvard și de la Institutul de Tehnologie din
Massachusetts au efectuat experimente ca să înțeleagă modul în care substanțele nutritive din cereale sunt
metabolizate în organism.

Aceștia i-au rugat pe părinții copiilor de la școala specială Walter E. Femald (cunoscută inițial sub numele de Școala
pentru copii cu handicap mintal din Massachusetts) să le permită copiilor să devină membrii unui club special de
știință. Făcând parte din acest club, copiii aveau o dietă bogată în substanțe nutritive și participau la meciuri de
baseball.

Mâncarea oferită copiilor era însă „garnisită“ cu fier și calciu radioactiv pentru ca urmele acestora să fie mai ușor
descoperite în organism. Părinții au intentat proces companiei Quaker Oats, care - în 1997 - a acceptat să plătească
1,85 de milioane de dolari celor peste 100 de participant la experimentele respective.

Chipul surâzător de pe cutia produselor companiei Quaker Oats se pare că îi aparține lui William Penn, fondatorul
statului Pennsylvania în 1682 și un quaker extrem de influent. Compania - încercând probabil să-și îmbunătățească
relațiile cu Societatea Prietenilor - a negat vehement acest lucru.

Portretul a fost realizat de Haddon Sundblom în 1957, artistul care a creat imaginile cu Moș Crăciun pentru Coca-
Cola în 1930. Ultima misiune a lui Sundblom a fost realizarea coperții de Crăciun a revistei Playboy la începutul
anilor 1970.

Se spune adesea că Societatea Prietenilor a fost poreclita „quaker“ în urma procesului de blasfemie din 1650 intentat
lui George Fox, fondatorul acestei comunități, care - în timpul citirii sentinței - a declarat că juriul „trebuie să
tremure la auzul cuvântului Dumnezeu“. Cu toate acestea, membrii sectei erau deja renumiți pentru faptul că
„tremurau“ (quake în engleză) cuprinși de extaz religios, aceasta fiind o variantă mult mai plauzibilă pentru numele
lor.

CE N-AR TREBUI SÀ FACEȚI DOUĂZECI DE MINUTE

DUPĂ CE AȚI MÂNCAT?


Să înotați - este răspunsul pe care vi l-ar da părinții voștri, deși nu există dovezi care să ateste faptul că înotul după
masă poate fi periculos.

Piscinele nu sunt niște locuri extrem de periculoase - conform statisticilor guvernamentale, ai mai multe „șanse“ să
te rănești când îți scoți colan-ții, când tai legume, îți plimbi câinele sau „ajustezi“ gardul viu.

Și fiți foarte atenți atunci când folosiți bețișoare-le pentru igiena urechii, cutiile de carton, legumele, produsele de
aromoterapie și bureții de baie! Toate aceste lucruri devin din ce în ce mai periculoase.

Ideea care stă la baza interzicerii înotului după masă - avertismente pe care le vedem și astăzi lângă piscine - este
aceea că fluxul sanguin este dirijat din mușchi spre stomac, pentru a ajuta procesul de digestie, ceea ce înseamnă că
membrele nu mai au suficient sânge, lucru care provoacă crampe și paralizie. (în termeni mai simpli, mâncarea
din stomac te poate duce la fundul apei.)

Chiar dacă ai mâncat în exces înainte de a înota, singurul disconfort pe care s-ar putea să-l resimți este un junghi în
coastă sau o senzație de greață. Mâncarea și înotul nu presupun un factor ridicat de risc.

Un risc mai mare îl constituie deshidratarea provocată de pierderea apei din organism sau starea de slăbiciune
cauzată de un post îndelungat.

Pe de altă parte, Societatea Regală pentru Prevenirea Accidentelor (RoSPA) invocă „rațiunea", spunând că există cel
puțin un risc teoretic de regurgitație, care ar putea fi mai periculos în apă decât pe sol.

Raportul din 2002 realizat de RoSPA a dezvăluit următoarele cauze ale accidentelor produse în decurs de un an în
Marea Britanie:

„Pericolul primordial în viață este să-ți iei prea multe măsuri de precauție. "

ALFRED ADLER

CUM NE AFECTEAZĂ TELEVIZORUL SĂNĂTATEA?


în nici un caz dacă stăm prea aproape de el.

Până la sfârșitul anilor 1960, televizoarele cu tuburi catodice emiteau un nivel extrem de scăzut de radiații
ultraviolete, iar spectatorii erau sfătuiți să privească de la o distanță de 1,80 metri.

Copiii se aflau într-un pericol mult mai mare. Ochii lor se acomodează mult mai repede cu schimbările de distanță,
astfel încât - spre deosebire de adulți - ei puteau să stea mult mai aproape de televizor.

Cu 40 de ani în urmă, Centrul de Control al Radiațiilor pentru Sănătate și Siguranță i-a obligat pe toți producătorii să
folosească sticlă plumbuită în locul tuburilor catodice, conferind spectatorilor siguranță deplină.

Adevăratul pericol al televizorului este stilul leneș de viață pe care îl impune acesta. Rata obezității printre copiii din
Marea Britanie s-a triplat în ultimii 20 de ani și acest lucru se datorează televizorului. Un copil între 3 și 9 ani
petrece în Anglia 14 ore pe săptămână în fața televizorului, dedicând doar o oră și ceva sportului sau activităților în
aer liber.

Un studiu efectuat în 2004 în publicația Pediatrics a scos la iveală faptul că un copil care se uită la televizor 2-3 ore
pe zi are mai multe „șanse“ să dezvolte sindromul deficitului de atenție.

în 2005, compania de cercetare Nielsen a dezvăluit că o familie obișnuită din Statele Unite petrece în jur de 8 ore pe
zi în fața televizorului. Asta înseamnă cu 12,5% mai mult decât acum 10 ani și reprezintă cel mai înalt nivel de când
s-au înregistrat primele statistici în anii 1950 referitoare la timpul petrecut în fața televizorului.

Academia Americană de Pediatrie estimează că -până ating vârsta de 70 de ani - americanii au petrecut deja 8 ani
uitându-se la televizor.

CÂTE ORE AR TREBUI SÄ DORMIȚI ÎN FIECARE NOAPTE?


Se pare că este periculos să dormiți opt ore pe noapte.

Adulții care dorm opt ore pe noapte sau chiar mai mult mor mai tineri decât cei care dorm numai 6 sau 7 ore pe
noapte.

Un studiu publicat în 2004 de profesorul Daniel Kripke de la Universitatea din California, care s-a desfășurat pe o
perioadă de 6 ani și a implicat 1,1 milioane de oameni, a demonstrat faptul că un număr semnificativ din subiecții
care dormeau 8 ore sau mai mult (sau mai puțin de 4 ore) pe noapte au murit în decursul celor 6 ani de studiu.

Englezii dorm între 6 și 7 ore pe noapte, ceea ce înseamnă că dormim cu o oră și jumătate mai puțin decât bunicii
noștri. în 1900, oamenii dormeau în mod obișnuit 9 ore pe noapte.

Există dovezi care atestă faptul că insomnia provoacă - pe termen scurt - scăderea IQ-ului, a memoriei și a
capacității de a raționa.

Leonardo da Vinci și-a petrecut jumătate din viață dormind. La fel ca Einstein, tragea câte un pui de somn în timpul
zilei, în cazul său câte 15 minute la fiecare patru ore. Marele lexicograf dr. Johnson nu se trezea niciodată înainte de
prânz. Filozoful francez Pascal își petrecea cea mai mare parte din zi mo-țăind în pat.

Pe de altă parte, elefanții deveniți celebri pentru longevitatea lor dorm doar 2 ore pe zi. Ursuleții koala dorm 22 de
ore pe zi, dar trăiesc numai 10 ani. Furnicile, așa cum am mai spus, dorm doar câteva minute pe zi.

Un om are nevoie de câteva minute ca să adoarmă. Indivizii sănătoși se trezesc de 15-30 de ori pe noapte.

Există în prezent 84 de factori care ne tulbură somnul, printre care menționăm: insomnia, sforăitul excesiv,
narcolepsia (necesitatea de a dormi în timpul zilei), apnea (oprirea respirației în timpul somnului) și sindromul
picioarelor agitate. Marea Britanie are 25 de clinici pentru tulburările de somn, toate suprasolicitate.

20% din accidentele rutiere din Marea Britanie sunt cauzate de faptul că șoferii adorm la volan. Cea mai bună
modalitate prin care poți să previi un accident de acest gen este să-ți prinzi o șuviță de păr în trapa de aerisire din
tavanul mașinii.

Cea de a doua modalitate este să mănânci un măr. Acesta stimulează digestia și furnizează energie, fiind mai eficient
decât cafeaua.

LLOYD &

mitchinson

CARE VA FI UCIGAȘUL NUMĂRUL UNU PÂNĂ ÎN ANUL 2030?


a) Tuberculoza

b) SIDA

c) Malaria

d) Tutunul

e) Crima

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, tutunul ocupă în prezent locul al doilea în topul cauzelor mortalității
umane. Este responsabil pentru moartea unui adult din zece în întreaga lume, ceea ce înseamnă cinci milioane de
decese în fiecare an. Cancerul ucide în prezent șapte milioane de oameni pe an.

Dacă cifrele continuă să crească, tutunul - împreună cu alte boli asociate fumatului - va deveni ucigașul numărul unu
până în anul 2030, omorând zece milioane de oameni pe an.

în jur de 1,3 miliarde de oameni sunt fumători. Jumătate din aceștia - adică 650 de milioane de oameni - vor muri în
cele din urmă din cauza tutunului.

Țările în curs de dezvoltare vor avea cel mai mult de suferit. 84% din fumători trăiesc în țările cu venit mediu și
foarte mic, unde rata fumatului este în creștere încă din 1970.

în schimb, nivelul fumatului în rândurile bărbaților din Statele Unite a scăzut de la 55%, cât era în 1950, până la
28% în 1990. în Orientul Mijlociu -unde jumătate din bărbați fumează - consumul de tutun a crescut până la 24%
între 1990 și 1997.

Consecințele Rimatului pe plan economic în țările aflate în curs de dezvoltare sunt la fel de dezastruoase ca și
efectele acestuia asupra sănătății. în țări precum Nigeria, Vietnam și Bangladesh, familiile sărace cheltuiesc o treime
din venit pe țigări în detrimentul mâncării.

Abia la sfârșitul anilor 1940, știința modernă a corelat diverse boli cu tutunul, iar raportul Colegiului Regal al
Medicilor din Anglia susține că - în 1964 - guvernul a acceptat legătura dintre fumat și cancer. Au mai trecut șapte
ani până când producătorii au atașat pe pachetele de țigări avertismentele referitoare la consecințele fumatului.

în ciuda celor 30 de ani de dovezi incontestabile, unul din patru adulți englezi (din 13 milioane de oameni) continuă
să fumeze în mod obișnuit (deși 70% din ei încearcă să renunțe la acest viciu).

în 2004, Regatul Bhutan din Himalaya a interzis nu doar fumatul în public, ci și vânzarea țigărilor, fiind prima țară
care a făcut acest lucru.

CARE ESTE BOALA PE CARE 0 TRATEAZĂ CEL MAI FRECVENT


MEDICII BRITANICI?
a) Banala răceală

b) Infecțiile urechilor

c) Depresia

d) Tulburările de somn

Depresia este boala pe care o tratează cel mai frecvent medicii din Anglia, fiind cea de a patra boală ca incidență
după pneumonie/bronșită, diaree și HIV/SIDA (WHO 1999).

Se estimează că 10% din femeile și 3-5% din bărbații din întreaga lume suferă într-un an de depresie clinică (adică
severă).

Aproximativ 3,2 milioane de oameni din Anglia (7%) sunt deprimați, iar lucrurile se înrăutățesc. între 1990 și 2000,
numărul rețetelor prescrise anual pentru depresie în Marea Britanie s-a ridicat la peste 10 milioane.

Se estimează că depresia costă economia Marii Britanii 8 miliarde de lire sterline pe an din cauza concediilor,
tratamentului, sinuciderilor și randamentului redus - echivalentul a 160 de lire sterline pentru fiecare bărbat, femeie
și copil.

Acest lucru nu este doar consecința nefericirii sau climei britanice: 25 milioane de americani (9%) suferă la un
moment dat de depresie clinică, în Australia, copiii de 5 ani sunt tratați în mod obișnuit de depresie.

în Bangladesh, boala cea mai frecventă este di’areea, urmată de infecțiile intestinale provocate de viermi. Dar
depresia este o boală universală (mai ales în rândurile femeilor), atingând procentul de 3%.

în Africa, depresia ocupă locul al XI-lea în clasamentul bolilor celor mai frecvente, HIV și malaria clasându-se pe
primul și pe al doilea loc. Spre deosebire de Occident, în țările în curs de dezvoltare, bolile mentale sunt greu de
diagnosticat, iar simpto-mele se manifestă adesea în plan fizic.

PLIMBĂRILE SUNT O SOLUȚIE PENTRU DEPRESIE?


Da. Sunt la fel de eficiente ca medicamentele.

Cercetările recente efectuate asupra unor subiecți cu vârste cuprinse între 24 și 45 de ani au demonstrat faptul că o
jumătate de oră de exerciții fizice de trei sau de cinci ori pe săptămână are același efect asupra depresiei ca
medicamentele (sau poate chiar unul mai mare), reducând simptomele cu aproape 50%.

Conform revistei Science News, substanțele placebo sunt mult mai eficiente în tratarea depresiei decât
alte medicamente sau remedii naturiste. Efectuând mai multe experimente între 1979 și 1996, psihiatrul Arif Khan
din Seattle a descoperit că sunâtoarea a vindecat 24% din cazuri, medicamentul antidepresiv Zoloft a vindecat 25%
din cazuri, iar pilulele placebo din zahăr au vindecat 32% din pacienți.

într-un studiu și mai recent, care compară anti-depresivele Prozac și Efexor cu „medicamentele" placebo,
antidepresivele au ieșit câștigătoare cu un procent de 52%, deși „medicamentele" placebo au înregistrat
impresionantul procent de 38%. Dar în momentul în care înșelătoria a ieșit la iveală, starea pacienților s-a înrăutățit
rapid.

Mulți analiști susțin că un rol important în tratarea pacienților îl joacă întregul context al tratamentului - testele
clinice trebuie dublate de multă atenție profesională. în concluzie, îmbinarea medicamentelor cu grija față de pacient
este leacul care are cele mai rapide și cele mai durabile efecte.

Meditația este și ea un factor important. într-un proiect de cercetare, care a implicat prezența călugărilor tibetani și a
fost recomandat de Dalai Lama, Richard Davidson, profesor de neuroștiințe la Universitatea din Wisconsin-
Madison, le-a cerut călugărilor să mediteze asupra „dragostei și compasiunii necondiționate“.

LLOYD &

MITCHINSON

Rezultatul a fost detectarea undelor cerebrale gama, care sunt de obicei foarte dificil de identificat. S-a ajuns astfel la
concluzia că - dacă este bine antrenat - creierul poate să producă dopamină - substanța chimică a cărei lipsă
provoacă depresia.

Folosirea medicamentelor determină creierul să nu mai producă deloc dopamină.

Antrenându-ți creierul să nutrească gânduri optimiste, poți să te încurajezi și să te înveselești singur. Acesta poate fi
motivul pentru care „medicamentele" placebo se dovedesc eficiente: încrederea este un instrument foarte puternic.

„M-a cuprins melancolia gândindu-mă la viitor, așa că m-am apucat să fac dulceață de portocale.

Este uimitor cum te înveselești când rupi feliile de portocale sau freci podeaua."

D.H. LAWRENCE

ÎN CE ȚARĂ SE ÎNREGISTREAZĂ CEA MAI MARE RATĂ A


SINUCIDERILOR DIN LUME?
Lituania se „lăuda“ în 2003 cu un număr-record de sinucideri - 42 la 100 000 de locuitori. Asta înseamnă peste 1
500 de indivizi: mai mulți decât cei uciși în accidente rutiere și de două ori mai mult decât sinucigașii înregistrați în
urmă cu un deceniu.

Pe plan internațional, raportul dintre numărul sinuciderilor din Lituania și cel din Anglia este de 6 la 1, față de cel
din Statele Unite de 5 la 1 și de 3 la 1 față de media sinuciderilor din întreaga lume. Nu se știe de ce, dar este
interesant faptul că 7 din cele 10 națiuni care înregistrează cea mai mare rată a sinuciderilor sunt state baltice sau
membre ale fostei Uniuni Sovietice. Un motiv l-ar putea constitui faptul că în Lituania există cel mai mare număr de
neurologi din lume.

Pretutindeni în lume, inclusiv în țările baltice, cei care manifestă tendințe sinucigașe sunt bărbați (tineri și bătrâni),
care trăiesc în zonele rurale. Acest lucru este logic: toți cei care își duc existența muncind într-o gospodărie de la țară
știu că alcoolul, izolarea, datoriile, vremea și incapacitatea de a cere ajutor (boală cunoscută în termeni de
specialitate ca sindromul „bărbaților neajutorați“), împreună cu deținerea armelor de foc sau a substanțelor chimice
periculoase, se pot transforma într-o combinație letală.

Excepție de la regulă o fac femeile tinere din zonele rurale ale Chinei și ale Indiei de Sud, unde rata sinuciderilor
este de 30 și 148 la 100 000 de locuitori. Se pare că motivul sinuciderilor din China îl constituie faptul că tinerele
mirese sunt lăsate singure de soții lor, care - imediat după nuntă - pleacă la muncă la oraș. în India, ritualurile de
autosacrificare sunt responsabile pentru o treime din numărul sinuciderilor înregistrate în rândul adolescentelor.

Fenomentul suicidal este în creștere - provocând un milion de decese pe an sau un deces la fiecare 40 de secunde.
Acest lucru reprezintă o jumătate din morțile violente: mai mulți oameni își iau singuri viața în ziua de astăzi decât
mor în războaie.

Pe de altă parte, Suedia, care a avut mult timp renumele de „țară atât de plictisitoare încât toată lumea se sinucide“,
nu se mai află printre cele 20 de țări aflate în „top" pentru numărul mare de sinucideri.

Faptele științifice pe care s-a bazat mitul „sinuciderilor din Suedia“ se pierd în negura reconstrucției postbelice, dar
mulți suedezi îl acuză pe Dwight D. Eisenhower, președintele Statelor Unite între 1953 și 1961, că a folosit rata
mare a sinuciderilor (din vremea respectivă) ca o propagandă pentru subminarea egalitarismului periculos de
anticapitalist promovat de social-democrația suedeză.
HITLER ERA VEGETARIAN?
Nu.

Asta este doar o poveste. Cel mai cumplit dictator al secolului XX, cu mâinile pătate de sângele a zeci de milioane
de oameni, era prea mofturos, sau prea sentimental, sau poate prea excentric ca să mănânce came. Povestea este
evocată adesea - într-un mod ilogic - ca argument împotriva vegetarianismu-lui. Din păcate, nu este adevărată.

Diverși biografi, inclusiv cei care l-au cunoscut foarte bine pe dictator, menționează pasiunea lui pentru câmații
bavarezi, pentru plăcinta cu came de vânat și (după spusele bucătarului-șef) pentru porumbeii împănați.

Suferea însă de flatulență cronică, motiv pentru care doctorii îi recomandau adesea un regim vegetarian (un remediu
care i-ar surprinde pe mulți vegetarieni). I se făceau, de asemenea, injecții cu un ser bogat în proteine obținut din
testicule de taur deshidratate și solubilizate. Acesta este un progres față de leacurile „băbești" precum plăcinta de
ciuperci sau fiertura de linte.

Discursurile sau scrierile sale nu sugerează că ar fi fost un adept al vegetarianismului și nici unul dintre apropiații săi
nu era vegetarian. De fapt, este mult mai plauzibil ca Hitler să-i fi considerat pe vegetarieni niște criminali alături de
vorbitorii de Esperanto, de cei care refuzau să presteze serviciul militar din considerente politice sau religioase și
de alți „internaționaliști" detestați.

Nu era nici ateu. Iată un fragment clar și inechi-voc din Mein Kampf (1925), care atestă acest fapt: „Sunt convins că
acțiunile mele sunt dictate de Creatorul nostru. Eliminând evreii, înfăptuiesc lucrarea lui Dumnezeu." Avea să
rostească aceste cuvinte și într-un discurs ținut în Reichstag în 1938.

Trei ani mai târziu, i-a spus generalului Gerhart Engel: „Sunt și acum, ca și înainte, un catolic fervent și voi rămâne
pentru totdeauna așa."

Departe de a fi un stat „păgân", Germania nazistă s-a bucurat de sprijinul Bisericii Catolice. Pe catarama centurii
infanteriștilor germani erau inscripționate cuvintele Gott mit uns („Dumnezeu este cu noi“), iar slujbele de
binecuvântare pentru trupele și echipamentele de război erau o practică obișnuită și des întâlnită.

CE NAȚIUNE A INVENTAT LAGĂRELE DE CONCENTRARE?


Dacă vă gândiți la Germania, înseamnă că trăiți încă într-o peșteră.

Răspunsul obișnuit este Anglia, din cauza lagărelor construite pentru familiile burilor din cel de al doilea război cu
burii din 1899-1902.

în realitate, conceptul este de origine spaniolă. în lupta lor pentru a-și menține controlul în Cuba în 1895, spaniolii
au născocit pentru prima dată ideea de a-i „concentra“ pe civili într-un loc pentru a-i controla mai ușor. Lupta s-a
încheiat cu o înfrângere pentru Spania, iar trupele spaniole au început să se retragă de pe insulă în 1898. SUA și-au
făcut apoi intrarea în scenă, controlând militar insula până la revoluția lui Castro din 1959.

Englezii au preluat termenul din spaniolă - recon-centratiôn - când s-au confruntat cu o situație similară în Africa de
Sud. Lagărele au devenit o necesitate -din punctul de vedere al politicii britanice - după ce englezii au ars
gospodăriile burilor. Britanicii s-au hotărât să strângă într-un singur loc femeile și copiii lăsați în urmă de trupele
burilor pentru a-i împiedica să le furnizeze provizii dușmanilor.

în total, englezii au ridicat 45 de barăci pentru femeile și copiii buri și 64 pentru muncitorii africani și pentru
familiile lor.

în ciuda intențiilor umanitariste, condițiile din lagăre s-au înrăutățit extrem de repede. Mâncarea era foarte puțină, iar
bolile s-au răspândit rapid. Până în 1902, 28 000 buri (inclusiv 22 000 de copii) și 20 000 de africani au murit în
aceste lagăre - de două ori mai mulți decât au ucis soldații în luptă.

Curând după aceea, germanii au construit și ei primele lagăre de concentrare în încercarea de a coloniza Africa de
Sud-Vest (acum Namibia).

Bărbați, femei și copii din triburile Herero și Na-maqua au fost arestați, închiși și obligați să muncească în lagăre.
între 1904 și 1907, 100 000 de africani -80% din tribul Herero și 50% din Namaqua - au murit din cauza violențelor
sau înfometării.

Națiunile Unite îl consideră primul genocid al secolului XX.

CE AEROPLAN A CÂȘTIGAT BĂTĂLIA PENTRU ANGLIA?


Hawker Hurricane.

Spitfire avea un design mult mai complex, era mult mai rapid și avea o manevrabilitate mai mare. în plus, putea
opera la altitudini de 9 000 metri. Dar documentele arată - fără umbră de îndoială - că la luptele cele mai aprige din
timpul Bătăliei pentru Anglia au participat Hawker Hurricane.

în primul rând, numărul acestor avioane era mult mai mare. în 1940, raportul între escadrilele Hurricane și cele de
Spitfire era de 3 la 2; 1 715 de avioane Hurricane au fost folosite în luptă - mai mult decât toate celelalte aparate de
zbor ale aviației britanice.

Și au doborât mai multe avioane inamice. în opera sa exhaustivă Bătălia pentru Anglia (1969), Francis K. Mason
demonstrează că din 11 400 de misiuni, avioanele Hurricane au doborât 55% din avioanele inamice spre deosebire
de Spitfire, care au doborât 33%.

în general, misiunile avioanelor Hurricane presupuneau atacarea bombardierelor, în timp ce aeroplanele Spitfire
atacau avioanele de vânătoare. Cu toate acestea, pilotul care a înregistrat cele mai multe succese în luptă, sergentul
Josef Frantisek (ceh de origine), a pilotat numai avioane Hurricane și a reușit să doboare nouă Me 109 - avioanele de
vânătoare germane cele mai rapide și cel mai bine echipate -din totalul său de 19 avioane inamice doborâte.

Primul Hawker Hurricane a zburat în 1935 și se baza pe modelul Hawker Fury, unul dintre cele mai rezistente
biplane proiectate de Sydney Camm pentru compania Hawker între cele două războaie mondiale, având însă o
singură pereche de aripi. Avioanele Hurricane au fost fabricate între 1937 și 1944 dintr-un cadru de oțel acoperit cu
pânză de in. Avioanele Spitfire erau fabricate numai din metal.

Avioanele Hurricane implicau costuri de producție reduse și erau ușor de reparat. Datorită pânzei din care erau
fabricate, gloanțele puteau să treacă prin ele fără să le doboare. S-a întâmplat de multe ori ca aceste avioane să se
întoarcă în siguranță din misiune, deși le lipseau porțiuni mari din aripi.

Hurricane puteau fi pregătite mult mai repede pentru luptă, suportau mult mai bine decât avioanele

Spitfire rafalele trase de opt mitraliere și - deoarece cabina pilotului era mai mare - acesta se putea proteja mai bine
împotriva frigului. Nici unul din celelalte tipuri de avioane ale RAF nu avea cockpi-tul încălzit.

Primele „succese“ ale avioanelor Spitfire pentru RAF s-au înregistrat în septembrie 1939, când au doborât din
greșeală câteva avioane Hurricane britanice.

RAF a pierdut 1 173 avioane și 510 piloți și mi-traliori în Bătălia pentru Anglia, inclusiv 538 de avioane Hurricane
și 342 Spitfire. Luftwaffe a pierdut 1 733 de avioane și 3 368 de piloți au fost uciși sau luați prizonieri.

CÂND A MURIT ULTIMUL SUPRAVIEȚUITOR AL

RĂZBOIULUI DIN CRIMEEA?


în 2004.

Ultimul veteran al Războiului din Crimeea, care s-a încheiat în 1856, a fost Timothy, o țestoasă me-diteraneeană cu
pinteni. Se presupune că masculul avea în jur de 160 de ani atunci când a murit, fiind cel mai bătrân „locuitor“ al
Marii Britanii.

Timothy a fost descoperit la bordul unui vas privat portughez în 1854 de căpitanul John Courtenay Everard din
Marina Regală și a fost mascota multor vase ale Marinei Regale până în 1892, inclusiv la bordul navei HMS Queen
în timpul primului bombardament al Sevastopolului în timpul Războiului din Crimeea.

Eroul nostru s-a retras apoi la castelul Powder-ham, unde a fost adoptat de o rudă a lui Everard, cel de al zecelea
conte de Devon.

Pe burtă, Timothy avea inscripționat motto-ul familiei Devon: „Unde am dat greș? Ce-am făcut?“

în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și-a părăsit locul preferat de sub tufele de glicină și și-a săpat propriul
său adăpost antiaerian sub treptele terasei. Lady Gabrielle Courtenay, mătușa contelui de Devon și „bona“ lui
Timothy, a pus această schimbare de comportament pe seama vibrațiilor provocate de bombele care cădeau lângă
Exeter și care îl deranjau. Ea susținea, de asemenea, că Timothy recunoștea vocile oamenilor și venea
întotdeauna atunci când era chemat.

După război, se întorcea în fiecare an la același răzor cu trandafiri pentru a hiberna, purtând o plăcuță pe care scria:
„Numele meu este Timothy. Sunt foarte bătrân. De aceea vă rog să nu mă luați în brațe!“

Rory Knight-Bruce, biograful lui Timothy, susține că erau foarte puțini aceia care aveau onoarea de a-1 lua în brațe:
„Păreau că poartă în brațe un veteran curajos cu o privire sfredelitoare, a cărui greutate era cât aceea a unui creuzet
de mărime medie."

în 1926, familia Devon a hotărât să-i ofere lui Timothy o „soție“. Au descoperit atunci că Timothy era de fapt
femelă. Din cauza vârstei ei/lui, au hotărât să nu-i mai schimbe numele. Deși i-au făcut „cunoștință“ cu un mascul pe
nume Toby, țestoasa a murit fără să aibă moștenitori.

Timothy a fost înmormântat în cimitirul familiei din grădina castelului.

„Nu-i poți călca în picioare pe necredincioși când ești o broască țestoasă... nu poți decât să le arunci o privire plină
de înțeles."

TERRY PRATCHETT

CÂȚI ANI DIN VIAȚA UNUI CÂINE SUNT ECHIVALENTUL UNUI AN


DIN VIAȚA UNUI OM?
în nici un caz șapte.

Nici o autoritate în domeniu nu a putut să ne ajute să facem o simplă comparație între vârsta speciilor de animale
hibride.

Unele pisici, ca și unii câini în vârstă de 12 ani au mai multă energie decât cel mai vivace bătrân de 84 de ani.
Există, de asemenea, diferențe semnificative din acest punct de vedere între diverse rase.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să aplicăm formula unanim acceptată potrivit căreia pisicuțele și
cățelușii cresc mai repede decât copiii, viteza de îmbătrânire scăzând semnificativ după doi ani.

De aceea, o pisică de un an ar putea avea 16 ani „umani“ în timp ce o pisică de 4 ani ar putea fi comparată cu un om
de 32 de ani; o pisică de 8 ani ar putea fi comparată cu un om de 64 de ani și așa mai departe.
CÂT DUREAZĂ O ZI?
Depinde.

O zi reprezintă o rotație a Pământului în jurul axei sale. Nu are niciodată exact 24 de ore.

în mod uimitor, poate să dureze cu 50 de secunde mai mult sau mai puțin. Acest lucru se datorează faptului că viteza
de rotație a Pământului se modifică mereu din cauza frecării provocate de maree, condițiilor meteorologice și
evenimentelor geologice.

După un an, o zi obișnuită este cu o fracțiune de secundă mai scurtă decât 24 ore.

în momentul în care ceasurile atomice au înregistrat aceste discrepanțe, s-a luat hotărârea redefinirii secundei. Astfel,
secunda este o fracțiune a zilei „solare“ - adică 1/1 640 000 dintr-o zi.

Noua secundă a fost lansată în 1967 și definită după cum urmează: „Secunda reprezintă durata a 9 192 631 770 de
perioade de radiație, care corespund tranziției între cele două niveluri de energie zero a atomului de cesiu-133.“
Corect, dar nu cred că poate fi redată prea ușor când ești obosit după o zi atât de lungă.

Această nouă definiție a secundei demonstrează faptul că ziua solară se îndepărtează treptat de ziua atomică. Ca
urmare, oamenii de știință au introdus „secunda bisectă" în anul atomic pentru a-1 alinia cu anul solar.

Ultima „secundă bisectă" adăugată (a șaptea de când a fost stabilit în 1972 Timpul Universal Coordonat - UTC) a
fost pe data de 31 decembrie 2005, la cererea Serviciului Internațional de Rotație a Pământului de la Observatorul
din Paris.

Aceasta este o veste bună pentru astronomi și pentru cei care își doresc ca ceasurile lor să corespundă rotației
Pământului în jurul Soarelui, dar este o veste proastă pentru programele de calculator și pentru toată tehnologia
bazată pe sateliți.

Ideea a fost respinsă vehement de Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, care a propus abandonarea secundei
bisecte până în decembrie 2007.

Singurul compromis pe care îl putem face este să așteptăm ca discrepanța dintre UTC și GMT să ajungă la o oră
(peste aproximativ 400 de ani) și atunci să ne reglăm ceasurile. între timp, dezbaterile despre ce înseamnă timpul
„real“ continuă.

CARE ESTE CEL MAI LUNG ANIMAL?


Nu balena albastră. Ne pare rău!

Și nici meduza din specia Cyanea cațnllata.

Viermele-șiret (Lineus lottgissimus) atinge lungimea de 60 de metri, fiind de două ori mai lung decât balena albastră
și de trei ori mai lung decât meduza care a deținut recordul de lungime.

Poți înconjura cu un vierme-șiret o piscină olimpică de la un capăt la altul și tot îți mai rămâne un „rest“ de vierme.

Viermii-șiret, numiți și viermi-panglică, fac parte din familia Nemertea (Nemertea vine de la cuvântul grecesc
Nemertes, care înseamnă nimfă-de-mare). Există peste o sută de specii, majoritatea acvatice.

Acești viermi sunt lungi și subțiri: chiar și cel mai lung poate să aibă un diametru de doar câțiva milimetri.

Multe surse pretind că viermii-șiret nu ating o lungime mai mare de 30 metri, ceea ce înseamnă că nu sunt mai lungi
decât meduza Cyanea cațnllata. Dar ultimele informații dezvăluie faptul că au o capacitate extraordinară de a se
lungi. S-au descoperit exemplare de peste 50 de metri lungime.

Fosilele descoperite demonstrează că acești viermi trăiesc pe Pământ de cel puțin 500 de milioane de ani.

Viermii-șiret nu au inimă - sângele este pompat de mușchi și sunt cele mai simple organisme care au gura și anusul
separate.

Viermii sunt niște carnivori lacomi, proiectând asupra victimelor (crustacee mici) o trompă lungă și subțire, care este
cleioasă sau înarmată cu niște cârlige otrăvitoare pentru a-și străpunge prada. Această trompă poate fi de trei mai
lungă decât corpul viermelui.

Cei mai mulți viermi-panglică stau ascunși în întunericul de pe fundul oceanului, dar unii sunt incredibil de frumos
colorați.

Viermii nemertieni se pot regenera dacă sunt răniți. Unele specii de viermi-șiret se reproduc di-vizându-se în
bucățele, care devin la rândul lor alți viermi.

„Omul nu poate să dea viață unui simplu vierme, dar creează zei cu nemiluita."

MICHEL DE MONTAIGNE

CARE SUNT CELE MAI ZGOMOTOASE VIEȚUITOARE DIN OCEAN?


Creveții.

Deși balena albastră produce cel mai puternic sunet individual, creveții sunt cei care scot - în grup -cel mai puternic
sunet.

Sunetul „bancului de creveți“ este singurul zgomot din natură care poate „să anihileze“ sonarul unui submarin,
asurzindu-i pe operatori prin intermediul căștilor.

Dacă submarinul se află dedesubtul bancului de creveți, operatorii nu aud nimic de deasupra acestuia și viceversa.
Ca să audă ceva deasupra, trebuie să ridice o antenă.

Zgomotul creat de grupurile de creveți se ridică până la 246 de decibeli, ceea ce înseamnă - dacă ținem seama de
faptul că sunetul călătorește de cinci ori mai repede în apă - în jur de 160 de decibeli în aer: mai puternic decât
zgomotul creat de un avion care decolează (140 decibeli) sau de pragul durerii umane. Unii observatori au comparat
acest zgomot cu cel pe care l-ar face lumea întreagă dacă ar prăji șuncă în același timp.

Sunetul asurzitor este provocat de miliarde de creveți care își închid cu zgomot - simultan - cleștele uriaș cu care
sunt înarmați. Creveții din speciile Alpheus și Syttalpheus trăiesc în apele tropicale și subtropicale puțin adânci.

Dar fenomenul este mai interesant decât pare. Cele 40 000 de cadre pe secundă dintr-o înregistrare video ne arată
foarte clar faptul că sunetul are loc la 700 de microsecunde după ce cleștele a fost închis. Zgomotul este rezultatul
apariției bulelor de vapori de apă - nu al închiderii cleștelui - fenomen care se numește „cavitație“.

Procesul se desfășoară în felul următor. O mică protuberanță de pe o parte a cleștelui intră perfect într-un șănțuleț de
pe cealaltă parte. Cleștele se închide atât de repede încât aruncă un jet de apă care se deplasează cu 100 km pe oră,
creând bule de vapori de apă. Când apa își încetinește viteza și revine la presiunea normală, bulele se prăbușesc,
generând o căldură intensă (20 000°C) - fenomen extrem de rar care se numește sonoluminiscență, adică sunetul
generează lumină.

Creveții se folosesc de acest zgomot asurzitor pentru a-și ameți prada, pentru a comunica și pentru a-și găsi
perechea. în afară de faptul că distruge so-narele submarinelor, sunetul atât de puternic al cre-veților provoacă mici
cavități în elicele vapoarelor.
DE CE PĂSĂRILE FLAMINGO SUNT ROZ?
Pentru că mănâncă foarte multe alge verzi-albastre.

Păsările flamingo mănâncă și creveți, dar culoarea lor se datorează algelor. în ciuda numelui lor, algele verzi-
albastre pot fi roșii, violete, cafenii, galbene sau chiar portocalii.

Numele „flamingo“ vine de la culoarea lor strălucitoare. Ca și flamenco, cuvântul provine din latină și înseamnă
„foc“. Steagul alb cu roșu al statului Peru a fost inspirat de culoarea acestor păsări.

Există patru specii de flamingo. Trăiesc pe Pământ de cel puțin 10 milioane de ani și au populat cândva Europa,
America și Australia. Acum trăiesc în locuri izolate din Africa, India, America de Sud și sudul Europei.

Toate speciile sunt monogame. Depun doar un singur ou pe an pe care îl fixează pe un morman de pământ. Ambii
părinți îl clocesc pe rând și amândoi produc „laptele" roșu, bogat în substanțe nutritive, cu care hrănesc puii în
primele două luni. Păsările flamingo sunt una dintre cele două specii de păsări care produc lapte, cealaltă fiind
porumbeii. în captivitate, păsările flamingo care nu sunt părinți produc lapte în mod spontan dacă aud țipetele unui
pui.

După ce părăsesc cuibul, puii de flamingo trăiesc în creșe uriașe. Deși aceste creșe ar putea să adăpostească peste 30
000 de păsări, fiecare pui în parte este hrănit numai de părinții lui, care îl recunosc după țipete. O familie de păsări
flamingo reprezintă o „colonie".

Flamingo se hrănește stând cu capul întors invers, în jos. Spre deosebire de alte păsări, ele filtrează mâncarea la fel
ca balenele și stridiile. Ciocul este dotat cu un „filtru" care cerne mâlul din apă. Flamingul mic (Phoenicottaias
minor) are un filtru atât de compact, încât poate să aleagă plantele monocelulare care au un diametru mai mic de
0,05 mm. Limba acționează ca o pompă, aruncând apa din cioc de patru ori pe secundă.

Pliniu cel Bătrân considera limba de flamingo o delicatesă culinară.

Păsările flamingo dorm într-un picior, odihnin-du-și doar o jumătate din corp, așa cum procedează delfinii, în timp
ce cealaltă jumătate rămâne în stare de veghe, pentru a depista un eventual pericol.

Aceste păsări pot să trăiască 50 de ani. Ele trăiesc în lacurile neospitaliere, cu concentrație mare de sare și bicarbonat
de sodiu, a căror apă nu poate fi băută de alte animale și unde nu crește absolut nimic. Principalii lor prădători sunt
proprietarii de grădini zoologice.

CE CULOARE ARE PANTERA?


Nu există pantere.

Cuvântul provine probabil din sanscrită - pan-darab, care înseamnă „galben-albicios", referindu-se inițial la tigri.

Grecii au împrumutat cuvântul și l-au transformat în panthera, care era un termen generic pentru „toate animalele“.
El se referea atât la animalele mitologice, cât și la cele adevărate.

în heraldica medievală, pantera era înfățișată ca un animal blând și multicolor, care mirosea foarte frumos.

Din punct de vedere științific, toate cele patru specii de feline mari sunt pantere.

Leul este Panthera leo; tigrul este Panthera tigris; leopardul este Panthera pardus, iar jaguarul este Panthera onca.
Acestea sunt singurele feline care pot să ragă.

Animalele pe care oamenii le consideră pantere sunt fie leoparzii negri (din Africa sau Asia), fie jaguarii negri (din
America de Sud).
Nici un animal nu este complet negru. O analiză minuțioasă dezvăluie faptul că există niște pete foarte puțin vizibile
pe piele. Este vorba despre o mutație genetică în urma căreia pigmentul negru din blană domină pigmentul
portocaliu.

„Panterele albe“ atât de rare sunt de fapt leoparzi sau jaguari albinoși.

în SUA, când oamenii spun „panteră", se referă la puma neagră. în ciuda multor povești și așa-ziselor apariții,
nimeni nu a văzut vreodată o pumă neagră.

DE CE VĂD ANIMALELE ROȘU ÎN FAȚA OCHILOR?


Legenda potrivit căreia taurii se înfurie atunci când văd culoarea roșie a apărut în anul 1580, când celebrul scriitor de
bestselleruri din vremea respectivă, John Lyly, spunea: „Cel care vine înaintea unui elefant nu trebuie să poarte
culori aprinse și nici culoarea roșie când te întâlnești cu un taur."

în realitate, taurii - ca și șobolanii, hipopotamii, bufnițele și furnicarii africani - nu disting culorile. Mișcările pe care
le face toreadorul cu mantia sa sunt cele care determină taurul să atace; culoarea roșie este doar un accesoriu destinat
publicului.

Câinii disting albastrul și galbenul, dar nu disting verdele și roșul. La semafoare, câinii-călăuză se hotărăsc să
traverseze strada ascultând cu atenție zgomotul traficului. Din această cauză, semafoarele modeme semnalizează
sonor permisiunea sau interzicerea de a traversa strada.

Viețuitoarele care văd într-adevăr „roșu“ în fața ochilor sunt găinile.

Crescătorii de găini cunosc foarte bine problema unui pui care „vede roșu în fața ochilor“. Când unul dintre ei
sângerează, ceilalți îl lovesc cu ciocul în mod repetat.

Acest comportament crud, tipic canibalilor, dacă nu este supravegheat, poate genera un adevărat genocid și
reducerea rapidă a numărului de păsări din fermă.

Soluția tradițională este „ajustarea“ cu un cuțit încins a ciocului puiului de găină în așa fel încât să devină bont și să
nu mai provoace pagube. în 1989, compania Animalens a lansat pe piață lentile roșii de contact pentru găinile
ouătoare. Primele rezultate au fost promițătoare - pentru că totul în jurul lor era roșu, găinile nu se mai luptau între
ele și cereau mai puțină mâncare deoarece nu mai erau atât de active, deși făceau același număr de ouă. !

Industria de ouă operează cu o rată minimă de profit de 1,6%. Există 250 de milioane de găini ouătoare în SUA,
dintre care 150 de milioane trăiesc în 50 de crescătorii. Lentilele roșii de contact destinate găinilor promiteau
triplarea profitului.

Din păcate, fixarea lentilelor este . o operațiune dificilă și minuțioasă. Lipsiți de oxigen, ochii găinilor se atrofiau
rapid, provocând dureri și tulburări de vedere. Intrând în conflict cu organizațiile care luptau pentru drepturile
animalelor, compania Animalens a retras produsul de pe piață.

CE CULOARE AVEAU INIȚIAL PITICII OOMPA-LOOMPAS?


a) Neagră

b) Aurie

c) Multicoloră

d) Portocalie

în prima ediție a romanului pentru copii Charlie și fabrica de ciocolată, scris în 1964 de Roald Dahl, neobosiții și
credincioșii pitici Oompa-Loompas erau negri, nu portocalii.

Dahl îi descrie ca fiind un trib de 3 000 de pigmei negri, aduși de domnul Wonka din „cele mai întunecate părți ale
junglei africane, unde nici un alb nu a pus vreodată piciorul", pentru a-i înlocui în fabrica lui pe muncitorii albi
concediați. Se hrăneau doar cu ciocolată, deși până atunci mâncaseră numai „gândaci, frunze de eucalipt, omizi și
coajă de copac bong-bong".

Deși romanul a fost bine primit la vremea respectivă, descrierea piticilor Oompa-Loompas, care trădează o acceptare
periculoasă a conceptelor de sclavie și rasism, a impus la începutul anilor 1970 unele modificări. în 1972, a apărut o
ediție revizuită a romanului Charlie și fabrica de ciocolată. Au dispărut pigmeii negri și au intrat în scenă
pigmeii Oompa-Loompas, care arătau acum ca niște hippy cu „părul lung și auriu" și cu „pielea trandafirie".

Mai târziu, Quentin Blake, artistul care a realizat ilustrațiile cărții, i-a înfățișat în stilul punk, „împodobiți" cu coafuri
mohicane și îmbrăcați în haine multicolore. Cele două ecranizări hollywoodiene din 1971 și 2005 au transformat
piticii Oompa-Loompas în niște spiriduși portocalii.

Dahl a urât filmul din 1971 din cauza faptului că scenaristul David Seltzer (care avea să scrie mai târziu scenariul
fimului The Omen) a pus în gura personajului Wonka replici care nu apăreau în carte.

Titlul filmului a fost modificat, devenind Willy Wonlea și fabrica de ciocolată, deoarece în argoul american cuvântul
charlie este sinonim cu „afro-americani".

CE CULOARE AVEAU PANTALONII LUI ROBIN HOOD?


Erau roșii.

Primele istorioare despre Robin Hood au fost niște balade din secolul al XV-lea.

în cea mai importantă și cea mai lungă dintre acestea - A Gest of Robin Hode, Robin și „oamenii săi veseli" poartă
„o mantie stacojie, în care se reflectă razele soarelui", un soi de capă de un roșu-strălucitor.

în alte balade, Robin poartă straie roșii sau stacojii în timp ce oamenii lui sunt îmbrăcați în verde. Acest lucru scoate
în evidență statutul lui de conducător - hainele stacojii erau cele mai scumpe în Anglia medievală, pigmentul folosit
la vopsire fiind cârmâzul. Acesta se extrage din corpul uscat al in-sectei-femelă din specia Kermes ilicis.

Acest fapt explică, de asemenea, atât numele lui Robin - asociat cu termenul robin redbreast (măcă-leandru), cât și
pe acela al unuia dintre prietenii săi cei mai apropiați - Will Scarlet, care înseamnă ro-șu-intens, stacojiu.

Abia în versiunile ulterioare, Lincoln Green a devenit culoarea hainelor haiducilor, dar chiar și aceasta s-ar putea să
nu fi fost verde.

Lincoln era capitala industriei de vopseluri din Anglia medievală. Lincoln Green era o vopsea verde (vopseaua
albastră extrasă din drobușor era amestecată cu o vopsea galbenă), dar Lincoln Grain era o vopsea stacojie, obținută
din cârmâz, numit și graine (bob).

Primele povestiri despre Robin Hood pun accentul pe îmbrăcăminte. în multe dintre ele, Robin își datorează numele
coifului, capelor, fustelor, pantalonilor sau tunicilor pe care le purta. în balada A Gest of Robin Hode, sunt
menționate haine de șase culori, iar la un moment dat Robin joacă rolul unui negustor de postavuri, vânzându-i
regelui 37 de metri dintr-o țesătură verde.

Acest lucru a dat naștere ideii că baladele s-ar putea să fi fost scrise pentru breasla negustorilor de țesături. Multe
dintre aceste afaceri au fost înființate în perioada în care a fost scrisă balada A Gest of Robin Hode (în jurul anului
1460); uniforma lor preferată implica prezența unei glugi colorate.

Mai mulți istorici au sugerat că adevăratul mesaj al povestirilor despre Robin Hood nu este lupta tradițională dintre
„pădure și oraș“ sau „bogați și săraci“, ci victoria negustorului aventurier asupra nobilimii corupte și decăzute.
Robin Hood, îmbrăcat în haine scumpe, era mai degrabă reprezentantul claselor de mijloc, ce-și făceau apariția în
vremea aceea, și nu al săracilor.

CE CULOARE AU MORCOVII?
Morcovii nu și-au dezvăluit culoarea portocalie timp de aproape 5 000 de ani.

Primele dovezi referitoare la folosirea morcovilor pentru gătit datează din anul 3000 î.Hr. și provin din Afghanistan.
Inițial, acești morcovi erau stacojii la suprafață și galbeni în interior.

în Antichitate, grecii și romanii cultivau această legumă în scop medicinal: morcovul era considerat un afrodiziac
puternic.

Pe de altă parte, Galenus, celebrul medic roman din secolul al II-lea, recomanda morcovii pentru eliminarea gazelor
intestinale. El este primul care a separat morcovii de ruda lor apropiată - păstâmacul.

Pentru că negustorii arabi au răspândit semințele de morcov în Asia, Africa și Arabia, morcovii au dezvoltat diverse
nuanțe de stacojiu, alb, galben, roșu, verde și chiar negru.

Primul morcov portocaliu a fost cultivat în secolul al XVI-lea, în Olanda, în scop patriotic: acela de a se „asorta“ cu
familia regală olandeză aparținând Casei de Orania.

în secolul al XVII-lea, olandezii erau principalii producători de morcovi din Europa și toate soiurile modeme derivă
din cele patru specii portocalii cultivate de ei.

Cultivarea morcovilor de diverse nuanțe a devenit acum o modă: putem găsi în magazine morcovi albi, galbeni, roșii
și stacojii. în 1997, Islanda a cultivat morcovi cu aromă de ciocolată, din soiul Wacky

Veg destinat copiilor. Opt luni mai târziu, au fost retrași de pe piață.

Conform Națiunilor Unite, în 1903, existau 287 de soiuri de morcovi, dar numărul lor a scăzut acum la 21, adică cu
93%.

Unele soiuri de morcovi conțin o proteină care împiedică formarea cristalelor de gheață. Acest morcov
„anticongelant“ natural poate fi folosit în scop medical pentru conservarea țesuturilor din organism și pentru
creșterea termenului de valabilitate a produselor congelate.

„Te întrebi: «Ce este viața?» Este ca și cum te-ai întreba: «Ce este morcovul?» Morcovul este morcov și mai mult
de-atât nu știm."

ANTON CEHOV

MORCOVII NE ÎMBUNĂTĂȚESC VEDEREA NOCTURNĂ?


Nu în mod deosebit.

Morcovii reprezintă o sursă bogată de vitamina A, a cărei lipsă din organism poate să provoace he-meralopie, boală
în care ochiul se adaptează foarte greu la schimbările de lumină.

Retina ochiului este alcătuită din celule fotosen-sibile numite conuri și bastonașe. Conurile preiau detaliile și
culorile, dar au nevoie de foarte multă lumină ca să funcționeze (ca emulsia „lentă“ a unui film). Bastonașele nu
disting culorile, dar au nevoie de mai puțină lumină (ca o emulsie „rapidă“), de aceea sunt folosite pentru vederea
nocturnă. Ele conțin o substanță chimică fotosensibilă numită ro-dopsină, în componența căreia vitamina A
reprezintă ingredientul-cheie.
Cea mai simplă modalitate prin care se poate trata hemeralopia este creșterea cantității de vitamina A, pe care o
găsim în caroten. Morcovii conțin caroten, dar și mai bune sunt caisele, spanacul și afinele.

Dar îmbunătățirea vederii nocturne deficitare nu înseamnă îmbunătățirea vederii normale pe timp de noapte.
Consumarea unui număr mare de morcovi nu vă va ajuta să vedeți mai bine pe întuneric - singura schimbare va
consta în faptul că pielea va căpăta, cu timpul, o nuanță portocalie.

în timpul celui de al Doilea Război Mondial, colonelul de aviație John Cunningham (1917-2002) a fost poreclit
„Cunningham Ochi de Pisică“. Escadrila sa 604 opera pe timp de noapte. Guvernul britanic a încurajat zvonurile
potrivit cărora colonelul vedea foarte bine pe întuneric pentru că mânca foarte mulți morcovi.

Acest lucru era însă o campanie de dezinformare deliberată care urmărea să ascundă faptul că John Cunningham
testa noul sistem radar aerian (care era strict secret).

Este puțin probabil că germanii au înghițit povestea, dar aceasta a reușit să convingă o generație întreagă de copii
britanici să mănânce singura legumă care se găsea pe piață în timpul războiului.

Guvernul a promovat însă într-un mod exagerat „meritele" morcovului. Astfel, morcovii au devenit „o comoară
inestimabilă, cultivată în roditorul nostru pământ britanic“. O rețetă din 1941 pentru prăjitura cu morcovi, care
spunea că „vă reamintește de prăjitura de caise, dar prăjitura cu morcovi are o savoare unică", nu a păcălit pe nimeni.
Dulceața și gemul de morcovi nu au reușit să-și croiască drum spre inima englezilor.

Cu toate acestea, portughezii sunt îndrăgostiți de dulceața de morcovi. Din această cauză, Uniunea Europeană a
redéfinit în 2002 morcovul, încadrân-du-1 în familia fructelor.

ÎN CE CRESC BANANELE?
Bananele nu cresc în pomi.

Așa-zisul „bananier“ este de fapt o plantă ierboasă gigantică, iar bananele sunt fructele ei.

O plantă ierboasă este „o plantă cu tulpina cărnoasă, nu lemnoasă, care - după ce a înflorit și a produs semințe - se
ofilește". Acest lucru nu este întotdeauna adevărat: salvia, cimbrul și rozmarinul au tulpini lemnoase (deși nu sunt
acoperite cu scoarță adevărată).

Așa cum reiese din definiție, după ce înflorește, planta se ofilește. în cazul bananierilor, acest lucru a generat un
fenomen ciudat. După ce tulpina se ofilește, crește alta, puțin mai departe de rădăcină. Peste câțiva ani, planta pare
că s-a „deplasat“ câțiva metri.

Bananele sunt originare din peninsula Malaya și se cultiva de 10 000 de ani. Bananele sălbatice, pe care le putem
găsi încă în sud-estul Asiei, conțin semințe pietroase și puțină „carne“. Ele sunt pole-nizate de lilieci.

Bananele pe care le găsiți în magazine fac parte dintr-o specie cultivată de oameni, selectată pentru pulpa ei cărnoasă
și lipsa semințelor. Procesul de adaptare a produs plante dulci și gustoase, dar sterile: ele nu se pot reproduce fără
ajutorul oamenilor.

Majoritatea bananierilor nu s-au mai fecundat de 10 000 de ani. Aceste plante s-au înmulțit numai prin intermediul
omului, dintr-un lăstar al unei plante existente, al cărui material genetic nu s-a mai schimbat de 100 de secole.

Drept rezultat, bananierii sunt foarte sensibili la boli. Multe specii au dispărut deja din cauza infecțiilor provocate de
fungi precum Black Sigatoka și Fusarium oxysporum, care sunt imuni la fungicide. Dacă nu se cultivă în curând o
specie modificata genetic, e posibil ca toți bananierii să dispară.

Acest lucru este o problemă foarte serioasă. Bananele reprezintă cea mai profitabilă recoltă din lume. Industria
producătoare de banane valorează 12 miliarde de dolari pe an și întreține 400 de milioane de oameni, cei mai mulți
dintre ei trăind la limita subzistenței.
Bananele provin în cea mai mare parte din țările calde, dar cel mai mare producător de banane din Europa este
Islanda. Bananele cresc în sere uriașe încălzite cu apă geotermală la doar două grade sub Cercul Arctic.

Fyffe’s, compania multinațională care cumpără în fiecare an întreaga recoltă de banane din Belize, este irlandeză.

CARE DINTRE URMĂTOARELE FRUCTE FAC PARTE DIN FAMILIA


FRUCTELOR CĂRNOASE CU SEMINȚE?
a) Căpșunile

b) Zmeura

c) Piersicile

d) Pepenii verzi

Fructele din familia berry sunt definite ca fiind „fructe cărnoase, care conțin câteva semințe“.

în termeni științifici, căpșunile (strawberrries), zmeura (raspberries) și murele (blackberries) nu fac parte din această
familie, ci sunt „drupe-agregat" -drupa fiind un fruct cărnos, ce conține un singur sâmbure.

Piersicile, prunele, nectarinele și măslinele sunt drupe. Cea mai mare drupă din lume este nuca de cocos, care - din
cauza miezului ei tare - se mai numește și „drupă uscată".

Căpșunile, zmeura și murele se numesc „drupe-agregat“ pentru că fiecare fruct individual este de fapt un ciorchine
de drupe în miniatură - bobițele caracteristice din componența murelor și zmeurii.

Fiecare bobiță conține o singură sămânță foarte mică - ce ne rămâne în dinți după ce mâncăm fructul.

Roșiile, portocalele, lămâile, grepfruturile, pepenii, kiwi, castraveții, strugurii, fructul pasiunii, papaya, piperul și
bananele fac parte toate din familia berry.

Afinele aparțin și ele acestei familii.

CARE DINTRE URMĂTOARELE FRUCTE FAC PARTE DIN FAMILIA


NUCILOR?
a) Migdalele

b) Arahidele

c) Nucile braziliene

d) Nucile

Nucile sunt definite ca fiind un fruct simplu, uscat, cu o singură sămânță (foarte rar două), al cărui perete protector
devine foarte dur la maturitate.

în categoria nucilor adevărate intră nucile obișnuite, nucile americane, fructele de hicori, nucile pecan, castanele (dar
nu castanele porcești), jirul, ghindele, alunele, alunele ursărești, samara (fructul de carpen), fructul de mesteacăn și
fructul de anin negru.

Arahidele, migdalele, fisticul, nucile braziliene, anacardul, nucile de cocos, castanele porcești și semințele de pin nu
sunt nuci. Așadar, avertismentul pe care îl vedem pe pachetele de arahide („Pachetul poate să conțină nuci") nu are
obiect.
Nucile braziliene nu sunt nuci, ci semințe. Coaja lemnoasă în care se dezvoltă semințele (putem găsi într-o coajă de
acest gen chiar și 24 de nuci braziliene) crește în vârful copacului, la 45 de metri deasupra pământului și poate fi
mortală dacă îți cade în cap. în Brazilia, aceste carcase lemnoase se numesc ouricos, care înseamnă „arici“.

Migdala este sâmburele unei drupe cândva cărnoase.


ranței

Arahidele, numite și alune americane, sunt în realitate un soi de mazăre, care crește sub pământ.

Arahidele sunt originare din America de Sud, dar sunt cultivate pretutindeni acum, în special în Georgia, SUA. Unii
oameni sunt alergici la arahide, astfel încât consumarea unei cantități foarte mici (sau simpla inhalare a prafului de
arahide) se poate dovedi fatală; este posibil ca acești oameni să nu fie alergici la nucile obișnuite.

Fisticul este și el extrem de periculos. Fisticul intră în Categoria 4.2. din Codul Internațional Maritim pentru
Mărfurile Periculoase: corpuri solide inflamabile (substanțe care pot produce combustie spontană). Fructele
proaspete de fistic, dacă sunt stocate sub presiune, pot lua foc, provocând un incendiu pe navă.

Fisticul continuă să absoarbă oxigenul și să emane bioxid de carbon chiar și după ce a fost cules. Acest lucru poate
provoca probleme serioase în timpul transportului pe mare. Dacă nu există un sistem de ventilație adecvat, marinarii
care intră în cala unei nave de mărfuri pot să moară din cauza inhalării bioxidului de carbon sau a lipsei de oxigen.

Oamenii mănâncă fistic de cel puțin 9 000 de ani. O legendă musulmană spune că fisticul a fost adus pe pământ de
Adam atunci când a coborât din Ceruri.

„Dacă nu te deranjează mirosul untului de arahide, te poți bărbieri cu el, pentru că untul de arahide este o cremă de
ras foarte bună."

BARRY GOLDWATER
CINE ADUNĂ NUCILE ÎN LUNA MAI?
Nimeni. Nucile nu pot fi adunate în luna mai. Versurile poeziei pentru copii (Here we go gathering nuts in may)
provin din expresia Here we go gathering knots of may1, unde cuvântul knots (mănunchi) a fost înlocuit cu nuts
(nuci). Se referă la un vechi obicei în care oamenii culegeau buchete (mănunchiuri) de flori de 1 mai pentru a
sărbători sfârșitul iernii.

Păducelul (în engleză, may sau hawthorn) este singura plantă care poartă numele lunii mai în care înflorește.
Termenul may-tree (păducel) stă la baza cuvântului maypole (arminden), dar și a proverbului Ne'er cast a clout
before May is out1 2 - care nu se referă la sfârșitul lunii mai, ci la înflorirea păducelului.

Deși momentul înfloririi păducelului este asociat cu ziua de 1 mai, el înflorește cam pe la mijlocul lunii, nu la
începutul ei. Această neconcordanță este generată de modificările pe care le-a suferit calendarul gregorian în 1752.
înainte de modificarea calendarului, ziua de 1 mai ar fi căzut cu unsprezece zile mai târziu, exact în momentul în
care înflorește păducelul.

Oamenii cred că este de rău augur să aduci păducel în casă - aceasta fiind o superstiție răspândită în întreaga regiune
a Insulelor Britanice.

Există mai multe motive care stau la baza acestei prejudecăți, dar cea mai plauzibilă o constituie mirosul. Florile de
păducel emană un miros greu de suportat din cauza trietilaminei - una dintre primele substanțe chimice pe care le
degajă un cadavru care începe să se descompună.

în unele regiuni, acest miros este încă asociat cu „mirosul ciumei" care a măcinat Anglia între 1665 și 1666, iar
unora le reamintește de mirosul cangrenei, în trecut, decedații erau ținuți acasă timp de o săptămână înainte de
înmormântare, motiv pentru care oamenii erau familiarizați cu mirosul morții. Pădu-celul adus în casă le trezea
imediat - prin mirosul său specific - amintiri neplăcute.

Pe de altă parte, trietilamina degajă un miros asemănător cu cel al sexului: mai exact, al spermei; de aici rezultă
asocierile pozitive cu „zbenguielile" tinerilor pe câmpuri când vine primăvara.

CE SE AFLĂ ÎN INTERIORUL UNEI NUCI DE COCOS?


Nu lapte, ci apă de cocos. Laptele de cocos se obține prin fierberea miezului alb de cocos cu apă, compoziția fiind
apoi filtrată. Dacă o fierbem în continuare, obținem smântână de cocos.

Nuca de cocos este singurul fruct care produce un lichid cu semințe. în timpul dezvoltării nucii de cocos, semințele
se transformă într-o masă spongioasă și dulce, care se numește „măr de cocos". Din acest „măr" iese la lumină -
printr-una din cele trei găuri ale nucii de cocos - un vlăstar tânăr.

Apa proaspătă de cocos este un leac extraordinar împotriva mahmurelii. Este complet sterilă, bogată în vitamine și
minerale și are aceeași cantitate de săruri ca sângele uman (termenul științific este „izotonic").

Din această cauză, poate înlocui perfuziile cu soluție salină și este, de asemenea, comercializată ca băutură destinată
sportivilor, în special în Brazilia, unde susține o industrie de 75 de milioane de dolari. Apa de cocos fermentează
foarte repede, transformându-se în vin sau oțet.

Uleiul de cocos este folosit în tratarea SIDEI. Departe de a fi uleiul cel mai gras din lume și cel mai periculos din
această cauză, este comercializat ca fiind cel mai sănătos. Este bogat în acid lauric, grăsimea saturată pe care o
conține laptele de mamă, care are proprietăți antivirale și antibacteriene. S-a dovedit, de asemenea, că reduce
colesterolul, pentru că nu pătrunde în fluxul sanguin, ci ajunge direct în ficat.

Iată câteva întrebuințări mai puțin cunoscute ale cocotierului: compania DaimlerChrysler folosește acum fibra de
cocos pentru confecționarea scaunelor biodegradabile pentru camioane (este mai elastică decât spuma de plastic);
rădăcina este lichefiată pentru fabricarea apei de gură, iar din coajă se fabrică un praf pentru curățarea motoarelor de
avion. S-a realizat deja planul pentru construirea primei caroserii de mașină din cocotier.

Cocotierul este considerat de peste 3 000 de ani ca fiind cel mai util arbore din lume. în primele texte scrise în
sanscrita, se fac referiri la kalpa vriksha -copacul care îndeplinește toate dorințele.

Poți să supraviețuiești pe o insulă pustie mâncând și bând numai nuci de cocos.

CE LE-A DAT CĂPITANUL COOK OAMENILOR SÄI CA SÀ-I VINDECE


DE SCORBUT?
a) Chitre

b) Lămâi

c) Varză acră

d) Rom și coacăze negre

Cook nu a avut niciodată la bord chitre sau lămâi proaspete. Leacul cel mai plauzibil a fost asigurat de butoaiele de
varză acră și de un amestec de suc de fructe concentrat - un soi de „carcalete". Dar atât varza acră, cât și sucul de
fructe fuseseră fierte ca să nu se strice în lungile lor călătorii, pierzând o mare parte din vitamina C.

Cook murise de 20 de ani când aprovizionarea cu suc de lămâie pe vasele britanice a devenit o practică obișnuită.

Scorbutul era o problemă serioasă în timpul călătoriilor lungi pe mare. Magellan și-a pierdut o mare parte din
echipaj din cauza acestei boli atunci când a traversat Pacificul. Noi știm acum că boala este o consecință a carenței
de vitamine C și B, care provoacă distrugerea celulelor din organism, dar în secolul al XVIII-lea era „tratată" cu mai
multe superstiții și mai puțină știință. Mulți marinari credeau că atingerea pământului îi va vindeca.

Leacul a fost dezvăluit în lucrarea medicului din Edinburgh, James Lind, Tratamentul scorbutului, publicată în 1754,
unde pledează pentru consumul de citrice și legume proaspete ca remediu împotriva bolii.

Legenda spune că soluția „eficientă“ aleasă de Cook a împiedicat răspândirea bolii pe corăbiile sale. Adevărul pare
să fie cu totul altul: Cook a ignorat pur și simplu boala. Jurnalele ținute de ofițerii săi indică faptul că această
afecțiune și-a făcut simțită prezența în toate cele trei călătorii, deși puțini oameni au murit.

în 1795, când Amiralitatea a ordonat ca pe toate navele să se afle provizii de citrice (la recomandarea lui Lind), la
bord a fost adus suc de lămâie, nu de chitre. Acesta a avut un efect extraordinar asupra bolii.

în 1850, lămâile au fost înlocuite cu chitre din motive economice (chitrele erau cultivate de negustorii britanici din
colonii; lămâile erau cultivate de Johnny Foreigner în ținuturile mediteraneene). Scorbutul a revenit în forță, pentru
că - în mod ironic -chitrele conțin o cantitate foarte mică de vitamina C.

Primele atestări ale cuvântului lime-juicer (și mai târziu limey) cu sensul de „cetățean britanic" datează din 1859.
Vitamina C a fost identificata și „botezată" abia în 1930. Numele ei științific este „acid ascorbic". Cuvântul
„ascorbic" înseamnă „antiscorbut".

Eschimoșii și inuiții nu suferă de scorbut pentru că untura de balenă este o sursă bogată de vitamina C.

CINE A DESCOPERIT AUSTRALIA?


Răspunsul vehiculat adesea la petreceri (dar nu la cele australiene) este: „Căpitanul Cook.“

Dar s-o luăm cu începutul: nu a fost căpitanul Cook, ci locotenentul Cook pe vasul Endeavour cu care a întreprins
prima călătorie (1768-1771). Nu este primul european care a pus piciorul pe continentul australian - olandezii i-au
luat-o înainte cu 150 de ani - și nu este nici măcar primul englez care a ajuns acolo. William Dampier este cel care -
în 1697 - vorbește despre „un animal mare, care face salturi“.

Dampier (1652-1715) era căpitan de vas, navigator, explorator, cartograf, cercetător științific, pirat și aventurier.
Alexander Selkirk - modelul pentru Robinson Crusoe - a fost membru al echipajului său. Dampier a făcut înconjurul
lumii de trei ori, a inventat prima hartă a vânturilor și este menționat de peste 1 000 de ori în OED (Oxford English
Dictionary) pentru că a introdus în limba engleză cuvinte precum avocado, barbecue, breadfruit (fructul arborelui de
pâine), cashew (anacard), chopsticks (bețișoare chinezești pentru mâncare), settlement (colonie) și tortilla
(pâine mexicană preparată din făină de porumb).

în ultimii ani, se acreditează tot mai mult teoria potrivit căreia chinezii sunt primii vizitatori străini ai continentului
australian. Există dovezi arheologice care atestă faptul că amiralul Zheng He (1371-1435) din marea dinastie Ming a
debarcat lângă orașul Darwin în 1432.

Fără „să înghițim“ teoria că „Zheng He a descoperit întreaga lume“, concepută de Gavin Menzies în bestsellerul său:
1421: Anul în care chinezii au descoperit America, există foarte multe șanse ca acest călător pe mare din secolul al
XV-lea (era musulman și eunuc) să fi ajuns pe coasta de nord a Australiei.

La urma urmei, pescarii din Indonezia, înnebuniți după animalele marine locale, din specia numită ho-loturie sau
castravete-de-mare (pe care le comercializau pe piața chinezească) au reușit să pună piciorul în Australia cu mult
înaintea europenilor.

Unele triburi aborigene din nord, precum Yolngu, au învățat să navigheze și să pescuiască de la acești vizitatori
străini, însușindu-și în același timp cuvinte, unelte și obiceiuri proaste (precum alcoolul și tutunul).

Cei care „au descoperit“ cu adevărat Australia în urmă cu 50 000 de ani sunt aborigenii. Ei trăiesc pe acest continent
de 20 000 de generații în comparație cu cele opt generații de europeni.

Ei sunt martorii schimbărilor dramatice pe care le-a suportat mediul australian. Probabil că peisajele Australiei de
acum 30 000 de ani cuprindeau o vegetație bogată, lacuri adânci și munți acoperiți cu zăpadă.

CE ÎNSEAMNĂ „CANGUR" ÎN LIMBA ABORIGENILOR?


Nu înseamnă „Nu știu“, în ciuda nenumăratelor pagini de Internet și a cărților cu caracter enciclopedic, care susțin
contrariul, în încercarea de a ne oferi un exemplu hilar de confuzie culturală.

Adevărata poveste este mult mai interesantă, în Australia secolului al XVIII-lea, trăiau cel puțin 700 de triburi
aborigene, care vorbeau 250 de limbi diferite.

Cuvântul kangaroo sau gangaru provine din limba tribului Guugu Ymithirr din Botany Bay, care se referă la
cangurii mari de culoare gri sau neagră, din specia Macropus robustus.

Când coloniștii englezi au ajuns pe pământul australian, ei au folosit acest cuvânt pentru a se referi la cangurii mici
din specia Petrogale.

Membrii tribului Baagandji trăiau la 2 250 km depărtare de Botany Bay și nu vorbeau graiul tribului Guugu
Ymithirr. Ei i-au auzit pe coloniștii englezi folosind acest cuvânt necunoscut și l-au preluat cu sensul de „animal
despre care nimeni nu a auzit vreodată".

Și pentru că nu au văzut niciodată așa ceva, au folosit cuvântul (lucru de înțeles, de altfel) pentru a descrie caii
coloniștilor.

CARE ESTE CEA MAI MARE STÂNCĂ DIN LUME?


Nu este Ayers Rock.

Mount Augustus, sau Burringurrah, într-un ținut îndepărtat din Australia de Vest, este cea mai mare stâncă din lume,
de două ori mai mare decât Uluru sau Ayers Rock, un loc foarte frumos, în ciuda faptului că este mai puțin cunoscut.

Are peste 858 metri înălțime, dominând astfel peisajul înconjurător. Coama sa are peste 8 km lungime.

Nu numai că este mai mare și mai înaltă decât Uluru, dar roca este mult mai veche. Gresia de culoare gri pe care o
putem vedea este o rămășiță din fundul unei mări care s-a format cu 1 000 de milioane de ani în urmă. Roca-mamă,
care se află dedesubtul gresiei, este un granit care datează de acum 1 650 de milioane de ani. Gresia de la Uluru are
doar 400 de milioane de ani vechime.

Stânca este un loc sacru pentru tribul Wadjari și poartă numele lui Burringurrah, un băiat care a încercat să scape de
ritualul inițierii. A fost urmărit și rănit la picior de o suliță, apoi bătut cu bâtele de femei până și-a dat ultima suflare.
Forma stâncii îi reflectă trupul copleșit de suferință, zăcând pe burtă, cu piciorul îndoit spre piept, dezvăluind bucata
de suliță care l-a rănit.

Și o ultimă provocare pentru „fanii“ rocii Ayers Rock: spre deosebire de Uluru, Mount Augustus este un monolit - o
singură bucată de stâncă. Ea reprezintă vârful unei formațiuni stâncoase, subterane, de proporții uriașe, care „iese“ la
suprafață dând naștere stâncilor Mount Conner (Attila) și Mount Olga (Kata Tjuta).

LA CE SE FOLOSEAU BUMERANGURILE?
Pentru doborârea cangurilor? Mai gândiți-vă! Bumerangurile sunt proiectate astfel încât să se întoarcă în locul de
unde au fost aruncate. Ele sunt ușoare și rapide. Este puțin probabil ca până și cele mai mari bumeranguri să facă
vreun rău unui cangur adult de 80 kg, cu excepția faptului că i-ar provoca o durere de cap. Și dacă l-ar doborî într-
adevăr, nu ar mai fi cazul să se întoarcă la cel care l-a aruncat.

Bumerangurile nu erau niște bâte. Menirea lor era să imite ulii în așa fel încât să gonească păsările ce aveau să fie
vânate în plasele întinse printre copaci - bumerangul era, așadar, un soi de „prepelicar“ de lemn în formă de banană.

Ele nu aparțin în totalitate triburilor aborigene. Cel mai vechi bumerang a fost descoperit în peștera Ola-zowa din
Carpații polonezi și are peste 18 000 de ani vechime. Cercetătorii l-au pus la treabă și a funcționat.

Acest lucru indică faptul că bumerangurile au o tradiție veche - ele trebuie executate cu multă precizie pentru a
obține efectul scontat, astfel încât este imposibil să le folosești doar o singură dată.

Cele mai vechi bumeranguri aparținând triburilor aborigene au 14 000 de ani vechime.

Diverse genuri de bumeranguri au fost folosite în Egiptul antic în anul 1340 î.Hr. în Europa de Vest, goții au folosit
și ei un soi de bumerang, pe care îl numeau cateia, pentru a vâna păsări în jurul anului 100 d.Hr.

în secolul al VII-lea, episcopul de Sevilla a descris cateia în felul următor: „Este un soi de proiectil galic, făcut dintr-
un material foarte flexibil, care nu zboară foarte departe când este aruncat, din cauza greutății sale, dar sosește
oricum la destinație. îl poți rupe doar dacă ai foarte multă putere. Dacă este aruncat de un maestru, se întoarce la cel
care l-a aruncat.“

Aborigenii din Australia au devenit experți în folosirea bumerangului pentru că nu au învățat niciodată să folosească
arcul cu săgeți. Cei mai mulți aborigeni foloseau atât bumerangurile, cât și bețe care nu se mai întorceau la locul de
unde fuseseră aruncate (erau cunoscute sub numele de kylies, care în engleza australiană înseamnă „bumeranguri").

Prima atestare a cuvântului bou-mar-rang datează din 1822. Provine din graiul tribului Turawal de pe George’s
River de lângă Sydney.

în graiul tribului Turuwal există mai multe cuvinte referitoare la bețele de vânătoare, dar cuvântul „bumerang" era
folosit pentru bățul care se întorcea la cel care l-a aruncat. Graiul Turuwal aparține grupului de limbi Dharuk. Multe
dintre cuvintele aborigene preluate în engleză provin din limbile Dharuk, printre care menționăm termenii „wallaby"
(cangur mic din specia Petrogale), „dingo", „kookaburra" (pescăruș-albastru) și „koala".

CE ESTE GREȘIT ÎN ACEST DESEN?


Mărimea vasului.

Fabricarea unui vas ermetic din metal, în care să încapă un om, necesită o tehnologie industrială care era complet
necunoscută, chiar și în Occident, în secolul al XIX-lea. în realitate, aveai mai multe „șanse" să fii măcelărit și prăjit
pe bucățele sau pus la afumat și păstrat în sare pentru a fi mâncat mai târziu.

Cuvântul „canibal" este rezultatul scrierii greșite a numelui tribului Carib din America Centrală, greșeală comisă de
Columb în 1495. El a consemnat descoperirea unui ospăț recent abandonat de tribul „Canib", unde membrele umane
clocoteau încă în niște cazane mici sau erau înfipte în frigări și puse la prăjit.

Și alți exploratori au confirmat existența canibalismului în America de Sud, Africa, Australia, Noua Guinee și în
ținuturile din Pacific. Căpitanul Cook era convins de faptul că membrii tribului Maori își mâncau dușmanii pe care îi
capturau în luptă. în timpul celei de a doua călătorii, locotenentul său, Charles Clerke, a prăjit o parte dintr-un cap
uman la porunca unui războinic Maori, pe care acesta - după cum menționează locotenentul - „l-a devorat cu poftă,
ștergându-și apoi degetele de nenumărate ori, încântat de masa atât de gustoasă“.

în cartea sa extraordinar de influentă - Mitul canibalului (1979), William Arens susține că aceste povești nu erau
altceva decât niște minciuni rasiste, născocite în scopul justificării colonialismului vestic. Acest lucru a creat o
perioadă de „negare a canibalismului" în rândul antropologilor.

Cu toate acestea, noile descoperiri i-au determinat pe cei mai mulți istorici și antropologi să accepte faptul că multe
culturi tribale au practicat canibalismul, fie în scop ritualic, fie pentru a se hrăni.

Ultimul trib care practica încă asemenea ritualuri, tribul Fore din Noua Guinee, a încetat să mai facă acest lucru cam
pe la mijlocul anilor 1950, după izbucnirea maladiei kuru, o boală cerebrală contractată prin consumarea creierului
uman și a țesuturilor spinale.

Există, de asemenea, numeroase dovezi arheologice. Au fost descoperite în Franța, Spania și Anglia rămășițe de
corpuri umane măcelărite. Unele rămășițe din Anglia datează din 30 î.Hr. și 130 d.Hr., lucru care sugerează faptul că
părerea romanilor potrivit căreia britonii mâncau oameni era justificată.

în octombrie 2003, locuitorii unui sat din insulele Fiji au anunțat că doreau să-și ceară scuze oficial familiei
reverendului Thomas Baker, un misionar englez ucis și mâncat de strămoșii lor în 1867. Aceștia au încercat să-i
mănânce chiar și ghetele, dar acestea s-au dovedit prea tari, motiv pentru care au fost retumate bisericii metodiste în
1993.

CE RELIGIE BLESTEMĂ OAMENII ÎNFIGÂND ACE ÎN PĂPUȘI?


în religia voodoo (vodun în Benin; voudou în Haiti și vudu în Republica Dominicană), nu există această practică de
a înfige ace în păpuși pentru a face rău oamenilor.

Originare din Africa de Vest și aduse de sclavi în Caraibe și America, practicile magice ale religiei voodoo sunt
complexe.

Majoritatea ritualurilor voodoo urmăresc să vindece. „Surata“ cea mai apropiată de „păpușa voodoo" este o figurină
din lemn, numită bocheo („figurină înzestrată cu puteri supranaturale"), care are o rețea de mici găuri. în aceste
găurele, se introduc nuielușe pentru canalizarea energiei cu rol tămăduitor.

Păpușa voodoo din legenda modernă provine de la o figurină europeană, numită „păpușă" (din latinescul pupa),
folosită în arta vrăjitoriei. Este originară din Grecia antică, unde aceste păpuși se numeau kolossoi și aveau rol
protector. Confecționate din lut, ceară, bumbac, cereale sau fructe, ele au devenit simbolul vieții unor subiecți -
soarta pe care o va avea păpușa o va împărtăși și persoana respectivă.

Regele Iacob I le consemnează în lucrarea sa Demonologie (1603): „în aceste vremuri, el [diavolul] îi învață pe unii
cum să creeze imagini din ceară sau lut: cel căruia îi va rosti numele se va topi sau se va usca, măcinat de boală.“

Primii coloniști și proprietarii de sclavi sunt cei care au acreditat ideea că religia voodoo practică magia neagră,
interzisă în Europa, presărându-și poveștile cu imagini cumplite despre canibalism, zombi și sacrificii umane.
Acestea au aprins imaginația oamenilor și au stimulat dorința de senzațional a primilor creatori de filme și
romancieri de doi bani, impunând pentru totdeauna ideea că religia voodoo este periculoasă și obscură.

Ideea de a înfige ace în păpuși cu scopul de a produce suferință oamenilor nu este străină religiei creștine. Unele
dintre imaginile înspăimântătoare ale crucificării din perioada Contrareformei depășesc puterea imaginației.

Religia voodoo a făcut pace cu creștinismul: cele două religii coexistă acum în deplină armonie, în Haiti se spune că
„haitienii sunt 80% catolici și 100% voodoo.“

„Te saturi de religie în momentul în care vizitezi o țară cu adevărat religioasă. Și apoi te gândești cât de utile sunt
canalizările, mașinăriile și chiar salariul minim."

ALDOUS HUXLEY

ll

CÂȚI MAGI S-AU ÎNCHINAT LUI IISUS?


între doi și douăzeci.

Părerea unanim împărtășită susține cifra trei, deoarece aceștia au adus trei daruri, dar este posibil să fi fost patru
magi, iar unul dintre ei să fi uitat darul, mulțumindu-se să aducă doar tămâie.

în Evanghelia după Matei, numărul magilor nu este menționat. în plus, se pare că Iisus nu mai era un prunc, ci un
copil, care trăia într-o casă, nu într-un grajd.

Majoritatea oamenilor de știință susțin că magii erau preoți-astrologi, care i se închinau lui Zoroas-tru, dar numărul
lor variază între doi și douăzeci. Abia în secolul al VI-lea s-a convenit că trei magi s-au închinat lui Iisus.

Biserica a început să efectueze cercetări în această privință. în februarie 2004, Sinodul General al Bisericii
Anglicane a acceptat să facă o revizuire a Cărții Comune de Rugăciune. Comitetul lor a ajuns la concluzia că
termenul de „magi“ este o transcriere a numelui folosit de oficialitățile de la Curtea Persiei și, din această cauză,
„magii“ ar fi putut la fel de bine să fie femei.

„Deși pare puțin probabil ca oficialitățile de la Curtea Persiei să fi fost femei, posibilitatea ca unul sau mai mulți
magi să fi fost de sex feminin nu poate fi exclusă în totalitate“, spune raportul redactat de Sinodul Bisericii
Anglicane. „Cuvântul «mag» nu dezvăluie nimic despre numărul, înțelepciunea sau sexul acestora. Nu este
obligatoriu ca aceștia să fi fost înțelepți și nici bărbați.“
DE UNDE VINE MOȘ CRĂCIUN?
în funcție de vârsta voastră, răspunsul pe care îl veți da este probabil Polul Nord, Laponia sau Coca-Cola. Nici unul
dintre acestea nu este corect: Moș Crăciun, ca și Sfântul Gheorghe, este de origine turcă.

Sfântul Nicolae - adevăratul Moș Crăciun - a trăit și a înfăptuit minuni în orașul scăldat de soare care acum poartă-
numele Demre, din sud-vestul Turciei. Cele mai multe dintre minunile sale au implicat prezența copiilor. Se spune
că la un moment dat a redat viața a trei copii, care fuseseră ciopârțiți de proprietarul unei taverne și erau ținuți în
saramură.

Bunătatea pe care a arătat-o copiilor poate să constituie motivul pentru care i s-a încredințat rolul de sfânt sărbătorit
înaintea Crăciunului, dar Sfântul Nicolae este, de asemenea, protectorul judecătorilor, proprietarilor de case de
amanet, hoților, negustorilor, brutarilor, navigatorilor și - în mod ciudat -al criminalilor.

în 1087, marinarii italieni au furat rămășițele pământești ale Sfântului Nicolae, din care curge în mod miraculos mir.
Turcii încearcă și acum să le recupereze.

în restul Europei, Sfântul Nicolae cel blând întruchipează personaje mitologice misterioase și întunecate - în
Germania de Est, el este Țapul cel Păros, Omul-Cenușă sau Călărețul. în Olanda, Sfântul Nicolae este Sinterklass și
este însoțit de sinistrul „Peters cel Negru".

[41TCHINS0N

Moșul „Coca-Cola" a existat cu mult înainte de imaginile realizate în 1930 de Haddon Sundblom pentru reclamele
companiei cu același nume. Atât ilustrațiile sale, cât și cele realizate în 1860 de Thomas Nast se bazau pe versurile
poeziei O vizită a Sfântului Nicolae (mai cunoscută ca Ajunul Crăciunului), scrisă în 1823 de Clement Clarke
Moore.

Moore este un autor mai puțin obișnuit - slujba sa de bază era aceea de profesor de ebraică și de limbi orientale - dar
importanța pe care a avut-o poezia sa în crearea mitului despre Moș Crăciun este greu de ignorat. El deplasează
legenda în Ajunul Crăciunului și - în locul personajului auster al Sfântului Nicolae -autorul descrie un spiriduș cu
ochi rotunzi și strălucitori, cu barbă albă, înveșmântat într-o haină roșie tivita cu blană; el se plimbă într-o sanie trasă
de reni, ce poartă nume nostime, intră pe coșul caselor și aduce saci cu jucării. Aceasta a devenit una dintre cele
mai cunoscute poezii pentru copii din toate timpurile.

Nu știm când și-a stabilit Moșul „sediul“ la Polul Nord și cum a apărut fabrica de spiriduși, dar se pare că motivul
pentru care finlandezii susțin că Moș Crăciun locuiește în Laponia îl constituie faptul că renii n-ar putea să trăiască
la Polul Nord pentru că acolo nu există licheni.

Adresa poștală oficială a Moșului se află în Rova-niemi, capitala Laponiei. El primește 600 000 de scrisori pe an.

Ca și când ar fi dorit să se răzbune pentru succesul lui secular, Vaticanul l-a „retrogradat“ pe Sfântul Nicolae,
declarând în 1969 că ziua de 6 decembrie nu mai este o sărbătoare obligatorie.

CE AU ÎN comun personajele bugs bunny, IEPURAȘUL BRER Șl


IEPURAȘUL DE PAȘTE?
Ei sunt cu toții iepuri de câmp, nu iepuri de casă.

Modelul care stă la baza personajelor de desene animate Bugs Bunny și iepurașul Brer este specia de iepuri Lepus
californiens din America de Nord, care sunt iepuri de câmp cu urechi lungi și picioare mari.

Bugs Bunny, care a câștigat un Oscar în 1958 pentru desenul animat Knighty Knight, și-a făcut debutul pe ecran în
1938 în Porley's Hare Hunt. Mel Blanc, vocea lui Bugs Bunny, ura morcovii; cu toate acestea, trebuia să muște din
ei în timpul înregistrărilor pentru că nici o altă legumă nu putea fi folosită pentru a obține sunetul dorit.
Originile iepurașului Brer se regăsesc în poveștile sclavilor afro-americani, în care iepurele se dovedea întotdeauna
mai șiret decât vulpea. Robert Roosevelt, unchiul președintelui Theodore și prietenul lui Oscar Wilde, este primul
care a scris aceste povestiri, dar poveștile care au devenit clasice sunt cele ale unchiului Remus, transcrise în 1879
de Joel Chandler Harris.

Iepurașul de Paște, atât de drăguț, este, de asemenea, o invenție americană modernă. Reprezintă o „retușare“
comercială a iepurelui, care întruchipează astfel simbolul renașterii și fertilizării. în cultura saxonă, iepurele era
animalul sacru al zeiței primăverii, Eostre, de unde provine numele Easter (Paște).

Puține animale se bucură de o gamă atât de variată de asocieri mitologice. Din Egiptul antic și Mesopotamia până în
India, Africa, China și Europa de Vest, iepurii au fost zugrăviți ca fiind niște animale sacre, rele, inteligente,
distrugătoare, șirete și -aproape întotdeauna - sexy.

Poate din cauza faptului că sunt atât de rapizi -pot să alerge cu 77 km pe oră și să facă salturi în aer de 2,5 metri sau
poate datorită capacității lor uluitoare de reproducere: o iepuroaică poate să nască într-un an 42 de iepurași. Pliniu
cel Bătrân credea că -dacă mănânci came de iepure - îți menții atracția sexuală timp de nouă zile.

Iepurii de câmp și iepurii de casă nu sunt rozătoare, ci „lagomorfe" (cuvânt care derivă din greacă și înseamnă „în
formă de iepure“). O caracteristică ciudată a lagomorfelor este aceea că își pot astupa nările și preferă să-și mănânce
propriile excremente.

Lagomorfele procedează astfel din același motiv pentru care vacile rumegă - încearcă să extragă cantitatea maximă
de substanțe nutritive și energie din hrana lor. Spre deosebire de vaci, iepurii de câmp și cei de casă nu rumegă ore
în șir.

Celebrul ritual al „iepurilor care boxează“ nu reprezintă o competiție între masculi pentru dominare, ci lupta unei
iepuroaice care încearcă în acest fel să scape de pretendenții nedoriți.

DIN CE ERAU CONFECȚIONAȚI PANTOFII CENUȘĂRESEI?


Din blană de veveriță.

Charles Perrault, care a scris celebra variantă a acestei povești în secolul al XVII-lea, a confundat cuvântul vair
(„blană de veveriță") din povestea medievală (care l-a inspirat) cu verre („sticlă").

Cenușăreasa este o poveste veche și universală. Versiunea chineză datează din secolul al IX-lea și există alte 340 de
versiuni până la cea scrisă de Perrault. în nici una dintre acestea nu se fac referiri la pantofii din sticla. în povestea
„originală" din China - Yeh-Shen - pantofii sunt confecționați din fir de aur, având o talpă solidă tot din aur.
în versiunea din Scoția - Rashie-Coat - pantofii sunt făcuți din trestie. în povestea medievală din Franța, adaptată de
Perrault, pantofii sunt descriși ca fiind pantoufles de vair - pantofi din blană de veveriță.

Conform unei surse, greșeala vair - verre a fost comisă înainte de Perrault, care nu a făcut altceva decât să o repete.
Alții cred că pantofii din sticlă au fost inventați de Perrault, fără să existe la mijloc nici un echivoc.

în O£D se spune că termenul vair, folosit atât în engleză, cât și în franceză încă din 1300, provine din cuvântul
latinesc varius, care înseamnă „pestriț" și se referă la o specie de veverițe a cărei blană „este folosită la gamisirea
vestimentației“.

Site-ul www.snopes.com susține că Perrault nu avea cum să confunde vair cu verre, pentru că vair nu mai era
„folosit la vremea respectivă“. Acest lucru poate fi pus sub semnul întrebării, deoarece cuvântul a continuat să fie
folosit în engleză până în 1864.

Perrault era un autor parizian, din înalta societate, care a devenit directorul Academiei Franceze. Poveștile mamei
mele Gâscă, scrise de Perrault în 1697, destinate inițial reprezentațiilor teatrale organizate la Curte și publicate sub
numele fiului său de 17 ani, s-au bucurat imediat de succes și au promovat un nou gen literar: basmul. în afară de
Cenușăreasa, printre versiunile sale inspirate din poveștile clasice menționăm Frumoasa din Pădurea Adormită,
Scufița Roșie, Barbă-Albastră și Motanul încălțat.

Perrault nu numai că a cizelat Cenușăreasa, adăugând în povestire șoriceii, dovleacul și pe zâna cea bună, dar a redus
în același timp și caracterul sângeros al variantelor anterioare. în povestirea medievală, surorile cele hâde și-au tăiat
degetele de la picioare ca să poată să încalțe pantoful, iar după ce prințul se căsătorește cu Cenușăreasa, regele se
răzbună pe surorile și pe mama ei cea vitregă și rea, obligându-le să danseze până își dau duhul purtând niște
încălțări din fier încins. Acest caracter sângeros a fost apoi reluat de frații Grimm.

în lucrarea sa Trei contribuții la teoria sexualității, Freud susține că pantofii sunt simbolul organului genital feminin.

„Știați că veverițele sunt mănușile de gătit ale diavolului?"

MISS PIGGY

DE UNDE VIN LUFELE?


Din copaci.

Nu din mare - ar fi bureți în acest caz. Lufele cresc în copaci. Ele fac parte din familia curcubitaceelor, iar fructele
sunt considerate extrem de gustoase în Asia.

Luffa aegyptiaca3 este o plantă anuală, agățătoare, luxuriantă, care crește foarte repede și care produce niște flori
galbene, frumoase și niște fructe cu aspect ciudat, comestibile înainte de coacere și extrem de utile când ajung la
maturitate. Planta poate să atingă 9 metri lungime și se agață de tot ce poate în timpul ascensiunii ei.

Originară probabil din Africa tropicală și din Asia, crește pe tot teritoriul Asiei și este cultivată în scop comercial în
Statele Unite pentru a fi exportată în Japonia.

Fructele necoapte (care au între 7,5 și 15 cm lungime) pot fi prăjite întregi sau tăiate în bucăți sau pot fi răzuite și
folosite în supe și omlete. Fructele mai lungi de 10 cm trebuie curățate de coajă, deoarece aceasta este amară.

Dacă sunt lăsate să se coacă până când capătă culoarea maronie, iar tulpina se îngălbenește, lufele pot fi curățate cu
ușurință și folosite ca perii pentru frecat spatele, bureți exfoliatori pentru piele și bureți de bucătărie.

CARE ESTE CEL MAI PUTERNIC LEMN?


Balsa.

Este cel mai puternic lemn din lume dacă ținem seama de gradul de rigiditate, flexibilitate și compresi-bilitate - fiind
mai puternic decât stejarul sau pinul.

Deși are lemnul cel mai moale, nu face parte - din punct de vedere botanic - din categoria arborilor cu lemn moale,
ci din cea a arborilor cu lemnul foarte tare. „Lemnul tare“ în termeni de specialitate se referă la arborii foioși cu
frunze late, căzătoare, care sunt angiosperme (plante cu flori precum balsa), spre deosebire de conifere care sunt
gimnosperme (plante fără flori precum pinul).

Are, de asemenea, un lemn foarte ușor, deși nu este cel mai ușor din lume - cel mai ușor lemn este produs de un
arbore din Noua Zeelandă, care se numește whau și este folosit de pescarii Maori pentru construirea plutelor.

Balsa în spaniolă înseamnă „plută“. Lemnul de balsa are efect antimolii.

CE PĂȚEȘTI DACĂ ÎȚI SUGI CREIOANELE?


Nimic rău, cu excepția faptului că ți se va spune să nu mai faci asta.
Creioanele nu conțin și nu au conținut niciodată plumb. Conțin grafit, una dintre cele șase forme pure de carbon,
care nu este toxic. Chiar și vopseaua creioanelor nu mai are plumb în compoziție.

Confuzia se datorează faptului că - mai bine de 2 000 de ani - oamenii au folosit pentru scrierea pe papirus și hârtie
plumbul ascuțit la capete.

Singurul minereu de grafit solid, pur, a fost descoperit din întâmplare în Borrowdale, Cumbria, în 1564. Minereul
era protejat prin legi stricte, era apărat de gărzi înarmate și exploatat doar șase săptămâni pe an.

Așa-zisul „plumb negru" pe care îl producea grafitul era tăiat în bucăți subțiri, sub forma unor bețișoare pătrate,
acestea fiind primele creioane. Creioanele englezești au fost adoptate rapid în întreaga Europă. Prima atestare a
folosirii creioanelor se datorează naturalistului elvețian Konrad Gessner din 1565.

Henry David Thoreau, autorul cărții Walden, este primul american care a reușit să ardă grafitul cu argila, creând
astfel o „mină" de creion, dar adevăratul succes comercial a survenit în 1827, când Joseph Dixon din Salem,
Massachusetts, a introdus pe piață o mașinărie care producea în masă creioane pătrate din grafit - 132 de creioane pe
minut.

Când a murit în 1869, societatea Joseph Dixon Crucible Company era lider mondial de piață, producând 86 000 de
creioane rotunde pe zi. Astăzi (compania se numește acum Dixon Ticonderoga) este în continuare una dintre cele
mai mari companii din lume producătoare de creioane.

Roald Dahl și-a scris toate cărțile cu un creion galben, marca Dixon Ticonderoga. Istoria creioanelor galbene începe
în 1890, când Josef Hardmuth a realizat primul creion de acest gen în fabrica lui din Praga, punându-i numele
celebrului diamant galben al reginei Victoria, Koh-i-Noor (ea numea acest produs de lux „Koh-i-Noor-ul
creioanelor"). Alți producători i-au urmat exemplul. în America de Nord, 75% din creioanele vândute sunt galbene.

^ITCHINSON

Un creion obișnuit poate fi ascuțit de 17 ori și poate să scrie 45 000 de cuvinte sau un șir continuu lung de 56 km.

Guma de șters atașată la capătul creionului este fixată de un dispozitiv care se numește ferrule (inel, verigă). Licența
pentru fabricarea acestui produs a fost acordată pentru prima oară în 1858, dar nu a fost bine primit în școli deoarece
profesorii considerau că încuraja lenea.

Guma (rubber) de la capătul creioanelor este fabricată de fapt din ulei vegetal, conținând o cantitate foarte mică de
cauciuc.

„Chiar și cel mai simplu, mai nesemnificativ și mai banal dintre obiecte se poate doveni - în felul său unic - la fel de
complex și de măreț ca o navă spațială sau ca un pod suspendat."

HENRY PETROSKI

UNDE A FOST INVENTATĂ COLIBA DIN BÂRNE?


Probabil în Scandinavia cu 4 000 de ani în urmă.

Dezvoltarea uneltelor din metal în Epoca Bronzului a făcut posibilă construirea acestor colibe. Pentru că erau ușor
de construit, trainice și călduroase, erau larg răspândite în Europa de Nord.

Am putea atribui această „invenție“ și vechilor greci, pentru că - deși vechile păduri de conifere „s-au retras“ acum
din Mediterana - există o teorie potrivit căreia casele cu o singură cameră (megarott) ale minoanilor și micenienilor
erau construite din bâme de pin așezate în poziție orizontală.

Prin intermediul coloniilor suedeze și finlandeze din Delaware, fondate în anul 1630, coliba din bârne a ajuns în
America - devenind astfel casa ei spirituală. Coloniștii britanici își construiau casele din scânduri de lemn, nu din
bâme.

Un muzeu din Hodgenville, Kentucky, se laudă cu un exponat extraordinar - celebra colibă din bâme în care s-a
născut Abraham Lincoln, deși - în realitate -coliba a fost construită la 30 de ani după moartea lui. Acest exemplu
este asemănător cu „perla“ unui școlar care a spus: „Abe Lincoln s-a născut într-o colibă din bâme pe care a
construit-o cu mâna lui.“

în ciuda acestei minciuni sfruntate, cei de la US National Park Service le spun turiștilor - pe un ton solemn - să nu
folosească aparatele de fotografiat pentru că blițul poate să deterioreze bârnele istorice.

UNDE TRĂIAU OAMENII DIN EPOCA DE PIATRĂ?


Renunțați la acest clișeu!

Termenul de „oameni ai cavernelor" nu reflectă adevăratul stil de viață al celor care au trăit în Epoca de Piatră sau în
Paleolitic. Această expresie face parte din concepția lecțiilor de istorie din secolul al XIX-lea, în care domina ideea
că „nu trebuie să ne batem capul cu cele întâmplate înaintea romanilor“. Sintagma nu mai este folosită de istoricii
moderni sau de arheologi.

Oamenii din Paleolitic erau nomazi și trăiau vânând, pescuind și adunând fructe și legume sălbatice. Ei se
adăposteau uneori în peșteri. Au fost descoperite 277 de situri arheologice în Europa, printre care Altamira în
Spania, Lascaux în Franța și Creswell Crags în Derbyshire. Ne-au lăsat ca mărturie a stilului lor de viață desene,
ustensile de gătit sau de făcut focul, ritualuri și locuri de înmormântare, dar nimic din toate acestea nu ne dau de
înțeles că ar fi trăit permanent în peșteri.

Primele picturi rupestre europene datează de acum 40 000 de ani, deși este greu de făcut o datare exactă. Vopseaua
nu este organică, de aceea nu poate fi datată cu carbon radioactiv.

Rolul peșterilor rezultă cel mai bine din picturile realizate de oamenii din Epoca de Piatră care au trăit în Africa de
Sud și în Australia. Picturile de aici sunt opera șamanilor, care se refugiau în peșterile întunecate și adesea izolate
pentru a stabili o legătură cu lumea spirituală. O altă teorie sugerează că aceste desene nu sunt altceva decât simple
graffiti realizate de tinerii din Paleolitic.

în nordul Chinei, în jur de 40 de milioane de oameni trăiesc în prezent în case construite în peșteri, cunoscute sub
numele de yaodong. Dacă ținem cont de faptul că în anul 8000 î.Hr. populația întregii planete era de numai 5
milioane de oameni, putem spune că astăzi există de 8 ori mai mulți oameni ai cavernelor decât în Paleolitic.

Indivizii care trăiesc în peșteri se numesc troglodiți, cuvânt care vine din greacă și înseamnă „cei care intră într-o
gaură".

Locuințe ale troglodiților din vremurile moderne se află în Cappadocia în Turcia, Andalusia în sudul Spaniei, New
Mexico în SUA și insulele Canare.

Acest lucru ar putea sugera începutul și nu sfârșitul unei „mode“. Cercetările efectuate de Universitatea din Bath au
demonstrat faptul că o locuință subterană folosește cu 25% mai puțină energie electrică decât una supraterană.

„Să mergem să culegem un mănunchi de păducel!“ (n. tr.).

„Nu-ți lăsa hainele de iarnă până n-a înflorit păducelul!“ (n. tr.).

3
Plantă curcubitacee agățătoare din Africa și Asia, al cărei fruct, de formă alungită, se consumă ca legumă înainte de
a se coace sau, după uscare, se folosește ca burete de baie și în industria celulozei (n. tr.).
CARE A FOST PRIMUL ANIMAL DOMESTICIT?
a) Oaia

b) Porcul

c) Renul

d) Calul

e) Câinele

Cu 14 000 de ani în urmă, oamenii din Paleolitic de pe granița ruso-mongolă au învățat să ademenească renii,
îndepărtându-i din turmele lor uriașe, migratoare, pentru a-i crește și pentru a-și crea propriile lor turme mult mai
mici.

Renii erau un soi de „magazin ambulant“, oferin-du-le oamenilor came, lapte și blană pentru îmbrăcăminte. Este
posibil ca ei să fi îmblânzit câinii în același timp pentru a-i ajuta să domesticească renii.

Astăzi, există în jur de trei milioane de reni domesticiți, cei mai mulți trăind în zonele pustii din Laponia, care se
întinde pe teritoriul Suediei, Norvegiei, Finlandei și Rusiei.

Laponii, stăpânii renilor, preferă să folosească termenul „Sami“ atunci când se referă la etnia lor. Poate ei nu știu că
acest cuvânt înseamnă în suedeza veche chav1.

în America de Nord, renul se numește „caribu". Cuvântul provine de la xalibu („cel care sapă“) în graiul Mi’Maq
(sau MicMac) din estul Canadei. Renul/caribu își folosește picioarele mari ca să sape prin zăpadă în căutarea
lichenilor. Lichenii reprezintă două treimi din hrana renilor.

Renii sunt nomazi și străbat 4 800 km pe an - deținând recordul călătoriilor în lumea mamiferelor. Pot să alerge, de
asemenea, foarte repede, atingând viteza de 77 km pe oră pe sol și 9,6 km pe oră în apă. Datorită unui tendon de la
picioare, o turmă migratoare de reni produce un clinchet asemănător cu cel al castanietelor.

Iată datele estimative ale procesului de domesticire a celor mai importante animale:

Renul

circa 12000 î.Hr.

circa 12000 î.Hr. 8000 Î.Hr. 8000 Î.Hr. 6000 î.Hr.

Câinele (Eurasia,

America de Nord)

Oaia (S-V Asiei)

Porcul (S-V Asiei, China)

Vaca (S-V Asiei, India, N Africii)

Domesticirea nu este similară cu îmblânzirea. Ea implică creșterea selectivă. Elefanții pot fi îmblânziți, dar nu sunt
domesticiți.

CE ERA CIUDAT ÎN PRIVINȚA LUI RUDOLPH, RENUL CU NASUL


ROȘU?
Era femelă.

în ciuda faptului că se numea Rudolph și toată lumea îl consideră mascul, renul nostru - ca toți renii lui Moș Crăciun
- era femelă. Masculii își pierd coarnele la începutul iernii. Femelele își păstrează coamele până când dau naștere
puilor primăvara.

Femelele renilor/caribu sunt singurele femele din familia căprioarelor care au coame. Ele cad și cresc din nou în
fiecare an. Sunt mai scurte și mai simple decât cele ale masculilor, dar continuă să crească cu o viteză de 2,5 cm pe
zi, devenind astfel țesutul care crește cel mai repede în cazul mamiferelor.

O altă explicație ar putea fi faptul că Rudolph era „eunuc“. Laponii castrează uneori masculii de ren, pentru că în
acest fel nu-și mai pierd coamele și pot să care greutăți foarte mari.

DE UNDE VIN CURCANII?


în ciuda faptului că sunt originari din America de Nord, curcanii domesticiți care împodobeau mesele părinților
pelerini, puritanii englezi care au colonizat America de Nord în 1620, au venit cu ei tocmai din Anglia.

Curcanii au ajuns pentru prima dată în Europa în 1520, fiind aduși din Mexic mai întâi în Spania și apoi vânduți pe
întregul continent de negustorii turci, devenind rapid mâncarea preferată a bogaților.

Prin 1585, curcanul a devenit masa tradițională de Crăciun în Anglia. Fermierii din Norfolk și-au unit forțele în
încercarea de a obține o rasă de curcan mai docilă decât curcanul sălbatic, care să aibă pieptul mai mare. Rasele
Norfolk Black și White Holland sunt rase englezești, reintroduse ulterior în America. Specia domestică de curcan,
consumată în prezent în SUA, provine din aceste rase englezești.

De la sfârșitul secolului al XVI-lea, curcanii din Anglia străbateau în fiecare an 160 km din Norfolk până la târgul
din Leadenhall de la Londra. Călătoria dura trei luni, motiv pentru care păsările purtau niște ghetuțe speciale din
piele care le protejau picioarele.

1 000 de curcani erau conduși de doi paznici, care îi mânau cu ajutorul unor nuielușe lungi de salcie sau de alun cu
panglici roșii la capete. Curcanii care veneau la Londra de la Norfolk și Suffolk în săptămânile de dinaintea
Crăciunului provocau adeseori ambuteiaje.

Curcanii nu au nici o legătură cu Turcia. Ei se numeau Turkie cocks („cocoși turcești") în Anglia din cauza
negustorilor care îi vindeau. Porumbul, originar tot din Mexic, s-a numit la un moment dat turkie corn („grâu
turcesc") din aceleași motive.

în multe alte țări - printre care și Turcia - curcanii purtau numele Indiei, poate pentru că spaniolii i-au adus din
„Indii" (așa cum se numea America).

Numai portughezii s-au apropiat de numele adevărat al curcanului, denumindu-1 peru. Cuvântul folosit de băștinașii
din America era furkee, așa cum spuneau părinții pelerini, deși nimeni nu pare să știe din care grai al limbilor
triburilor indiene Algonquin provine. în graiul Choctaw, curcanii se numesc fakit, cuvânt care are la bază sunetul pe
care îl scot păsările.

Chiar și oamenii de știință sunt puși în dificultate atunci când trebuie să denumească în termeni de specialitate
curcanul. Numele în latină - Meleagris gallo-pavo - se traduce mot-à-mot „cocoș păun bibilică“, denumire care pare
să fi fost aleasă dând cu banul.

Femela curcanului se numește curcă. Curcile sunt cele mai mari vietăți capabile să dea naștere puilor fără să facă
sex: puii care se nasc prin această metodă virgină sunt masculi sterili.
Sunetele pe care le scot curcanii sunt redate în majoritatea limbilor ca glu-glu sau kruk-kruk. în ebraică însă ei fac
mekarkerim.

CINE A FOST NĂSCUT PRIN IMACULATA CONCEPȚIE?


Fecioara Maria.

Aceasta este o dogmă pe care foarte mulți non-catolici o privesc cu suspiciune. Imaculata concepție se referă la
nașterea Fecioarei Maria, nu la nașterea lui Iisus.

Este confundată adesea cu doctrina nașterii virgine, în care Maria a rămas însărcinată cu pruncul Iisus cu ajutorul
Sfântului Duh.

Doctrina imaculatei concepții susține că Maria ar fi fost ferită de păcatul strămoșesc atunci când a fost concepută.

Din nefericire, Biblia nu face nici o referire la acest lucru. Această dogmă a fost adoptată oficial de religia catolică în
1854.

Mulți teologi susțin că doctrina este inutilă pentru că Iisus a mântuit oricum pe toată lumea.

Nașterea virgină este o doctrină importantă a Bisericii, dar asta nu înseamnă că nu a stârnit controverse. Ea este
menționată în Evanghelia după Luca și în Evanghelia după Matei, dar nu apare în Evanghelia după Marcu și nici în
epistolele Sfântului Pavel.

Sfântul Pavel, în Epistola sa către romani, spune clar că Iisus „s-a născut din sămânța lui David, în ceea ce privește
trupul“. Mai știm, de asemenea, că primii creștini evrei, numiți nazarineni, nu credeau nici ei în nașterea virgină.

Elementele „supranaturale“ ale nașterii și vieții lui Iisus au fost exagerate în momentul în care noua religie a început
să adopte treptat idei păgâne pentru a-și mări numărul de adepți.

Concepția nașterii virgine nu aparține tradiției evreiești. Dar Perseu și Dionisos din mitologia greacă, Horus din
mitologia egipteană și Mithra, zeul persan al cărui cult rivaliza cu creștinismul, s-au născut cu toții .din „mame
virgine“.

IISUS S-A NĂSCUT ÎNTR-UN GRAJD?


Nu.

Nu, dacă ținem seama de Noul Testament. Ideea că Iisus s-a născut într-un grajd este o simplă ipoteză care se
bazează doar pe faptul că în Evanghelia după Luca se spune că Iisus „a fost culcat într-o iesle“.

Nici o autoritate biblică nu atestă prezența animalelor în scena nativității. Firește, cunoaștem cu toții povestea din
scenele regizate în biserici și la școală, dar povestea a fost inventată cu 1 000 de ani în urmă.

Se pare că Sfântul Francise din Assisi este cel care a creat prima iesle, în 1223, într-o peșteră situată printre dealurile
din Greccio. A așezat niște fân pe o stâncă plată (pe care o putem vedea și astăzi), a pus o păpușă pe fân și a adăugat
statuia unui bou și a unui măgar (deși nu a sculptat nici o statuie care să-i întruchipeze pe Iosif, Maria, magii,
păstorii sau îngerii).

CÂTE OI ERAU PE ARCA LUI NOE?


7 sau 14.

Pasajul relevant din Biblia regelui Iacob, prima traducere în engleză a Bibliei, publicată în 1611, apare în Geneza
7:2, unde Dumnezeu îi spune lui Noe: „Ia cu tine câte șapte din toate dobitoacele curate, câte o parte bărbătească și
câte o parte femeiască; și o pereche din dobitoacele care nu sunt curate, câte o parte bărbătească și o parte
femeiască!“

Din „dobitoacele care nu sunt curate“ fac parte o varietate mare de animale pe care evreii nu aveau (și nu au nici în
prezent) voie să le mănânce. Dintre acestea menționăm porcii, cămilele, bursucii de stâncă, țiparii, cameleonii,
șerpii, dihorii, șopârlele, cârtițele, vulturii, lebedele, bufnițele, berzele, bâtlanii, nagâții, liliecii, corbii, cucii și
vulturii pleșuvi.

Din categoria animalelor „curate“ fac parte oile, vacile, caprele, antilopele și lăcustele.

Așadar, pe arca lui Noe se aflau cel puțin șapte oi, nu două, așa cum am învățat la orele de religie. Dar pasajul biblic
este destul de ambiguu: se referă la șapte masculi și șapte femele sau la șapte animale în total? Autoritățile în
domeniu susțin că prima variantă ar fi provocat un dezastru: s-ar fi iscat lupte aprige între berbeci. De aceea, o
soluție mult mai practică ar fi fost prezența unui singur berbec însoțit de șase oi.

Cu toate acestea, Biblia Douay-Rheims, traducerea autorizată de Biserica Catolică în engleză a versiunii în latină,
publicată în 1609, lămurește problema: „Ia cu tine câte șapte perechi din toate dobitoacele curate, câte o parte
bărbătească și câte o parte femeiască!“ Se pare, așadar, că pe arca lui Noe erau 14 oi.

Rabinii din perioada medievală au dezbătut pe larg problema legată de soarta peștilor: aceștia au fost lăsați să se
descurce singuri în timpul potopului sau Noe i-a luat la bordul arcei sale într-un acvariu? La mijlocul secolului al
XVI-lea, Johannes Buteo a calculat suprafața arcei lui Noe, care - în opinia sa -ar fi avut 350 000 de coți, din care
140 000 ar fi fost „alocați" pentru fân.

Potopul s-a întâmplat cu adevărat. Există peste 500 de legende referitoare la potop în arta și cultura lumii întregi.

Oamenii s-au dezvoltat în timpul ultimei ere glaciare. Spre sfârșitul acestei ere, din cauza creșterii temperaturii,
nivelul mării a crescut dramatic ca urmare a topirii calotelor glaciare. Unele voci susțin că povestea lui Noe descrie
momentul dispariției deltei fluviilor Tigru și Eufrat la vărsarea lor în golful Persic.

Criza provocată de lipsa pământului a dus la restrângerea unor activități precum vânatul și culesul fructelor și
legumelor sălbatice, obligându-i pe oameni să învețe să cultive singuri pământul.

Aborigenii, ale căror tradiții și culturi transmise pe cale orală evocă perioada ultimei ere glaciare, pot să ne ofere
numele și să localizeze munții pe care marea i-a acoperit în urmă cu 8 000 de ani când s-au topit calotele glaciare.

„Fiecare adevăr științific trece prin trei etape. în primul rând, oamenii spun că acest adevăr intră în conflict cu Biblia.
în al doilea rând, spun că a mai fost descoperit. Și în al treilea rând, spun că întotdeauna au crezut în el."

LOUIS AGASSIZ

UNDE S-AU ORGANIZAT PRIMELE JOCURI OLIMPICE

MODERNE?
La Much Wenlock, Shropshire, în 1850. Jocurile se țineau acolo anual, lucru care l-a inspirat pe baronul de
Coubertin să organizeze Olimpiada de la Atena din 1896: „Much Wenlock este un oraș din Shropshire, un ținut
situat la granița cu Țara Galilor. Dacă Jocurile Olimpice trăiesc astăzi, deși

Grecia modernă nu a contribuit la renașterea lor, acest lucru nu se datorează unui grec, ci doctorului W.P. Brookes.“

Brookes credea că un program riguros de antrenamente fizice îi va ajuta pe oameni să devină buni creștini
împiedicându-i să mai frecventeze tavernele. Cunoștințele sale despre Jocurile Olimpice din Antichitate l-au inspirat
să înființeze în 1841 Societatea din Much Wenlock pentru Promovarea Culturii Fizice.
Primele Jocuri Olimpice „Brookes" au avut loc în 1850, în cadrul cărora concurenților li s-au oferit mici premii în
bani pentru curse de alergări, săritura în lungime, fotbal, aruncarea discului și cricket. Treptat, au fost introduse și
alte probe, precum „plimbatul“ cu roaba legat la ochi, curse de porci și tumiruri în stil medieval. învingătorii
primeau cununi de laur și medalii cu chipul lui Nike, zeița victoriei la greci.

Faima Jocurilor Olimpice de la Wenlock s-a răspândit cu repeziciune, atrăgând participant din toate colțurile
Angliei. Vestea existenței lor a ajuns și la urechile regelui George I al Greciei, care a trimis o medalie de argint
pentru a fi oferită ca premiu.

Visând să confere Jocurilor antice un statut internațional, Brookes a înființat în 1865 Asociația Națională a Jocurilor
Olimpice și a organizat primele Jocuri la Crystal Palace din Londra. Fără sprijinul sponsorilor, au fost boicotate de
sportivii de renume din vremea respectivă.

în 1888, Brookes a început o corespondență cu baronul de Coubertin. în 1890, baronul a venit să asiste la Jocurile de
la Wenlock, unde a plantat un stejar care există și astăzi. El s-a întors acasă hotărât să repună în drepturi Jocurile
antice, înființând în acest scop în 1894 Comitetul Internațional al Jocurilor Olimpice.

Datorită averii, reputației și legăturilor sale în lumea politică, baronul de Coubertin a reușit acolo unde Brookes a dat
greș. A organizat primele Jocuri internaționale la Atena în vara anului 1896.

Doctorul Brookes a murit în 2005, la vârsta de 86 de ani. Jocurile de la Wenlock sunt organizate în fiecare an în
memoria lui.

DE CE LA MARATON SE ALEARGĂ 42 KM Șl 193 DE METRI?


Pentru ca familia regală britanică să-l urmărească cu ușurință.

La primele Jocuri Olimpice moderne, maratonul s-a desfășurat pe o distanță de aproximativ 42 km, în funcție de țara
care le găzduia. în 1908, Jocurile Olimpice s-au organizat la Londra, astfel încât punctul de plecare pentru maraton a
fost stabilit în fața unei ferestre a castelului Windsor, de unde privea o jumătate din familia regală, iar punctul de
sosire a fost stabilit în fața lojii regale de la stadionul White City, unde stătea cealaltă jumătate a familiei regale.
Distanța era de 42 km și 193 de metri - aceasta devenind lungimea standard a unui maraton.

Originile maratonului le regăsim în povestea unui mesager grec - Pheidippides - care a parcurs distanța de la
Marathon la Atena ca să anunțe victoria atenienilor asupra persanilor în anul 490 î.Hr. Legenda spune că el a
transmis mesajul și apoi a murit.

Este o poveste despre eroism, dar nu este adevărată. Foarte puțini participant la maraton își pierd viața după acest
eveniment, iar curierii profesioniști din vechea Grecie erau obligați să parcurgă distanțe de două ori mai mari.

Această versiune a poveștii apare pentru prima dată în opera istoricului roman Plutarh (circa 42-125), la 500 de ani
de la eveniment. în varianta lui, curierul se numește Eudes. Se pare că s-a creat o confuzie pornind de la istoria mult
mai veche a lui Pheidippides, consemnată de Herodot, care s-a născut cu 6 ani mai târziu după lupta respectivă,
putând fi considerat, așadar, „contemporan" cu eroul nostru.

Herodot povestește astfel că Pheidippides a alergat de la Marathon spre Sparta (246 km) ca să ceară ajutor împotriva
persanilor. Spartanii erau însă ocupați cu un festival religios, astfel că Pheidippides a fost obligat să se întoarcă de
unde venise, spunân-du-le atenienilor că trebuie să-i înfrunte singuri pe persani. Ei au obținut o victorie răsunătoare,
pierzând doar 192 de oameni în comparație cu persanii, care au pierdut 6 400 de oameni. Pheidippides nu a murit.

Ultra-maratonul este disciplina care implică orice probă de alergare mai lungă decât maratonul. în 1982, Asociația
Americană a Ultra-maratonului a refăcut drumul lui Pheidippides (în consens cu oameni de știință din Grecia) și a
numit această probă spartatlon internațional în 1983. Primul câștigător este o legendă a lumii moderne: sportivul
grec Yannis Kouros.
Kouros deține în prezent recordul mondial la probele de alergare pe toate distanțele. în 2005, a refăcut drumul lui
Pheidippides, alergând de la Atena la Sparta și înapoi.

CE SPUNE REGINA ATUNCI CÂND CONFERĂ TITLUL

DE CAVALER?
Nu prea multe.

Conform site-ului oficial al Casei Regale britanice - www.royal.gov.uk: „[...] după ce i se rostește numele,
candidatul la titlul de cavaler îngenunchează pe un taburet în fața reginei, care îi pune sabia mai întâi pe umărul
drept și apoi pe cel stâng. După ce este înnobilat, proaspătul cavaler se ridică în picioare (în ciuda credinței
populare, nu se rostesc cuvintele: «Ridică-te, cavalerel») și regina îi oferă insigna ordinului din care acum face parte
(o stea sau un blazon, în funcție de ordinul respectiv). Tradiția impune ca membrii clerului care sunt înnobilați să nu
participe la acest ritual, deoarece sabia nu este un simbol corespunzător vocației lor."

înțelesul actual al cuvântului englezesc accolade este „recunoașterea rangului în urma conferirii titlului de cavaler“.
Termenul vine de la cuvintele latinești ad („spre“) și collum („gât“) - de aici, „gestul în care punem mâinile în jurul
gâtului unei persoane atunci când o îmbrățișăm".

Există, de asemenea, un ritual corelat cu retragerea titlului de cavaler: retrogradarea. Ultimul ritual desfășurat în
public a avut loc în 1621, când Sir Francis Mitchell a fost găsit vinovat de „delicte grave“, verdict în urma căruia
pintenii i-au fost rupți și aruncați, centura tăiată, iar sabia i-a fost ruptă deasupra capului. în final, i s-a retras titlul de
cavaler, fiind declarat „valet“.

Spre deosebire de lordul Kagan (arestat pentru furt în 1980), baronului Archer of Weston-su-per-Mare nu i s-a
conferit titlul de cavaler, astfel că a fost scutit de ritualul de retrogradare ca urmare a „delictelor sale grave“. Acesta
și-a folosit în continuare titlul, dar i-a făcut pe unii să propună -fapt ce nu s-a concretizat până în prezent - ca
un criminal condamnat să nu mai poată face parte Camera Lorzilor.

CINE A FOST PRIMUL REGE AL ANGLIEI?


Nepotul lui Alfred cel Mare.

Regele Aethelstan (924-939) a fost primul rege al Angliei. Bunicul său, Alfred cel Mare, a fost doar regele
Wessexului, chiar dacă se autointitula, optimist, „regele tuturor englezilor".

Când Alfred a urcat pe tron, Anglia era alcătuită din cinci regate. în timpul vieții sale, Alfred a supus Comwallul, dar
Mercia, Northumbria și estul Angliei se aflau sub dominația invadatorilor vikingi.

După o perioadă în care s-a ascuns în ținuturile din Somerset (unde nu a ars nici o plăcintă2), Alfred i-a înfruntat din
nou pe danezi, recuperându-și în cele din urmă vechiul regat. Dar în tratatul pe care l-a încheiat după ce l-a înfrânt
pe războinicul viking Guthrum la Edington în 878, a preferat să cedeze dușmanului jumătate din regat (toată partea
de est a regiunii de la Londra la Chester). Această regiune este cunoscută sub numele de Danelaw (ținutul unde se
aplică legea daneză). în schimb, Guthrum a acceptat să se convertească la creștinism.

Alfred era hotărât să împiedice cu orice preț atacurile scandinave, motiv pentru care a creat o rețea de orașe bine
apărate pentru a-și proteja teritoriul.

Strategia sa a funcționat. Până la domnia nepotului său, Wessexul controla întreaga Anglie. în lupta de la
Brunanburh din anul 937, Aethelstan i-a înfrânt pe regii Scoției, ținutului Strathclyde și Dublinului, formând astfel
regatul anglo-saxon al Angliei.

Nimeni nu știe cu siguranță unde se află „Bru-nanburgh“: varianta Tinsley Wood lângă Sheffield pare cea mai
plauzibilă.

Ultimul rege al Angliei - adică, ultimul rege care a domnit numai peste Anglia - a fost Harold

Godwinson sau Harold al II-lea. William, succesorul lui, era deja duce de Normandia, iar Coroana engleză a
controlat regiuni întinse din Franța până când orașul Calais a capitulat în cele din urmă în 1558.

CINE S-A LUPTAT ÎN BĂTĂLIA DE LA CULLODEN?


în esență, Scoția versus Scoția.

în armata care l-a învins pe prințul Charlie cel

Frumos (Charles Edward Stuart) în 1746, erau mai mulți scoțieni decât în propria lui armată.

în afară de cele trei batalioane de scoțieni din Lowland, armata Casei de Hanovra, condusă de generalul
Cumberland, era alcătuită dintr-un batalion bine antrenat de scoțieni din Highland din clanul Munro, dintr-un
contingent al miliției Highland formate din membrii clanului Campbell și din numeroși infanteriști din clanurile
MacKay, Ross, Gunn și Grant, care luptau sub steagul britanic.

Scoțienii din Highland reprezentau două treimi din armata iacobiților, iar restul erau scoțieni din Lowland, însoțiți de
un mic contingent din Franța și Irlanda. Iacobiții au acreditat ideea conform căreia lupta de la Culloden s-a dus între
Scoția și Anglia, dar - în realitate - a fost un conflict între scoțieni.

Rebeliunea iacobiților din 1745 a debutat cu o victorie pentru scoțieni în lupta de la Prestonpans, lângă Edinburgh,
urmată de invadarea Angliei până la Derby. Pentru că cea mai mare parte din armata britanică era angajată într-o
confruntare cu francezii în Flandra, Londra a intrat în panică și a făcut planuri pentru evacuarea regelui la Hanovra.

Dar iacobiții nu au reușit să adune simpatizanți din rândurile englezilor, iar invazia francezilor a fost amânată. în
ciuda unei strategii geniale de retragere, efectuate de lordul George Murray, armata care a intrat pe câmpul de luptă
de la Culloden suferea de foame, era epuizată din cauza marșurilor îndelungate și era prost înarmată. Numai un sfert
din soldați aveau săbii.

Au luptat până la ultima picătură de sânge, dar -numai după o oră de luptă - 1 250 de oameni fuseseră deja uciși.
Ducele de Cumberland - poreclit de scoțieni „Măcelarul" pentru cruzimea sa inimaginabilă - a executat toți
prizonierii și răniții pe câmpul de luptă și a intrat în Inverness fluturându-și mândru sabia însângerată.

Peste 3 000 de simpatizanți iacobiți au fost arestați ulterior, majoritatea fiind închiși sau trimiși în colonii. Din 20 de
oameni, era ales unul, la întâmplare, pentru execuțiile destinate „spectacolelor publice". Viața scoțienilor din
Highland a fost distrusă pentru totdeauna. Sistemul clanurilor a fost desființat, iar portul tipic scoțienilor din
Highland a fost interzis.

Iacobiții moderni susțin în continuare că tronul Angliei ar trebui să revină de drept familiei Stuart și descendenților
acesteia. Ei îl numesc pe ducele Franz de Bavaria Francise al II-lea, regele Angliei, Scoției, Franței și Irlandei. El
păstrează o tăcere demnă asupra acestei probleme.

CARE A FOST ULTIMA ȚARĂ INVADATĂ DE SCOȚIA?


Panama.

Una dintre ultimele acțiuni ale Scoției, înainte de Actul Uniunii din 1707, care a integrat-o, alături de Anglia și Țara
Galilor, în Marea Britanie, a fost o încercare eșuată de a coloniza istmul Darién.

Planul a fost conceput de William Paterson, fondatorul Băncii Angliei. El a văzut oportunitatea de a stabili un
bastion comercial în America Centrală, care să facă legătura între bogățiile Pacificului și statele din Europa de Vest.
Englezii și-au declinat repede parteneriatul. La vremea respectivă, ei erau în război cu Franța și nu voiau să-și asume
riscul de a stârni mânia spaniolilor (care își clamau dreptul de a controla statul Panama). Când guvernul britanic a
aflat despre planul scoțienilor, le-a interzis englezilor să investească. Paterson a hotărât atunci să strângă banii
necesari aventurii sale numai la nord de graniță. Entuziasmul scoțienilor a fost atât de mare, încât el a reușit să
strângă 400 000 de lire sterline în 6 luni, o sumă uriașă, egală cu o treime din capitalul total colectiv al națiunii.
Aproape toți scoțienii care știau să semneze au investit bani.

în 1698, prima flotă alcătuită din cinci corăbii a pornit la drum din Leith, ajungând la destinație în noiembrie. Din
nefericire, erau complet nepregătiți și dezinformați. Pământul pe care au sperat să-l transforme într-o Nouă
Caledonie era o mlaștină infestată de țânțari, pe care nu se putea cultiva nimic. Indienii nu aveau nevoie de lăzile
pline cu peruci, oglinzi și piepteni pe care scoțienii le aduseseră în speranța că le vor vinde. Coloniile britanice din
regiune nu aveau voie să facă negoț cu ei, iar spaniolii i-au întâmpinat cu ostilitate.

în decurs de șase luni, 200 din cei 1 200 de coloniști au murit de malarie și de alte boli tropicale, iar rata deceselor a
ajuns la zece pe zi. în afară de munca extenuantă pe care o implica procesul de drenare a unei mlaștini, toate
proviziile de hrană s-au stricat, ajungând să trăiască - până la începutul verii - din 454 de grame de făină infestată cu
viermi pe zi. Vestea unui atac iminent din partea spaniolilor a fost picătura care a umplut paharul. Numai 300 de
oameni au reușit

să se întoarcă în Scoția.

Aventura Darien s-a dovedit un dezastru cumplit pentru Scoția, clătinând moralul scoțienilor, țara rămânând cu
datorii de 250 000 de lire sterline. Șapte ani mai târziu, Scoția a fost obligată să semneze Actul Uniunii cu Anglia.
Scoțienii au ajuns la concluzia că englezii au refuzat să-i ajute ca să-i umilească și ca uniunea să devină inevitabilă.
Suportul pe care l-au primit iacobiții din partea scoțienilor în următorii 40 de ani își are originile în visurile și
speranțele năruite de pierderea coloniei din Panama.

în ceea ce privește istmul Darién, rămâne în continuare un loc neospitalier, acoperit de o junglă deasă. Chiar și
autostrada Pan-America, ce va face legătura între nordul Alaskăi și sudul Argentinei, este obligată să facă o breșă
prin golful Darién.

„Englezii nu sunt fericiți dacă nu se simt nefericiți, irlandezii nu fac pace dacă nu sunt în război, iar scoțienii nu se
simt acasă dacă nu sunt peste hotare."

GEORGE ORWELL

DE UNDE VIN PĂLĂRIILE PANAMA?


Din Ecuador.

Ele au ajuns pentru prima dată în Europa și în America de Nord la începutul secolului al XIX-lea și au fost numite
„pălării Panama“ pentru că erau exportate din porturile din Panama.

în Anglia, familia regală le-a considerat accesoriul ideal pentru perioada de vară, devenind rapid indispensabile
pentru ieșirile în societate sau partidele de sport. Când regina Victoria a murit în 1901, oamenii și-au prins la pălărie
o panglică neagră în semn de doliu.

în America de Nord și în cea de Sud, pălăriile erau ținuta standard pentru bărbații care săpau Canalul Panama.
Președintele Theodore Roosevelt a vizitat locul în 1906, iar fotografiile l-au surprins purtând o pălărie Panama.
Succesul pălăriilor a fost astfel asigurat.

Originile pălăriei Panama sunt străvechi: pe coasta Ecuadorului, au fost descoperite statuete din ceramică, datând din
anul 4 000 î.Hr., ce aveau pe cap niște accesorii ciudate. Unii arheologi cred că talentul de a țese pălăriile Panama a
fost dobândit prin contactul cu poporul polinezian din Pacific, renumit pentru țesutul inului. Primii spanioli au fost
atât de speriați de calitatea translucidă a materialului, încât au crezut că era făcut din piele de strigoi.
Pălăriile modeme datează din secolul al XVI-lea și sunt fabricate din fibrele țesute ale palmierului de Panama,
cunoscut sub numele de jipijapa sau toquilla (termenul științific este Carludovica palmata). Pălăriile sunt produse în
cea mai mare parte în orașul Cuenca, deși produsele cele mai elegante provin din orașele Montecristi și Biblian.

Timpul necesar confecționării unei pălării Panama variază extrem de mult. Fibrele de toquilla pot fi culese doar cinci
zile pe lună, în perioada ultimului pătrar al lunii, când fibrele rețin mai puțină apă, fiind astfel mai ușor de țesut. Un
maestru în arta țesutului poate să extragă o fibră la fel de fină ca mătasea. O pălărie de calitate inferioară poate
fi realizată în doar câteva ore, în timp ce confecționarea unei pălării de lux sau superfitto poate dura cinci luni și
poate fi vândută cu 1 000 de lire sterline.

în 1985, în cadrul unei expoziții organizate la V&A, fundația Conran a desemnat pălăria Panama ca fiind una dintre
„primele 100 de pălării cu cel mai bun design".

Ecuador provine de la cuvântul spaniol equator. în afară de confecționarea pălăriilor Panama, Ecuadorul este cel mai
mare producător de banane și de lemn de balsa destinat machetelor de avioane.

PUTEȚI SĂ NUMIȚI UN SFÂNT IRLANDEZ?


Sfântul Patrick (circa 385-461) este protectorul Irlandei, dar nu s-a născut în Irlanda și nici nu este de origine
irlandeză.

Era englez din nordul sau vestul țării. Locul său de naștere este considerat Bannavettt sau Bannaventa Taber-niae. S-
a crezut mult timp că aceasta ar fi o așezare pierdută lângă Severn sau în Pembrokeshire, dar o variantă mult mai
plauzibilă este satul Banwell din Somerset.

Pe când era încă foarte tânăr, Patrick a fost răpit și dus în Irlanda ca sclav. După șase ani, a reușit să fugă pe
continent, unde s-a călugărit. în cele din urmă, după ce a avut o viziune, s-a întors în Irlanda ca să propovăduiască
creștinismul.

Irlandei nu-i lipsesc însă sfinții autohtoni.

Sfântul Brendan (?486-?578) era din comitatul Kerry. Născut lângă Tralee, a fost hirotonisit în 512. Renumit pentru
călătoriile sale, i se atribuie meritul de a fi atins pământul Americii cu secole înainte de Columb, care de fapt nu a
pus piciorul acolo.

Sfântul Columba (512-597) s-a născut într-o familie de nobili irlandezi. După mulți ani în care a străbătut Irlanda,
predicând și ridicând mănăstiri, la vârsta de patruzeci și doi de ani, s-a stabilit în Iona, unde - alături de călugării săi
- i-a convertit pe picți la creștinism.

Sfântul Kevin (?498-?618) s-a născut, de asemenea, într-o familie de nobili irlandezi și a fost hărăzit vieții
monahale. El a devenit în schimb eremit. Se spune că o mierlă depunea un ou în palma lui, iar el rămânea perfect
nemișcat până când puiul ieșea din ou.

Sfântul Malachy (?1094-1148) a fost numit abate de Bangor în comitatul Down și episcop de Connor până la vârsta
de treizeci de ani, devenind în final arhiepiscop de Armagh. Legenda spune că a avut o viziune în care i s-au înfățișat
toți papii. Dacă profeția lui este corectă, actualul papă, Benedict al XVI-lea, este penultimul suveran pontif.

Sfântul Oliver Plunket (1629-1681) s-a născut în comitatul Meath, a fost educat de iezuiți la Roma și a fost numit
arhiepiscop de Armagh și arhiepiscop al Irlandei în 1669. în 1678, un conspirator englez, Titus Oates, l-a implicat
într-un complot care urmărea uciderea lui Charles al II-lea. Plunket a fost acuzat de trădare și spânzurat la Tybum,
murind astfel înainte de a putea fi spintecat și sfârtecat în patru.

Sfânta Bridget (?453-?523), stareța primei comunități de femei irlandeze, pe care a înființat-o la Kildare, este
renumita pentru faptul că transforma apa în care se spăla în bere pentru clericii care vizitau comunitatea monahală.
„Istoria sfinților este în cea mai mare parte istoria unor oameni nebuni."

BENITO MUSSOLINI

CARE ERA NAȚIONALITATEA DUCELUI DE WELLINGTON?


Irlandeză.

în ciuda faptului că este considerat unul dintre cei mai mari generali ai Angliei, Arthur Wellesley, primul duce de
Wellington, era irlandez get-beget.

El s-a născut la Dublin în 1769 în familia Wesley, care locuia la castelul Dangan, lângă Trim, în comitatul Meath.
Soția sa făcea parte dintr-una dintre cele mai prestigioase familii din Irlanda, Longford. Ducele a intrat în
Parlamentul irlandez în 1790.

Dacă mai aveți nevoie de alte dovezi referitoare la naționalitatea sa, decizia lui de a juca în echipa AII

Ireland în prima partidă de cricket consemnată în analele istoriei irlandeze poate fi considerată o mărturie irefutabilă.
Partida s-a desfășurat în Irlanda în august 1792. Echipa adversă era alcătuită din membri ai garnizoanei britanice din
Dublin. Ducele „s-a remarcat“ prin cele 6 puncte marcate în cele două runde ale sale.

Bunicul ducelui, primul baron de Momington, se numea Richard Colley, dar a adoptat numele de Wesley după ce a
moștenit proprietățile unei rude îndepărtate. în timp ce generațiile Colley trăiau în Irlanda de câteva secole, familia
Wesley era mai bogată și putea pretinde că strămoșii ei ajunseseră în Irlanda în fruntea armatei Iui Henric al II-
lea. în 1798, ducele și familia lui și-au schimbat numele în Wellesley, pentru că suna mai pompos.

în timpul vieții sale, au fost dezbateri aprinse legate de originea irlandeză a ducelui. S-a spus adesea că a repudiat
legătura sa cu Irlanda, rostind cuvintele: „Un om se poate naște într-un grajd fără să fie un animal." Nu există însă
dovezi care să ateste faptul că ducele a rostit într-adevăr aceste cuvinte, replica fiind probabil consecința bârfelor
nerușinate de la Curte.

Wellington a fost mereu mândru de originile sale irlandeze la fel cum erau și irlandezii de el; în Phoenix Park există
un monument înalt de 62,5 metri ridicat în memoria realizărilor sale.

O altă replică celebră pe care nu a rostit-o el este: „Bătălia de la Waterloo a fost câștigată pe terenul de sport de la
Eton.“ I-a fost atribuită pentru prima oară ducelui la patru ani după moartea sa într-o lucrare catolică de propagandă,
scrisă de un istoric francez, contele de Montalembert.

Trebuie să menționăm faptul că, atunci când Wellington a frecventat - pentru o scurtă perioadă de timp și fără
rezultate deosebite - colegiul Eton, școala nu avea teren de sport, iar el a fost un student „renumit“ pentru lipsa de
entuziasm - sau de talent -manifestată pentru jocurile sportive.

CINE A FOST PRIMUL PRIM-MINISTRU AL ANGLIEI?


a) Sir Robert Walpole

b) William Pitt cel Bătrân

c) Ducele de Wellington

d) Sir Henry Campbell-Bannerman

Sir Henry Campbell-Bannerman. Titulatura de „prim-ministru“ a fost folosită pentru prima dată în mod oficial în
1905, la cinci zile după ce a fost numit în aceasta funcție. înainte, expresia avea conotații negative.
Sir Robert Walpole, considerat primul prim-ministru de facto, nu a folosit niciodată această titulatură: el și
succesorii săi se intitulau „prim-lorzi ai Trezoreriei". Și Campbell-Bannerman a deținut această funcție până pe data
de 10 decembrie 1905, când un decret regal a plasat în mod oficial termenul de „prim-ministru“ în fruntea
titulaturilor oficiale după arhiepiscopul de York.

Când s-a născut, sir Henry Campbell-Bannerman (1836-1908) a fost botezat Henry Campbell. A fost nevoit să
adopte numele de Bannerman în 1871 pentru a putea moșteni averea unchiului său. După demisia lui Arthur James
Balfour din 1905, Campbell-Bannerman a devenit primul prim-ministru oficial al Angliei. Din cabinetul său au făcut
parte doi viitori prim-miniștri (Asquith și Lloyd George) și i-a ajutat pe liberali să obțină o victorie covârșitoare
în alegerile generale din 1906.

Mai mult radical decât liberal, el a sprijinit dreptul de vot al femeilor și delegarea puterii în mâinile irlandezilor; a
introdus pensia de bătrânețe; a îmbunătățit viața celor nevoiași; a denunțat „actele de barbarie“ ale britanicilor în
războiul cu burii; a militat pentru obținerea independenței statelor din Africa de Sud și a promulgat Legea
Conflictelor de Muncă în 1906, dându-le sindicatelor libertatea de a organiza greve.

în 1907, anul care a urmat alegerii sale, a suferit un atac de cord, urmat de un al doilea în 1908, fapt care l-a
determinat să demisioneze în favoarea lui Asquith. Două săptămâni mai târziu, a murit în locuința sa din Downing
Street, nr. 10.

Ultimele sale cuvinte au fost: „Veți mai auzi de mine.“

CINE A INVENTAT SERVICIUL POȘTAL PENNY POST?


Cândva, toți școlarii ar fi ridicat mâna și ar fi strigat într-un glas: „Roland Hill în 1840, domnule!“ Acum nu se mai
întâmplă acest lucru.

Și nu este un dezastru, pentru că „isteții“ aceia se înșelau. William Dockwra înființase cu 240 de ani mai înainte
serviciul poștal londonez Penny Post. Curierii acestui serviciu poștal livrau de câteva ori pe zi pachete care nu
depășeau greutatea de 454 de grame. Livrau, de asemenea, articole la adrese situate la o distanță de 16 km de Londra
pentru un tarif care depășea cu un penny tariful obișnuit. în 1683, Dockwra a fost obligat să-și cedeze afacerea
Serviciului Poștal de Stat, al cărui monopol îl deținea ducele de York, devenit mai târziu regele Iacob al II-lea.

în 1764, Parlamentul a autorizat înființarea serviciului poștal Penny Post în toate orașele din Marea Britanie. Pe la
începutul secolului al XIX-lea, existau deja câteva servicii de acest gen. în 1840, a fost înființat pe tot cuprinsul
Marii Britanii serviciul poștal Rowland Hill’s Uniform Penny Post. La scurt timp după aceea, serviciile poștale
puteau fi plătite în avans prin intermediul timbrelor poștale cunoscute sub numele de Penny Black. în 1898, Imperial
Penny

Post s-a extins în întregul imperiu britanic.

Există câțiva „candidați“ pentru titulatura de „primul serviciu poștal“. Faraonii egipteni aveau un sistem de curierat
extrem de bine organizat, care datează din anul 2 400 î.Hr. Plicul a fost inventat în Asiria în jurul anului 2000 î.Hr.;
scrisorile și plicurile erau fabricate din ceramică. Cyrus cel Mare (568-528 î.Hr.), fondatorul Imperiului Persan,
avea un serviciu de curierat extrem de rapid, care l-a impresionat pe Herodot. Confucius (551-470 î.Hr.) scria:
„Veștile circulă mai repede decât poșta“, de unde tragem concluzia că și chinezii aveau un serviciu poștal la vremea
respectivă.

364 lloyd & JOHN ^TCHINSon

Cuvântul englezesc post vine din latină - posita („pus“, „plasat“), de la verbul ponere, care înseamnă „a pune“, „a
plasa“. Serviciul poștal roman avea două categorii de servicii: prima - cea de categoria întâi - se desfășura cu
ajutorul cailor, iar cea de a doua - cu ajutorul căruțelor trase de boi. Cuvântul mail vine din franceza veche - male,
care înseamnă „portofel“ sau „geantă“.
Directorul Poștei de Stat din 1840, lordul Lichfield, a criticat metoda lui Hill, considerând-o „o poveste nebunească
și fantastică“, dar aceasta s-a bucurat de un succes imediat, fiind apreciată în special de regina Victoria. Ea era
încântată de profilul ei înfățișat pe timbrele Penny Black, motiv pentru care a ordonat ca imaginea să fie imprimată
pe toate timbrele emise în următorii 60 de ani.

Primul filatelist a apărut un an mai târziu după apariția primelor timbre: o femeie tânără a anunțat în The Times că
avea atâtea timbre încât își putea tapeta cu ele pereții dormitorului. Deoarece Marea Britanie este prima țară care a
emis timbre, îi revine „meritul" de a nu fi inscripționat pe ele țara emitentă.

în argoul britanic, cuvântul se referă la un tânăr adesea needucat, care se îmbracă într-un anumit stil, împopoțonat
adeseori cu foarte multe bijuterii, al cărui comportament este considerat jignitor (n. tr.).

Legenda spune că - în timpul pribegiei sale prin ținuturile din Somerset - Alfred s-a adăpostit în casa unei țărănci,
care - ne-știind cine era oaspetele ei - l-a rugat să aibă grijă de plăcintele aflate în cuptor. Preocupat de problemele
regatului, Alfred a uitat de plăcinte, care s-au făcut scrum, fiind mustrat apoi de gazdă la întoarcerea ei acasă.
Recunoscându-1 însă pe oaspetele ei regal, femeia și-a cerut iertare, dar Alfred i-a spus că el era cel care trebuia să-
și ceară scuze (n. tr.).
CE PRIMEȘTI CÂND ÎMPLINEȘTI VÂRSTA DE 100 DE ANI?
Un mesaj prin fax.

Nu mai primești o telegramă din partea Maiestății Sale și nici nu mai este un proces automat - trebuie să te înscrii
pentru asta.

Telegramele interne au fost desființate în Marea Britanie în 1982, fiind înlocuite cu mesajele prin fax care sunt
trimise a doua zi, împreună cu corespondența normală. Compania British Telecom descrie noul serviciu ca fiind:
„Un mijloc eficient prin care putem furniza clienților informații vitale, integrându-ne astfel în strategia de
comunicare a clienților pentru a obține rezultate cât mai valoroase.“ Fascinant, nu?

în Marea Britanie, regina (dacă este rugată) trimite atât felicitări prin fax celor care au împlinit 100 de ani, cât și cu
ocazia fiecărei aniversări a zilei de naștere după ce au împlinit 105 ani. în Statele Unite, persoanele în vârstă de 100
de ani primesc o scrisoare din partea președintelui. Astăzi, în Marea Britanie, persoanele care au împlinit 100 de ani
reprezintă grupul demografic cu cei mai mulți membri - și procentul crește cu 7% în fiecare an. în 2000, erau 7
000 de oameni în Anglia care aveau 100 de ani sau depășiseră această vârstă. în lume, există în jur de 100 000 de
oameni care au atins vârsta de 100 de ani. în 2050, vor fi peste două milioane.

în Geneza 5:27, ni se spune că Matusalem a trăit 969 de ani. Unele voci au sugerat că este vorba despre o greșeală de
traducere: ciclurile lunare au fost confundate cu ciclurile solare, vârsta reală fiind de 13,5 ori mai mică. Asta
înseamnă că Matusalem a fost un om obișnuit care a trăit 72 de ani. Cu toate acestea, alți patriarhi, precum
Mahalaleel (Geneza 5:15) și Enoh (Geneza 5:21), au devenit părinți după ce-au împlinit 65 de ani. Dacă punem în
aplicare teoria ciclurilor lunare, atunci vârsta reală a acestor personaje bibilice ar fi 4 ani și 10 luni.

Jeanne Calment din Arles este cea mai bătrână persoană din lume, a cărei vârstă a fost verificată cu rigurozitate.
Născută în 1875, ea a trăit 122 de ani.

Atingând vârsta de 116 ani, Christian Mortense (1882-1998), un american de origine daneză, este bărbatul cel mai
bătrân din lume, dovedit printr-o documentare riguroasă. Se pare că rivalul său, Shi-gechiyo Izumi (?1865-1986) din
Japonia, ar fi atins vârsta de 120 de ani, dar există zvonuri potrivit cărora certificatul său de naștere era de fapt al
fratelui său. Cu toate acestea, el este menționat în Guinness Book.

Când a împlinit 121 de ani, Jeanne Calment a fost întrebată care este secretul longevității sale. Ea a atribuit-o
uleiului de măsline, pe care îl folosea la fiecare mâncare, dar și pe post de „cremă“ de piele. „Am un singur rid - a
spus ea cochetă - dar nu-1 puteți vedea pentru că stau pe el.“

„Timpul este cel mai bun profesor. Din păcate, el își omoară toți elevii."
CE ESTE „QUITE INTERESTING"?
„Ignoranța seamănă cu un fruct exotic, extrem de delicat; dacă îl vei atinge, își va pierde savoarea."

OSCAR WILDE

QI vine de la Quite Interesting. Nu pretindem însă că avem dreptate sută la sută.

Dacă aveți răspunsuri mai bune la întrebările noastre sau dacă aveți alte întrebări, ne-am bucura să luați legătura cu
noi.

Contactați-ne pe site-ul www.qi.com/books sau la adresa noastră din QI Building, 16 Turl St, Oxford!

Cartea este chintesența încercărilor oamenilor de a înțelege lumea înconjurătoare, dar este în primul rând rezultatul
muncii de cercetare efectuate de echipa QI, din care fac parte persoane înzestrate cu o curiozitate fără margini, cu un
entuziasm debordant și cu talentul de a pune întrebări dificile. Vrem să mulțumim, așadar, următorilor: Piers
Fletcher, Justin Gayner, Chris Gray, James Harkin, Mat Coward, Justin Pollard, Garrick Alder, Molly Oldfield și
Dan

Schreiber. Ei ar constitui echipa ideală pentru emisiunea „Cine știe câștigă“.

Ne înclinăm, de asemenea, în fața profesionalismului și rafinamentului de care au dat dovadă editorii noștri Julian
Loose, Stephen Page și colegii lor de la compania Faber & Faber; vrem să mulțumim colaboratorilor noștri Sarah
Chaloner, Beatrice Gay și echipei de la TalkbackThames, dar și lui Mark Freeland și Peter Fincham de la BBC,
pentru curajul cu care și-au susținut convingerile.

John le Carré s-a plâns cândva de faptul că procesul de ecranizare a unei cărți seamănă cu „masacrarea boilor și
tăierea lor în mii de bucățele destinate bulionului“. Conducându-ne după această deviză, vrem să dăm Cezarului ce
este al Cezarului și să recunoaștem meritele sutelor de oameni de știință, filozofi, istorici, inventatori, sfinți și
vizionari, a căror operă am disecat-o, am filtrat-o, „am fiert-o“ și am transformat-o în produsul finit pe care îl țineți
acum în mână.