▪ Drept dipomatic si consular-curs

� VII. Reguli care se aplica în cazul diplomaţiei ad-hoc

1.Diplomaţia ad-hoc

● Instituţia diplomaţiei ad-hoc

Ca instituţie, diplomaţia ad-hoc este cunoscută ca fiind „relativ nouă în dreptul internaţional”.
Termenul diplomaţie ad-hoc a fost pentru prima dată folosit în 1960 în cadrul Comisiei de Drept
Internaţional şi în cadrul Comisiei a Vl-a a Adunării Generale a O.N.U.
Se consideră că ne aflăm în prezenţa diplomaţiei ad-hoc atunci când contactele între state se
realizează prin intermediul misiunilor speciale sau a delegaţilor speciali.
În opinia prof. M. Bartos, diplomaţia ad-hoc include şi delegaţiile statelor prezente la congrese sau
conferinţe internaţionale.
Există în doctrină două opinii referitoare la importanţa diplomaţiei ad-hoc.
Astfel, în mod tradiţional, se consideră că funcţiile diplomaţiei ad-hoc au fost preluate de misiunile
permanente, rolul ei reducându-se doar la misiunile de ceremonie şi vizitele oficiale ale şefilor de stat (Ph.
Cahier, Le droit diplomatique contemporain, Geneve, 1964);
Pe de altă parte, tendinţa modernă este de a se considera că în contextul relaţiilor internaţionale
moderne, rolul diplomaţiei ad-hoc este în continuă creştere, asistând la o adevărată „renaştere” a acesteia.
Importanţa diplomaţiei ad-hoc este determinată de:
- numărul tot mai mare al acţiunilor de politică externă;
- diversificarea obiectivelor acestor acţiuni;
- necesitatea discutării unor probleme şi luării unor decizii la nivel înalt.
Diplomaţia ad-hoc continuă totuşi să aibă un caracter auxiliar diplomaţiei permanente, aceasta
continuând să fie principalul mijloc de realizare a contactelor între subiectele de drept internaţional.
În ceea ce priveşte determinarea sferei de aplicare a noţiunii de diplomaţie ad-hoc, se consideră că
aceasta este determinată de următoarele criterii:
- elementul diplomatic - în sensul că delegaţii trebuie să fie desemnaţi de un stat în scopul de a îndeplini o
sarcină în raport cu alt stat;
- elementul temporar - în sensul că misiunea trebuie să se refere la îndeplinirea unei îndatoriri limitate în
timp;
- elementul de suveranitate - în sensul că sarcina constă în reprezentarea statului ca titular al suveranităţii,
în raport cu alt stat.

● Categorii de diplomaţie ad-hoc:

a) Delegaţiile care participă la ceremonii şi alte acţiuni protocolare
- reprezintă cea mai veche formă a diplomaţiei ad-hoc;
- această formă de diplomaţie ad-hoc apare atunci când un stat numeşte trimişi speciali pentru a participa
la anumite ceremonii extraordinare (încoronări, căsătorii, funeralii);
- această categorie de misiune mai poartă denumirea de misiune de curtoazie sau misiune de ocazie.
b) Delegaţiile care participă la congrese şi conferinţe internaţionale
În practică, de multe ori reprezentantul statului la congrese şi conferinţe internaţionale este chiar şeful
misiunii din statul în care are loc respectiva conferinţă, datorită caracterului reprezentativ al acestei persoane.
c) Diplomatul ad-hoc ca mesager
Reprezintă o persoană cu rang sau funcţie importantă în statul său, trimis de şeful statului sau
guvernului său pentru a prezenta sau comunica un mesaj unui înalt funcţionar din statul în care este trimis.
Este posibil ca diplomatul mesager să solicite un răspuns la solicitarea transmisă.
1
 Mesagerul se bucură de caracter reprezentativ, urmând a fi tratat nu conform rangului său, ci conform
rangului persoanei pe care o reprezintă.

d) Emisarul secret
Reprezintă persoana abilitată de statul pe care îl reprezintă pentru a realiza un contact cu o persoană
din statul în care este trimis. Nici una dintre cele două persoane nefiind abilitate să dezvăluie public prezenţa
sa sau caracterul funcţiei sale.

e) Observatorii confidenţiali
Sunt persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat şi sunt împuternicite cu misiunea de a trimite, cu
consimţământul acestui stat, informaţii guvernelor lor.
Trăsătura caracteristică a emisarului secret şi a observatorului confidenţial este aceea că au calitatea
de diplomat ad-hoc şi statul pe teritoriul căruia sunt trimişi consimte la prezenţa lor aici.

f) Observatorii
Sunt diplomaţi ad-hoc care participă la o reuniune sau o conferinţă internaţională în cadrul căreia
statul trimiţător refuză (sau nu i se permite) să participe cu drepturi depline.

g) Ambasadorul itinerant („at large")

În practica anumitor state (de exemplu, S.U.A.), ambasadorii itineranţi reprezintă o categorie
specifică de funcţionari diplomatici desemnaţi special pentru misiuni ad-hoc. Pe teritoriul statului primitor, li
se acordă acelaşi tratament ca şi celorlalţi ambasadori.

h) Suita şefului de stat sau de guvern

Se consideră în doctrină că persoanele care fac parte din suita şefului de stat se bucură de calitatea de
diplomat ad-hoc, pentru motivul că persoana pe care o însoţesc are caracterul de reprezentare de stat. În
practică, datorită faptului că suita şefului de stat poate fi foarte diversă, se acordă persoanelor cu rang
superior statutul diplomatic, iar persoanelor cu rang inferior statutul personalului tehnico-administrativ.

i) În categoria diplomaţiei ad-hoc, doctrina mai include:

✔ agenţii politici;
✔ agenţii particulari ai şefului de stat;
✔ birourile comerciale temporare.

2. Misiunile speciale

● Consideraţii introductive
- Instituţia misiunilor speciale a fost inclusă pe agenda Comisiei de Drept Internaţional în anul 1960. Pe
baza proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional şi a avizului Comisiei a Vl-a Juridice,
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat la 16 decembrie 1969 Convenţia cu privire la misiunile speciale
(Convenţia a intrat în vigoare în 1983; România nu este încă parte).
- Prin Convenţia din 1969, statutul misiunilor speciale a fost asimilat aproape în totalitate misiunilor
permanente. Principala deficienţă a Convenţiei identificată de doctrină a fost aceea că existenţa misiunilor
speciale a fost concepută numai în contextul relaţiilor bilaterale.

● Definiţia misiunii speciale

a) Convenţia din 1969 defineşte misiunea specială ca o misiune temporară, având caracter reprezentativ
de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni
determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinată.
2
b) în conformitate cu această definiţie, rezultă că elementele caracteristice ale misiunii speciale sunt:
- calitatea juridică de organ al statului trimiţător;
- poziţia juridică a statului primitor;
- caracterul temporar.
Definiţia dată de Convenţia din 1969 a fost criticată datortiă faptului că restrânge sfera subiectelor de
drept internaţional care pot trimite misiuni speciale la state. Considerăm că în sfera noţiunii de misiune
specială ar trebui incluse, prin analogie, şi misiunile trimise de mişcările de eliberare naţională sau de părţile
beligerante.

● Condiţiile de trimitere a unei misiuni speciale:

a) Condiţia esenţială care trebuie îndeplinită pentru trimiterea unei misiuni speciale este acordul dintre cele
două state.
Acordul trebuie să existe nu numai cu privire la existenţa misiunii speciale, ci şi cu privire la
atribuţiile acesteia. Forma acordului: nu este obligatoriu ca acest acord să fie expres, misiunea specială se
poate constitui şi în prezenţa unui acord tacit.
b) Prin analogie cu dreptul de legaţie, se consideră că dreptului statului de a trimite misiuni speciale nu îi
corespunde o obligaţie corelativă de a primi o misiune specială.
Prin urmare, dreptul statului primitor de a refuza o misiune specială nu poate fi contestat.
Există însă anumite situaţii în care primirea unei misiuni speciale nu poate fi refuzată, chiar în lipsa
unui acord special în acest sens:
- dacă s-au adresat invitaţii generale de a trimite misiuni speciale;
- dacă există un aranjament general pentru trimiterea periodică de misiuni speciale.
c) Precizăm că nici recunoaşterea, nici existenţa relaţiilor diplomatice nu reprezintă condiţii ale trimiterii
unei misiuni speciale (art. 7 din Convenţie prevede că: „Existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu
este necesară pentru trimiterea sau primirea unei misiuni speciale").
De asemenea, reciprocitatea nu este o condiţie pentru trimiterea unei misiuni speciale.
c) Se consideră însă că o a doua condiţie a stabilirii unei misiuni speciale este stabilirea prin
consimţământul celor două state a obiectului şi funcţiilor unei astfel de misiuni.

● Membrii şi organizarea misiunii speciale:

a) Acceptarea misiunii speciale nu presupune consimţământul statului primitor pentru persoanele care vor
face parte din această misiune specială.
Statul trimiţător are dreptul de a numi membrii misiunii speciale, sub condiţia notificării statului
primitor a tuturor informaţiilor utile cu privire la efectivul şi compunerea misiunii, şi mai ales, cu privire la
numele şi calităţile persoanelor pe care le va numi (art. 8 din Convenţie).
b) Dreptul statului trimiţător de a numi membrii misiunii speciale cunoaşte anumite limite:
- cetăţenia membrilor misiunii speciale: cetăţenii statului primitor nu pot face parte din misiune decât cu
consimţământul acestui stat, pe care şi-l poate retrage oricând (art. 10 din Convenţie);
- declararea unui membru al misiunii ca persona non grata de către statul primitor (art. 12 din Convenţie);
Totuşi, Convenţia precizează că reprezentantul ad-hoc al unui stat la o reuniune internaţională nu poate fi
declarat persona non grata de statul de reşedinţă.
Şeful misiunii speciale va remite statului primitor depline puteri. Spre deosebire de scrisorile de
acreditare ale unui ambasador permanent, aceste depline puteri nu sunt eliberate obligatoriu cu titlu personal,
scrisoarea putând fi colectivă, pentru toată misiunea.
c) Reguli cutumiare cu privire la membrii misiunii speciale:
- obligaţia statului trimiţător de a limita efectivul misiunii, în funcţie de obiectul şi scopul acesteia;
- principiul simetriei ierarhice, în conformitate cu care se va constitui delegaţia statului primitor care va
trata cu misiunea specială.
d) Ordinea de precădere în cazul misiunilor speciale:
3
- în cazul misiunilor ceremoniale, subzistă clasificarea şefilor misiunilor speciale în funcţie de clase;
- în cazul în care mai multe misiuni speciale se întâlnesc pe teritoriul unui stat, ordinea va fi dictată de
ordinea alfabetică a numelor statelor folosite în protocolul statului pe teritoriul căruia se întâlnesc.
e) Sediul misiunii speciale este în localitatea în care cele două state au convenit ca trimişii lor să se
întâlnească (art. 17 din Convenţie).

● Statutul juridic al misiunii speciale şi a membrilor ei

Fundamentându-se pe teoria funcţională, Convenţia din 1969 acordă misiunii speciale imunităţile şi
privilegiile obişnuite ale unei misiuni diplomatice, reglementarea găsindu-şi sediul în art. 21-35 ale
Convenţiei.
Critica adusă Convenţiei a fost aceea că a asimilat a priori misiunea specială cu misiunile
permanente, fără a ţine seama de necesitatea prevederii minimului indispensabil de imunităţi şi privilegii
necesare îndeplinirii funcţiei unei misiuni speciale.

● Reguli referitoare la statutul misiunii şi a membrilor acesteia:

- membrii misiunii speciale se bucură de inviolabilitate pentru persoana, reşedinţa şi bunurile lor;
- misiunea specială se bucură de inviolabilitatea localurilor şi a arhivelor asemenea misiunii
permanente;
- imunitatea de jurisdicţie penală este absolută şi se acordă nu numai reprezentanţilor statului trimiţător
şi personalului diplomatic, dar şi personalului tehnico-administrativ şi membrilor de familie;
- imunitatea de jurisdicţie civilă funcţionează identic cu imunitatea misiunii permanente, la care se
adaugă următoarea excepţie: „cazul unei acţiuni în reparare pentru daunele cauzate de un accident
ocazionat de un autovehicul folosit în afara funcţiilor oficiale ale persoanei în cauză" (art. 31);
- este recunoscută inexistenţa obligaţiei de a depune ca martor;
- în ceea ce priveşte libertatea de comunicare, se recunosc aceleaşi drepturi ca şi misiunii permanente;
- libertatea de mişcare este recunoscută numai „în măsura necesară pentru îndeplinirea sarcinilor sale".
- în măsura compatibilă cu funcţiile, natura şi durata misiunii speciale, operează privilegiile fiscale;
- dispoziţiile referitoare la exceptarea de la dispoziţiile referitoare la securitatea socială, scutirea de
prestaţii personale, scutire vamală sunt identice cu cele din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice.
- de asemenea, statutul personalului tehnico-administrativ şi de serviciu este asimilat celui din cadrul
misiunilor permanente.

● Precizări referitoare la statutul şefului de stat aflat pe teritoriul altui stat

a) Şeful de stat este considerat a fi organul care are competenţă primară în domeniul relaţiilor
internaţionale, organ reprezentativ suprem al statului în relaţiile cu alte subiecte de drept interanţional.
Cu toate limitările aduse de dreptul constituţional al diferitelor state, se consideră că şeful de stat are puteri
depline pentru a angaja statul său, în virtutea prerogativei denumite ius repraesentationis omnimodae.
b) In ceea ce priveşte statutul juridic al şefului de stat aflat pe teritoriul altui stat, în dreptul internaţional
clasic se făcea distincţie între monarhi şi preşedinţii de republică, în sensul că celor din urmă li s-ar
recunoaşte anumite imunităţi numai în situaţia în care se află în vizită oficială, sau în exercitarea funcţiilor
oficiale. În dreptul internaţional contemporan, această distincţie nu poate fi acceptată.
c) în prezent se consideră că şeful de stat, aflat în vizită oficială pe teritoriul unui alt stat se bucură de
totalitatea privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, cu următoarele precizări:
✔ inviolabilitatea persoanei este totală, şeful statului având calitatea de „persoană care se bucură de
protecţie internaţională”;
✔ imunitate de jurisdicţie penală totală;
✔ imunitate de jurisdicţie civilă, excepţie făcând doar acţiunile imobiliare;
✔ inviolabilitatea reşedinţei corespunde, de asemenea, calităţii de „persoană care se bucură de protecţie
4
 internaţională”;
✔ imunitatea fiscală este, de asemenea totală.
În situaţia în care şeful de stat aflat se află la conducerea unei misiuni speciale, Convenţia din 1969
prevede că acesta se bucură de facilităţile, privilegiile şi imunităţile recunoscute de dreptul internaţional
şefilor de stat în vizită oficială.