ASPECTE GENERALE ALE DELICVENȚEI INFANTILO -JUVENILE

I.1. Considerații generale:

Delicvența juvenilă reprezintă ansamblul faptelor ce constituie încălcări a normelor juridice,
comise într-un anumit timp, într-un anumit mediu de către copii, adică minori sau persoane
care nu au vârsta de 18 ani.
Delicvența juvenilă prezintă o serie de trasături prin care acest concept se identifică, și anume:
- Trasături speciale:
o subiectul principal al delictului – minorul;
o comportamentul antisocial al minorului;
o încălcarea normelor juridice penale dar și nepenale.

- Trăsături generale:
o caracterul social de masă;
o caracterul istorico-evolutiv(persistența fenomenului);
o caracterul prejudiciabil;
o caracterul complex cu valențe predominant bio-psiho-social;
o caracterul variant(multitudinea actelor și faptelor comise, precum și diversitatea
acestora);
o caracterul condiționat al delicvenței juvenile;
o caracterul preventiv al delicvenței minorilor;

CAUZALITATEA DELICVENȚEI JUVENILE

II.1. Aspectele genrale privind cauzalitatea delicvenței juvenile:

Cauzele care duc la apariția comportamentului delincvent sunt:

 Tradițiile;
 Moravurile;
 Deprinderile;
 Interesele negative;
 Motivația denaturată;
Pe lângă toate aceste cauze trebuie menționate și cauzele care duc la tulburări de
compotament ale copilului, printre acestea menționăm:
 Educația necorespunzătoare – în acest caz pot fi incluse, atât educația
caracterizată pe liberatate exagerată, neconsecvență cât și educația bazată pe
autoritate, infelexibilă sau contradictorie.
 Turburări de personalitate din partea cadrelor didactice – cadre didactice
care sunt prea rigide sau dimpotrivă prea delăsătore;
 Condiții defavorabile – în acest caz copilul poate simți că traiește într-un mediu
defavorabil lui, fără stimulare sau corecție din partea parinților, tutorilor sau
altor astfel de persoane sau într-un mediu care îl solicită prea mult, el nefiind

1
 capabil să se adapteze. Astfel de situații se pot întâlni la orice copil și sunt, de
regulă, trecătoare.
 Cauze care țin de proveniența genetică – în acest caz, copii prezintă încă din
această perioadă tulburări de comportament, iar imediat după naștere vor fi ușor
iritabilibi și fără un program stabil.
Fenomenul delicvenței juvenile este favorizat de următoarele aspecte:
 Lipsa supravegherii minorilor din partea părinților;
 Influența prientenilor în dezvoltarea minorului;
 Influența mass-mediei;
 Influența societății;
 Influența câmpului educațional;
 Influența autocontrolului.
II.2. Factorii delicvenței juvenile:
Factorii care duc la apariția comportamentului delincvent al minorului au o pondere
importantă în dezvoltarea acestora, aceștia neacționând izolat sau unilateral, ei acționează
hotărât împreună cu alții.
Literatura de specialitate, clasifică factorii criminogeni după următoarele criterii:
 După origine lor aceștia pot fi :
 Factori interni sau endogeni;
 Factori externi sau exogeni;
 Fatori organici sau antropologici;
 Factori fizici sau naturali;
 După originea exogenă, pot fi:
 Factori geografici;
 Factori criminogeni economici;
 Factori criminogeni socioculturali;
 Factori criminogeni politici;
 Factori demografici.

II.2.a) Factorii endogeni:

Atât factorii endogeni cât și cei exogeni sunt cei mai importanți din punct de vedere al
factorilor care duc la apariția delicvenței juvenile, iar toți ceilalți factori, precum cei naturali,
antropologici sau cei care țin de viața cotidiană sunt în stransă legătura cu existența acestor
două categorii de factori.
Factorii care cuprind atât particularitățile care duc la formarea personalității individului, cât și
structura neuropsihică sunt factorii endogeni, dar sunt în strânsă legătura și cu cei exogeni.
Printre factorii endogeni menționăm:
 Ereditatea;
 Factorii fizici;
 Factorii fiziologici;
 Temperamentul sau unele deficiențe mintale sau caracteriale;

2
Ereditatea:

Acasta reprezintă atât trasmiterea însușirilor cât și trasmiterea caracterelor fizice sau psihice
de la părinți la copii, de regulă, prin mijlocirea plasmei germinative. Astfel, se constată că
acest fenomen al delicvenței nu se trasmite ca atare ci se trasmit doar acele anomalii psihice
care duc la apariția criminalității, dintre acestea menționăm: inteligență scăzută, conduită slab
controlată sau chiar necontrolată, precum și lipsa simțului moral.

De-a lungul timpului au existat mai multe teorii cu privire la ereditate și anume:
 Teoria lui Cesare Lombroso care afirmă că, comportamentul criminal este un fenomen
natural care este caracterizat prin ereditate, și că acești criminali înnăscuți au încă de la
naștere anumite stigmate disticte;
 Teoria eredității a lui Charles Goring care prevede că, comportamentul criminal este un
comportament moștenit, iar cei care îl moștenesc nu sunt capabili să se adapteze la o viață
normală. Tot el afirmă că din 100 de cazuri în care părinții erau criminali, 68% dintre
copii au devenit și ei criminali.
 Teoria arborelui genealogic – în cadrul acestei teorii se constată că în cazul familiilor în
care ascendenții au avut antecedente mare parte din descendenții acestora vor avea la
rândul lor antecedente penale.
 Teoria gemenilor – studiile arată că ereditatea în săvârșirea actului criminal este în situația
gemenilor monozigotici foarte puternică;
 Teoria copiilor adoptați – această teorie arată că acești copii adoptați moștenesc anumite
particularități de la părinții biologici și că există posibilitatea ca acești indivizi adoptați de
o altă familie să devină infractori;
Factorii anatomo –fiziologici:
Acești factori se referă la însușirile native, cum ar fi: structura și conformația anatomică, felul
metabolismului, organele de simț, sex, statură, greutate etc, care pot da naștere unor
handicapuri care se exprimă prin frustrare a căror restabilire se poate face parțial prin educare
și reeducare. Specialiștii susțin că delicvenții minori ar fi fost anterior inferiori celorlalți copii
de vârsta lor din cauza aspectului fizic, înălțime, greutate sau din cauza comportamentului,
care este factor al infracțiunii manifestat prin certuri, scandaluri sau bătăi.
Factorii psihici:
Factorii psihici trezesc nevoi, dorințe și planuri mintale, care apoi urmează a fi puse în
aplicare. Această categorie de factori este cea mai importantă deoarece factorii fizici si cei
sociale trebuie să treacă prin cei psihici pentru a se exterioriza pe când cei psihici sunt de sine
stătători.
Acești factori se împart în următoarele categorii:
 Factori motivaționali – aceștia sunt reprezentați de: emoții, dorințe, tendințe etc,
fiind cei care determină comiterea crimei;
 Factori cognitivi – sunt acei factori de orientare și de cunoaștere a mijloacelor de
comitere a actului penal;
 Factori conativi – sunt factori de mișcare prin care sunt puse în aplicare primele
doua categorii de factori.
Deficiențe intelectuale – aptitudinile:

3
Acest factor este în strânsă legătură cu factorul extern, adică cu școlarizarea. Din acest punct
de vedere, se arată că un copil care lipsește adesea de la scoală este un copil care are
deficiențe mintale, astfel rezultă că debilitatea mintală duce la delicvența minorului în ceea ce
privește faptele privind agresiunile fizice și cele verbale. Există uneori și ipoteza în care un
minor care este delincvent să aibă o inteligență cel puțin normală sau chiar superioară
celorlalți minori de vârsta sa. Astfel că, eșecul scolar duce deseori la săvârșirea unor acte
penale.
Tulburări ale afectivități:
Minorii delicvenți au un nivel scăzut de maturitate afectivă sau diferite stări de dereglare a
afectivității, care duc la frustrări în cazul minorilor prea rigizi sau în cazul familiilor
dezorganizate, fenomene care ulterior au ca rezultat săvârșirea de infracțiuni. Lipsa acestei
maturizări efective se caracterizează prin lipsa libertății emotive, slaba dezvoltate a
autocontrolului efectiv al minorului, cat și prin ingrata dezvoltare a sentimentelor morale ale
acestuia.
Temperamentul:
Firea minorului este o latură a personalității, ușor de depistat care se exprimă prin manifestări
de comportament.
Cele mai importante forme temperamentale care au o strânsă legătură cu comportamentul
individual diferențiat și care depind de condițiile sociale sunt:
 Coleric – exteriorizat prin stări de furie;
 Sangvinic – caracterizat prin mobilitate, capacitate de adaptare la situații noi;
 Flegmatic – este manifestat prin: calm, sentimente puternice, indiferență;
 Melancolic – caracterizat prin personalitate sensibilă, interiorizată, rezistență
scazută;

Tulburări caracteriale:
In relația cu societatea și lumea înconjurătoare, caracterul este latura de exprimare a
personalității care cu dimensiunea morală și cunoștințele excepționale pot inhiba
comportamentul infracțional. Atunci când sunt deficiențe și lipsuri în educarea caracterului
copiilor pot apărea infracțiuni la copii-problemă cum sunt numiți de specialiști. Acești copii
au fenomene negative în comportament cum ar fi: agresivitate, impulsivitate, lene, egoism etc.

II.2.a) Factorii exogeni:

Factorii exogeni sunt acei factori externi care intracționează cu cei endogeni și care duc la
apariția fenomenului de delicvență juvenilă.
Dintre cei mai importanți factori externi un rol decisiv îi au:
 Familia;
 Școala;
 Anturajul;
 Mediul social în care se dezvoltă copilul;
 Mediul impus;

4
Familia:
Familia reprezintă cel mai important factor în dezvoltarea personalității minorului deoarece,
pe de o parte aceasta este primul loc cu care acesta interceptează, iar pe de altă parte este locul
unde copilul stă în prima parte a vieții sale fără să aibă influență masivă din altă parte.
Se consideră că minorul nu are discernământ în prima parte a vieții sale, iar ceea ce vede în
familie consideră a fi bun și ulterior va pune în practică.
Astfel este normal că activitatea de socializare a minorului începe din familie, iar apoi aceasta
se dezvoltă în funcție de comportamentul tatălui, mamei, fraților, bunicilor etc.

Conform specialiștilor, relația dintre mamă și copil (9-12 luni) este foarte importantă,
deoarece minorul nu are propria personalitate și simte nevoia să conlucreze cu persoana de
lângă el. Astfel se explică și intervenția legislației în situația în care mama este în desfașurarea
unei pedepse în penitenciar și i se acordă posibilitatea de a naște copilul acolo și de al crește
pe acesta până la vârsta de 3 ani, dispoziții ce se regăsesc în legislația din Albania precum și
Spania, sau de a naște și crește copilul acasă pentru o perioadă de 1 an, dispoziții din legislația
română.
Studiile arată că, după primii 3 ani de viață copilul observă în tatăl său un model de familie, o
autoritate de familie, iar drept consecință copilul va simți nevoia să asimileze acest
comportament exterior. Există o continuă tendință de imitare de către copil a părinților,
fraților sau bunicilor, atât de puternică și de repetată încât dacă sunt părinți delicvenți sau
imorali atunci aceștia vor exercita o influență criminogenă directă asupra copilului.
Familia este esențiala instanță de socializare care are un rol primordial în structura socială și
în cadrul instituțiilor sociale care permit realizarea, pe de o parte a socializării primare a
copilului în dezvoltarea sa ca membru al societății, iar pe de altă parte dezvoltarea și
consolidarea personalității acestuia. Ereditatea este pilonul anterior influenței mediului, prin
aceasta omul dobândește anumite trăsături prin naștere, iar apoi este influențat de mediul
inconjurător, îndeosebi de educația din familie.
Comportamentul părinților manifestă, cu siguranță, o puternică influență asupra minorului.
Atunci când minorul are părinți ai căror comportamente emană cinste, onestitate, respect,
acestea vor fi un exemplu de urmat pentru copil. Tot astfel se întâmplă, adesea, în familiile în
care părinții sunt delăsători, nu muncesc, au antecedente penale, consumă substanțe
psihoactive.
Cadrul familial este apreciat din punct de vedere al: structurii;
condiții economico-sociale;
deficit-educativ;
Din punct de vedere al funcționalității, cadrul familial este analizat după următorii factori:
 Modelul de raportare interpersonală a părinților;
 Gradul de coeziune a membrilor familiei;
 Modul în care este perceput și considerat copilul;
 Ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite norme și valori
sociale;
 Modul de manifestare a autorității părintești;

5
  Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
 Nivelul de satisfacție resimțit de membrii familiei;
 Dinamica apariției unor stări de tensiune și de conflict;
 Gradul de deschidere și de sinceritate manifestat de membrii familiei.
Un rol foarte important îl are tipul sau felul familiei în dezvoltarea delicvenței juvenile, astfel
vom evidenția următoarele tipuri:
a. Familia dezorganizată:

Acest tip de familie este reprezentat de:

 familii incomplete sau nelegitime;
 familiile destrămate prin înlăturarea unuia dintre soți datorită divorțului, separării,
despărțirii;
 familia tip ”cămin gol” - atunci când soții locuiesc împreună fără să se înteleagă
sau să comunice;
 familia în criză. deoarece lipsește unul dintre soți din cauza decesului, bolii,
detenție, concentrare;
Studiile arată că în familiile dezorganizate copii, datorită atmosferei din cadrul acestor familii,
a lipsei autorității părinților, a controlului precum și a afecțiunii de care aceștia au nevoie, sunt
determinați să adopte atitudini antisociale.
b. Familia în conflict:
Aici sunt cuprinse următoarele categorii de familii:
 Căsnicia celor care sunt obișnuiți cu certuri, conflicte de orice fel, care sunt rar
ascunse de copii și care nu sunt manifestate în exterior;
 Căsnicii devitalizate - acestea se caracterizează prin excluderea armoniei
familiale și pierderea sentimentelor dintre aceștia;
 Căsnicia pasiv-cordială - se caracterizează prin pasivitatea acesteia;
 Căsnicia vitală – este bazată pe rivalitatea dintre parteneri;

c. Familia hiperautoritară:
In cadrul acestei familii copilul este crescut într-un climat foarte sever ceea ce determină,
progresiv, modificări în atitudinea personalității minorului care sunt exteriorizate prin: protest,
stări apatice, revoltă, trasformarea din victimă în agresor.
Într-un studiu, cunoscut cercetătorilor ca „Studiul Cambridge”, s-a evidențiat că severitatea
practicată într-un mod haotic, excesivă sau prea diminuată, cât și supravegherea defectuoasă a
minorilor și conflictele părintești au dus mai repede la creșterea numărului de infracțiuni
comise de copii în cauză, decât la o diminuare a ratei criminalității în rândul acestora.
d. Familia hiperpermisivă:
Este situația familiilor în care părinții sunt foarte protectori cu copii lor, le oferă acestora într-
un mod exagerat apărare împotriva eventualelor pericole. Ca urmare a acestei manifestări
copii tind să devină îngâmfați, neascultători, cu stimă de sine foarte puternică, cu o atitudine
superioară față de toți ceilalți membrii ai societății.
e. Familiile cu stare economică nesigură:

6
In cazul acestor familii, datorită lipsei discernământului minorului, există mari posibilități ca
acesta să săvârșească infracțiuni de furt pentru că resimte acele lipsuri, neavând capacitatea de
a-și limita instinctul de achiziție care este mult mai evoluat și mai înfloritor în asemenea
situații. Astfel se consideră de literatura de specialitate, că 85% dintre delicvenții minori fac
parte din astfel de familii dezorganizate.
Școala:
Personalitatea elevului este influențată de cea a profesorului, astfel că spiritualitatea uneia o
hranește pe cealaltă, lucru care face necesar să realizăm o studiere interpersonală aptă să
asigure nu numai dimensiunea informațional – operațională și transmiterea de de cunoștințe,
cât și dimensiunea umană, psihosocială, a creșterii și evoluției în comun a acestor subiecți.
Prin modalitatea de educare și desfășurarea a orelor profesorul trebuie să aibă o atitudine
uniformă asupra tuturor copiilor fără discriminări și preferințe, drept pentru care înrtr-o clasă
nu ar trebui să existe ”elevul preferat”, sau ”bufonul clasei”.
Școala este pentru minor primul mediu social exterior cu care intra în contact care îl
constrânge să se adapteze acelor reguli noi de conduită a căror nerespectare sunt sancționate
de altă autoritate decât cunoscuta familie. Acesta este momentul în care dacă există carențe de
educație, sau acele carențe afective sunt resimțite și adesea provoacă eșecul școlar. Așadar, în
literatura de specialitate s-a constatat că 65% din minorii delicvenți au o întârziere școlară
considerabilă.
În instituțiile școlare publice din marile orașe nord americane, mai mult de jumătate dintre
elevi sunt agresați de colegii lor și o treime au fost victime ale unor furturi. Această statistică
este valabilă atât României cât și celorlalte state europene, cu excepția Elveției a cărei rată a
delicvenței este bazată pe industrie și urbanizare.
Legătura dintre delicvență și nivelul de educație sau instruire nu trebuie neglijată deoarece
copii cu un nivel scăzut de educație, cu carențe în cunoștințe, fără o redare exactă a valorilor
dar și a normelor sociale, nu au capacitatea de a discerne binele de rău, cât și licitul de ilicit.
Astfel nivelul scăzut de educație, lipsa cunoștințelor, anturajul, viața familială
necorespunzătoare, duc la apariția delicvenței juvenile.
Strategiile educaționale sunt validate, în mare parte prin școală, astfel modul de adaptare dar
și de integrare a minorului în școală poate fi analizat după eficacitatea școlară- care este
reprezentată prin note, rezultate, medii, dar și prin gradul de împlinire a elevului;
Așa numiții ”copii-problemă” sunt acei copii care își însușesc acea conduită deviantă în
legătură cu viața și activitatea școlară datorită comportamentelor deviante, a eficacității
scăzute în domeniul școlar, cât și a lipsei de satisfacție în raport cu mediul educațional.
Minorul poate fi influențat de școală, atât pozitiv, atunci când elevul prin frecventarea
cursurilor dă dovadă de profesionalism, dezvoltare, progres, cât și negativ, care se manifestă
prin acele comportamente agresive, severitate, manifestari de subiectivism, relații anormale
dintre elev și profesor/educator, corupție, abuzuri atât fizice cât și psihice, exemplul negativ
din partea profesorului, competență profesională scazută, etc. Toate acestea duc la crearea
unui minor ușor de abordat și de influențat, de obicei spre lucruri rele sau ilicite.
Totodată se constată că există o corelație strânsă între delicvența juvenilă și inadaptarea
școlară, astfel 65% dintre minorii delicvenți aveau proaste rezultate școlare, iar 50% erau
indiferenți sau ostili față de școală.

7
În cadrul sistemului educațional actual există o serie de carențe educaționale ce țin atât de
profesor cât și de sistem, lucru care pun amprenta pe capacitatea și personalitatea elevului,
dintre aceste menționăm:
 Nepăsarea față de lipsa elevilor de la cursurile școlare;
 Nerespectarea de către cadrele didactice a programelor școlare;
 Aplicarea izolată și ineficace a sancțiunilor;
 Lipsa pregătirii și superficialitatea ținerii orelor de dirigenție și realizării
sedințelor cu părinții;
 Lipsa relației de colaborare dintre parinți și profesori;
 Neadaptarea metodelor educaționale în funcție de fiecare individ.
Așadar, putem menționa că sistemul educațional actual prezintă o serie de carențe, precum
aglomerarea claselor, cadre didactice superficiale, discontinuitate în sistemul de învățământ,
carențe în disciplină, care duc la apariția delicvenței juvenile.
Anturajul:
Anturajul apare în comportamentul și personalitatea minorului abia după ce mediul familial și
influențele individuale și-au facut prezența. Printre factorii care sunt asociați anturajului sunt,
pe de o parte asocierea minorului la un anturaj nepotrivit, cât și respingerea acestuia de către
anturaj.
Asocierea minorului la un anturaj care are ca membrii minori cu tulburări de comportament
duce la creșterea infracționalității, deoarece minorul este ușor de influențat neputând să
distingă cu celeritate și fiabilitate binele de rău. Studiile au arătat că existența unui minor cu
un comportament non-delincvent într-un grup care cuprinde delicvenți îl va determina pe
acesta să devină delincvent.
Un alt aspect important ce vizează influența anturajului este reprezentat de problemele
psihopatologice asociate cu abuzul fizic, dar și sexual de acele persoane din anturaj, acestea
fiind, de regulă, persoane cunoscute minorului, precum: rude, vecini sau chiar profesori.
Socializarea deficitare este un factor foarte important care îi determină pe minori să se
îndrepte spre astfel de anturaje, de grupuri stradale care se alcătuiesc spontan și de la care
minorul așteaptă rezolvarea anumitor situații care l-au determinat să ajungă acolo, iar ulterior
se simte, în acest anturaj, într-un mediu propice lui, într-un mediu în care este ascultat și care
îl poate înțelege ori de câte ori acesta ar avea nevoie.
Lucrurile care duc spre delicvență cu influențe din partea anturajului sunt reflectate prin
situații ca: consumul de alcool, sustragerea din propria locuința familială de bunuri sau bani,
precum și sustragerea acestor bunuri sau valori de la rude, prieteni, școală, vecini, sau fuga de
acasă, consumul de stupefiante, apariția agresivității, toate acestea desfășurându-se datorită
mediului din cadrul anturajului.
Mediul social:
De obicei, mediul social este mai puțin relevant în factorii care duc la apariția delicvenței
juvenile, deoarece influența mediului social la copil este minoră, iar ulterior, atunci când
acesta ajunge adolescent dacă ceilalți factori precum: familia, scoala, anturajul nu l-au
determiant pe acesta să fie atras de aspectele negative atunci mediul social nu este relevant.
Astfel, printre factorii care pot face ca mediul social să influențeze delicvența sunt: nivelul
economic, mediul socioprofesional, comunitatea, consumul de substanțe alcoolice și
narcotice, mass-media.

8
Nivelul economic în România este scăzut, lucru care face ca anumite familii să nu poată să
asigure strictul necesar pentru existeță și cu atât mai puțin să poată satisface poftele copiilor.
Deseori copii nu înteleg aceste aspecte și de aceea simt nevoia să recurgă la acte
delicvenționale pentru a-și satisface aceste pofte. Uneori, părinții datorită lipsei locurilor de
muncă sunt nevoiți să părăsească țara pentru a le oferi un trai mai bun copiilor lor, tocmai
pentru a nu ajunge în astfel de situații, însă datorită faptului că aceștia rămân fără
supraveghere duce la favorizarea comportamentului deviant.
Influența mediului socio-profesional are o importanța deosebită datorită faptului că locul de
muncă influențează individul minor prin ansamblul de elemente materiale și socio-umane pe
care le presupune, dar și prin comportamentul colegilor de muncă, locul unde acesta își
desfășoară activitate, precum și activitatea în sine, pe care minorul o realizează.
Influența băuturilor alcoolice și a substanțelor stupefiante. Consumul de alcool și de droguri
este din ce în ce mai frecvent în săvârșirea faptelor delicvente de către minori. Se constată că
prin consumul acestor substanțe minorul se află într-o stare veselă și simte că este detașat de
certurile pe care le-a avut anterior în familie,cu prietenii, la școală, mediul ce îl determină să
constate că prin folosirea acestor substanțe are o cale de ieșire, de liniște pe care altfel nu o
poate dobândi.
Mass-media prin afișarea unor astfel de comportamente la televizor sau prin alt mod
determină minorul să fie atras de delicvență. Se consideră că literatura, filmele, programele,
jocurile pe calculator, sau altele astfel acestora sunt droguri pentru copii, deoarece
promovează aceste aspecte negative pe care ulterior copilul și le va însuși.

Timpul de vizionare a emisiunilor Procent delicvent

violente
Zilnic 64%
4 – 5 ori / săptămână 21%
2 – 3 ori / săptămână 12%
Mai rar de o dată pe săptămână 3%
Tabel nr. 6 – influența mass-mediei în dezvoltarea minorilor
Mediul impus:
Prin acesta se întelege locurile special amenajate, administrate de stat, unde sunt ținuți cei
care săvârșesc anumite fapte ilegale, precum: aresturile preventive, închisori, centre de
reeducare. Perioada de detenție este pentru minor acel factor care il determină să își
însușească efectul criminogen al penitenciarului. Se spune că primele luni de detenție sunt
cele mai critice în care delicventul își dă seama și își regretă faptele, iar apoi intră în perioada
de obișnuință după care perioada efectului criminogen al penitenciarului ca îl face pe acesta să
comită ulterior noi delicte.
Acest efect al detenției de lungă durată este descris de literatura de specialitate care constată
următoarele: închisoarea nu diminuează crimnalitatea, detenția duce la săvârșirea unor noi
fapte criminogene, închisoarea favorizează apariția delicvenților, iar condițiile pe care le
găsesc delicvenții în momentul eliberării și greutatea cu care aceștia sunt primiți de societate
îi face să comită noi delicte.
Se afimă că un copil care a fost născut sub greutatea normală și care mai are și alte
complicații perinatale, de exemplu asfixie, sunt predispuși mai târziu la probleme de devianță
comportamentală.

9
Așadar un studiu realizat în 2008 constată că, factorii care duc la apariția delicvenței juvenile
sunt:
- 78,3% - destrămarea familiei;
- 51% - condițiile proaste de trai;
- 45% - influența anturajului;
- 35% - desfrâu social: alcoolism, draguri, prostituție;
- 28,3% - carențe afective și educative;

Foto nr.5 – ”copii învață ceea ce trăiesc” – UNICEF România

PERSONALITATEA DELICVENTULUI MINOR

Personalitatea delicventului minor cuprinde totalitatea trăsăturilor specifice individului,

precum și totalitatea factorilor atât interni, cât și externi, precum și elementele bio-psiho-
sociale, dar și influențarea altor condiții impersonale care duc la determinarea comiterii unei
fapte delicvențiale.
III.1. Coordonatele personalității minorului:
Din această definiție se desprind o serie de trăsături care de-a lungul vieții se transformă atât
din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ și duc la dezvoltarea minorului. Acestea sunt:
 Dezvoltarea biologică;
 Dezvoltarea psihică:
 Dezvoltarea socială.
III.1.a) Elemente biologice:
10
Vârsta este o coordonată morfologică care subliniază dezvoltarea psihică, fizică și așezarea
individului în societate.
Fiecare vârstă este o etapă calitativ nouă a dezvoltării individului și aceata poate să țină de
numărul de ani trăiți sau gradul de maturizare, dar poate să nu coincidă cu vârsta cronologică
a acestuia. Perioadele de vârstă cuprind următoarele aspecte: cronologic, biologic, psihologic,
sociologic.
În actuala legislație penală sunt reglementate următoarele categorii de minori:
- Până la 14 ani- nu răspunde penal;
- Între 14-16 ani- răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu
discernământ;
- Între 16-18 ani- răspunde penal potrivit legii.
În criminologie cea mai importantă etapă este până la 14 ani, adică perioada copilăriei (de la
naștere până la pubertate). Omul are cea mai lungă copilărie în comparație cu celelalte ființe
vii și este accentuată de dezvoltarea intensă intelectuală și socială.
Un copil de până la 4 ani acumulează 50% din capitalul logic necesar(deținut la 18 ani) și
80% din cel de la 8-10 ani. Pe lângă aceasta dezvoltarea copilului ajută la învățarea socială,
iar apoi la cea didactică, în special în perioada anilor de scoală.
Următoarea etapă după copilărie, în studiul criminologic este adolescența, adică perioada 11-
15 ani, atunci când are loc definitivarea identității minorului. Se constată că tinerii sunt adesea
atrași de grupuri în detrimentul părinților și a familiei, pentru că grupul este acela care ii oferă
distracție, autoafirmare. De obicei, grupurile sunt formate din persoane care au aceleași
preferințe, aceleași idee, iar 67% dintre ele inițial nu au avut intenții criminale.
Sexul sau genul individului este exprimat printr-un ansamblu de trăsături morfologice,
psihologice sau sociale cu ajutorul cărora minorii se disting între barbați și femei. Din punct
de vedere criminologic și psihologic se arată că biologic și social, bărbatul este mai predispun
decât femeia spre delicte, deoarece constituția fizică a bărbatului, având forță musculară, oferă
posibilitatea săvârșirii de delicte. În general, faptele săvârșite de femei constituie 10% din
cazurile de delicvență juvenilă, de obicei fetele sunt victime (de exemplu: prostituția, trafic de
persoane).

III.1.b) Elementele psihice:

Dezvoltarea psihică reprezintă procesul de formare și restructurare continuă a unor însușiri,
procese, funcții și structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienței
social-istorice, în vederea amplificării posibilităților adaptative ale organismului.1
In ceea ce privește legătura dintre delicvența juvenilă și elementele psihice aceasta privește
următoarele aspecte: temperamentul, aptitudinea dar și caracterul.
Temperamentul reprezintă dimensiunea energetico-dinamică a personalității individului, care
se manifestă prin particularitățile activitații psihice, afective dar și printr-un comportament
exteriorizat al acestuia. Temperamentul este diferit de la o persoană la alta și reprezintă acea
latură care oferă dinamică aptitudinilor și caracterul individului.
Exista patru tipuri de temperament:

1
Strulea M., Gurev D., ”op.cit.”, p.116.

11
 1. Temperametul coleric- este caracterizat prin energie, impulsivitate, agitație,
agresivitate, exagerări, uneori chiar făcând crize de nervi, dar și cu o capacitate de
reacție imediată, rapidă, promptă.
2. Temperamentul sanguin- are următoarele trăsături: activitate, echilibru în ceea ce
privește setimentele, expresitutate, plasticitate, comunicativitate, echilibrat psihic în
situații critice, stabilitatea intereselor și a sentimentelor, vorbăreț, influențabil, guraliv
etc.
3. Temperamentul flegmatic- este individualizat prin: răbdare, calm, meticulozitate,
atenție sporită, prudență, indolență, voință slabă,stăpânire de sine.
4. Temperamentul melancolic- se descrie prin meticulozitate, hipersensibilitate, capacitate
redusă de muncă, cu o rezistență scăzută la muncă și stres, prudent, timid, retras,
emotiv.
În cazul prevenirii sau sancționării delicvenței juvenile este foarte important de știut felul
temperamentului minorului pentru a ști modul în care acesta trebuie abordat și ce măsuri de
comportament trebuie folosite.
Caracterul, reprezintă „acea structura care exprima ierarhia motivelor esentiale ale unei
persoane, cat si posibilitatea de a traduce in fapt hotararile luate in conformitate cu ele”.2
În comparație cu temperaentul, caracterul individului se formează de-a lungul vieții, acesta
depinde în mare măsură de mediul în care copilul a crescut. Acest termen vine din limba
greacă unde reprezintă ”tipar”, ”stil de viață”.
Altfel spus caracterul este nucleul personalității individului unde este cuprinsă individualitatea
psihică, dar și morală a individului, astfel distingem două forme caracteriale:
1. Caracterul individului extravertit sau exteriorizat care este caracterizat acei indivizi
comunicativi, deschiși, sociabili, obiectivi spre exterior;
2. Caracterul individului introvertit sau interiorizat care este individualizat în persoana
individului tăcut, retras, nu foarte deschis, subiectiv spre interior;3
Trebuie menționat că pe lângă acestea în alcătuirea caracterului se remarcă trăsături volitive
precum: actiunea de a persevera, intransigență, nehotărâre, independență, dependență,
încăpățânare etc. Aceste trăsături pot fi: afective(sentimentalism), intelectuale(inventivitate)
sau sociale(inițiativă). Toate aceste trăsături contruiesc omul și sunt într-o strânsă legătură
deoarece determină profilul individului care este unic în raport cu toate celelalte persoane din
jurul său.
Dat fiind faptul că între temperament și caracter există o relație strâns legată datorită faptului
că acestea se completează, vom remarca următoarele tipuri de caracter:
 Tipul armonios- acesta este caracterizat de individul care se adaptează ușor la
mediu, care este pozitiv în marea majoritate a situațiilor, sociabil, optimist,
apreciere reală de sine etc.
 Tipul conflictual cu ambianța- acesta se individualizează prin impulsivitate,
supraapreciere, egoism, lipsit de milostenie.
 Tipul cu conflicte interne- subapreciere, e individul afectat de nevroze, stări
patologice grave.
 Tipul influențabil- privat de opinii, idei, principii, idealuri, dependent de o
persoană sau de un anumit grup, foarte ușor de influențat, fără inițiativă.
2
Strulea M., Gurev D., ”op.cit.”, p.118.
3
Strulea M., Gurev D., ”op.cit.”, p.118.

12
Importanța cunoașterii caracterului minorului în săvârșirea unei delicvențe ajută la stabilirea
motivului care duc la delicvență. Este necesar să se realizeze o expertiză psihiatrică legală
pentru a putea studia personalitatea individului minor, a comportamentului său care poate fi
adesea determinat de o serie de tulburări psihice.
Aptitudinile sunt individualiate printr-o categorie de însușiri psihice care determină
capacitatea individului de a avea anumite rezultate în activitatea profesională.
Aceste pot fi: înnăscute / dobândite;
simple (voință, imaginație) / complexe (inteligența, observație).
Trăsăturile psihologice specifice criminalului sunt:
 Egocentrismul- această trăsătură are tendința de a aduce beneficii doar propriei persoane,
este situația în care eul este mai presus de orice, fiind considerat de criminal centrul
universului său. In această situație criminalul se detașează de viața cotidiană, de mediul
încojurător și se apropie mai mult de sine crezându-se atotputernic, iar în cazul în care
această opinie îi este contrazisă acesta adoptă stări de furie, mânie dar și invidie pentru cei
din jurul său.
 Labilitatea- este reprezentată de o structură psihică instanilă și nestatornică. In acest caz
criminalul este nesigur, instabil, poate lua hotărâri pripite pe care ulterior le abandonează,
foarte ușor, influențabil.
 Indiferența afectivă- în acest caz lipsesc sentimentele de prietenie, simpatie, lipsa stărilor
afective(care favorizează comiterea de infracțiuni);
 Indiferență morală- această indiferență constă în aceea că individul criminal nu poate
conștientiza gravitatea faptei ilicite pe care o săvârșește și că pentru aceasta va fi
pedepsit , iar durerea, gravitatea este mai mare pentru sine decât avantajul pe care
delicventul în are în urma săvârșirii faptei ilicite. Dacă ar avea puterea să conștientizeze
acestea delicventul s-ar opri de la săvârșirea delicvenței însă acest element este slab
dezvoltat la delincvent.

III.1.c) Elemente sociale:

Personalitatea copiilor delicvenți este neregulată și privată de ambiție în fața greutăților vieții,
regulile lor de comportament sunt puține și private de conținut. Deseori aceștia sunt stresați
datorită lipsei legăturilor cu familia, stările de tensiune dintre părinți, atmosferă familială
neprielnică, lipsa supravegherii și a intersului părinților față de copii lor. Astfel la copii
delicvenți se constată o atitudine dușmănoasă și indiferentă atât față de părinți și familie, cât și
față de societate.
Coordonatele sociale arată că omul este născut pentru ca acesta să conviețuiască în societate și
nu în afara acesteia, daca individul trăi în afara acesteia acesta devine un individ cu două
picioare identic cu un membru al regnului animal.
Influența societății asupra personalității individului are loc astfel:
 Macromediu- atunci când invidivul este influențat de societatea în ansamblul său precum
și de civilizație;
 Micromediu- este vorba de individul care se formează cu ajutorul scolii sau a colectivelor
în care acesta trăiește;

13
 Anturajul- mediul din imediata apropiere a copilului, adică familia, rudele prietenii,
vecinii, strada.
Așadar, trebuie menționat că, chiar dacă individul este labil psihic sau bolnav psihic acesta nu
poate fi catalogat ca delincvent, deoarece aceasta poate fi doar o ”boală”, iar individul este
bine educat și mediul social în care acesta trăiește nu îl influențează negativ, cum este și
posibilitatea ca un individ perfect sănătos datorită influențelor negative ale mediului social îl
pot determina pe acesta să devină delincvent.

III.2. Formarea personalității delicventului minor:

III.2.a) Dezvoltarea personalității:
Personalitatea delicventului minor este pe de o parte determinată de formare și trasformare,
iar pe de altă partea este o personalitate innăscută.
In ceea ce privește teoria lui Cesare Lombroso criminalul este înnăscut fiind caracterizat de o
serie de trăsături fizice care il individualizează și că acest individ nu se poate naște normal iar
ulterior aceșta să devină criminal.
Însă majoritatea autorilor susțin că, personalitatea individului este într-o continuă formare și
trasformare bazată pe partea ereditară, mediu și educația.
III.2.b) Principalele modele de formare a personalității delicventului minor
Acestea pot fi :
 Alienarea;
 Frustrarea;
 Inadaptarea;
 Invățarea;
Noțiunea de „alienare” a fost folosită pentru prima dată de Sigmund Freud, care susține că
aceasta nu este altceva decât „pierderea de către subiect a simțului privind desfășurarea
reală a evenimentelor sau depersonalizarea lui”.
Alienarea este rezultatul unor influențe sociale negative care intervin pe parcursul socializării,
prin efecte de convertire care duc la devianță manifestându-se ca un factor predominant de
tulburare a comportametului uman.
Altfel spus, alienarea reprezintă acea condiție principală care duce la conduita antisocială.
Conduita antisocială, ca mod de exprimare a stării de alienare a individului se caracterizează
prin aceea că îl determină pe individ să comită fapte ilicite împotriva societății și împotriva
unor valori ocrotite prin sisteme normative, datorită convingerilor, deprinderilor sau opțiunii
contrare societății. De regulă, în cazul alienării sau a înstrăinării acționează factorii externi sau
exogeni, astfel că minorii care sunt victime ale alienării nu se deosebesc de ceilalți deoarece
nu în ei se află cauza respingerii lor, ci în societate.
Frustrarea reprezintă o cauză majoră de ordin psihosocial a producerii unei stări antisociale,
care ia naștere numai sub impactul factorilor exogeni de excepție și nu se referă doar la
stabilirea unui raport de dependență cu infracțiunile de corupție, parazitism social sau
sustragere de bunuri ori violența, exprimarea sa având o arie de cuprindere destul de mare,
resimțindu-se și în viața socială normală.

14
Aceasta, este o stare generală de nemulțumire a numeroaselor persoane, care are o intensitate
mai mare în cazul unor modificări politice, economice sau culturale, având un efect
traumatizant care poate duce la modificarea personalității indivizilor.
Cele mai importante cauze de apariție a frustrării se numără: izolarea, eșecul, amăgirea, lipsa
afectivității, anonimatul, toate acestea, ca rezultat al unor situații de respingere, de
marginalizare profesională, socială sau chiar familială. De asemenea, frustrarea, este
considerată acea formă a stresului psihologic și este acompaniată de stări negative precum:
vinovăție, mânie, ură, iritare, inferioritate.
Inadaptarea este capacitatea persoanei de a răspunde echilibrat la stimulii mediului social, dar
și de a-și împăca propriile cerințe, aspirații sau necesități. De regulă, la baza acestor
sentimente stau adesea dificultăți de ordin psihofizic personal, cum ar fi: carențe, incapacități,
insuficiențe, infirmități, astfel că acestea sunt determinate de factori interni.
Inadaptarea prezintă o serie de forme, cum ar fi:
 dezadaptarea fizică;
 dezadaptarea psihologică;
 dezadaptarea psihopatologică.
Delicvența poate fi predeterminată prin prezența deficiențelor de natură fizică sau psihică doar
în unele condiții în prezența unor factori exogeni, dar prin ele însuși nu duc la delicvență
juvenilă. Printre acestea se numără:
 nevrozele – sunt conflicte interpsihice: isterie, psihastenie.
Acestea, de regulă, împiedică activitatea, însă uneori nevrozele determină trecerea la actul
delincvent. Persoanele psihastenice sunt adesea: vagabonzi, prostituate. Intre nevroză și
personalitate există o relație strânsă, astfel că nevrozele apar la persoanele cu personalități
anormale.
 psihopatiile – reprezintă acea catgorie de dezvoltări patologice ale personalității,
prin discordanță care se exprimă invariabil, dar cu intensitate diferită, în atitudinile
față de sine și ambianță.
Persoanele care suferă ce această simptomatologie nu se pot adapta la mediul familial sau de
grup, pentru aceștia conflictul este uneori o sursă a plăcerii, de asemenea nu se consideră
persoane cu probleme sau bolnavi psihic.
 psihozele – sunt afecțiuni psihice grave, unde nu există discernământ sau
responsabilitate. La acestea se pot adăuga schizofreniile, psihozele maniaco-
depresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia, etc.
 perverșii – sunt caracterizați de anomaliile determinate de instinctele de baza ale
omului, cum sunt reproducerea, asocierea ți conservarea.

Minorul cu tulburări comportamentale se exprimă printr-o simptomatologie ce cuprinde o

sferă variantă de manifestări care poate transpune minorul de la o mică minciună până la
omor. Printre aceste simptome menționăm: minciuna, instabilitatea, iracibilitatea, furtul,
vagabondajul, eșecu școlar, alcolismul și dependența de droguri dar și devierile sexuale.

15
In general, atitudinea și personalitatea copilului este influențată de atitudinea și toleranța
adulților și de felul în care aceștia percep comportamentul copilului. De asemenea,
problemele psihiatrice ale copilului pot fi o reacție față de comportamentul unui membru de
familie.
Medicii au recunoscut șapte mari categorii de tulburări psihice din copilărie, și anume: reacții
de adaptare, tulburări de dezvoltare globală, tulburări de dezvoltare specifice, tulburări de
conduită, tulburări hiperkinetice, tulburări emoționale, tulburări simptomatice.
Învățarea acestei conduite deviante în cursul vieții, cu aportul, mai mare sau mai mic al
alienării, frustrării sau inadaptării, este cea mai importantă cale de formare a personalității în
general și a delicventului minor în special. Sub influența unor factori sociali sau educționali
negativi care acționează fie în cadrul grupului, fie prin abaterea de la valorile sociale legale,
poate duce la învățarea comportamentului infracțional.
Cele mai importante forme de învățare a comportamentului crimonal sunt influența familiei, a
scolii, a mediului socio-profesional, anturajului, sau influența mediului social la nivel global.
Astfel putem spune că, personalitatea individului care respectă legea sau a celui care o
încalcă, se formează inițial în aceleași sfere ale vieții sociale și este supusă la nivel
macrosocial acelorași canale de influență, doar că nici mediul social și nici natura
informațiilor sau a căilor de difuzare nu sunt omogene de la o persoană la alta. De regulă,
personalitatea minorului delicvent este dezorganizată, dezarmonică, dezechilibrată, formată
rău, însă aceasta se poate restabili.

III.3.Tipologia delicvenților minori

Minorii delicvenți sunt o categorie socială aparte deoarece dobândesc o mare diversitate
comportamentală, astfel că fiecare delincvent este un caz în parte care se caracterizează printr-
o serie de trăsături specifice fiziologice, psihologice și atitudini sociale care nu sunt regăsite la
toți infractorii.
Delicvenții (minori și majori) pot fi clasificați după o serie de criterii, și anume:
 prezența sau absența intenției – acte delicvente spontane intenționate, acte
premeditate sau fără intenție;
 în funcție de numărul de infracțiuni comise;
 normalitate psihică -normal/anormal;
 gradul de responsabilitate;
 motivația care stă la baza conduitei delicvente;

Delicvenții minori pot fi clasificați și după:

1. starea socială și ocupația:
 elevi;
 studenți;
 încadrați în câmpul muncii;
 fără ocupație.
2. gradul de instruire:
 neșcolarizați;
 care au absolvit școala profesională;

16
  care au absolvit liceul;
3. după starea persoanei în momentul comiterii infracțiunii:
 în stare de ebrietate alcoolică sau narcotică;
 în competența unui grup de delicvenți;
 în timpul ispășirii pedesei.
4. după sexul lor:
 fete;
 băieți;
În criminologia contemporană predomină tipologia delicvenților minori a lui Eric Seelig și
Jean Pinatel care deosebește delicvenții minori astfel:
1. Delicventul agresor și violent
Acest delincvent săvârșește fapte violente, brutale, care au consecințe individuale, cum ar fi:
omor, vătămare corprală, lovituri cauzatoare de moarte, și este caracterizat ca fiind o persoană
agresivă, brutală, puternic emotiv, mânios, fără autocontrol.
2. Delicventul achizitiv
Acesta săvârșește fapte de furt, deoarece are o puternică tendință de achiziționare, luare, sau
de însușire a numitor bunuri pentru sine, în scopul de a câștiga, de a se îmbogăți.
3. Delicventul caracterial
Prezintă tulburări caracteriale, deficiențe în capacitatea e organizare și ierarhizare a valorilor
sociale. Delicventul caracterial se caracterizează prin orgoliu, trufie, ambiție, dominație,
încredere excesivă față de sine, individualism, suspiciune, fiind foarte revendicativ și deseori
intră în conflict inter-relațional.
4. Delicventul sexual
Delicventul sexual se individualizează prin autocontrol scăzut, impulsivitate, indiferență
afectivă, brutalitate, perversitate, violență, afectarea simțului moral, sadism, masochism,
impuls sexual puternic, dezinhibat.
5. Delicventul ocazional
Acesta este caracterizat de faptul că faptele pe care le comite sunt influențate de factori
exteriori sau de ocazii speciale. Totodată, delicventul ocazional este sensibil, sugestiv, ia
decizii de regulă, rapide.
Aceste fapte săvârșite de delicvenții ocazionali sunt determinate de influența diverselor
situații, cum ar fi:
 delicventul ocazional comun comite: furt din magazin, încălcarea ordini publice;
 delicventul care comite fapte penale, deoarece nu își poate stăpâni stările de furie,
mânie;
 delicventul care comite fapte sub influența unor situații personale defavorabile;
 delicventul care comite delicte din cauza imprudenței.

6. Delicventul profesional
Numit și delincvent de carieră, acesta are ca obiect principal de activitate acele activități
infracționale care îi aduc câștiguri financiare și fără de care nu ar putea trăi, unica lui sursă de

17
existență fiind aceste infracțiuni. Aceștia pot fi: delincvent profesional pasiv: acesta se ocupă
de cerșetorie, prostituție, jocuri de noroc și delicventul profesional activ: acesta are un nivel
mai crescut de inteligență și realizează infracțiuni mai complexe precumn furtul de buunare,
proxenetism, fals și uz de fals.
7. Delicventul recidivist
Este acel delincvent care comite infracțiuni din obișnuință. Acesta este individualizat prin:
inconsțiență, agresivitate, egocentrism, tendință de ooziție.
8. Delicventul ideologic
Acești delicvenți datorită unor idei împământenite de ordin politic, economic, social, cultural
comit infracțiuni. De obicei, acesta este un militant pentru reforme și schimbări sociale care să
le fie de ajutor altora, de a înlătura suferințele și nedreptățile celor din jurul său și nu pentru
sine.
9. Delicventul debil mintal
Acest delincvent este o persană credulă, cu o gândire slabă, atenția și memoria îi funcționează
limitat, este instabil, îi lipsește capacitatea de a prevedea.
10. Delicventul alienat
Delicventul alienat se caracterizează printr-o discordanță a personalității care îi afectează
funcțiile cognitive, afective, motivaționale, volitive, cu gândire haotică, idei împământenite,
fiind stăpânit de frică dar și de emoție.

18