IX.

Organizații internaționale

● Organizaţia Naţiunilor Unite

Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by United Nations de la 1
ianuarie 1942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta
împreună împotriva Puterilor Axei.
În 1945, reprezentanţii a 50 de ţări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta Naţiunilor Unite.
Delegaţii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanţii Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii
şi Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) în perioada august – octombrie 1944. Carta ONU a fost
semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanţii celor 50 de ţări.
ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta a fost ratificată de China, Franţa,
Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a celorlalţi semnatari. Ziua ONU
este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.
Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea ţării
noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluţia nr. 995
(X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state. Carta prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre
şi stabileşte organele principale şi procedurile ONU.
● Obiectivele ONU, conform Cartei, sunt următoarele:
✔ să menţină pacea şi securitatea internaţională;
✔ să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a
popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare;
✔ să realizeze cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic,
social, cultural sau umanitar şi în promovarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
✔ să fie un centru pentru armonizarea eforturilor naţiunilor în realizarea acestor scopuri comune.
În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU şi membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele
principii:
✔ egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
✔ îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;
✔ soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice;
✔ abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;
✔ statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care aceasta o întreprinde în
conformitate cu Carta ONU şi să se abţină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o
acţiune preventivă sau de constrângere;
✔ nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care aparţin esenţial
competenţei interne a fiecărui stat.
În prezent, Organizaţia Naţiunilor Unite numără 192 de State membre.
Limbile oficiale ale ONU sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.
Sistemul ONU este format din şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul, precum şi
agenţii specializate, programe şi fonduri de dezvoltare.
Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte două sedii majore se află
la Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăţi a Naţiunilor (Palais des Nations) şi la
Viena (United Nations Office at Vienna), în cadrul Vienna International Centre.
România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 şi 2004-2005, iar
în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987,  1990-1998, 2001-2003 şi deţine, în
prezent, un mandat pentru perioada 2007-2009.
România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru ales al Consiliului de Securitate. Din
această poziţie a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Documentul final referitoare la
organizaţiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile
regionale în procesele de stabilizare şi reconstrucţie post-conflict, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005
în forma rezoluţiei 1631 a Consiliului de Securitate. Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă
1
importanţă: este, deopotrivă, prima rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima
din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale.
România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a participa la procesul
decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone
geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii  a
evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare
multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest sens, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile
conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii, în vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste
operaţiuni.
România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii recent înfiinţatului Consiliu
ONU pentru Drepturile Omului. România a fost primul stat membru UE care a deţinut preşedinţia anuală a
acestui important organ ONU, în contextul mandatului exercitat în cadrul Consiliului în perioada iunie 2006 -
iunie 2008.
În noua calitate a României de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 s-a
concretizat o nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de ţara noastră cu un număr
important de programe şi fonduri de dezvoltare ale ONU.
Prezenţa ONU în România  reprezintă totodată o sursă de susţinere a eforturilor ţării noastre, într-o
perioadă de transformări sociale şi economice definitorii.
În ultimii ani, ONU şi-a multiplicat activităţile vizând promovarea dialogului intercultural şi inter-religios
şi cooperarea pentru promovarea toleranţei, înţelegerii şi diversităţii culturale. Importanţi actori din sistemul
ONU, precum UNESCO, Alianţa Civilizaţiilor (www.unaoc.org) , lucrează în acest domeniu. La 17 decembrie
2007, Adunarea Generală a ONU a proclamat anul 2010 drept „Anul Internaţional al apropierii între culturi”. 
✍ ADUNAREA GENERALĂ
Adunarea Generală este alcătuită din toţi membrii ONU. Potrivit Cartei, ONU nu poate interveni în chestiuni
care sunt esenţiale în jurisdicţia unui stat, cu excepţia aplicării unor măsuri de constrângere, în conformitate cu
punctul VII (ameninţarea păcii, încălcarea păcii şi acte de agresiune). În cazul unui stat non-membru implicat
într-o chestiune legată de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Adunarea Generală poate face unele
recomandări acestui stat; în cazul în care se pune problema unei acţiuni, Adunarea Generală se va adresa
Consiliului de Securitate.
Sesiunile ordinare ale Adunării Generale încep la New York în cea de-a treia zi de marţi din luna septembrie
a fiecărui an şi continuă până la mijlocul lunii decembrie, dar pot fi convocate şi sesiuni speciale de către
Secretariatul General, la solicitarea Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor ONU. La începutul
fiecărei sesiuni ordinare, Adunarea Generală alege un nou preşedinte, 21 vice-preşedinţi, precum şi preşedinţii
celor şapte Comitete Principale ale Adunării Generale. Pentru a asigura o reprezentare geografică echitabilă,
preşedinţia Adunării Generale se schimbă prin rotaţie în fiecare an.
Activitatea Adunării Generale este coordonată şi organizată în mare măsură de două comitete procedurale:
Comitetul General, care este alcătuit din preşedintele şi vicepreşedinţii Adunării Generale, precum şi din
preşedinţii celor şapte Comitete Principale, şi Comitetul de Acreditare, care analizează în prealabil chestiunile
introduse pe agenda de lucru a Adunării Generale şi face recomandări către Adunarea Generală.
Votarea în Adunarea Generală se face prin majoritate simplă a membrilor prezenţi care votează, excepţie facând
următoarele situaţii, când majoritatea necesară este votul afirmativ exprimat de două treimi din membrii votanţi:
✔ recomandări privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
✔ alegerea membrilor nepermanenţi ai Consiliului de Securitate;
✔ alegerea membrilor Consiliului Economic şi Social;
✔ alegerea membrilor Consiliului de Tutelă;
✔ admiterea de noi membri ONU;
✔ suspendarea drepturilor şi privilegiilor unor membri;
✔ expulzarea unor membri;
✔ chestiuni legate de anumite operaţiuni ale sistemului tutelar.
Un membru cu restanţe la contribuţia financiară pentru ONU nu are dreptul să voteze, dacă datoria sa este
egală sau depăşeşte suma datorată pentru doi ani consecutivi, decît în cazul în care Adunarea Generală constată
că restanţa se datorează unor circumstanţe care îl depăşesc pe acel membru.
O mare parte din activitatea ONU este desfăşurată pe baza grupurilor regionale: de exemplu, statele africane,
statele asiatice, statele latino-americane, statele vest-europene, alte state.
2
 ✍ CONSILIUL DE SECURITATE
Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri: China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi SUA, care sunt
membri permanenţi, şi 10 membri nepermanenţi, aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă de doi ani (în
situaţia în care un membru nu este ales pentru două perioade consecutive). Pentru a se asigura funcţionarea
permanentă a consiliului, un reprezentant al fiecărui stat-membru trebuie să fie prezent tot timpul la sediul ONU.
Consiliul de Securitate răspunde în primul rând de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, şi în acest scop
acţionează în numele membrilor ONU şi în conformitate cu obiectivele şi principiile organizaţiei. Membrii ONU
sunt de acord să înfăptuiască deciziile Consiliului de Securitate, în conformitate cu Carta.
Atribuţiile Consiliului de Securitate sunt specificate în capitolele VI şi VII din Cartă. Potrivit articolului VI,
Consiliul de Securitate poate investiga orice dispută sau situaţie care poate duce la o divergenţă internaţională,
iar dacă ajunge la concluzia că perpetuarea acestei divergenţe periclitează menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, Consiliul va încerca să o soluţioneze pe cale paşnică. Dacă se constată existenţa vreunei
ameninţări la adresa păcii, o încălcare a păcii sau vreun act de agresiune, Consiliul de Securitate este
împuternicit, potrivit capitolului VII, să decidă ce măsuri trebuie luate pentru a menţine sau restabili pacea şi
securitatea internaţionale; aceste măsuri sunt în general non-violente; dacă ele dau greş, se poate folosi forţa la
sol, pe apă sau în aer. Prevederea folosirii forţelor armate de către statele-membre este stipulată de articolul 43
din Cartă, şi sunt prevăzute acorduri speciale care necesită o ratificare de către statele respective şi de către
Consiliul de Securitate.
Consiliul dc Securitate are obligaţia să prezinte Adunării Generale rapoarte anuale şi, unde este necesar,
rapoarte speciale, care să includă propuneri de înfiinţare a unor organizaţii auxiliare în scopul înfăptuirii
atribuţiilor sale (de exemplu, Organizaţia ONU de Supraveghere a Armistiţiului în Palestina).
Adunarea Generală sau orice stat-membru (sau, în anumite condiţii, un stat non-membru) poate aduce la
cunoştinţa Consiliului de Securitate orice dispută sau situaţie care ameninţă să pună în pericol pacea şi
securitatea internaţionale.

✍ CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

ECOSOC este alcătuit din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală şi răspunde în cadrul Adunării
Generale, alături dc Agenţiile Specializate şi de alte organizaţii internaţionale guvernamentale şi
neguvernamentale, de promovarea:
✔ unor standarde de viaţă mai înalte, a angajării totale a forţei de muncă şi a condiţiilor de progres şi
dezvoltare economică şi socială;
✔ unor soluţii la problemele economice, sociale, de sănătate şi la alte probleme similare pe plan
internaţional; cooperării culturale şi educaţionale pe plan internaţional;
✔ unui respect universal pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fară
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Consiliul se întruneşte de două ori pe an: la New York, în luna aprilie, şi la Geneva, în luna iulie.
Deciziile Consiliului sunt adoptate prin majoritate simplă a membrilor prezenţi şi votanţi.
ECOSOC funcţionează pe baza a patru comitete permanente, a unsprezece organe permanente de experţi,
a diferite comisii funcţionale şi a cinci comisii regionale, ca şi a diverselor organisme ad-hoc de experţi.

✍ CONSILIUL DE TUTELĂ
Sistemul de tutelă a fost stabilit sub autoritatea ONU pentru administrarea şi supravegherea anumitor
teritorii, a căror categorie este definită în articolul 77 din Cartă şi care sunt plasate sub tutelă cu ajutorul unor
acorduri individuale cu statele direct interesate (inclusiv puterile mandatare, acolo unde este cazul). Aceste
acorduri necesită aprobarea Adunării Generale, iar principiile de tutelă sunt definite în articolul 76. Au fost puse
sub tutela ONU unsprezece teritorii care acum au devenit independente.
Deşi această acţiune este finalizată, există totuşi posibilitatea ca aceste teritorii să revină în sfera Consiliului
de Tutelă cîndva, în viitor, şi este important de arătat că teritoriile aflate sub tutelă sunt direct controlate de către
statele care le administrează prin acordul de tutelă. Consiliul de Tutelă este alcătuit din statul care administrează
tutela şi din membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, iar acest consiliu se întruneşte anual la New York,
primeşte rapoarte de la statul care administrează tutela, acceptă petiţii şi face inspecţii periodice.
3
 ✍ CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE (CIJ)
Curtea Internaţională de Justiţie are sediul la Haga şi este principalul organ juridic al ONU. Ea funcţionează
în conformitate cu prevederile Statutului său, acceptat în mod automat de toţi membrii ONU. Curtea
Internaţională de Justiţie este alcătuită din 15 judecători aleşi prin vot secret dc către Adunarea Generală şi de
către Consiliul de Securitate (în mod independent) pentru o perioadă de nouă ani. Ei se retrag în grupuri de câte
5 la fiecare trei ani (realegerea lor este permisă); nu este posibil ca doi judecători să fie cetăţeni ai aceluiaşi stat.
Au acces la Curtea Internaţională de Justiţie statele care subscriu la Statutul ei, iar în anumite condiţii au
acces şi acele state care nu subscriu la Statut. Această Curte are dublu rol: de a judeca toate cazurile litigioase şi
de a soluţiona toate chestiunile prevăzute de Carta ONU în materie de tratate sau convenţii şi de a acorda
consultanţă în probleme juridice. Curtea Internaţională de Justiţie va adopta hotărâri conform tratatelor
internaţionale şi convenţiilor în vigoare, conform uzanţelor internaţionale şi principiilor juridice generale. Curtea
Internaţională de Justiţie va lua în consideraţie hotărârile şi dezbaterile juridice şi va lua o decizie, dacă ambele
părţi sunt de acord, ex aequo et bono, adică potrivit principiilor generale de corectitudine şi dreptate naturală.
Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza şi franceza, dar Curtea are obligaţia să permită unei părţi să utilizeze
orice limbă doreşte. Procedura are două părţi: una scrisă şi una orală, iar audierile sunt publice, în afara cazului
când Curtea sau părţile interesate decid altfel. Toate problemele sunt decise printr-un vot majoritar al
judecătorilor prezenţi, iar în cazul unui număr egal dc voturi, Preşedintele sau judecătorul care-i ţine locul are un
vot hotărâtor. O sentinţă este finală şi fără drept de apel, chiar dacă tribunalul recunoaşte descoperirea ulterioară
a unor noi dovezi de natură decisivă. De la fondarea sa, Curtea Internaţională de Justiţie a dat 60 de sentinţe în
materie de frontiere terestre şi maritime, pe probleme de naţionalitate, relaţii diplomatice şi luare de ostatici şi a
exprimat 23 de opinii consultative. Alte nouă cazuri litigioase îşi aşteaptă sentinţa.
Curtea Internaţională de Justiţie nu trebuie confundată cu Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, care a
fost întemeiat de Consiliul de Securitate în 1993 ca un element de sprijinire a procesului dc pace din Bosnia, care
a dus la Acordul de la Dayton (a fost semnat la data de 14 decembrie 1995 şi a consemnat încheirea războiului
din Bosnia din 1991-1995).

✍ SECRETARUL GENERAL ŞI SECRETARIATUL

Din punctul de vedere al Cartei ONU, Secretarul General este funcţionarul administrativ suprem al
Organizaţiei. El acţionează ca atare la toate întrunirile Adunării Generale, Consiliului de Securitate şi Consiliului
de Tutelă şi îndeplineşte toate sarcinile care îi sunt atribuite de aceste organisme. El prezintă Adunării Generale
un raport anual asupra activităţii Organizaţiei şi poate aduce la cunoştinţa Consiliului de Securitate orice
chestiune care, în opinia sa, poate periclita menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. El este numit în funcţie
de către Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru o perioadă de cinci ani, şi
răspunde de numirea personalului Organizaţiei în conformitate cu reglementările trasate de Adunarea Generală.
Selecţia personalului se face în primul rînd pe bază de merit, dar un alt criteriu relevant este şi reprezentarea
pe o bază geografică echilibrată. Secretarul General şi personalul său sunt obligaţi să acţioneze ca funcţionari
internaţionali şi nu pot primi instrucţiuni din partea nici unui guvern sau din partea unei autorităţi din afara
Organizaţiei.

✍ OPERAŢIUNI ONU DE MENŢINERE A PĂCII

Carta ONU se bazează pe principiul suveranităţii statului şi adoptă măsuri pentru menţinerea păcii şi
securităţii între state: ea nu stipulează totuşi măsuri speciale privind operaţiuni de menţinere a păcii. Cu toate
acestea, astfel de operaţii sunt autorizate tot mai mult de către Secretarul General şi Consiliul de Securitate
printr-un mandat concret.
Statul interesat trebuie să-şi dea consimţământul, şi se specifică prevederile legate de imparţialitate şi de
folosirea forţei de către forţele de menţinere a păcii. Condiţiile de bază sunt ca forţele de menţinere a păcii să nu
caute să influenţeze rezultatul unei dispute sau să dea impresia că procedează astfel şi ca ele să folosească forţa
numai dacă sunt atacate direct sau, într-o mai mică măsură, dacă proprietatea lor este ameninţată direct.
Secretarul General defineşte menţinerea păcii în „Planul de pace” drept „o tehnică ce oferă posibilităţi atât pentru
prevenirea conflictului, cît şi pentru încheierea păcii”. Sunt apoi definite patru forme auxiliare de activităţi
înrudite:
● Diplomaţia preventivă este o acţiune de prevenire a disputelor care pot apărea între părţi, de prevenire a
transformării disputelor în conflicte şi de aplanare a acestor conflicte atunci când apar.
4
 ● Concilierea este o acţiune de determinare a părţilor ostile să încheie un acord prin mijloace paşnice.
Metodele de conciliere pot fi negocierea, investigaţiile, metodele de reconciliere, arbitrajul sau metodele
de judecată, precum şi asistarea organizaţiilor şi acordurilor teritoriale. Părţile interesate implică forţele
militare ONU şi/sau poliţişti, precum şi civili.
● Construirea păcii este o acţiune de identificare şi susţinere a structurilor care tind să întărească pacea, în
scopul evitării unei reveniri a conflictului.
Întărirea păcii este o acţiune care permite ONU să-şi desfăşoare trupele în mod rapid pentru a impune o
încetare a focului, acţionînd coercitiv împotriva uneia dintre părţi sau chiar a ambelor părţi, dacă ele încalcă
această hotărâre. Acest tip de operaţiune trebuie autorizat de către Consiliul de Securitate.
Din anul 1948, ONU a autorizat 31 de operaţii militare de supraveghere şi dc menţinere a păcii.

⮚ AGENŢII INTERGUVERNAMENTALE ÎNRUDITE CU ONU (INCLUSIV AGENŢII

SPECIALIZATE)
Agenţiile interguvernamentale înrudite cu ONU prin acorduri speciale sunt organizaţii separate, autonome,
care lucrează cu ONU şi colaborează unele cu altele prin mecanismele Consiliului Economic şi Social.
Şaisprezece agenţii sunt cunoscute ca fiind specializate, termen folosit în Carta ONU. Ele dau anual raportul
Consiliului Economic şi Social.

✍ ORGANIZAŢIA PENTRU ALIMENTAŢIE ŞI AGRICULTURĂ (FAO)

Organizaţia are funcţii diverse, incluzând toate aspectele legate de producerea hranei şi activităţile conexe.
Ea îndosariază, analizează şi furnizează informaţii şi statistici despre agricultura, fondul silvic şi cel piscicol din
întreaga lume; această organizaţie are de asemenea în vedere producţia, comerţul, consumul, alimentaţia,
marketingul, deţinerea terenului agricol şi protecţia resurselor naturale.
Politica acestei organizaţii este stabilită de o Conferinţă a reprezentanţilor tuturor statelor-membre, care se
întruneşte o dată la doi ani şi la care este reprezentat fiecare stat-membru; responsabilitatea pe perioada dintre
sesiuni o poartă un Consiliu alcătuit din 49 de membri aleşi de Conferinţă.
Directorul General şi Secretariatul se află la Roma, dar există birouri regionale la Accra, Bangkok, Santiago
şi Cairo şi birouri de legătură la Washington şi New York.

✍ AGENŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU ENERGIE ATOMICĂ (IAEA)

Această agenţie încurajează şi coordonează cercetarea energiei atomice folosite în scopuri paşnice. Ea îşi
consiliază membrii asupra unor probleme precum dezvoltarea energiei nucleare, utilizarea materialului
radioactiv în domeniul medicinei, agriculturii, eliminarea deşeurilor radioactive şi desalinizarea apei; agenţia
asigură experţi atunci cînd este necesar şi oferă sprijin în cercetare şi facilităţi de pregătire a personalului. Pe
lângă rolul său pur tehnic, agenţia şi-a sporit responsabilităţile prin Tratatul de Neproliferare a Armelor
Nucleare semnat în 1968, prin care se angajează să asigure protecţia şi să prevină transferarea energiei nucleare
de la folosirea paşnică la producerea armelor nucleare în acele state non-nucleare care sunt semnatare ale
Tratatului.
Această agenţie mai răspunde de implementarea Sistemului Internaţional de Informaţii în domeniul Nuclear
(INIS), care adună şi răspîndeşte informaţii pe probleme nucleare.

✍ ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A AVIAŢIEI CIVILE (ICAO)

Înfiinţată în 1944, la Chicago, această organizaţie are drept scop asigurarea unei dezvoltări economice şi în
condiţii de siguranţă a transportului civil aerian mondial. Organizaţia a creat un sistem de standarde, practici şi
reguli comune tuturor naţiunilor. Ea serveşte ca un intermediar prin care 180 de naţiuni cooperează pentru a
garanta siguranţa cetăţenilor care călătoresc pe calea aerului şi pentru a crea un acord pe probleme tehnice,
economice şi juridice.
Organul legislativ al acestei organizaţii este Adunarea, care este alcătuită din reprezentanţi ai tuturor statelor-
membre şi care se întruneşte cel puţin o dată la trei ani pentru a analiza în detaliu activitatea organizaţiei şi
pentru a decide asupra politicii viitoare. Consiliul, care este organul executiv al organizaţiei, cuprinde 33 de
membri aleşi de Adunare; aceştia trebuie să reprezinte interesele aviaţiei civile la nivel mondial. Consiliul
răspunde în faţa Adunării şi se întruneşte în sesiune permanentă.
Consiliul îndrumă activitatea organizaţiei, stabileşte şi supraveghează comitete tehnice auxiliare, acţionează
ca arbitru între statele-membre în probleme privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Chicago, oferă
5
asistenţă tehnică statelor în curs de dezvoltare, alege Preşedintele, numeşte Secretarul General, administrează
fondurile financiare ale organizaţiei şi analizează orice chestiune legată de Convenţie la care se referă orice stat
semnatar.
Consiliul este asistat de Comisia pentru Navigaţie Aeriană (în probleme tehnice), de Comitetul pentru
Transport Aerian (în probleme economice), de Comitetul de Sprijin Comun al Serviciilor de Navigaţie Aeriană,
de Comitetul Financiar şi de Comitetul Juridic.
Sediul Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile se află la Montreal, dar mai există birouri regionale la
Bangkok, Cairo, Dakar, Lima, Mexico City, Nairobi şi Paris.

✍ FONDUL INTERNAŢIONAL PENTRU DEZVOLTARE AGRARĂ (IFAD)

Acordul care stabileşte Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agară a fost adoptat pe 13 iunie 1976, la o
conferinţă a ONU. El a fost semnat la 20 decembrie 1976, după o ofertă iniţială de un miliard de dolari
americani, şi a intrat în vigoare la 30 noiembrie 1977. Scopul principal al acestui fond este de a mobiliza resurse
suplimentare pentru a ajuta ţările în curs de dezvoltare să-şi sporească realizările în ceea ce priveşte producţia
alimentară, producţia de peşte, procesarea şi stocarea alimentelor; fondul se concentrează asupra zonelor rurale.
Ţelul său primar este de a încuraja eforturile menite a pune capăt foametei şi malnutriţiei cronice. Acest fond
acordă împrumuturi pentru proiecte care vor avea un impact semnificativ asupra ameliorării producţiei
alimentare în ţările în curs de dezvoltare, mai ales spre beneficiul păturilor celor mai sărace ale populaţiei rurale.
Sediul acestui fond este la Roma.

✍ ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII (OIM)

Organizaţia a fost înfiinţată în 1920 şi are drept scop ridicarea standardelor şi a demnităţii forţei de muncă
umane în întreaga lume. În mod deosebit, ea încurajează libertatea de asociere şi drepturile organizaţiilor
muncitoreşti. Organizaţia formulează convenţii, face recomandări, primeşte rapoarte asupra condiţiilor de muncă
şi a altor chestiuni înrudite şi conduce anchete. Politica organizaţiei este determinată de o Conferinţă a tuturor
membrilor care se întruneşte anual, statele-membre fiind reprezentate de cîte doi delegaţi guvernamentali, de cîte
un delegat al patronilor şi de cîte un delegat al salariaţilor, iar deciziile se iau cu o majoritate de două treimi.
Comitetul Executiv al organizaţiei este alcătuit dintr-un Comitet de Conducere care se întruneşte trimestrial şi
care elaborează programe, organizează conferinţe, pregăteşte bugetul şi numeşte Directorul General.
Comitetul de Conducere este numit de Conferinţă şi este alcătuit din 28 de membri guvernamentali, 14
membri aleşi dintre patroni şi 14 membri aleşi dintre angajaţi. Pentru a juca un rol mai concret în cadrul
consiliilor internaţionale importante privind dezvoltarea economică şi socială, s-a introdus o politică de
descentralizare a activităţilor şi resurselor prin politica de parteneriat activ a OIM.
Organizaţia Internaţională a Muncii îşi are sediul şi secretariatul (Biroul Internaţional al Muncii) la Geneva,
birouri regionale la Addis Abeba, Bangkok, Istanbul şi Lima şi un Centru Internaţional pentru Pregătire Tehnică
şi Profesională Avansată la Turin.

✍ ORGANIZAŢIA MARITIMĂ INTERNAŢIONALĂ (IMO)

Organizaţia şi-a schimbat numele din Organizaţia Consultativă Maritimă Interguvernamentală în Organizaţia
Maritimă Internaţională, în mai 1982. Ea răspunde de cooperarea internaţională pe probleme tehnice legate de
navigaţie. A fost înfiinţată pe baza Convenţiei Maritime adoptate în cadrul Conferinţei Maritime ONU de la
Geneva, din 1948, şi are ca obiective sporirea siguranţei maritime şi prevenirea poluării maritime, difuzarea
informaţiilor, organizarea conferinţelor şi promovarea convenţiilor maritime internaţionale.
Organizaţia are o Adunare care include toate statele-membre şi care se întruneşte o dată la doi ani, precum şi
un Consiliu alcătuit din 24 de membri. Organizaţia Maritimă Internaţională are patru Comitete principale: pentru
siguranţa maritimă, pentru probleme juridice, pentru protecţia mediului marin şi pentru înlesnirea comerţului
maritim şi cooperare tehnică. Sediul şi secretariatul organizaţiei se află la Londra.

✍ PROGRAMUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU DEZVOLTARE

UNDP a devenit o agenţie specializată a ONU la 1 ianuarie 1986. Este un amalgam alcătuit din Fondul
Special al ONU şi Programul de Asistenţă Tehnică care oferă ajutor şi consultanţă tehnică ţărilor în curs de
dezvoltare, fondurile sale fiind obţinute prin donaţii făcute de statele-membre. Acest program întocmeşte
proiecte de pre-investiţii de înaltă prioritate împreună cu guvernele interesate; pune la dispoziţie experţi,
consultanţă şi echipament specializat şi oferă burse pentru specializare în străinătate. UNDP este controlat de un
6
Consiliu Administrativ alcătuit din 48 de membri aleşi de ECOSOC şi are reprezentanţi rezidenţi în aproape o
sută de ţări. Sediul său se află la New York.

✍ UNIUNEA POŞTALĂ UNIVERSALĂ (UPU)

UPU răspunde de întreţinerea şi dezvoltarea serviciilor poştale din întreaga lume. Ea îşi are sediul la Berna şi
este controlată de Congresul Poştal Universal, alcătuit din toate statele-membre, care se întruneşte o dată la cinci
ani, şi de un Consiliu Executiv Permanent, alcătuit din 41 de state-membre alese pe bază geografică de către
Congres, care se întruneşte anual.
✍ ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII (OMS)
Obiectivul OMS este îmbunătăţirea standardelor de sănătate ale lumii - în principal fizică, dar şi mentală şi
socială. Datorită diversităţii problemelor pe care le întîmpină, OMS are birouri regionale la Alexandria,
Brazzaville, Copenhaga, Delhi, Manila şi Washington, dispunînd de comitete de experţi într-un mare număr de
domenii. Ea îşi are sediul şi secretariatul la Geneva şi este controlată de Adunarea Mondială a Sănătăţii, care
este alcătuită din toate statele-membre şi care se întruneşte anual, şi de un Comitet Executiv alcătuit din 31 de
membri aleşi de Adunare.
✍ ORGANIZAŢIA MONDIALĂ PENTRU PROPRIETATE INTELECTUALĂ (OMPI)
OMPI a devenit o agenţie specializată în decembrie 1974, ea asigurând cooperarea statelor-membre în
promovarea şi protecţia proprietăţii intelectuale mondiale, pe care Organizaţia o defineşte drept invenţii, mărci
înregistrate, sigle şi drepturi de autor. Agenţia mai răspunde de administrarea diverselor „Uniuni”, ce includ
grupuri de state care fac parte dintr-o anumită Convenţie, de exemplu Convenţia de la Berna privind Drepturile
de Autor.
O parte importantă a activităţilor şi resurselor OMPI este dedicată asistenţei ţărilor în curs de dezvoltare,
punându-se accent pe transferul de tehnologie. Sediul organizaţiei este la Geneva, unde se ţine Conferinţa
anuală a tuturor statelor-membre, în cadrul căreia se stabilesc bugetul şi activitatea pe anul următor şi unde se
ţin de asemenea majoritatea şedinţelor tehnice. Conferinţa are loc în general odată cu Adunarea Generală a
statelor participante la Uniunea de la Berna sau Paris.
✍ ORGANIZAŢIA METEOROLOGICĂ MONDIALĂ (OMM)
OMM are drept scop menţinerea şi îmbunătăţirea cooperării şi coordonării internaţionale în domeniul
serviciilor meteorologice, în mod deosebit în ceea ce priveşte schimbul şi standardizarea informaţiilor despre
vreme şi stabilirea unei reţele de staţii meteorologice în întreaga lume. Sediul şi secretariatul se află la Geneva,
iar organizaţia este controlată de Congresul Mondial al Meteorologiei, alcătuit din şefii serviciilor meteorologice
din statele-membre, care se întruneşte o dată la patru ani, şi de un Comitet Executiv alcătuit din 29 de membri,
care se întruneşte anual.
✍ UNESCO
UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, conform denumirii originale din
engleză, United Nations Education, Science and Culture Organization) a fost fondată la 16 noiembrie 1945. Îşi
are sediul în Paris, Franţa, dar are şi 73 de suboficii active în diverse ţări ale lumii.
Constituţia adoptată în Conferinţa de la Londra din noiembrie 1945 şi aplicată începând cu 4 noiembrie
1946, a fost adoptată de cele 20 de state fondatoare (Regatul Unit, Noua Zeelandă, Arabia Saudită, Africa de
Sud, Australia, India, Mexic, Franţa, Republica Dominicană, Turcia, Egipt, Norvegia, Canada, China,
Danemarca, Statele Unite ale Americii, Cehoslovacia, Brazilia, Liban şi Grecia).
UNESCO are 191 de state membre (octombrie 2003) şi 6 state asociate. România este membră UNESCO din
27 iulie 1956.
Scopul organizaţiei este de a contribui la pacea şi securitatea lumii prin colaborarea între naţiuni în educaţie,
ştiinţă, cultură, şi comunicaţii pentru a se reuşi stabilirea unui respect faţă de justiţie universal, pentru
corectitudinea justiţiei şi pentru drepturile şi fundamentele omului liber, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie,
după Carta Naţiunilor Unite.
Una dintre misiunile UNESCO este cea de a menţine o listă de locuri din patrimoniul mondial. Aceste locuri
sunt importante din punct de vedere natural sau istoric, a căror conservare şi salvare sunt importante pentru
comunitatea mondială.

⮚ ORGANIZAŢII AUXILIARE
✍ CONFERINŢA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU COMERŢ ŞI DEZVOLTARE (UNCTAD)
7
 UNCTAD s-a întrunit iniţial în 1964 ca o Conferinţă convocată de Adunarea Generală pentru a facilita
restructurarea modelelor tradiţionale de comerţ internaţional în interesul ţărilor în curs de dezvoltare. Ea s-a
instituţionalizat ca organ al Adunării Generale şi prezintă rapoarte Adunării prin intermediul Consiliului
Economic şi Social. Obiectivul său este de a obţine preţuri corecte şi stabile pentru mărfurile de bază, de a
facilita comerţul şi dezvoltarea şi în mod deosebit de a da posibilitatea ţărilor în curs de dezvoltare să obţină
acces la pieţele ţărilor dezvoltate. Sediul şi secretariatul UNCTAD se află la Geneva, organismul fiind controlat
de o Conferinţă a membrilor săi, care se întruneşte o dată la patru ani, şi de un Comitet pentru Comerţ şi
Dezvoltare alcătuit din 124 de membri aleşi de Conferinţă, care se întruneşte anual. Ea are şapte comitete
principale: Navigaţie; Producţie; Mărfuri; Finanţări legate de comerţ; Cooperare economică între ţările în curs de
dezvoltare; Transfer de tehnologie şi Comitetul special pentru priorităţi; mai include diverse sub-comitete,
grupuri de lucru şi comitete ad-hoc de experţi. Printre realizările majore ale UNCTAD se numără Sistemul
Generalizat de Priorităţi şi conceptul de solidaritate şi cooperare între ţările în curs de dezvoltare.

✍ ÎNALTUL COMISARIAT ONU PENTRU REFUGIAŢI (UNHCR)

Originile acestui organism se află în consecinţele primului război mondial şi în stabilirea de către Liga
Naţiunilor a principiului conform căruia comunitatea internaţională de state are datoria să ofere protecţie
refugiaţilor şi să găsească soluţii la problemele lor. După cel de-al doilea război mondial, ONU a înfiinţat
Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi care să continue activitatea Ligii Naţiunilor, iar aceasta a fost
înlocuită în 1951 de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi, cu sarcina de a „oferi protecţie internaţională [...]
şi [...] de a căuta permanent soluţii pentru problemele refugiaţilor”.
Activităţile acestui organism şi obligaţiile ţărilor semnatare au fost specificate în Convenţia privind Statutul
Refugiaţilor din 1951 şi în Protocolul din 1967 (126 de state au semnat pentru primul şi 118 pentru al doilea),
care clarifică definiţia termenului de „refugiat” şi stabileşte statutul social şi legal al refugiaţilor. Au fost
adoptate definiţii şi principii regionale menite a cuprinde toate situaţiile speciale, printre care se remarcă
Organizaţia Convenţiei Unităţii Africane pentru reglementarea aspectelor specifice ale problemei refugiaţilor
din Africa, din 1969, şi Declaraţia de la Cartagena privind Refugiaţii, din 1984.
Înaltul Comisar ONU pentru Refugiaţi este ales de Adunarea Generală a ONU la propunerea Secretarului
General. Adunarea Generală şi ECOSOC elaborează instrucţiuni privind politica, iar Comitetul Executiv, alcătuit
din 47 de reprezentanţi ai guvernelor-membre şi susţinut de două subcomitete, le pune în practică.

✍ AGENŢIA ONU DE ASISTENŢĂ ŞI LUCRĂRI PENTRU REFUGIAŢII PALESTINIENI ŞI DIN

ORIENTUL APROPIAT (UNRWA)
Această organizaţie oferă sprijin refugiaţilor din Palestina şi din Orientul Apropiat şi se străduieşte să le
asigure acestora o reşedinţă permanentă; a fost înfiinţată ca un comitet ad-hoc de către Adunarea Generală a
ONU şi este susţinută prin donaţii din partea guvernelor şi a persoanelor particulare. Principala sa preocupare
este de a asigura hrană, haine şi adăpost, servicii de educaţie şi sănătate. Este controlată de un Comitet
Consultativ, iar Comisarul-General îşi are reşedinţa la Viena.

✍ UNICEF
Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite (UNICEF) a fost creat de către
Ansamblul General al Naţiunilor Unite în 1946. În 1953, numele său a fost scurtat în Fondul pentru Copii al
Naţiunilor Unite, dar mai este încă cunoscut sub acronomimul său popular. Cu sediul în New York, UNICEF
oferă asistenţă umanitară şi pentru dezvoltare copiilor şi mamelor lor în ţările în curs de dezvoltare. O agenţia
fondată prin voluntariat, UNICEF supravieţuieşte prin fonduri guvernamentale şi donaţii private. UNICEF a
primit în 1965 Premiul Nobel pentru Pace.

● Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – OSCE

Pentru România - ţară central-europeană, care după cel de-al doilea război mondial s-a aflat în sfera de
influenţă sovietică - CSCE/OSCE a constituit unicul for pan-european de dialog politic, un cadru indispensabil
pentru examinarea problemelor de securitate, în condiţii de egalitate cu toate celelalte state participante.
În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru securitate şi cooperare în
Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi nealiniate, promotorul ferm al orientării
democratice a procesului început la Helsinki. Desfăşurând o politică externă relativ independentă, România
concepea securitatea europeană ca pe un sistem de angajamente clare şi precise, asumate liber de către state,
8
însoţite de măsuri şi garanţii concrete, care să le pună la adăpost de folosirea forţei, să le ofere posibilitatea de a
se dezvolta liber, conform propriilor interese, şi de a stabili relaţii de cooperare pe baza principiilor dreptului
internaţional.
România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor democratice ale procesului de la Helsinki, bazate pe
egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea reuniunilor şi adoptarea deciziilor prin consens.
În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi afirmarea decalogului de
principii, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a diverselor programe de cooperare
economică şi asigurarea cadrului instituţional pentru continuarea procesului de la Helsinki.
În perioada anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de România în cadrul CSCE s-a
caracterizat printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare şi economice şi prin exprimarea
de rezerve sau respingerea iniţiativelor occidentale privind dimensiunea umană a CSCE. O atitudine
obstrucţionistă a vizat, îndeosebi, aspectele legate de drepturile civile şi politice, libertatea de conştiinţă şi
gândire, ca şi de crearea unor mecanisme de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în
domeniul dimensiunii umane.
După 1989, procesul OSCE a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor statelor la
aceleaşi valori - democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi economia de piaţă. România a
intrat în această etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la Viena şi
prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă politică externă, orientată spre structurile
europene şi euro-atlantice, respectiv OSCE, Consiliul Europei, UE, NATO şi UEO şi pornind de la
convingerea ca noua arhitectură de securitate europeană trebuie concepută ca o reţea de structuri interconectate
armonios, sprijinindu-se reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE - Berlin, iunie 1991 -,
România a prezentat un document reflectând această concepţie de securitate şi rolul care-i revine CSCE.
În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realităţi, transformarea
organizaţiei într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, ca şi
asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securităţii prin cooperare.
România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru Europa secolului XXI
şi la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securităţii europene.
În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în reglementarea
tensiunilor şi conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluţionarea politică a crizei din partea de
Est a Republicii Moldova, pe baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestei ţări şi retragerii
complete a forţelor străine din regiune.
România s-a implicat activ în acţiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, fosta R.F. Iugoslavia,
Belarus, Kosovo.
O serie de reprezentanţi români au fost sau sunt membri ai misiunilor OSCE sau au participat ca
supraveghetori la alegeri. România a deţinut, de asemenea, poziţia de şef de misiune OSCE în Cecenia,
Tadjikistan şi Turkmenistan. În prezent, un reprezentant român este şef al Misiunii OSCE în Muntenegru.
Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Istanbul (noiembrie 1999), României i-a fost încredinţată
responsabilitatea asigurării Preşedinţiei în exerciţiu a OSCE în anul 2001. În consecinţă, în perioada 1 ianuarie
- 31 decembrie 2001, ministrul român al Afacerilor externe, Mircea Geoană, a deţinut mandatul de Preşedinte
în exerciţiu al OSCE, coordonând şi orientând toate activităţile sale curente.
Găzduirea la Bucureşti, în zilele de 6-8 iunie 2007, a Conferinţei ministeriale OSCE privind combaterea
discriminării si promovarea respectului şi înţelegerii reciproce - follow up la Conferinţa de la Cordoba privind
combaterea antisemitismului şi altor forme de discriminare, a oferit României ocazia să-şi reconfirme profilul
particular în ce priveşte combaterea tuturor formelor de intoleranţă, prin prezentarea măsurilor concrete
adoptate în ultimii ani de autorităţile române pentru combaterea antisemitismului, păstrarea memoriei
Holocaustului şi promovarea incluziunii sociale a romilor. Angajamentele politice exprimate cu acest prilej de
statele participante OSCE sunt sintetizate în "Declaraţia de la Bucureşti".

● Grupul celor Opt (G8)

Grupul celor Opt (G8) reprezintă un forum internaţional al guvernelor unor state dezvoltate din punct
de vedere economic, tehnologic şi militar: Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul Unit al
Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii.
Împreună, acestea, deşi cuprind aproximativ 14% din populaţia lumii, însumează 60% din produsul
intern brut la nivel mondial. De asemenea, ele totalizează aproximativ 72% din cheltuielile militare din lume,
9
iar patru din cele opt, adică Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii deţin peste 95% din
armamentul nuclear al lumii.

● G20
G20 este un forum creat în 1999, după crizele din Asia şi Rusia, pentru a reuni economiile dezvoltate şi
marile economii emergente: pe de o parte, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Austria, Statele Unite,
Canada, Japonia şi, cu multă indulgenţă, Rusia, care compun zona dezvoltată a economiei mondiale, iar pe de
altă parte, Argentina, Brazilia, Mexic, China, India, Australia, Indonezia, Arabia Saudită, Africa de Sud,
Coreea de Sud şi Turcia, care compun zona emergentă a economiei mondiale, alături de reprezentanţi ai
Uniunii Europene, ai Fondului Monetar Internaţional şi ai Băncii Mondiale.
Ţările G20 reprezintă două treimi din populaţia planetei şi aproape 90% din Produsul Intern Brut al
acesteia.

● Consiliul Europei
România a devenit membră a Consiliului Europei la data de 7 octombrie 1993, odată cu depunerea
instrumentului de aderare la Statutul organizaţiei.
Recunoscând rolul fundamental al Organizaţiei de la Strasbourg, România a devenit parte la 88 de
convenţii ale Consiliului Europei şi a semnat alte 20, dintre care cele mai importante sunt:
● Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (din 20 iunie 1994)
şi cele 14 protocoale adiţionale;
● Carta autonomiei locale (din 17 noiembrie 1997);
● Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau
degradante, precum şi cele două protocoale adiţionale la această convenţie (din 4 octombrie 1994);
● Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (din 11 mai 1995, România fiind prima ţară care a
ratificat această convenţie);
● Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (în curs de a fi ratificată);
● Carta socială europeană (revizuită) din 7 mai 1999.
● Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1977, ratificată
de România la 2 mai 1997;
● Convenţia europeană de asistenţă judiciară mutuală în materie penală şi Protocolul adiţional la aceasta,
ratificate de România la 9 decembrie 1998
● Convenţia Consiliului Europei pentru combaterea traficului de fiinţe umane, semnată de România la 16
mai 2005 şi aflată în curs de ratificare;
● Convenţia Consiliului Europei pentru prevenirea terorismului, semnată de România la data de 16 mai 2005
şi aflată în curs de ratificare.
Multe dintre instrumentele juridice adoptate de-a lungul anilor sub egida Consiliului Europei sunt, în acelaşi
timp, obligatorii pentru statele candidate la integrarea în Uniunea Europeană.
România beneficiază în prezent de o percepţie bună şi credibilitate atât la nivelul conducerii organizaţiei cât
şi al statelor membre. În perioada 17 noiembrie 2005 – 19 mai 2006, România a exercitat preşedinţia
Comitetului de Miniştri, principalul organ decizional al Organizaţiei. Mandatul românesc a fost orientat în
funcţie de deciziile adoptate de ultimul Summit al Consiliului Europei (Varşovia, 2005), urmărind  cu
prioritate promovarea standardelor democratice şi a bunei guvernări, protecţia drepturilor fundamentale,
dezvoltarea unor societăţi inclusive şi asigurarea coerenţei arhitecturii instituţionale europene.

● Grupul de la Visegrád
Grupul de la Visegrád este o asociere de state central-europene făcută după modelul Benelux. Preşedinţii
Ungariei, Poloniei şi Cehoslovaciei au semnat în februarie 1991 o declaraţie comună la Visegrád, declaraţie
prin care îşi asigurau sprijin reciproc în vederea integrării politice şi economice în Uniunea Europeană. De
asemenea, prin aceeaşi declaraţie au fost puse bazele unei strânse cooperări regionale între statele semnatare.
România a ratat aderarea la acest grup, datorită evenimentelor din 1990 (mineriadele şi conflictul din Târgu
Mureş).
Acordul reânnoit are la bază întilnirea regilor Ioan de Bohemia Cehiei, Cazimir (III) cel Mare a Poloniei
10
Poloniei, Carol Robert de Anjou a Ungariei în anul 1335 pentru rezolvarea neânţelegerilor şi căutarea
posibilităţilor de colaborare. Întâlnirea a avut o mare reuşită, aducând prosperare celor trei regate.

● Comunitatea Statelor Independente

Comunitatea Statelor Independente (CSI, în rusă: Содружество Независимых Государств, СНГ -
Sodrujestvo Nezavisimîh Gosudarstv) este o alianţă formată din 11 din cele 15 foste republici ale Uniunii
Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări baltice: Estonia, Letonia şi Lituania, precum şi Georgia. Crearea CSI a
declanşat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice.
Cei 11 membri fondatori ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica
Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia,
în circumstanţe controversate, în urma unui război civil în care trupele ruseşti au intervenit de partea
guvernului lui Şevardnadze. În urma evenimentelor din august 2008, când trupele ruseşti au intervenit din nou
în Georgia, pentru susţinerea regimurilor separatiste sud-osete şi abhaze, Parlamentul georgian a votat la
unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008.
Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Moldova au fondat GUAM în 1997, ca o organizaţie care încearcă să
împiedice influenţa rusească în fostele republici sovietice. În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizaţie, însă
pe 5 mai 2005, a anunţat preşedenţia în exerciţiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din Organizaţie.
CSI împreună cu China şi SUA deţin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI se înscrie între cele mai
mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând totodată, intre 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi
probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Producţia a crescut de la 66 milioane de tone în 1940
la 260 de milioane tone în 1950, pentru ca în anul 1991 să atingă 700 de milioane de tone (70% cărbune
superior), urmând apoi o uşoară scădere (650 de milioane tone în 1992, circa 500 de milioane de tone în 1996
şi circa 443 de milioane de tone în 2000), dar menţinându-se ca al treilea producător mondial.

● Commonwealthul Naţiunilor
Commonwealthul Naţiunilor, numit în mod uzual şi the Commonwealth, este o asociaţie voluntară a 53
de state suverane, dintre care cele mai multe au fost colonii britanice, sau teritorii dependente ale acestor
colonii. Excepţiile sunt Regatul Unit însuşi şi Mozambic.
Deşi are funcţiuni total diferite, Commonwealthul este succesorul Imperiului Britanic. Lordul Archibald
Primrose, aflat într-o vizită la Adelaide, Africa de Sud în 1884, a fost primul care a descris transformarea
Imperiului Britanic ca un „Commonwealth of Nations”.
Începând cu anul 1887, au fost organizate conferinţe ale premierilor britanci şi ai coloniilor, ceea ce a dus la
crearea a „Conferinţelor Imperiale” din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Organizaţia oficială a
Commonwealth a avut la bază tocmai aceste Conferinţe Imperiale, în cadrul căreia era recunoscută
independenţa unor colonii anutonome şi în special a dominioanelor. Jurământul irlandez de loialitate din 1921,
includea Stautul Liber Irlandez în grupul naţiunilor care formau „British Commonwealth of Nations”. În
cadrul Declaraţiei Balfour de la Conferinţa Imperială din 1926, Regatul Unit şi dominioanele sale au căzut de
acord că sunt egale ca statut, nesubordonate în niciun fel una alteia sub niciun aspect al vieţii lor interne sau
al politicii externe, deşi sunt unite de loialitatea lor comună faţă de Coroană, şi sunt asociate în mod liber ca
membri ai Commonwealtului Britanic al Naţiunilor. Aceste relaţii au devenit oficiale odată cu adoptarea
Statutului de la Westminster din 1931.
Nici un guvern al Commonwealthului, (britanic sau din altă ţară), nu exercită putere asupra unui altuia, aşa
cum se întâmplă într-o uniune politică. Mai degrabă, relaţiile dintre guvernele Commonwealthului sunt unele
caracteristice unei organizaţii internaţionale prin care, ţările cu diferite condiţii sociale, politice şi economice
sunt tratate ca fiind egale în statut şi cooperează într-un cadru al valorilor şi obiectivelor comune, aşa cum este
subliniat în Declaraţia de la Singapore. Acestea includ promovarea democraţiei, drepturilor omului, statului de
drept, libertăţii individuale, egalitarismului, comerţului liber multilateralismului şi păcii mondiale. Aceste
obiective sunt îndeplinite prin proiecte şi întâlniri multilaterale, ca şi prin Jocurile Commonwealthului, care au
loc o dată la patru ani.
Simbolul acestei asociaţii este regina Elisabeta a II-a, cunoscută pentru acest motiv ca Şef al
Commonwealthului. Această funcţie este pur simbolică, şeful executiv al organizaţiei fiind Secretarul General
al Commonwealthului.
Elisabeta a II-a este de asemenea şeful statului, (separat), a 16 state membre ale Commonwealtului, numite
colectiv Regatele Commonwealthului. Cum fiecare regat este independent, Elisabeta a II-a, ca monarh, deţine
11
un titlu distinct pentru fiecare, deşi, după conferinţa premierilor Commonwealthuluil din 1952, toate includ la
sfârşit şi pe cel de Şef al Commonwealthului. De exemplu, în cazul Australiei, titlu regal este Elizabeth the
Second, by the Grace of God, Queen of Australia and of Her other Realms and Territories, Head of the
Commonwealth (Elisabeta a doua, prin graţia lui Dumnezeu, regină a Australiei şi a altor regate şi teritorii
ale ei, şef al Commonwealthului). În afară de aceste regate, majoritatea membrilor Commonwealthului au
propriul lor şef de stat, 32 sunt republici, cinci sunt monarhii cu proprii lor monarhi, (Brunei, Lesotho,
Malaeziei, Swaziland şi Tonga).

● ORGANIZAŢIA STATELOR AMERICANE (OSA)

OSA a moştenit o îndelungată tradiţie de cooperare în America de Nord, Centrală şi de Sud, fiind astăzi
organul regional suprem de coordonare pentru toate problemele ce afectează relaţiile interstatale din această
regiune. Ea se bazează pe Carta OSA din 1948, amendată de Protocolul de la Buenos Aires din 1967,
Protocolul de la Cartagena, din 1985, Protocolul de la Washington, din 1992, şi Protocolul de la Managua,
din 1993.
Membrii Organizaţiei sunt: Antigua şi Barbuda, Argentina, Bahamas, Barbados, Belize, Bolivia, Brazilia,
Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba (suspendată), Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador,
Grenada, Guatemala, Guyana, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, St. Kitts
şi Nevis, St. Lucia, St. Vincent, Insulele Grenadine, Surinam, Trinidad şi Tobago, SUA, Uruguay şi
Venezuela.
Statutul de observator permanent este deţinut de 37 de state, precum şi de Uniunea Europeană. Problemele
politice sunt analizate de Adunarea Generală, care se întruneşte anual şi în sesiuni ocazionale specifice, şi de
întrunirile Consultative ale Miniştrilor Afacerilor Externe, care se ţin când este necesar.

● Organizatii economice latino-americane

* Asociaţia Latino -Americană a Comerţului Liber (ALALC) creată la 18 februarie 1960, prin Tratatul
de
la Montevideo. Aceasta includea următoarele state: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Peru, Uruguay şi
Paraguay. Ulterior, la gupare au aderat şi: Columbia şi Ecuador (1961), Venezuela (1966) şi Bolivia (1967).
Tratatul prevedea ca într-o perioadă de tranziţie de 12 ani, progresiv, barierele vamale ale statelor membre să
fie
limitate. Datorită unor tarife protecţioniste, care au continuat să fie practicate, pe plan internaţional, progresele
au fost mai lente iar schimburile comerciale între statele membre au fost mai dezvoltate şi în anii următori, în
domeniul produselor primare.
*Asociaţia pentru integrare Latino –Americană a fost creata în 1980 prin noul Tratat de la Montevideo.
*Sistemul pentru Zona de Integrare a Munţilor Anzi preconizează crearea unei Comunităţi a munţilor
Anzi şi este un succesor al Grupului Ţărilor din Zona Munţilor Anzi (Grupo Andino), care a fost întemeiat în
1969 ca grup subregional menit a asigura o unitate economică strînsă în cadrul Zonei Latino-Americane de
Liber Schimb, în prezent Asociaţia pentru Integrarea Latino-Americană.
Scopul acestui sistem este libertatea de mişcare a mărfurilor, serviciilor şi a transferului de capital, precum
şi stabilirea unei Zone de Liber Schimb cu MERCOSUR. Membrii săi sunt Bolivia, Ecuador şi Columbia
(care au stabilit o Zonă de Liber Schimb în 1993), Peru şi Venezuela.
* MERCOSUR/MERCOSUL a fost înfiinţat în 1991, prin Tratatul de la Asuncion, în scopul înfiinţării, pînă
în 2006, a Uniunii Vamale, care să permită o mişcare liberă a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi pieţei de.
muncă şi care să promoveze investiţia regională. Statele-membre sunt: Argentina, Brazilia, Paraguay şi
Uruguay. Pînă în 1995, fuseseră eliminate 85% din taxele de export, cu unele excepţii permise Paraguayului şi
Uruguayului. Acordurile de liber schimb au fost încheiate între Chile şi Bolivia.
* Grupul celor Trei (G-3) este un forum pentru discuţii politice asupra promovării integrării economice în
vederea creării unei Zone de Liber Schimb. Membrii sunt: Columbia, Mexic şi Venezuela, iar Secretariatul se
află la Bogota.

 
● Reuniunea Asia-Europa
12
 ASEM este un forum de cooperare între ţările europene şi asiatice, care a fost iniţiat în vederea întăririi
dialogului între cele două regiuni. Prima reuniune la vârf ASEM s-a desfăşurat la Bangkok, Thailanda, în
1996. Procesul ASEM este alcătuit din întâlniri în numeroase domenii de cooperare şi la diferite niveluri de
participare, cea mai importantă fiind reuniunea la vârf a şefilor de stat sau de guvern (organizată la fiecare doi
ani, alternativ în Europa şi Asia), reuniuni ministeriale (organizate în intervalul dintre reuniunile la vârf),
reuniuni ale înalţilor funcţionari (organizate, de regulă, înaintea reuniunilor la vârf sau ministeriale) şi întâlniri
la nivel de experţi.
Procesul ASEM are drept obiectiv principal promovarea cooperării în vederea realizării unei dezvoltări
durabile în plan economic şi social. Cooperarea se desfăşoară în trei piloni de bază: politic, economic şi
cultural. De la iniţierea sa în 1996, ASEM a lansat peste 100 de iniţiative dedicate consolidării cooperării în
cadrul celor trei piloni. Priorităţile, obiectivele şi principiile procesului ASEM au fost înscrise în documentul
“Cadrul de Cooperare Asia-Europa 2000” (AECF 2000).
La procesul ASEM participă 45 de entităţi: Comisia Europeană, toate statele membre UE, Secretariatul
General ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), statele membre ASEAN (Brunei Darussalam,
Burma/Myanmar, Cambodia, Filipine, Indonezia, Laos, Malaiezia, Singapore, Thailanda şi Vietnam), China,
Coreea de Sud, Japonia, India, Mongolia şi Pakistan.
Începând cu 1 ianuarie 2007, România participă la reuniunile organizate sub egida celor trei piloni ai
ASEM, la diferite nivele de reprezentare a sectorului guvernamental şi societăţii civile. Cu ocazia Reuniunii
Miniştrilor Afacerilor Externe ASEM de la Hamburg în mai 2007 - prima participare formală a României la
activităţile ASEM, şeful diplomaţiei române a evidenţiat faptul că România a acumulat la nivel instituţional, în
procesul de implementare a acquis-ului comunitar, o expertiză europeană relevantă, inclusiv în domeniul
securizării frontierelor şi combaterii riscurilor asimetrice. Ministrul afacerilor externe a exprimat
disponibilitatea României de a organiza în cursul anului 2009 la Bucureşti o Reuniune a Miniştrilor de Interne
ASEM, dedicată evaluării celor mai bune practici de securizare a frontierelor în contextul creşterii riscurilor
asimetrice asociate.
ASEM nu are un secretariat permanent, astfel încât întâlnirile coordonatorilor ASEM au un rol central în
derularea procesului de cooperare. Există, însă, un Secretariat Virtual, însărcinat cu facilitarea şi coordonarea
dialogului (ASEM InfoBoard). Reprezentanţii ţării care deţine Preşedinţia Uniunii Europene, cei ai Comisiei
Europene, ai unei ţări asiatice şi ai Secretariatului General ASEAN participă la întâlnirile coordonatorilor
pentru a dezbate subiecte importante în legătură cu evoluţia procesului ASEM. În anul 1997 a fost înfiinţată
Fundaţia Asia-Europa (Asia-Europe Foundation), cu sediul la Singapore, pentru promovarea cooperării în plan
socio-cultural dintre partenerii ASEM.

● ASEAN
Acociaţia naţiunilor din sud-estul Asiei, a fost fondată pe 8 august 1967 în Bangkok de către cinci state şi
anume Indonesia, Malaysia, Philippine, Singapore şi Thailanda; ulterior au aderat la acest bloc comercial Brunei,
Vietnam, Laos, Myanmar şi Cambodgia; regiunea ASEAN are o populaţie de aproximativ 570 milioane
locuitori, o suprafaţă totală de 4,5 milioane km 2, PIB global 1.260 miliarde dolari şi un comerţ total de 1.600
miliarde dolari. Proiectul ASEAN a fost gândit ca o zonă de liber schimb (AFTA - ASEAN Free Trade Area)
ulterior propunându-şi extinderea cooperării şi în alte domenii.
În prezent, cooperarea economică din cadrul ASEAN acoperă următoarele domenii: comerţ, investiţii,
industrie, servicii, finanţe, agricultură, energie, transporturi şi comunicaţii, proprietate intelectuală, întreprinderi
mici şi mijlocii şi turism; se vizează a constitui pe termen mediu/lung o uniune vamală după modelul UE, uniune
care să echilibreze influenţa unor ţări precum India şi China în regiune.
În ciuda disparităţilor economice care există, membrii ASEAN au o puternică dorinţă de a crea o piaţă
comună deoarece ei se confruntă cu o masivă concurenţă din partea pieţelor din China şi India. Conform
estimărilor, Asia de Sud-Est atrage doar 10% din investiţiile străine directe americane, în timp ce în urmă cu
aproximativ 10 ani această pondere se ridica la circa 75 %; în schimb, China atrage 80 % din resursele financiare
de la companiile din SUA. Deoarece China oferă mari oportunităţi de dezvoltare prin importurile sale masive din
regiune, succesul economiilor ASEAN depinde şi de parteneriatul cu piaţa chineză. În 2002, China şi ASEAN au
convenit ca, până în anul 2010, să creeze o zonă de liber schimb a cărei populaţie ar fi de aproximativ 1,7
miliarde de locuitori. De asemenea, în acelaşi an, India şi ASEAN au propus crearea unei zone de comerţ şi
investiţii. În acelaşi timp, Japonia, cel mai mare partener comercial şi cel mai mare investitor în economiile
ASEAN, a semnat un Acord-cadru pentru un parteneriat economic extins cu ASEAN. Puterile economice din
13
regiune se străduiesc să obţină acces pe piaţa ASEAN, ceea ce face din această zonă un important pol al
economiei mondiale.

● Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC)

APEC este primul forum care îşi propune explicit să faciliteze creşterea economică, cooperarea, comerţul şi
investiţiile în regiunea Asia-Pacific; de asemenea, acest forum de cooperare este structurat „în jurul" unor ţări
din regiune, însă atrage şi ţări puternice din alte regiuni ale lumii şi/sau aparţinătoare de alte blocuri comerciale
(este vorba, în primul rând, de SUA şi Canada, care aparţin de NAFTA; se adaugă atragerea unor ţări cum ar fi
Federaţia Rusă, Hong-Kong sau China). Acest forum funcţionează ca o grupare interguvernamentală care
operează pe baza unor angajamente flexibile, a dialogului deschis şi a respectului pentru punctele de vedere ale
tuturor participanţilor; spre deosebire de OMC sau alte grupări comerciale multilaterale, APEC nu impune
participanţilor obligaţii prin tratat; în cadrul forumului deciziile sunt luate prin consens, iar angajamentele sunt
asumate în mod voluntar.
APEC are în prezent 21 de membri care însumează mai mult de 1/3 din populaţia globului, circa 60% din
GDP mondial şi aproximativ 47% din comerţul mondial. Zona APEC este considerată, de asemenea, şi cea mai
dinamică regiune din lume din punct de vedere economic, generând aproximativ 70% din creşterea economică
globală în primii 10 ani de la înfiinţare. APEC însumează „secvenţe" din mai multe blocuri comerciale şi/ sau
zone ale lumii, întrucât unele ţări precum SUA şi Canada fac parte simultan din APEC şi alte blocuri
integraţioniste (datele statistice pentru acest bloc se suprapun cu ponderile deţinute de unele ţări, membre în alte
blocuri comerciale).

● Liga Arabă
Liga Arabă, sau Liga Statelor Arabe (‫ جامعة الدول العربية‬în arabă) este o organizaţie regională a statelor arabe
cu focus doar politic şi nu de integrare regională. Din cauza asta, Liga Arabă este destul de disimilară de
Uniunea Europeană, care are ţeluri nu doar politice dar şi socio-economice. De asemenea, spre deosebire de Liga
Arabă, UE are un caracter parţial supranaţional.
Sediul Ligii Arabe este în Cairo, Egipt.
Statele membre, cu data de aderare, sunt: Egipt - (22 martie 1945, fondator; suspendat în perioada 1979-
1989); Irak (1945, fondator);Iordania (1945, fondator); Liban (1945, fondator); Arabia Saudită (1945, fondator);
Siria (1945, fondator);Yemen (1945, fondator); Sudan (1956);Maroc (1958);Tunisia (1958);Kuweit (1961);
Algeria (1962); Emiratele Arabe Unite (1971); Bahrain (1971) Qatar (1971); Oman (1971); Mauritania (1973);
Somalia (1974); Statul Palestina (1976); Djibouti (1977); Comore (1993).
Libia, care a aderat în 1953, s-a retras în 2002.

● Uniunea Maghreb-ului Arab (UMA)

Prin Maghreb (şi Maghrib; în limba arabă: ‫„ مغرب‬Vest“, derivat din verbul arab gharaba: „a apune“
(Soare) ) se înţeleg în primul rând cele trei ţări nordafricane Tunisia, Algeria şi Maroc, Egiptul, parţial şi Libia şi
Mauritania, care, pe baza istoriei lor, au multe trăsături comune. În arabă prin Maghreb de regulă se inţelege
Marocul, pentru că este cea mai vestica ţară arabă.
Uniunea Maghreb-ului Arab (UMA) (în arabă: Ittihād al-Maghrib al-'Arabī) (franceză UMA - Union du
Maghreb Arabe; engleză AMU Arab Maghreb Union) este o asociere regională de state din Africa de Nord.
Fondare: 17 februarie 1989. Anterior a avut loc o întâlnire a şefilor celor cinci state maghrebiene în iunie
1988 în Zeralda, Algeria. Sediu: Rabat, Maroc. Ţări membre: Algeria, Mauritania, Maroc, Libia, Tunisia (dar nu
şi Sahara Occidentală).
Scopuri: cooperare economică, cooperare politico-culturală internă şi externă. Numeroase proiecte
regionale, care erau planificate de mult timp, cum ar fi extinderea conexiunilor transmaghrebiene a căilor ferate,
şoselelor şi conductelor, au putut fi continuate. Menţinerea valorilor sufleteşti şi morale ale Islamului şi
asigurarea identităţii arabe, printre altele şi prin schimb pedagogic de profesori şi studenţi, instituţii culturale şi
universitare comune.

● OPEC
Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) este o organizaţie internaţională alcătuită din
Algeria, Angola, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi

14
Venezuela. Sediul central al OPEC (din 1965) este situat în Viena, Austria. Organizaţia este considerată de mulţi
observatori drept un cartel.
Scopul principal al organizaţiei, conform statutului ei, este determinarea celor mai bune modalităţi pentru
apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi colectiv; întocmirea şi adoptarea metodelor pentru a
garanta stabilizarea preţurilor pe pieţele acţiunilor petroliere internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor
dăunătoare şi inutile; considerarea continuă a intereselor naţiunilor producătoare şi a necesităţii securizării
venitului stabil a ţărilor membre; susţinerea eficientă, economică şi regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare
şi o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră.
Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna una de stabilizare. Ea a alarmat lumea favorizând inflaţia atât
în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate prin folosirea „armei petrolului” în criza petrolului din
1973. Capacitatea OPEC de a controla preţul petrolului s-a diminuat considerabil de atunci, ca urmare a
descoperirii şi dezvoltării unor mari exploatări de petrol în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum, OPEC are
încă o mare influenţă asupra preţului petrolului.
În mai 2008, Indonezia, care a devenit importator net de petrol, a anunţat că se va retrage din OPEC.
Indonezia a înregistrat o scadere a producţiei de petrol începand cu anul 1995, devenind importator net.
În mai 2008, Algeria, a anunţat că îşi va spori capacitatea de rafinare a petrolului la 50 milioane tone/an până
în 2014, de la nivelul actual de 22 milioane tone.

● Uniunea Africană
Uniunea Africană este organizaţia care succedă Organizaţia Unităţii Africane (OUA). Fondată în iulie 2002,
l-a avut ca prim preşedinte pe sud-africanul Thabo Mbeki, fost preşedinte al OUA. Creată după modelul Uniunii
Europene, scopurile sale sunt promovarea democraţiei, drepturile omului şi dezvoltarea pe continentul african, în
special pentru mărirea nivelului investiţiilor străine prin intermediul programului Noul Parteneriat pentru
Dezvoltarea Africii (NEPAD).
Obiectivele Uniunii Africane cuprind şi crearea unei bănci centrale de dezvoltare.
Ales în martie 2004, Parlamentul Panafrican s-a deschis în martie 2004 initial avand sedil la Addis Abeba in
Etiopia. Acum are sediul la Midrand în Africa de Sud. Actualmente, acesta are doar un rol consultativ, urmand
ca la sfarsitul primilor 5 ani sa aiba putere legislativa. Are 265 deputaţi, membri ai parlamentelor naţionale ale
celor 53 de state membre.
Marocul a refuzat să adere la Uniunea Africană, pentru că nu recunoaşte Republica Arabă Democrată
Saharawi. (Sahara Occidentală).

● Acordul Nord American de Comerţ Liber - N.A.F.T.A.

Acordul privind formare organizaţiei internaţionale N.A.F.T.A. - Acordul Nord American de Comerţ
Liber (North American Free Trade Agreement) a fost semnat la 17 decembrie 1992 între SUA, Canada şi
Mexic. NAFTA acoperă o piaţă de 375 milioane de consumatori, cu perspectiva extinderii şi mai spre sudul
continentului american, şi o suprafaţă de 21,3 milioane km². Scopul acestui acord este liberalizarea în 10 ani a
comerţului cu produse şi servicii, prin eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între părţi şi prin liberalizarea
investiţiilor intra-zonale.
Domeniile vizate de NAFTA sunt următoarele:
a) Comerţul cu bunuri materiale:
În decurs de 10 ani, urmează a fi înlăturate toate taxele vamale aplicabile produselor considerate ca „nord-
americane”, în conformitate cu regulile de origine, astfel ca în anul 2004 să se formeze o vastă piaţă liberă.
b) Comerţul cu servicii:
Serviciile deţin un loc important în comerţul din zonă - supus tratamentului naţional.
c) Investiţiile directe de capital - liberalizare.
d) Alte dispoziţii se referă la următoarele: regulile de concurenţă, proprietatea intelectuală, sejurul temporar al
oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protecţia mediului.
Constatări:
• NAFTA este un acord de liber schimb de mare anvergură.
• Model de cooperare de tip interguvernamental, fără a avea organisme supranaţionale.
• Nu are obiective de natură politică.
15
 O incursiune în istoria relativ recentă a relaţiilor intra-nord-americane evidenţiază că NAFTA este, într-un fel,
o urmare firească a credinţei nestrămutate în forţa comerţului şi investiţiilor libere. NAFTA apare ca o abordare
modernă şi o continuitate a drumului deschis în perioada postbelică a doi precursori celebri: Autopact şi FTA.
Experţii au considerat Autopact drept un model pentru un acord sectorial de comerţ liber. Autopact, semnat în
1965 între Canada şi SUA, a eliminat taxele vamale pentru autoturismele fabricate în una din cele două ţări şi
expediate în cealaltă ţară. Aceasta a permis producătorilor de autoturisme din ambele ţări să-şi programeze mai
bine producţia. Graniţa dintre SUA şi Canada a înregistrat în 1995 un flux reciproc de schimburi cu autovehicule
şi componente auto de circa 70 mld. USD. Practic, un sfert din schimburile intra-nord-americane (exclusiv
Mexic) sunt reprezentate în prezent de schimburile de autovehicule şi componente auto.
Uzinele canadiene au avut posibilitatea de a se specializa în câteva modele de autoturisme, cea mai mare
parte a producţiei lor fiind trimisă în SUA în schimbul unor modele care nu se produceau în Canada. În perioada
1965 – 1985 a avut loc o revoluţie în atitudinea oamenilor de afaceri din Canada faţă de comerţul liber cu SUA;
aceasta a fost considerată într-o măsura crescândă drept cea mai bună speranţă pentru a deveni competitiv în
economia mondială. Anul 1985 marchează iniţierea informală a negocierilor Canada – SUA pentru un acord
general de comerţ liber. Acesta intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 1991.
Cunoscut sub denumirea simplă de FTA (Canada-United States Free Trade agreement), Acordul de comerţ
liber între cele două ţări a decis eliminarea totală a taxelor vamale în schimburile reciproce. Eliminarea se putea
face fie imediat, fie pe perioade de 5 sau 10 ani. În 1996, taxele vamale au dispărut în comerţul reciproc cu
maşini şi utilaje, calculatoare, mobilă, hârtie, ţiţei pentru ca în 1998 să fie eliminate şi restul taxelor vamale de la
o serie de produse considerate mai sensibile ca, de exemplu, confecţii, medicamente, produse alimentare.
Acordul a inclus şi alte prevederi privind facilitarea accesului mărfurilor canadiene pe piaţa SUA, ameliorarea
tratamentului investiţiilor străine reciproce, reglementarea schimburilor de energie. Astfel, Canada a primit
asigurarea că industria americană nu va mai folosi inechitabil legile din SUA pentru a se proteja de mărfurile
canadiene care au preţuri mai scăzute. O serie de restricţii asupra investiţiilor americane în Canada au fost
înlăturate, investitorii americani nemaiavând obligaţia procurării de inputuri din Canada sau a efectuării unor
anumite activităţi de cercetare utilizând capacităţile din Canada. În comerţul cu energie, SUA a primit asigurări
că livrările canadiene de ţiţei nu vor fi diminuate şi că preţul acestora nu va fi mărit în perioada de deficit de
energie, în timp ce SUA s-a angajat să nu impună taxe la importul de ţiţei, gaze şi energie electrică importate din
Canada.
Crearea NAFTA a avut mai mulţi predecesori în ceea ce priveşte noţiunea de comerţ liber. Un exemplu în
acest sens îl constituie experienţa mexicană între anii 1942 şi 1945, când economia mexicană a fost adânc
integrată în eforturile de război ale SUA. Cele mai multe comparaţii ale zonei de liber schimb de pe continentul
nord american se fac cu Uniunea Europeană. Observatorii procesului european şi, în special, criticii NAFTA,
notau că experienţa europeană a fost una de lungă durată şi deliberată, oferind fiecărui membru timpul necesar
adoptării unu set de modificări înainte de a trece la următorul. O altă diferenţă importantă între NAFTA şi CEE
este lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului NAFTA. În Europa, fondurile erau destinate a ajuta pe
cei care sufereau de pe urma creării CEE şi pentru a construi infrastructura necesară în ţările membre cel mai
puţin dezvoltate. Dacă în cadrul CEE, în fiecare an după 1986 au fost cheltuite în aceste scopuri peste 5,4
miliarde USD, NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri. O altă diferenţă este cea politică. Piaţa comună Europeană
este un pas intermediar către unitatea politică. De asemenea, CEE cere ca naţiunile să fie nişte democraţii stabile
înainte de a intra în comunitate. NAFTA nu urmăreşte acest lucru, un exemplu în acest sens fiind şi criticile
sistemului politic mexican. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se
realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura
a reprezentat un domeniu sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada.
NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile. Se specifică faptul că mărfurile de import
provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. Fiecare membru NAFTA va
excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord. Canadienii, aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de
Comerţ Liber între Canada şi SUA, vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. În Canada există
sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi acordând mass-mediei canadiene beneficii prin taxe,
acesta va fi acaparat de media din SUA. Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor, cu excepţia
profesioniştilor şi managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de
milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate,
electricitatea, petrochimia de bază şi industria petrolieră. Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de
anumite avantaje. SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană, o piaţă cu peste 80 de milioane de
16
oameni. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe
ale Mexicului şi de o posibilă stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor,
emigrării şi poluării. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA.
Deoarece Mexicul este mult mai mic decât SUA, iar crearea de locuri de muncă şi domeniul sănătăţii este acelaşi
şi în SUA şi în Mexic, efectul creării NAFTA va fi mult mai mare pentru Mexic.

● Organizaţia Mondială a Comerţului - OMC

Organizaţia Mondială a Comerţului a fost creată la 1 ianuarie 1995 pentru a înlocui Acordului general
asupra tarifelor şi comerţului (GATT - General Agreement on Tariffs and Trade) care cuprindea o serie de
tratate comerciale încheiate la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a facilita comerţul liber.
Principiile şi acordurile GATT au fost adoptate de OMC care a fost însărcinată cu administrarea şi extinderea
acestora. Spre deosebire de GATT, OMC are o structură instituţională substanţială.
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este o organizaţie internaţională care supervizează un număr
mare de acorduri care definesc "regulile comerciale" dintre statele membre. OMC este succesoarea „Acordului
general asupra tarifelor şi comerţului“ şi operează în direcţia reducerii şi abolirii barierelor comerţului
internaţional.
Sediul OMC se află în Geneva, Elveţia. În 13 mai 2005, Pascal Lamy a fost ales director general al OMC.
Acesta a preluat funcţia de la predecesorul său, Supachai Panitchpakdi la data de 1 septembrie, 2005. Până la
data de 19 august, 2005 au existat 148 de membri ai organizaţiei. Tuturor membrilor OMC li se recomandă să-şi
ofere reciproc statutul de naţiunea cea mai favorizată, astfel încât (cu mici excepţii) concesiuni comerciale
oferite de un membru OMC unei ţări trebuie să fie oferite tuturor membrilor OMC.
La sfârşitul anilor '90, OMC a devenit o ţintă majoră a protestelor mişcărilor anti-globalizare.

● Fondul Monetar Internaţional - FMI  

1. Fondul Monetar Internaţional - prezentare generală

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o instituţie financiară internaţională care reuneşte 184 de ţări
membre. Înfiinţat în iulie 1945, în urma Conferinţei Naţiunilor Unite de la Bretton Woods (SUA), FMI are ca
principale obiective promovarea cooperării monetare internaţionale, facilitarea expansiunii şi creşterii
echilibrate a comerţului internaţional, promovarea stabilităţii cursurilor de schimb, furnizarea de asistenţă în
scopul creării unui sistem multilateral de plăţi şi punerea la dispoziţie a resurselor sale ţărilor membre care se
confruntă cu dezechilibre ale balanţei de plăţi. În atingerea acestor obiective, FMI îndeplineşte 3 funcţii
principale: supraveghere, asistenţă tehnică şi creditare. De la înfiinţarea sa în decembrie 1945, scopurile
urmărite de FMI au rămas neschimbate, dar operaţiunile sale, care includ supravegherea şi asistenţa financiară
şi tehnică, au evoluat pentru a răspunde cerinţelor economiei mondiale în schimbare.
Resursele Fondului sunt asigurate din contribuţia statelor membre, prin plata unor cote în funcţie de
puterea economică a fiecărei ţări. Fiecare ţară achita cota sa la Fond în proporţie de 25% într-una dintre
valutele acceptate pe plan internaţional (dolarul american, euro, yenul japonez sau lira sterlină) sau în DST, iar
restul de 75% în moneda naţională. Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani. În urma unei majorări cu 45 % a cotei
de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică în prezent la aproximativ 311
miliarde dolari SUA. Puterea de vot a fiecărei ţări este proporţională cu cota subscrisă.
FMI răspunde în faţa guvernelor din ţările membre. Organismele de conducere sunt: Consiliul
Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director. În vârful structurii
organizaţionale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniştrii de
finanţe din fiecare dintre cele 184 de state membre. Toţi guvernatorii se întâlnesc o dată pe an în cadrul
Întâlnirii Anuale a FMI şi a Băncii Mondiale. Consiliul Director este format din 24 de membri şi conduce
activităţile curente. Directorul general al FMI este Dominique Strauss-Kahn.
Articolul I din Acordul FMI stabileşte principalele responsabilităţi ale FMI: promovarea cooperării
monetare internaţionale; facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional; promovarea
stabilităţii cursurilor de schimb; furnizarea de asistenţă în scopul creării unui sistem multilateral de plăţi;
punerea la dispoziţie a resurselor sale ţărilor membre care se confruntă cu dezechilibre ale balanţei de plăţi.
2. Relaţiile României cu FMI
România a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972.
17
 România face parte din constituenta condusă de Olanda.
Fondul a avut un reprezentant rezident la Bucureşti începând cu anul 1991.
Participarea României la FMI se ridică la 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. Puterea de vot
a României este de 10.552 voturi reprezentând 0,49% din total.
Asistenţa financiară
Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în nouă ocazii ca suport financiar al programelor
economice ale Guvernului (şase acorduri încheiate după 1990 în valoare totală de 2015.5 milioane DST,
din care au fost trase numai 1234,45 milioane DST).
La 7 iulie 2004 Consiliul Director al FMI a aprobat Acordul Stand-by pentru România (Precautionary
Stand-by Agreement), cu o durată de doi ani, în valoare de 250 milioane DST (aprox. 367 milioane
dolari SUA). Acordul stand-by anterior dintre România şi FMI, în valoare de 300 milioane DST (aproximativ
440 milioane USD) a expirat la data de 15 octombrie 2003.
Discuţiile cu delegaţia FMI, prezentă la Bucureşti în perioada 20 – 31 octombrie 2005, nu au dus la
adoptarea unei poziţii comune pentru definitivarea celei de a doua şi a treia evaluări în cadrul Acordului,
reprezentanţii FMI apreciind că Acordul este deraiat (off-track). Principala diferenţă de poziţie a apărut cu
privire la recomandarea instituţiei financiare pentru bugetul pe 2006 - excedent de 0,2% din PIB pentru a
contracara adâncirea deficitului de cont curent, datorată sectorului privat - care nu a fost acceptată de partea
română, Guvernul considerând că ar frâna dezvoltarea economică. Recunoscând presiunea asupra deficitului
de cont curent şi inflaţiei, partea română a insistat asupra menţinerii unui deficit de 0,5% din PIB, dat fiind
faptul că este nevoie de un efort bugetar semnificativ pentru a termina pregătirile pentru aderare la UE. În
acelaşi timp, Guvernul şi-a reafirmat angajamentul de a menţine politici economice prudente şi de a
accelera reformele necesare integrării.
După expirarea Acordului, în iulie 2006, fără a fi apărut necesitatea efectuării de trageri, colaborarea
României cu FMI în domeniul macroeconomic continuă sub forma consultărilor anuale.
Consultări anuale
In România, FMI conduce procesul de supraveghere în mod regulat prin Consultările din cadrul Articolului
IV din statut.
O misiune a FMI evaluează, la sfârşitul lunii ianuarie 2009, în cadrul unei vizite regulate, programată în
mod curent între consultările anuale, situaţia economică şi a discută politicile cu noul Guvern.
La data de 25 iunie 2008, Comitetul Executiv al FMI a finalizat consultările în cadrul Articolului IV cu
România. În urma acestora au fost exprimate aprecieri pentru performanţele economice ale ţării noastre, fiind
lansat însă un avertisment asupra riscurilor decurgând din dezechilibrele induse de sectorul privat şi
vulnerabilităţile externe. Recomandările specialiştilor FMI vizează o politică fiscală mai puţin stimulativă, o
politică monetară prudentă şi relansarea reformelor structurale pentru asigurarea sustenabilităţii creşterii
economice.
În data de 4 mai 2009, Consiliul Director al FMI aproba un nou Acord stand-by pe 24 de luni, in valoare
de 11.44 milarde DST (12.95 miliarde EUR), ca parte a unui pachet financiar international care inlcude alte 5
miliarde EUR prin facilitatea Uniunii Europene de sprijinire a balantei de plati, 1 miliard EUR prin
programele DPL ale Bancii Mondiale si 1 miliard de la alte institutii internationale.
Totalul creditelor nerambursate la sfarsitul lunii octombrie 2009 se ridica la 6088 milioane DST, respectiv
690.95% din cota.
"Pentru România, dobânda va fi în jur de 3,5% pe an, în acord cu actualele condiţii de piaţă", a spus
Franks. Împrumutul acordat de FMI va fi obţinut în tranşe până la sfârşitul anului 2010, iar rambursarea se va
face treptat până în 2015. In data de 25 martie 2011, cu ocazia celei de-a saptea evaluari in cadrul Acordului
stand-by 2009-2011, autoritatile romane au adus la cunostinta Board-ului ca ultima transa, cea de-a opta, in
valoare de 874 mln DST nu va fi efectiv trasa. Cu aceeasi ocazie Board-ul a aprobat solicitarea privind un nou
Acord Stand-by, pe o perioada de 24 de luni, in valoare de DST 3090.6 mln, respectiv 300 procente din cota.
Autoritatile si-au exprimat intentia de a nu efectua trageri din acest nou acord.
Totalul creditelor nerambursate la sfarsitul lunii februarie 2011 se ridica la 10569 milioane DST, respectiv
1025.52% din cota.

Tipul Data Aprobarii Data Expirarii Suma Suma Trasa

Acordului sau Rezilierii Aprobata (milioane SDR)
(milioane SDR)
18
 Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0
Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1
Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5
Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1
Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7
Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3
Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6
Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75
Stand-by 10/31/01 10/15/03 300.0 300.0
Stand-by 07/07/04 07/07/06 250.0 0 (nefinalizat)*
preventiv
Stand-by 05/04/2009 03/15/2011 11443.0 10569**
Stand-by
 03/31/2011  03/31/2013  3090.6  0
preventiv

Suma trasa este zero deoarece acesta a fost un Acord Stand-by preventiv (precautionary). Programul nu a
fost finalizat, numai prima evaluare fiind incheiata.
● Asistenţa tehnică
Tranziţia în România a fost susţinută prin asistenţa tehnică substanţială din partea agenţiilor multilaterale şi
a donatorilor bilaterali. Fondul a oferit sprijin în mai multe domenii, în peste 40 de misiuni de asistenţă tehnică
din 1990 până acum. Asistenţa din partea experţilor Fondului s-a axat pe un număr de domenii cheie, printre
care: reformele fiscale, modernizarea băncii centrale şi a sistemului bancar, crearea unei structuri legale
orientată către piaţă, cursuri de instruire şi îmbunătăţirea colectării şi raportării datelor statistice.
Implementarea unei reforme cuprinzătoare a administraţiei fiscale în conformitate cu recomandările mai
multor misiuni de asistenţă tehnică de la Departamentul de Afaceri Fiscale ale Fondului a demarat în ianuarie
2003. Pe 6 noiembrie 2002 a fost finalizat un raport (raportul de ţară FMI nr. 02/254). În continuare, în 2003 a
fost finalizat un FSAP, în timp ce asistenţa tehnică din partea Departamentului Sisteme Monetare şi Financiare
al Fondului privind ţintirea inflaţiei continuă. Recent, autorităţile române s-au angajat să actualizeze FSAP
până la sfârşitul anului 2008.
● Aranjamente de curs de schimb 
Din luna august 1994, funcţionează o piaţă interbancară descentralizată utilizând tranzacţii directe. Cursul
de referinţă oficial publicat de BNR este o medie a cursurilor raportate pentru tranzacţiile interbancare şi cu
clienţii. România a acceptat obligaţiile prevăzute în Articolul VIII ale Statutului FMI referitor la
convertibilitatea de cont curent la 25 martie 1998.

 
● Grupul Băncii Mondiale
Grupul Băncii Mondiale este o instituţie formată din alte cinci instituţii financiare internaţionale, şi anume:
1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - IBRD (International Bank for Reconstruction
and Development)
2. Corporaţia Financiară Internaţională - IFC (International Finance Corporation)
3. Asociaţia Internaţională de Dezvoltare - IDA (International Development Association)
4. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor - MIGA (Multilateral Investment Guarantee
Agency) 
5. Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investiţiilor - ICSID
(International Center for Settlement of Investments Disputes). 
Fiecare instituţie are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru
populaţia din statele în curs de dezvoltare. Termenul generic de Banca Mondială se referă în principal la
IBRD şi IDA, iar proiectele principale de finanţare se derulează prin IBRD.
BM a fost înfiinţată la 1 iulie 1944 în urma conferinţei de la Bretton Woods (SUA), odată cu Fondul
Monetar Internaţional. BM reuneşte 185 ţări membre, responsabile de modul în care este finanţată instituţia şi
de alocare a fondurilor. Sediul BM este la Washington D.C., iar preşedintele instituţiei este Robert Zoellick
19
(SUA).
Banca Mondială este una dintre principalele surse de asistenţă în domeniul dezvoltării pentru ţările lumii.
Misiunea sa este eradicarea sărăciei şi îmbunătăţirea standardului de viaţă al populaţiei din ţările în
dezvoltare. Este o bancă de dezvoltare care acordă împrumuturi cu dobândă redusă, credite fără dobândă şi
grant-uri (credite nerambursabile) ţărilor în curs de dezvoltare. De asemenea, BM este una din cele mai mari
organisme internaţionale de finanţare a programelor în domeniile sănătăţii, învăţământului, luptei împotriva
HIV/SIDA, protecţia mediului şi a programelor de reducere a datoriei ţărilor sărace.
1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (IBRD) 
Înfiinţată în 1945; 185 ţări membre
Obiectivul BIRD este reducerea sărăciei în ţările în curs de dezvoltare, solvabile şi cu venituri medii,
promovând dezvoltarea durabilă, prin împrumuturi, garanţii şi servicii de analiză şi consultanţă. Împrumuturile
se acordă guvernelor sau instituţiilor publice din ţările în curs de dezvoltare, cu garanţii guvernamentale. IBRD
obţine fondurile în special de pe pieţele financiare internaţionale. Cu o cotă de solvabilitate maximă (AAA),
IBRD emite obligaţiuni şi transmite clienţilor săi beneficiul dobânzilor mici. Proiectele sunt evaluate de Bancă
prin prisma capacităţii ţării beneficiare de a-şi plăti datoriile.
Tipurile de programe susţinute de IBRD se împart în 2 categorii:
Programe pentru proiecte de infrastructură economică şi socială - destinate modernizării şi dezvoltării
unor sectoare cum ar fi: sectorul energetic, transporturi, agricultură şi dezvoltare rurală, educaţie, controlul
natalităţii, sănătate, alimentaţie. Pentru cointeresarea aplicării eficiente a programelor BIRD fixează condiţia
participării statului beneficiar cu o anumită cotă (între 10-30%)
Programe de ajustare sectorială, ca element de susţinere a reformei economice, promovate prin
programele de macrostabilizare ale FMI, fiind destinate acoperirii deficitului extern - împrumuturi pentru
ajustarea sectorului privat (Private Sector Adjustment Loan - PSAL) şi pentru ajustarea sectorului public
(Programmatic Adjustment Loan - PAL)
2. Corporaţia Financiară Internaţională (IFC)  
Înfiinţată în 1956  ; 179 ţări membre
IFC completează activitatea IBRD (care se desfăşoară în special la nivel guvernamental), oferind
împrumuturi sectorului privat. Aşadar, IFC lucrează cu întreprinderi private viabile din ţările în curs de
dezvoltare şi oferă împrumuturi pe termen lung, garanţii şi servicii de gestionare a riscului, consultanţă pentru
clienţii săi. IFC investeşte în proiecte din regiuni şi sectoare deservite insuficient de investiţiile private şi
găseşte modalităţi noi de a dezvolta oportunităţi promiţătoare pe pieţele considerate prea riscante de către
investitorii comerciali în absenţa IFC. IFC este cea mai importantă sursă de împrumuturi şi investiţii pentru
proiecte private în ţările în curs de dezvoltare, portofoliul său de angajamente depăşind 25 miliarde USD.
Cifra cumulată a împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la aproximativ 25 de miliarde USD.
3. Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (IDA)
Înfiinţată în 1960  ; 166 ţări membre
Misiunea IDA este de a acorda împrumuturi ţărilor celor mai sărace ţări ale lumii (PIB/loc.<1.000 USD) în
condiţii favorabile : pe termen foarte lung, de până la 40 ani, fără dobândă, cu o perioadă de graţie de până la
10 ani. IDA contribuie la oferirea accesului la servicii de bază mai bune (cum ar fi învăţământul, îngrijirea
medicală, aprovizionarea cu apă) şi susţine reforme şi investiţii destinate creşterii productivităţii şi creării de
locuri de muncă. Această asistenţă este vitală pentru ţări care au o capacitate minimă sau inexistentă de a
împrumuta în condiţiile pieţei. 
Provenienţa fondurilor IDA o reprezintă donaţiile din partea ţărilor industrializate. 40 de ţări bogate oferă
fonduri pentru această finanţare făcând contribuţii o dată la patru ani. Fondul a fost realimentat în 2002, cu
aproape 9 miliarde dolari de la donatori şi încă 6,6 miliarde din resursele Băncii. La acea dată, donatorii au fost
de acord să mărească folosirea de subvenţii IDA - până la circa 21 la sută din resurse - pentru a contribui la
abordarea dificultăţilor speciale, cum ar fi combaterea HIV/SIDA cu care se confruntă ţările cele mai sărace şi
mai vulnerabile. Contribuţiile la IDA permit BM să furnizeze 6–7 miliarde USD pe an sub formă de credite,
fără dobândă, celor mai sărace 78 de ţări din lume, unde trăiesc aproximativ 2,4 miliarde de oameni.
Cifra cumulată a împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la aproximativ 181 de miliarde USD.

4. Agenţia de Garantare Multilaterala a Investiţiilor (MIGA)  

Înfiinţată în 1988  ; 171 ţări membre
Obiectivul MIGA este garantarea împrumuturilor pe piaţa privată de capital destinate unor proiecte ale
20
sectorului privat, contribuind astfel la încurajarea investiţiilor străine şi dezvoltarea mediului de afaceri în
ţările în curs de dezvoltare. MIGA contribuie la încurajarea investiţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare,
prin acordarea de garanţii firmelor care investesc în aceste state, împotriva unor riscuri (naţionalizare, restricţii
valutare etc.). MIGA oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările în promovarea oportunităţilor de investiţii.
Agenţia oferă, de asemenea, la cerere, mediere în conflictele din domeniul investiţiilor.
Cifra cumulată a garanţiilor emise se ridică la aproximativ 17 miliarde USD.
5. Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul Investiţiilor (ICSID)
Înfiinţat în 1966  ; 144 ţări membre
ICSID contribuie la încurajarea investiţiilor străine oferind conciliere şi arbitraj pentru diferende din
domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere între state şi investitorii străini. ICSID
întreprinde şi activităţi de cercetare şi publicare în domeniul legii arbitrajului şi al legii investiţiilor străine.
Relaţiile României cu Grupul Băncii Mondiale
România este membră a IBRD (din 1972), IFC (din 1990), MIGA (din 1992), ICSID (din 1975). Activitatea
Grupului Băncii Mondiale în Romania a început în anul 1991 şi cuprinde atât programe şi proiecte publice,
finanţate de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin împrumuturi acordate direct
statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat, prin sprijinul acordat
de către Corporaţia Financiară Internaţională şi Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor.
În cadrul Băncii Mondiale, relaţiile cu ţara noastră sunt coordonate de către doamna Orsalia
Kalantzopoulos (Grecia) care, începând cu 1 ianuarie 2008, a preluat funcţia de director al Grupului de ţări
recent înfiinţat care include Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Slovacă,
Slovenia, Bulgaria, România şi Croaţia, reunite în cadrul Departamentului pentru Europa Centrală şi Tările
Baltice.
Instituţia este reprezentată în România prin intermediul Biroului Băncii Mondiale în România (director de ţară
– domnul Benoît Blarel) şi Biroului Corporaţiei Financiare Internaţionale (director de ţară – doamna Ana-
Maria Mihăescu).
Începând cu 1991, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (IBRD) a aprobat 55 de
operaţiuni finanţate în România, cu un total al angajamentelor de aproximativ 5,24 miliarde USD. IBRD a
sprijinit reformele structurale şi privatizarea în România prin programele PSAL (Împrumut de ajustare
structurala a sectorului privat – privatizarea şi restructurarea băncilor de stat, întreprinderilor de stat şi
utilităţilor, atenuarea impactului social al restructurărilor, dezvoltarea sectorului privat) şi PAL (Împrumut
pentru ajustarea sectorului public – reforma în justiţie, reforma sănătăţii, reforma administraţiei publice,
îmbunătăţirea mecanismelor de elaborare a politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli
publice ).
În plus, programele de dezvoltare rurală şi  de reducere a sărăciei vizează îmbunătăţirea infrastructurii
rurale, inclusiv sistemele de irigaţii, serviciile sociale şi sistemul de finanţare rurală, printr-un proces
participativ. De asemenea, operaţiile băncii vizează îmbunătăţirea productivităţii agricole şi forestiere.
România a fost inclusă în grupul pilot al ţărilor participante la initiaţiva Băncii Mondiale denumită Cadrul
general de dezvoltare (Comprehensive Development Framework - CDF), prin proiectul pilot pentru Valea
Jiului, ca reacţie la slaba activitate economică şi sărăcia accentuată din regiune. Alături de Guvern, autorităţile
locale, sectorul privat şi societatea civilă din regiune, Banca a întreprins servicii de asistenţă analitică şi
consiliere,  pentru a sprijini comunitatea locală în dezvoltarea unei strategii pe termen lung prin identificarea
cauzelor sărăciei şi a surselor de competitivitate.
În anul 2008, portofoliul Băncii în România cuprindea 22 de operaţiuni active în valoare de peste 1,8
miliarde de dolari (în 2007 au fost aprobate proiecte în valoare de 349 mil USD, iar în 2008 de 138 mil USD).
Principalele programe de investiţii în curs cu finanţare IBRD sunt: Reabilitarea şi modernizarea
infrastructurii transporturilor; Sprijinirea serviciilor municipale; Reforma sistemului judiciar în România,;
Reforma în sectorul sănătăţii; Incluziune socială; Economia bazată pe cunoaştere; Modernizarea sistemelor
de cunoaştere şi informare în agricultură (MAKIS); Închiderea minelor ineficiente şi refacerea mediului ;
Programul regional “Comunitatea Energetică a Europei de Sud-Est” (în valoare totală de 1 miliard de USD,
incluzând diferite proiecte în derulare în România). Alte proiecte sunt în diferite stadii premergătoare
aprobării, în special în domeniile agriculturii şi mediului. În septembrie 2006, Banca a lansat, în premieră, la
Bursa de Valori Bucureşti, obligaţiuni în monedă naţională, în valoare de 525 milioane RON.
Corporaţia Financiară Internaţională a aprobat o serie de investiţii în sectorul comunicaţiilor,
infrastructură, industrie sau în sectorul sănătăţii, sprijinind în acelaşi timp dezvoltarea întreprinderilor mici şi
21
mijlocii, precum şi a sectorului bancar din România. Activitatea IFC pentru proiecte private, fără garanţie de
stat, reprezintă 60% din totalul creditelor preluate de România de la BM. Cea mai importantă investiţie a IFC
în sectorul bancar din România constă în acordarea unui împrumut în valoare de 75 milioane USD Băncii
Comerciale Române şi participarea la prima fază a privatizării BCR, prin achizitionarea un pachet de 25% din
acţiuni, împreună cu BERD.
În perioada 2001-2008, Agenţia de Garantare Multilaterala a Investiţiilor a garantat în România investiţii
private de peste 100 milioane USD.
Analiza şi consultanţa sunt activităţi esenţiale în cadrul contribuţiei Băncii Mondiale la eforturile de
dezvoltare a României. Resursele pe care Banca Mondială le are în domeniul dezvoltării, cercetării şi al
asistenţei tehnice contribuie la identificarea domeniilor prioritare şi la abordarea dificultăţilor din procesul de
dezvoltare. 
III. Perspective
La 13 iunie 2006, Consiliul Directorilor Executivi al Băncii Mondiale a discutat Parteneriatul Strategic al
Băncii Mondiale pentru România pe perioada 2006-2009. Strategia, elaborată în strânsă colaborare
cu Guvernul României, reprezintă un ghid al asistenţei acordată ţării de către Banca Mondială. Strategia de
Asistenţă pentru România pentru perioada 2006 – 2009 prevede, în premieră, un „parteneriat strategic de ţară”
între Bancă şi Guvernul României, stabilind sprijinul acordat de către Banca Mondială României pentru ca
aceasta să îşi atingă obiectivele privind creşterea economica susţinută şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în
contextul integrării şi armonizării cu Uniunea Europeană. Noua strategie preconizează un program de
împrumuturi în valoare de 450-550 milioane USD pe an, împreună cu activităţi analitice şi servicii de
consultanţă semnificative. 
Odată cu aderarea la UE, România a devenit un stat donator în contextul asistenţei pentru dezvoltare, iar în
contextul colaborării cu BM ţara noastră a participat cu suma de 0,6 milioane EUR în cadrul a două fonduri
administrate de către IBRD şi având ca scop combaterea HIV, a tuberculozei şi a malariei, precum şi accesul la
educaţie în statele puţin dezvoltate. De asemenea, se estimează o creştere a sumelor destinate proiectelor de
asistenţă pentru dezvoltare în următorii ani.
Urmare a dezvoltării economice se preconizează că, în viitorul apropiat (după 2010), România va trece la o
nouă etapă a colaborării sale cu BM (procedura de graduation / graduare ), moment din care ţara noastră nu va
mai putea implementa proiecte ale instituţiei pe teritoriul său, urmând să rămână continuare membru în calitate
de stat donator. Ulterior graduării, România va rămâne membru cu drepturi depline în cadrul Grupului Băncii
Mondiale, dar va dobândi un nou statut în cadrul comunităţii financiare internaţionale, compatibil cu statutul
de membru UE şi de donator în cadrul politicii internaţionale de cooperare pentru dezvoltare. Banca va
continua să ofere asistenţă tehnica şi analize macroeconomice contra cost , acces la cursurile oferite de bancă
şi posibilitatea prelungirii eligibilităţii pentru operaţiunile IFC.
Notă: Scrisoarea privind solicitarea de graduare a României a fost transmisă la IBRD în data de 5
septembrie 2007. Principalul criteriu de graduare (absolvire) este obţinerea unui venit naţional brut/locuitor
de minim 5055 USD.

 
● Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BERD
� BERD – prezentare generală
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în 1991, după prăbuşirea
comunismului în Europa, în scopul consolidării economiilor de piaţă şi a democraţiilor în 27 de ţări din
Europa Centrală până în Asia Centrală. Banca este deţinută de 60 de ţări şi două instituţii interguvernamentale
(Comunitatea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii). Scopul instituţiei este de a asista statele din Europa
Centrală şi Asia Centrală în dezvoltarea economiei de piaţă. De asemenea, mandatul atribuit BERD la
înfiinţare stipulează faptul că instituţia va colabora doar cu statele care adoptă principii de guvernare
democratice.
Ţările de operare ale BERD sunt: Albania, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi Herţgovina, Bulgaria,
Croaţia, Republica Cehă, Estonia, Georgia, Kazakhstan, Republica Kyrgză, Letonia, Lituania, Macedonia,
Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Tajikistan, Turkmenistan,
Ucraina, Ungaria, Uzbekistan.
Capital: BERD are un capital subscris de 20 mld. euro, cele mai semnificative contribuţii aparţinând SUA –

22
2 mld. euro, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie – câte 1.7 mld. euro, Federaţia Rusă – 800 mil.
euro, Comunitatea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii - 600 mil. euro, etc. Soliditatea financiară a
Băncii este demonstrată şi de calificativul acordat de principalele agenţii internaţionale de rating: AAA de la
Standard & Poor’s şi Aaa de la Moody's. 
BERD este cel mai mare investitor instituţional în regiune şi mobilizează investiţii străine directe
semnificative, pe lângă propriile finanţări. În 2006, BERD şi-a asumat angajamente financiare în ţările central
şi est-europene totalizând 550 milioane EUR, în descreştere faţă de 700 milioane EUR în anul 2005 şi 1.600
milioane în 2004.
Deşi acţionarii BERD sunt din sectorul public, Banca investeşte în principal în întreprinderi private (minim
60% din valoarea operaţiunilor dintr-un anumit stat), de obicei împreună cu parteneri comerciali. BERD are
atributele unei bănci care facilitează restructurarea, inclusiv financiară, premergătoare privatizării unor mari
unităţi din ţările în tranziţie. Pentru împrumuturile adresate sectorului de stat utilizează garanţii
guvernamentale, iar dobânda este la nivelul pieţei. 30% din resursele BERD sunt adresate dezvoltării
sectorului financiar şi a celui nebancar, precum şi îmbunătăţirii serviciilor municipale.
Forul cel mai înalt de decizie în cadrul Băncii este Consiliului Guvernatorilor în cadrul căruia fiecare ţară
membră are desemnat un guvernator, care este de obicei Ministrul de Finanţe. Consiliul Guvernatorilor delegă
majoritatea puterilor Consiliului Director, care este responsabil de direcţia strategică a BERD. Preşedintele
este ales de Consiliul Guvernatorilor şi este reprezentantul legal al BERD. În prezent, preşedintele BERD este
Thomas Mirrow (cetăţean german), instalat oficial în funcţie pe 3 iulie 2008.
În 18-19 mai 2008 a avut loc, la Kiev, reuniunea anuala a Guvernatorilor BERD, ocazie cu care a fost decisă
modalitatea de alocare a profitului net obţinut in 2007 (1,08 mld euro) prin repartizarea a 830 milioane euro în
contul de rezervă strategică (disponibili pentru operaţiuni viitoare), iar restul (250 milioane euro) pentru alte
operaţiuni (asistenţă tehnică, securitate nucleară, etc.). Discuţia privind viitorul instituţiei a rămas încă
deschisă.
Ca răspuns la criza financiară globală, BERD îşi propune să investească până la 7 miliarde de euro în 2009,
în statele de operaţiuni, o sumă cu 20% mai mare faţă de anul 2008.
� Relaţia România – BERD
România este membră a BERD din 1991. Guvernatorul României la BERD este ministrul finanţelor
publice, iar guvernator supleant la BERD este guvernatorul BNR. România face parte din Constituenta
condusă de Ucraina, din care mai fac parte şi Republica Moldova, Georgia şi Armenia.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a investit, în 2007, 350 de milioane de euro în proiecte
derulate în România, cu 50% mai mult decât în 2006.
BERD reprezintă un catalizator major pentru investiţii în România, cu un portofoliu cumulat la sfârşitul
anului 2007 în valoare de peste 3,5 miliarde euro (248 de proiecte semnate cu România începând cu 1991).
70% din totalul investiţiilor au fost angajate în sectorul privat. Pe lângă propria sa investiţie, BERD a ajutat la
mobilizarea altor 6,4 miliarde euro, reprezentând co-investiţii în perioada 1991- 2008.
Prin aceste investiţii şi implicarea directă a reprezentanţilor Băncii în Consiliile de Administraţie ale unui
număr mare de companii în care a investit, BERD a reuşit să îmbunătăţească practicile de conducere
corporativă şi să extindă dialogul politic. Portofoliul Băncii s-a extins rapid în arii precum privatizarea la scară
largă cu investitori strategici, investiţii de tip greenfield în sectorul privat, dezvoltarea sectorului financiar şi a
infrastructurii în domeniile energetic, transporturi, comunicaţii şi a infrastructurii municipale. Banca susţine
activ dezvoltarea sectorului financiar non-bancar prin promovarea investiţiilor în societăţi de leasing şi
asigurare, precum şi în fonduri de capital, pensii şi ipoteci.
Strategia de ţară pentru România aferentă perioadei 2008-2009, document aflat în derulare începând cu
luna aprilie 2008, are în vedere investiţii în concordanţă cu priorităţile şi nevoile de perspectivă ale economiei
româneşti. Astfel, se preconizează alocarea a aproximativ 40% din fonduri pentru investiţiile în sectorul privat
autohton, a 35% pentru sectorul financiar, urmând ca restul să fie direcţionate către sectorul energetic.
Strategia propusă se axează pe următoarele direcţii prioritare:
Sectorul privat – susţinerea întreprinderilor private autohtone, cu accent pe întărirea competitivităţii şi pe
sprijinirea accesului acestora pe pieţe externe, mai ales cele din regiune;
Sectorul energetic – continuarea investiţiilor în companii publice şi private al căror obiect de activitate este
producerea, transportul şi distribuţia de energie, cu un accentul pe reabilitarea centralelor electrice. De
asemenea, activitatea băncii va urmări implementarea reformelor instituţionale şi ale reglementărilor în
domeniu;
23
 Infrastructură – dezvoltarea infrastructurii naţionale (cu accent deosebit pe infrastructura de transport) în
vederea asigurării creşterii cooperării regionale şi a comerţului pentru a putea beneficia la maxim de avantajele
pieţei unice europene. De asemenea, banca va continua implicarea în proiectele de infrastructură municipală
pentru asigurarea cofinanţării alături de fondurile structurale disponibile din partea UE.
Pentru realizarea acestor obiective, BERD va contribui şi la întărirea capacităţii administrative a autorităţilor
locale şi a administraţiei publice de a absorbi atât fondurile de preaderare cât şi pe cele ulterioare aderării.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, finanţarea BERD urmează, treptat, să scadă, având în
vedere accesul la fondurile comunitare. România nu mai este un stat dependent de BERD din punct de vedere
al asistenţei financiare, ci, ca toate tarile proaspăt intrate în UE, are o relaţie de parteneriat strategic cu
instituţia, în perspectiva momentului în care ţara noastră nu va mai implementa proiecte cu asistenţă BERD pe
teritoriul său, continuând să fie însă donator şi acţionar al instituţiei, moment ulterior anului 2010. La
momentul actual operaţiunile BERD se desfăşoară numai în sectorul privat.

● Banca Reglementelor Internaţionale (BRI)

Banca Reglementelor Internaţionale (BIS - Bank for International Settlements) a fost fondată în anul 1930 în
urma Conferinţei de la Haga şi a avut ca obiectiv iniţial gestionarea reparaţiilor plătite de Germania către puterile
ieşite învingătoare în primul război mondial; membrii BRI sunt băncile centrale ale ţărilor membre, de aceea ea
mai este numită şi „bancă a băncilor centrale"; sunt membre majoritatea ţărilor europene, însă inclusiv SUA,
Canada, Brazilia şi BCE ; în prezent, este considerată a fi cea mai veche organizaţie internaţională şi una dintre
cele mai eficiente în strategiile salem.
Obiectivul iniţial al BRI, de reglementare a despăgubirilor de război, a trecut treptat pe plan secundar, BRI
devenind o „bancă laborator" de pregătire/cooperare monetară internaţională; activitatea ei a fost orientată tot
mai mult în direcţia facilitării cooperării între băncile centrale.
În perioada imediat postbelică, BRI a jucat rolul de oficiu de clearing pentru Uniunea Europeană de Plăţi,
constituind prima încercare de cooperare monetară organizată a ţărilor vest-europene. Actualmente, BRI asigură
asistenţă băncilor centrale membre şi acţionează pe piaţa monetară din însărcinarea/interesul acestora; începând
cu anul 1960, ea primeşte depozite monetare ale băncilor centrale, plasează aceste disponibilităţi pe piaţă
(funcţionează ca un creditor de ultimă instanţă pentru băncile centrale). În plus, BRI a devenit locul de întâlnire/
cooperare pentru guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre ale Comunităţii Economice
Europene/Uniunii Europene.
Banca a mai exercitat şi funcţia de agent de execuţie/mandatar pentru mai multe acorduri financiare
internaţionale, furnizând asistenţă tehnică băncilor centrale; BRI se dovedeşte a fi un important centru de
cercetare în domeniul pieţelor financiare şi politicilor monetare, prin editarea cunoscutelor sale rapoarte anuale.
BRI funcţionează ca societate pe acţiuni, ea fiind condusă de Consiliul de Administraţie şi de Adunarea
Generală a Acţionarilor. Consiliul de Administraţie este format din guvernatorii băncilor centrale ale celor cinci
ţări fondatoare (Belgia, Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie), la care s-au adăugat ulterior şi Statele Unite
ale Americii. Aceşti şase guvernatori desemnează fiecare un al doilea administrator, de aceeaşi naţionalitate, şi
cooptează alţi 5 guvernatori ai unor bănci centrale importante, cum ar fi cele din Canada, Japonia, Olanda,
Suedia şi Elveţia. Adunarea Generală a Acţionarilor reuneşte în fiecare an reprezentanţii băncilor centrale
membre (55 state/bănci), precum şi un număr mare de invitaţi; numărul de voturi este stabilit în funcţie de cota
parte de capital subscris de fiecare ţară membră. România este membră a BRI de la înfiinţarea acesteia şi dispune
în prezent de un număr de 8 voturi.
Este de menţionat că BRI a jucat un rol esenţial în strategia UE de adoptare a unui sistem fluctuant de rate
după căderea Sistemului Bretton Woods în 1970; ulterior, ea a sprijinit în mod direct introducerea Sistemului
Monetar European şi crearea Băncii Centrale Europene de la Frankfiirt; BRI este extrem de cunoscută pentru
aşa-numitele standarde Basel I, Basel II, in încercarea de a implementa la nivel global instrumente transparente
de măsurare a riscurilor financiare asumate de diverse categorii de investitori; în 1999 a fost creat Institutul de
Stabilitate Financiară sub egida BRI.

● Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză şi OTAN în franceză) este o
alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie
1949. Actualmente cuprinde 28 state din Europa şi America de Nord.

24
 Alianţa s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei independenţe
prin solidaritate politică şi printr-o forţă militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi
necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre.
Iniţial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Portugalia, Olanda si SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si Turcia, iar la 6 mai
1955, RFG a devenit membra NATO.
Grecia şi Turcia s-au alăturat alianţei în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar
unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă
la 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia,
Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria). La 1
aprilie 2009 au aderat la NATO Albania şi Croaţia.
Franţa s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 2009. Islanda, singura ţară membră NATO
care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.
● Aderarea României în NATO
România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care
răspunde invitaţiei lansate de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat cooperării
euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în NATO.
În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de acţiune în vederea admiterii de noi membri (Membership Action
Plan - MAP). În cadrul acestui mecanism, România şi-a elaborat propriul Plan naţional anual de pregătire pentru
aderare (PNA), care stabileste obiective, măsuri şi termene de realizare în vederea orientării, susţinerii şi
evaluării eforturilor făcute în pregătirea pentru aderarea la Alianţă.
La Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de
statele candidate, şefii de state şi de guverne ai tărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături de
alte şase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, să înceapă convorbirile de aderare la
Alianta Nord-Atlantică.
Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de aderare la NATO pentru România şi
celelalte şase state invitate să adere, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Bruxelles la 26 martie 2003. După
semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat
în activitătile Aliantei, prin participarea, ca observatori, la lucrările majorităţii structurilor aliate.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.
� Summit-ul NATO de la Bucureşti (2-4 aprilie 2008)
Summit-ul NATO de la Bucureşti s-a desfăşurat în perioada 2-4 aprilie 2008 şi a a reprezentat cel mai
mare eveniment de politică externă organizat de România, dar şi Summit-ul de cele mai mari dimensiuni din
istoria NATO.
La Summit au participat 26 de state membre, 23 de state partenere, înalţi reprezentanţi ai organizaţiilor
internaţionale şi ai statelor contributoare la operaţiunile NATO în Afganistan, la nivel de preşedinte (23 de state),
prim -ministru (22 de state), ministru al afacerilor externe (7 state), ministru al apărării (Kazahstan) şi director
politic (Irlanda).
Summit-ul a fost un eveniment unic nu doar pentru România ci şi pentru NATO. A fost cel mai mare Summit
al Alianţei, atât ca număr de participanţi (peste 6500), cât şi ca formate. Pentru prima dată în istoria Alianţei, pe
lângă reuniunile consacrate (Consilul Nord-Atlantic, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Comisia NATO-
Ucraina şi Consiliul NATO-Rusia) s-a desfăşurat o reuniune în format extins a statelor şi organizaţiilor
participante la operaţiunea Alianţei în Afganistan, la care au fost prezenţi Secretarul General al ONU,
Preşedintele Comisiei Europene, Secretarul General al Consilului UE, directorul Băncii Mondiale, alături de
preşedintele afgan Hamid Karzai şi înalţi oficiali din statele de contact (Australia, Japonia, Noua Zeelandă,
Iordania).

● SCO
SCO (Shanghai Cooperation Organisation) este o organizaţie interguvernamentala de securitate mutuală
fondată in 2001 de liderii Chinei, Rusiei, Kazakhstanului, Kyrgystanului, Tajikistanului şi Uzbekistanului.
Exceptand Uzbekistanul, celelate tari erau membre al organizatiei “Shanghai Five”.
Organizaţia “Shanghai Five” a fost fondata pe 26 aprilie 1996 cu semnarea tratatului “Treaty on Deepening
Military Trust in Border Regions” în Shanghai de şefii de stat din Kazakhstan, Kyrgystan, Tajikistan, Rusia şi

25
China. Pe 24 aprilie 1997 aceleaşi ţări au semnat au semnat un nou tratat în cadrul reuniunii de la Moscova:
“Treaty on Reduction of Military Forces in Border Regions”.
În anii urmatori s-au semnat mai multe tratate la Almaty (Kazakhstan) în 1998, Bishkek (Kyrgyzstan) in
1999, Dushanbe (Tajikistan) in 2000. In 2001 summitul anual a avut loc la Shanghai, unde Uzbekistnaul a fost
acceptat in “Shanghai Five”. Pe 15 iunie 2001 toate cele cinci state au semnat Declaraţia Organizaţiei de
Cooperare a Shanghaiului.
În iulie 2001, China şi Rusia au semnat tratatul numit “Treaty of Good-Neighborliness and Friendly
Cooperation”, iar în 2002 statele membre au semnat Carta SCO.

● Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Este o mişcare umanitară internaţională a cărei misiune este de a proteja viaţa şi sănătatea oamenilor, de a
asigura respectul faţă de fiinţa umană, de a preveni şi alina suferinţa oamenilor, fără vreo discriminare de
naţionalitate, rasă, religie, clase sociale sau opinii politice. Structura:
✍ Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) este o instituţie umanitară privată, înfiinţată în 1863, la
Geneva, Elveţia. Comitetul cuprinde 25 de membri şi are o autoritate unică în cadrul dreptului internaţional
umanitar privind protejarea vieţii şi demnităţii victimelor conflictelor armate naţionale şi internaţionale.
✍ Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie a fost înfiinţată în 1919. Astăzi
coordonează activităţile întreprinse între cele 185 de Societăţi Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
Sediul Federaţiei se află la Geneva, Elveţia.
✍ Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie există în aproape toate ţările lumii. La ora
actuală, 185 de Societăţi Naţionale sunt recunoscute de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi admise ca
membre cu drepturi depline în cadrul Federaţiei. Fiecare entitate lucrează în ţara de origine.
✍ Romania a devenit Parte semnatară la prima Convenţie de la Geneva din 1864 şi a ratificat-o in 1874. Doi
ani mai târziu, la 4 iulie 1876, a luat fiinţă Societatea Crucea Roşie din Romania şi şi-a început activitatea în
actualul sediu al Spitalului Colţea din Bucureşti.

● Greenpeace
Greenpeace este o organizaţie internaţională independentă, prezentă în 41 de ţări din întreaga lume, care
acţionează pentru a schimba atitudini şi comportamente, pentru a proteja şi conserva mediul înconjurător şi
pentru a promova pacea.
În 1971, motivaţi de viziunea lor despre o lume verde şi paşnică, un mic grup de activişti a plecat din
Vancouver, Canada şi a navigat cu o barcă de pescuit spre Amchitka, unde guvernul american realiza teste
nucleare subterane. Aceşti activişti, fondatorii Greenpeace, considerau că părerea unui grup de indivizi contează
mult şi poate schimba situaţia. Campaniile urmăresc:
Ø  Catalizarea unei revoluţii energetice în vederea combaterii schimbărilor climatice;
Ø  Protejarea oceanelor prin combaterea pescuitului distructiv şi abuziv şi crearea unei reţele globale de
rezervaţii marine;
Ø  Protejarea pădurilor şi a animalelor, plantelor şi oamenilor;
Ø  Promovarea păcii, prin abordarea cauzelor conflictelor şi solicitarea eliminării armelor nucleare;
Ø Promovarea unui viitor lipsit de substanţe toxice, bazat pe alternative sigure la substanţele chimice periculoase
ce se regăsesc în produsele şi industria de astăzi;
Ø  Promovarea agriculturii sustenabile prin respingerea organismelor modificate genetic, protejarea
biodiversităţii şi încurajarea dezvoltării agriculturii responsabile.

26