Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
relaţiilor diplomatice.
- Ceea ce este esenţial este ca aceste entităţi, subiecte de drept internaţional să aibă capacitatea de a-şi
exprima valabil consimţământul pentru actul juridic prin care se creează relaţiile diplomatice.
- De aici se deduce concluzia că nu orice subiect de drept internaţional este în mod necesar şi subiect de
relaţii diplomatice.
c) Se admite în dreptul internaţional că pot întreţine relaţii diplomatice (au drept de legaţie):
- statele;
- organizaţiile internaţionale;
- mişcările de eliberare naţională;
- Sfântul Scaun;
- Ordinul Militar Suveran de Malta.
d)Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă un act cu o dublă natură: pe de o parte reprezintă un act juridic,
pe de altă parte un act politic.
e)în doctrină s-a acreditat ideea că ruperea relaţiilor diplomatice ar fi incompatibilă cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite, în condiţiile în care, articolul 33 din Cartă prevede obligaţia statelor de a supune orice
diferend unor proceduri de soluţionare paşnică.
Această opinie ar putea fi susţinută cu mai multă fermitate în cazul în care printr-o rezoluţie a Consiliului de
Securitate s-a cerut părţilor în litigiu să recurgă la un anumit mecanism de soluţionare a diferendelor. în această
situaţie, ruperea relaţiilor diplomatice ar fi contrară recomandării.
f) Modul în care are loc ruperea relaţiilor diplomatice îmbracă, de obicei, forma unei declaraţii exprese. În
practică, însă, aceasta poate avea loc şi tacit, condiţia esenţială fiind aceea ca manifestarea de voinţă să fie
neechivocă.
1.3.2. Războiul
a)De regulă, războiul antrenează automat ruperea relaţiilor diplomatice. Este necesară precizarea distincţiei
între „starea de război", ca stare de drept, rezultată în urma declarării războiului, şi „acţiunea de război", ca
situaţie de fapt.
b)Starea de război antrenează ruperea relaţiilor diplomatice, chiar dacă nu este urmată de acţiune de război
(exemplu: între România şi Bulgaria, în 1913, a existat stare de război, fără acţiune de război).
c) Acţiunea de război, antrenează, de regulă, ruperea relaţiilor diplomatice, însă există situaţii când acestea
pot fi menţinute (de exemplu, conflictul chino-japonez din 1931-1932 sau conflictul între India şi Pakistan din
1965).
d)Armistiţiul reprezintă o categorie juridică aparte, datorită faptului că relaţiile diplomatice între beligeranţi
sunt reluate, fără ca starea de război să înceteze.
1.3.3. Ruperea relaţiilor diplomatice ca act concertat în cadrul unei alianţe sau a unui bloc politic
a) Ruperea relaţiilor diplomatice poate fi cerută de o organizaţie internaţională - în acest caz ea capătă forma
unei sancţiuni colective.
În opinia unor autori, legitimitatea acestei măsuri se bazează pe o normă de drept internaţional (decizia
organizaţiei respective); alţi autori sunt însă de părere că fundamentarea trebuie căutată într-o obligaţie cu
caracter convenţional.
b) Elementele caracteristice ale ruperii colective a relaţiilor diplomatice cerute de o organizaţie
internaţională sunt:
- preeminenţa respectivei organizaţii faţă de fiecare stat;
- existenţa unei obligaţii juridice care incumbă statelor membre;
- caracterul de sancţiune al măsurii aplicate în mod colectiv.
c) Ruperea relaţiilor diplomatice în mod colectiv poate căpăta însă şi forma unei acţiuni politice concertate.
în această situaţie, nu se poate vorbi despre o obligaţie juridică.
Un exemplu de astfel de acţiune concertată a fost ruperea de către statele arabe a relaţiilor diplomatice cu
Franţa şi Marea Britanie, ca urmare a intervenţiei acestora împotriva Egiptului în timpul crizei Canalului Suez
din octombrie-noiembrie 1956.
3
• în cazul unei schimbări politice fundamentale (de exemplu: trecerea de la monarhie la republică sau
schimbarea pe căi revoluţionare), practica dreptului internaţional impunea ca noul guvern să notifice
schimbarea produsă şi să ceară recunoaşterea.
• în cazul în care recunoaşterea nu intervenea imediat, se producea o suspendare sau o rupere a relaţiilor
diplomatice, pe perioada în care statele analizau decizia cu privire la recunoaşterea noului guvern.
Cele două hotărâri ale Curţii (15 decembrie 1979 şi 24 mai 1980) constituie adevărate pledoarii pentru
respectarea dreptului diplomatic. în hotărârea din 15 decembrie 1979, Curtea evocă istoria dreptului
diplomatic, arătând că „de-a lungul istoriei, în scopul asigurării inviolabilităţii diplomaţilor şi ambasadelor,
4
naţiunile de orice credinţă şi de orice cultură au respectat anumite obligaţii". Curtea notează, de asemenea, că
„în conducerea relaţiilor între state nu există exigenţă mai fundamentală ca ceea a inviolabilităţii agenţilor
diplomatici şi a misiunilor diplomatice, în temeiul căreia instituţia diplomaţiei, cu privilegiile şi imunităţile care
îi sunt ataşate, a rezistat testului secolelor şi s-a dovedit un instrument esenţial de cooperare eficientă în cadrul
comunităţii internaţionale", în ceea ce priveşte relaţiile consulare, de asemenea „stabilite între popoare din
timpuri străvechi", Curtea arată că: „ acestea nu sunt mai puţin importante în contextul dreptului internaţional
contemporan, în condiţiile în care ele favorizează dezvoltarea relaţiilor amicale între naţiuni şi asigură
protejarea şi acordarea de asistenţă străinilor având reşedinţa în alt stat. Nici un stat nu este obligat să întreţină
relaţii diplomatice sau consulare, însă nu poate să omită a recunoaşte obligaţiile imperative pe care acestea le
antrenează şi care sunt în prezent codificate în Convenţiile de la Viena din 1961 şi 1963".
Redăm, în continuare, câteva fragmente din Hotărârea din 24 mai 1980, referitoare la încălcarea
Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice si a Convenţiei de la Viena din 1963 cu
privire la relaţiile consulare.
(...)
61. [Aceasta] nu înseamnă că Iranul nu este, în consecinţă, liber de orice responsabilitate în ceea ce
priveşte aceste atacuri; deoarece chiar atitudinea sa a fost în contradicţie cu obligaţiile asumate pe plan
internaţional. Printr-un număr de dispoziţii ale Convenţiilor din 1961 şi 1963, în sarcina Iranului au fost
impuse cele mai categorice obligaţii, în calitate de stat de reşedinţă, de a lua toate măsurile necesare pentru a
asigura protecţia Ambasadei şi consulatelor Statelor Unite, a personalului acestora, a arhivelor, a libertăţii de
comunicare şi a libertăţii de mişcare a membrilor personalului acestora.
62. în opinia Curţii, obligaţiile guvernului iranian în discuţie nu sunt numai obligaţii de natură
convenţională, stabilite prin Convenţiile de la Viena din 1961 şi 1963, ci şi obligaţii rezultate din dreptul
internaţional general [dreptul internaţional cutumiar].
63. Faptele reţinute de Curte arată că la 4 noiembrie 1979, guvernul iranian a omis să ia „măsurile
necesare" pentru a proteja localurile, personalul şi arhivele misiunii Statelor Unite de atacuri/e
manifestanţilor, sau să ia orice fel de măsuri fie pentru prevenirea acestui atac fie pentru oprirea acestuia
înainte de a fi ajuns în punctul final. De asemenea, la 5 noiembrie 1979 Guvernul iranian, de asemenea, a
omis să ia măsurile necesare pentru protejarea consulatelor Statelor Unite din Tabriz şi Shiraz. în plus, faptele
relevă, în opinia Curţii, faptul că omisiunea Guvernului iranian de a lua aceste măsuri nu a fost datorată
numai simplei neglijente sau lipsei de mijloace adecvate.
(...)
67. Această inacţiune a Guvernului iranian constituie în sine o violare evidentă şi serioasă a art. 22, par. 2
şi a art. 24, 25, 26 27 şi 29 din Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi a art. 5 şi
36 din Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare. în mod similar, inacţiunea Guvernului
iranian în ceea ce priveşte ocuparea consulatelor din Tabriz şi Shiraz, antrenează încălcări serioase şi
evidente ale mai multor articole ale Convenţiei din 1963.
(...)
74. Aprobarea pe care Ayatolahul Khomeini şi alte organe de stat iraniene au acordat-o acestei situaţii de
fapt şi decizia de a o perpetua, a transformat continuarea ocupării Ambasadei şl a deţinerii de ostatici în acte
ale statului. Militanţii, autori ai invaziei şi răpitori ai respectivilor ostatici, au devenit astfel agenţi ai statului
iranian, care este răspunzător pe plan internaţional pentru actele lor,
(...)
77. Aceste fapte constituie, prin urmare, încălcări suplimentare celor comise deja în raport cu prevederile
Convenţiei de la Viena din 1961 şi Convenţiei de la Viena din 1963.
(...)
Pentru aceste motive, Curtea, ..., cu treisprezece voturi contra două, Decide că Republica Islamică Iran a
încălcat obligaţiile sale către S.U.A. în virtutea convenţiilor în vigoare între cele două state, precum şi în
virtutea regulilor îndelung stabilite ale dreptului internaţional general.
5
6