͏ Drept diplomatic şi consular-curs

� I. Diplomaţia: noţiune, caracteristici, definiţie.

Dreptul diplomatic: rol, caractere, izvoare

1.1. Diplomaţia. Noţiune, caracteristici, definiţie

1.1.1. Noţiunea de diplomaţie
a) înţelesurile termenului:
1. politică externă: - a unui stat;
- a unei epoci (ex.: diplomaţie tradiţională, diplomaţie modernă);
- a unei regiuni (ex.: diplomaţia Orientului Mijlociu);

2. desemnează organul de stat competent a întreţine relaţii externe;

3. desemnează o activitate specifică din cadrul aparatului statului.

b) Originea termenului se regăseşte în cuvântul din limba greacă „diploo”, însemna „a duplica”.
Astfel, trimisul care purta un act oficial, întocmit în dublu exemplar (originalul fiind păstrat în arhivă) era
numit „diplomat".
c) Apariţia termenului cu sensul de astăzi:
1. primii trimişi permanenţi:
- Veneţia trimite încă din secolul al XIII-lea „ambasadori" însărcinaţi cu misiuni temporare în statele
vecine. Treptat, aceştia tind a deveni trimişi permanenţi (în secolul al XV-lea). Exemplul Veneţiei este
urmat curând de Florenţa.
- sec. al XV-lea - în 1455 ducele de Milano, Francesco Sforza, trimite primul reprezentant permanent
la Genova.

2. potrivit lui Ernest Satow, termenul a început să fie folosit în Anglia, în 1645.
3. folosire ulterioară:
-în 1693, în cartea publicată de Leibnitz - „Codex Juris Gentium Diplomaticus”.
- în 1726, în lucrarea lui Jean Dumont, „Corps universel diplomatique du droit des gens".
Aceste documente reprezentau culegeri de tratate şi alte documente de drept internaţional. Prin
urmare, se poate trage concluzia că termenul „diplomatic" era folosit într-un sens restrâns, fiind legat
de ideea de document.

• în Ţările Române, termenul apare pentru prima dată în opera lui Dimitrie Cantemir, „Hronicul
romano-moldo-vlahilor";
• consacrarea termenului: în anul 1787, în Annual Register al Marii Britanii, termenul apare pentru
prima dată folosit cu sensul de astăzi. Ulterior, termenul se răspândeşte în întreaga Europă o dată cu
consacrarea misiunilor permanente şi a funcţionarilor de carieră.
• în Ţările Române, termenul este consacrat la începutul secolului al XlX-lea - apare pentru prima dată
în Dicţionarul francez-român editat de Colegiul Sf. Sava în 1840.
1.1.2. Caracteristicile diplomaţiei
a) categorie politico-juridică al cărei obiect este reprezentat de relaţiile pe care un stat le întreţine cu
alte state;
b) conceptul diplomaţiei: dialogul - identificarea acordului, a unui interes comun, prin mijloace
paşnice;
c) metodele specifice:
- negocieri, consultări, schimb de vederi, corespondenţă;

1
 - acomodarea unor conflicte de interese - formularea termenilor de soluţionare a acestui conflict;
- manifestarea continuă a disponibilităţii spre dialog;
- flexibilitate în identificarea soluţiilor;
d) finalitatea diplomaţiei: atingerea unor obiective ale statului legate de relaţiile cu alte state.

1.1.3. Definirea diplomaţiei

a) Definirea diplomaţiei trebuie făcută din perspectiva binomului ştiinţă/ artă:
1) Ştiinţă - studierea relaţiilor politico-juridice dintre state;
2) Artă - administrarea afacerilor externe;
- aptitudinea de a ordona şi conduce negocierile politice.
b) La sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XlX-lea, diplomaţia apare definită ca
„ştiinţa raporturilor exterioare ce au la bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani" (De
Flessan).
c) Binomul ştiinţă/artă este reluat de Guillaume de Garden: „ştiinţa raporturilor şi intereselor
respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns,
ştiinţa sau arta negocierilor".
d) Se observă legătura strânsă dintre diplomaţie şi ideea de „negociere" -în acest sens, Harold Nicolson
defineşte diplomaţia ca „folosirea tactului, subtilităţii şi îndemânării în orice negociere sau tranzacţie".
e) întreţinerea de relaţii cu caracter permanent a condus la apariţia unor organe de stat cu competenţe
specifice în domeniul relaţiilor externe:
- s-a format o categorie profesională distinctă;
- diplomaţia capătă caracterul de activitate oficială;
- „diplomatul" apare definit, din această perspectivă, ca „funcţionar public folosit în afacerile externe
ale statului" (E. Satow).
f) Definiţia diplomaţiei reţinută de doctrina contemporană: Activitate oficială a organelor de stat
pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată prin negocieri, corespondenţă şi alte
mijloace specifice, în scopul realizării obiectivelor de politică externă ale statului şi a apărării
drepturilor şi intereselor statului (şi cetăţenilor săi) în străinătate.

1.2. Dreptul diplomatic

1.2.1. Definiţie, rol, caractere
a) Crearea dreptului diplomatic a fost determinată, în mod istoric, de necesitatea apariţiei unor reguli,
la început sub formă de uzanţe, care să reglementeze activitatea diplomatică.
- iniţial, aplicarea acestor reguli avea la bază curtoazia - comitas gentium;
- cu timpul aceste uzanţe au căpătat caracter de norme de drept internaţional cutumiar;
- normele cutumiare au făcut ulterior obiectul codificării.
b) Dreptul diplomatic reprezintă o ramură a dreptului internaţional public.
În acest sens, apariţia dreptului diplomatic s-a datorat într-o mare măsură şi cristalizării unor reguli
de drept internaţional public, a căror aplicare impunea crearea unor mecanisme prin care să fie menţinute
relaţiile între state.
Definiţia dreptului diplomatic: totalitatea normelor juridice care guvernează statutul, sarcinile şi
atribuţiile organelor de stat competente a întreţine relaţiile externe.
c) Obiectul reglementării:
- toate aspectele activităţii diplomatice;
- misiunile diplomatice.
d) Dreptul diplomatic are un rol instrumental:
- ajută la atingerea obiectivelor de politică externă a statului;
- oferă modalităţi concrete de stabilire şi menţinere a relaţiilor între state;

2
 - contribuie direct la aplicarea celorlalte norme ale dreptului internaţional public.
e)Dreptul diplomatic prezintă un caracter dinamic - acesta ajută ca principiile şi normele dreptului
internaţional să prindă viaţă şi să se dezvolte progresiv, fiind ramura cea mai mobilă a dreptului
internaţional.
f) Fundamentul dreptului diplomatic constă în imperativul stabilirii şi menţinerii relaţiilor normale
între state.
1.2.2. Izvoarele dreptului diplomatic
a) Fiind o ramură a dreptului internaţional public, izvoarele dreptului diplomatic sunt identice cu ale
acestuia:
- cutuma;
- tratatul;
- principiile generale de drept;
- în mod subsidiar jurisprudenţa şi doctrina.
• cutuma şi tratatul sunt considerate izvoarele principale ale dreptului diplomatic;
• în cazul diplomaţiei multilaterale, actele interne ale organizaţiilor internaţionale deţin un loc
important în rândul izvoarelor;
• o caracteristică a dreptului diplomatic este aceea că legile interne pot constitui izvor al dreptului
diplomatic, în măsura în care acestea reglementează procedurile interne de înfiinţare a misiunilor
diplomatice, de numire a agenţilor diplomatici.
b) Cutuma - a reprezentat primul izvor al dreptului diplomatic, datorită faptului că modul de formare a
normelor dreptului diplomatic (practica, uzanţe) le-a impus acest caracter.
• până la codificarea prin Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961, nu a existat,
practic, un corp de norme scrise ale dreptului diplomatic.
c) Tratatul - codificarea dreptului diplomatic
Anexa a XVII-a la Actul Final al Congresului de la Viena din 1815, privind anumite reguli de
clasificare şi precădere a agenţilor diplomatici, a reprezentat primul acord multilateral de codificare. Prin
acest document s-au înlocuit vechile criterii de precădere (istorice, de prestigiu statal sau personal) cu:
- trei clase de şefi de misiune
- vechimea în post a agentului respectiv.
Stabilirea acestor criterii obiective a eliminat posibilitatea apariţiei unor „diferende" legate de ordinea
de precădere de la curţile suveranilor, care, uneori, erau susceptibile de a degenera chiar în conflicte
interstatale.
Protocolul de la Aix-la-Chapelle (1818) a modificat regulile de precădere stabilite în Regulamentul
din 1815, introducând o nouă clasă de şefi de misiune. Prin urmare, clasele de şefi de misiune erau
reprezentate de:
- clasa I: ambasadorii (trimişi de obicei numai de marile puteri pe lângă alte mari puteri), nunţii
apostolici, legaţii (ambasadori papali extraordinari);
- clasa a ll-a: miniştrii plenipotenţiari, trimişii extraordinari şi internunţii;
- clasa a lll-a: miniştrii rezidenţi;
- clasa a IV-a: însărcinaţii cu afaceri (permanenţi sau temporari).
Alte încercări de codificare: 1924 - înfiinţarea unui Comitet de experţi în cadrul Societăţii Naţiunilor;
1928 - Convenţia de la Havana privind agenţii diplomatici - la care au aderat unele state sud-
americane.
• Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961
Convenţia se caracterizează prin următoarele idei directoare:
- conceptul fundamental al Convenţiei este misiunea diplomatică;
- imunităţile şi privilegiile nu mai sunt legate doar de persoana ambasadorului, fiind extinse şi la
ceilalţi membri ai misiunii diplomatice;

3
 - Convenţia a consacrat un echilibru de interese între statul acreditar şi statul acreditant, creând dreptul
statului acreditar de a împiedica o creştere excesivă a efectivului personalului misiunii;
- a transformat unele reguli de curtoazie (de exemplu cu privire la procedura agrementului) în reguli
juridice.