Efectele tratatelor.

Problematica efectelor tratatelor cuprinde trei aspecte:

a) efectele tratatului în raporturile dintre părţi;
b) efectele faţă de terţi
c) efectele tratatelor aflate în conflict.

A.
⇒ ”tratatul leagă părţile şi ele trebuie să îl execute”
⇒ art. 26 CV - 1969 consacră principiul relativităţii tratatelor.
⇒ Dreptului cutumiar = tratatele trebuie exercitate „în mod rezonabil şi
cu bună-credinţă” (jus aequum – dreptul de la care se poate deroga).

B.
⇒ este posibil totuşi ca un tratat să stipuleze obligaţii sau drepturi pentru
state terţe.
⇒ cei vizați trebuie să accepte expres; este nevoie de consimțământul lor
dacă li se aplică sau nu.
⇒ obligaţiile terţilor nu decurg propriu-zis din tratat, ci din acordul
colateral de acceptare.

C.
⇒ conflictul este un conflict de norme juridice.
⇒ incompatibilitatea între normele care îşi au suportul în acte diferite se
rezolvă prin aplicarea unor principii generale de interpretare:
⇒ lex posterior
o criteriu cronologic (impune invalidarea normei anterioare – lex
posterior derogat priori).
⇒ lex superior
o criteriu ierarhic (norma inferioară trb. să fie conformă cu norma
superioară).
o Tratatul incompatibil cu jus cogens, este, prin aplicarea acestui
principiu, lovit de nulitate totală, ptc. jus cogens trebuie respectat,
fiind o normă IMPERATIVĂ.
⇒ lex specialis
o criteriul specialității normelor.
Modificarea, suspendarea şi extincţia tratatelor.

⇒ Tratatul = caracterului obligatoriu.

⇒ O singură parte NU poate să modifice în mod unilateral termenii
acestuia.

⇒ CV – 1969 spună că acordul de modificare poate fi făcut :

o permisiune expresă stipulată în tratat;
o dacă nu este în contradicţie cu tratatul.

⇒ Suspendarea şi extincţia = guvernate de consimţământ sau achiesare

(renunțarea la atacarea unei hotărâri a justiției).
⇒ Cauzele de suspendare/extincţie :

o cauze întemeiate pe DI general (desuetudine, renunţare, acord

abrogator, imposibilitatea executării, schimbarea fundamentală a
circumstanţelor sau intervenţia războiului);
o cauze stabilite prin textul tratatului (condiţii suspensive sau
rezolutorii, retragerea din tratatul multilateral, denunţarea tratatului
bilateral, împlinirea termenului, executarea integrală);
o apariţia unei norme posterioare de jus cogens cu care tratatul
este în conflict.

Drept cutumiar = tratatul fiind guvernat de reciprocitate, partea inocentă

are dreptul de a denunţa tratatul, atunci când cealaltă parte (sau celelalte
părţi) nu îşi respectă obligaţiile asumate prin tratat.
Desuetudinea sau caducitatea :
a) mod de extincţie valid
b) provine din dreptului cutumiar
c) abrogă tratatul care nu a fost aplicat sau a încetat să fie aplicat de
părţile contractante.

Egalitatea normativă în care art. 38 din s. CIJ plasează cutuma şi

tratatul, implică aplicarea principiilor care reglementează sfera de validitate
temporală a normelor concurente: lex posterior şi lex specialis.
 Capitolul III
Actele unilaterale în DIP

⇒ Actul unilateral aparține unui singur subiect de DIP.

⇒ Pt. încheiere, condiția capacității (subiecte primare – statele).
⇒ NU este un izvor de drept propriu-zis :
o excepție : deciziile emise de Consiliul de Securitate al ONU (decizii
obligatorii pt. toate sub. de drept din DIP – constituie lex superior).
⇒ Par in parem non habet imperium = un stat nu poate forma prin actele sale
unilaterale un izvor de drept pt. întregul drept internațional.

Acte unilaterale ale subiectelor primare din DIP :

1) Promisiunea :
≈ Forță obligatorie – se bazează pe principiul general al bunei-
credințe, principiul încrederii legitime și principiul principiul
securității internaționale
≈ CIJ a fixat condiții de validitate ale promisiunii (nu este necesară
o replică/reacție a altor state; nu orice declarație naște dr. sau
obl. noi; nu trb. să aibă un destinatar determinat).
2) Renunțarea (act unilateral; implică posibilitatea sub. de dr. de a dispune
de drepturile lor subiective; este un mod de extincție a unui drept
determinat)
3) Recunoașterea (se apropie de achiesare, creează doar opozabilitate în
fața situației juridice).
4) Protestul
5) Notificarea și publicarea actului.

Actele unilaterale ale subiectelor derivate din DIP

- Dreptul derivat al OI
- Normele juridice create de OI derivă din tratatul constitutiv.
- Acestea creează în limitele competenţelor explicite sau implicite pe care le
deţin acte juridice obligatorii sau non-obligatorii destinate membrilor lor.

Soft law :
- norme internaţionale cu valoare juridică incertă inserate în acte
internaţionale fără valoare juridică obligatorie
- norme care, deşi figurează într-un act juridic normativ, nu creează
obligaţii în dreptul pozitiv.
 CAPITOLUL IV
Mijloacele prin care se determină normele juridice
Interpretarea normelor DIP

 Doctrina juridică NU este izvor de DIP, deși art. 38 din s.CIJ trimite, în subsidiar,
la aceasta.
 Deşi articolul 38 nominalizează jurisprudenţa alături dedoctrină ca
mijloace subsidiare, cele două surse nu ocupă acelaşi plan.
 Autoritatea jurisprudenţei este superioară autorităţii doctrinei ca mijloc de
determinare al normelor de DI.
 Jurisprudența sistemului european nu deține același loc ca și cea din țările de
common law.

Jurisprudenţa cuprinde patru categorii de acte:

 Sentințele arbitrale (jurisprudența tribunalelor arbitrale – arbitraj în echitate)

 Sentințele CPJI (Curtea Permanentă de Justiție Internațională) și CIJ – deciziile
au efecte doar inter partes (art. 59/ Statutul CIJ)
 Deciziile unor jurisdicții :
o Regionale (CEDO, CJCE – curtea de justiție a comunităților europene)
o Speciale (Tribunalul Mării)
o Ad-hoc (Tribunalele Militare Internaționale).
 Deciziile tribunalelor naționale.

Funcțiile echității
1) Intra legem (interpretarea dr. pozitiv).
2) Praeter legem (mijloc de completare a dr. pozitiv).
3) Contra legem (aplicarea în speță a dr. pozitiv).

Interpretarea normelor în DIP

1) Interpretare autentică :
 interpretare concertată sau colectivă
 interpretare unilaterală (proprie, a statelor)
2) Interpretare jurisdicțională :
 deși obligatorie pentru statele în litigiu, este considerată neautentică.

Convenția de la Viena – 1969

 Apar 3 criterii de interpretare : textual, sistemic, teleologic – sunt obligatorii, ca

orice alte norme din CV-1969, însă nu și inderogabile.
 Art. 30/CV-1969 – arată când trebuie să considerăm că rezultatul interpretării
este o normă juridică internaţională validă :
1) interpretarea care afirmă un sens clar (adică conduce la o normă
aplicabilă);
2) interpretarea care afirmă un sens logic şi rezonabil.
 Aceste două norme pot primi şi o formulare negativă – art. 32 :
1) fără valoare juridică interpretarea care afirmă un sens ambiguu sau
obscur
2) fără valoare juridică interpretarea care afirmă un sens vădit absurd sau
nerezonabil.
3) lipsită de validitate interpretarea abuzivă
4) lipsită de validitate interpretarea care utilizează o altă metodă decât cele
indicate în normă

Interpretarea în dreptul internațional general : proba cutumei (consuetudo/opinio

juris).

CAPITOLUL V
Subiectele primare ale DIP

Statul în DIP.
Elementele constituive ale statului.
 Conform CIJ, în DI, subiect de drept = acea entitate care are aptitudinea
de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a prezenta o reclamaţie
internaţională.
 Orice sistem juridic determină ce entităţi au capacitate juridică, adică, ce
entităţi trebuie considerate subiecte de drept.
 Dreptul cutumiar = calitatea de stat suveran (subiect originar/primar),
adică personalitatea juridică internaţională a acestei entităţi, se atribuie
ipso jure din momentul în care se poate constata că sunt întrunite de facto
trei elemente :
o un teritoriu definit;
o o populaţie permanentă;
o un guvern, adică o putere publică capabilă să asigure o ordine
juridică efectivă în teritoriu.
 În sens mai larg, o organizare politică capabilă să asigure funcţiile interne şi
externe ale statului.
Uniunile statale
 În afara statului unitar (forma cea mai răspîndită), sunt considerate subiecte
primare anumite tipuri de centralizări politice bazate pe state teritoriale
(adică federațiile) :
o Uniunile personale (comunitatea accidentală şi temporară a
şefului de stat, uniune de facto, irelevantă internaţional) şi uniunile
reale (organizare politică paralelă a două state care
rezultă dintr-un acord internaţional) – forme de asociere istorice.
 o Confederaţia (o asociere care se bazează pe un tratat
internaţional – pact confederal) şi statul federal (cuprinde entități
care sunt, în general, lipsite de calitatea de sub. de DI – SUA,
Germania, Elveția etc.) – două forme de centralizare prezente în
societatea internaţională.

Teritoriul de stat
 Statul dispare ca sub. de DI o dată cu pierderea teritoriului său.
 Teritoriul de stat este o noţiune juridică şi nu una geografică.
 Teritoriul de stat cuprinde: spaţiul terestru (+ apele interioare), spaţiul
aerian şi marea teritorială.
 În funcţie de natura spaţiului delimitat față de alte state, vorbim de frontiere
terestre, maritime şi aeriene.

 Trasarea unei frontiere de stat terestre presupune două faze distincte:

a) delimitarea frontierei (descrierea punctelor geografice prin care
trece linia de frontieră)
b) demarcarea (jalonarea în teren a unor semne ale liniei de
frontieră).

 Linia de delimitare poate fi determinată conform următoarelor criterii:

a) astronomice (cazul frontierei dintre cele două state coreene);
b) politice (cazul delimitării noilor state independente pe liniile
fostelor circumscripţii coloniale);
c) istorice (cazul frontierelor fixate printr-un tratat anterior).

 În prezent, nu mai există teritorii nesupuse suveranității unui stat, diferendele

frontaliere aproape că s-au epuizat, iar frontierele s-au stabilizat.
 Prima categorie a modurilor de dobândire a teritoriului statal intră :
o Ocupațiunea
o Accesiunea
o Decizia pontificală sau cu titlu pontifical
 Cea de-a doua categorie cuprinde :
o Cesiunea (nu au mai apărut în practică)
o Debellatio (războiul – este delegitimat)
o Prescriptia achizitivă (nu mai poate opera; nu mai exista derelictio –
când un stat își abandonează teritoriul).

 Efectivitatea puterii publice. Guvernarea teritoriului trebuie să fie eficace, adică să

posede o capacitate reală de a exercita principalele funcții statale.
 Suveranitatea statului. Statul exercită două categorii de competenţe (puteri)
legate de celelalte două elemente constitutive: teritoriul (competențele teritoriale
– generale & exclusive) şi populaţia (competențele personale – exercitate asupra
indivizilor atașați lui printr-o legătură juridică).
 Limitele exercitării suveranității. Statul trebuie să ia act de exclusivitatea
competenţelor celorlalte subiecte de drept şi trebuie să respecte integritatea
teritoriului celorlalte state suverane.
 Alte subiecte primare : Sfântul Scaun, Statul Vatican, Ordinul de Malta.

CAPITOLUL VI
Subiectele derivate ale DIP
 Funcţiile internaţionale ale OI :
o articularea şi agregarea intereselor statale
o comunicarea inter-statală
o socializarea statelor
o managementul conflictelor şi al crizelor internaţionale
o redistribuirea resurselor
o integrarea funcţiilor statale
 Dpdv juridic, OI = sub-sisteme, pe care dreptul internațional general le integrează.
 Distingem :
o Dreptul aplicabil organizațiilor.
o Dreptul special creat de OI.
o Dreptul intern al OI.
o Dreptul extern al OI.

 Clasificarea OI :
o Organizații universale și regionale
o Organizații închise și deschise
o Organizații politice și cu caracter sectorial

 Membrii OI :
o sunt în primul rând, statele suverane.
o în OI mai regăsim și statut de membru asociat (stat tranzitoriu) și statut
de observator (participant pasiv).
o admiterea și retragerea din OI = guvernate de tratatul institutiv.

 Structura OI :
o Organ plenar (format din reprezentanții statelor, numit și „adunare”)
o Organ restrâns (partajează competențe de decizie cu organul plenar)
o Organ administrativ („secretariat” sau „birou” – funcții executive,
administrative)
o Organe subsidiare (create fie statuar, fie în baza unor competențe
recunoscute)
o Organe de tip parlamentar, jurisdicționale sau organe de control
(facultative, pot fi create prin actul institutiv).

 Personalitatea juridică a OI :
o Capacitatea de a fi titulare de dr. & obl. & competențe internaționale.
o Raportată la pers. jur. a statelor, OI deține o pers. jur. derivată.
o Posedă doar o personalitate funcțională (spre deosebire de state – pers.
plenară)
 Normele care atribuie competenţe organizaţiei şi organelor sale funcţionează ca
norme de recunoaştere a validităţii actelor organizaţiei.
 OI au competențe exprese (definite de normele tratatului institutiv și normele
actelor posterioare ce îl modifică) și implicite (relevate de practica OI).
 De regulă OI nu deţin patrimonii ale căror dimensiuni să le permită exerciţiul
competenţelor în baza unor resurse proprii, cu excepția organizațiilor financiare.

Statutul juridic al funcționarilor internaționali :

Organele OI, formate fie din reprezentanți ai statelor membre, fie din
funcționari (agenți) internaționali.
Funcţionarul internaţional nu poate exercita activităţi politice în statul de
origine şi nu îi este permis să întreţină legături cu entităţi comerciale care intră, de o
manieră sau alta, în raporturi juridice cu OI din care fac parte. Atât în timpul
exercitării funcţiei, cât şi după ieşirea din funcţie, funcţionarul trebuie să fie discret şi
rezervat.

Lichidarea OI
Implică o pluralitate de subiecte:
⇒ OI lichidată
⇒ statele membre
⇒ creditorii
⇒ debitorii
⇒ personalul organizaţiei.
Problema lichidării este destul de complicată. Exemplele de lichidare sunt
până în prezent foarte rare. Singura soluţie echitabilă care ar trebui luată în
considerare ar fi repartizarea activului şi pasivului organizaţiei între statele
membre.

Succesiunea OI
În lipsa unei practici consistente sau a unei conveţii multilaterale, se poate
spune doar că regimul juridic al succesiunii rămâne deschis oricărei evoluţii
normative pe cale convenţională, iar până la instituirea unei convenţii
generale, nu poate fi guvernat decât de principii generale de drept și/sau lex
specialis.

CAPITOLUL VII
Persoanele private – subiecte limitate ratione materiae in DIP
⇒ Persoana fizică deține capacitate limitată:
o la materiile în care dreptul convenţional le conferă în mod direct drepturi
şi obligaţii
o la materia penală internaţională
o la materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului
⇒ Doar prin mecanismele protecţiei diplomatice particularii îşi pot asigura
reparaţii în ipoteza în care drepturile lor au fost violate în afara frontierelor.
 ⇒ Particularii nu pot antrena statul pe teritoriul căruia le-au fost violate drepturile
în proceduri jurisdicţionale internaţionale (NU posedă locus standi).
⇒ Pers. private sunt subiecte limitate ratione materiae, ratione temporis, ratione
loci, ratione personae.
⇒ Uneori, exercițiul unor drepturi ale acestora este echivalent cu durata unui
tratat. Altfel spus, drepturile lor încetează la o dată prevătută în tratat (termen
ad quem) sau la extincția tratatului.

Răspunderea penală a persoanei fizice. Crimele internaționale.

⇒ Legalitatea incriminării este cutumiară și convențională.
⇒ Regimul juridic al răspunderii penale a individului în DIP :
≈ Principiile generale de drept (p. răspunderii individuale, p. legalității
incriminărilor, p. legalității pedepselor, p. non bis in idem, p. incriminării
participării).
≈ Norme specifice de DI (competența universală, primatul incriminării
internaționale asupra incriminării interne, imprescribilitatea,
restrângerea imunității individului care a acționat ca organ de stat,
inopozabilitatea normei de exonerare bazată pe ordinul superiorului)

Infracțiuni internaționale
⇒ Unele dintre cele mai importante : piraterie în marea liberă, comerțul cu sclavi,
traficul de stupefiante, tortura și alte tratamente crude, inumane sau
degradante, activități ilicite cu materiale nucleare.
⇒ Terorismul internațional și infracțiunile de corupție sunt 2 infracțiuni de o
importanță deosebită.

Extrădarea
⇒ Actul prin care, la cererea unui stat care reclamă că o persoană fizică
trebuie urmărită penal sau că trebuie să execute o pedeapsă aplicată de
organele sale judiciare, statul pe al cărui teritoriu se află persoana în
cauză (stat solicitat) o predă statului interesat (stat solicitant).
⇒ Elementele care disting extrădarea de expulzare:
1) expulzarea ține de comportamentul unei pers. pe teritoriul statului care îl
expulzează.
2) persoana expulzată îşi poate alege, în general, destinaţia, ceea ce nu
este cazul pentru persoana extrădată;
3) expulzarea este un act unilateral, în timp ce extrădarea este pe baza de
convenție;
4) extrădarea = uneori obligație internaț., când avem tratat de extrădare, în
timp ce expulzarea = pur facultativă.

⇒ Judecătorul naţional este obligat să refuze extrădarea :

1) persoana riscă să fie „supusă torturii” în statul solicitant
2) pers. incriminată pentru o infracţiune prevăzută într-o lege militară şi nu într-
o lege penală ordinară;
3) cererea de extrădare – blocată de incidenţa principiului non bis in idem;
4) sentinţa judecătorească în statul solicitant a fost pronunţată în cursul unui
proces judiciar în care au fost violate regulile cutumiare
5) cererea urmăreşte pedepsirea unei persoane pe considerente de rasă,
religie, naţionalitate, origine etnică, opinii politice, sex sau statut personal.

Sistemul de protecție internațională a dr. fundamentale:

 Dr. au aplicabilitate universală
 Cuprind norme de jus cogens (norme care reprezintă criterii de validitate
materială pentru alte norme din sistem).
 Posedă aplicabilitate în dr. intern, protejând toți cetățenii.

Regimul juridic internațional al dr. omului:

Se bazează pe convenții (acte internaționale), care se
împart în două categorii :
≈ Instrumente cu vocație universală (originea în activitatea ONU; cel
mai proeminent instrument este Declarația Universală)
≈ Instrumente regionale (reflectă nivelul de centralizare atins în
organizare)
Cele trei generații de drepturi :
≈ Prima generație (drepturi civile și politice – defensive)
≈ A doua generație (economico-sociale și culturale; creanțe-
drepturi)
≈ A treia generație (drepturi de solidaritate)

Protecția internațională a minorităților cuprinde drepturi speciale,

recunoscute în scopul menţinerii identităţii populaţiei minoritare. Sunt drepturi
care protejează persoanele aparţinând minorităţilor faţă de politicile statale de
omogenizare.

Regimul juridic al străinilor. Dreptul cutumiar a consacrat două norme

de bază pentru regimul juridic al străinilor:
1) Străinul are obl. de a proteja persoana, interesele şi proprietatea
statului, prin măsuri preventive sau represive;
2) Statul nu îi poate impune străinului comportamente contrare obligaţiilor
lui de fidelitate faţă de propriul stat sau prestaţii care nu au legătură cu
activităţiile prestate sau bunurile deţinute pe teritoriul său.

Refugiații, apatrizii, lucrătorii imigranți. Străinul se află în câmpul de

aplicare al acestui tratat (Convenția privind statutul refugiaților – 1951) fie
atunci când s-a refugiat în urma persecuţiilor, fie atunci cînd are bănuieli
rezonabile că va fi ţinta unor persecuţii de tipul celor enumerate.

Organizaţiile nonguvernamentale (scop sportiv, umanitar, ecologic, științific,

politic) şi societăţile transnaţionale (întreprinderi sau firme, definite de DI ca fiind
„formate dintr-un centru de decizie localizat într-o ţară şi din centre de activitate, cu
sau fără personalitate juridică proprie, situate într-una sau mai multe alte ţări”).
 CAPITOLUL VIII
Răspunderea internațională

⇒ Răspunderea = componentă esențială a oricărui sistem juridic.

⇒ Instituţia răspunderii acoperă consecinţele comportamentelor statelor suverane și,
în mod derivat, și organizațiilor internaționale.
⇒ Răspunderea presupune:
≈ un fapt ilicit, adică un act contrar DI; = orice comportament antijuridic
(acţiune sau omisiune)
≈ relaţie între faptă şi un subiectul de DI determinat, în virtutea căruia actul îi
poate fi imputat (poate fi atribuit) subiectului de drept.
⇒ Statul răspunde pentru :
≈ actele organelor de stat
≈ actele entităților abilitate să exercite prerogativele puterii publice (consilii
locale, județene etc.)
≈ fapte care nu le sunt imputabile în mod direct (faptele comise de
particulari)
⇒ Răspunderea absolută (damnum sine injuria) posedă o bază juridică
convenţională (lex specialis) – se stabileşte obligaţia internaţională de a repara
anumite prejudicii provocate de anumite acte internaţionale licite.
⇒ Consecințele responsabilității:
≈ Autoprotecția (self-help)
≈ Restituirea
≈ Reparația
⇒ Circumstanţele care exclud ilicitul internaţional sunt „cauzele exoneratoare de
răspundere”.
⇒ Pentru a exclude ilicitul, consimţământul statelor trb. să fie imputabil lor.
⇒ Validitatea consimţământului statului lezat este subordonată unor condiţii
cumulative:
≈ să fie exprimat de organele competente să angajeze statul în plan
internaţional;
≈ să fie liber (neafectat de vicii de consimţămînt);
≈ să fie efectiv exprimat;
≈ să poată fi stabilit în mod clar;
≈ să preceadă comportamentul care ar putea fi considerat ilicit sau să
fie,eventual, concomitent cu acesta.

Cauze de exonerare a ilicitului internațional

⇒ Legitima apărare (self-defense) reprezintă o formă a autoapărării, alături de

represalii (contra-măsuri).
⇒ Forţa majoră și cazul fortuit presupun „intervenţia unei forţe irezistibile sau a
unui eveniment neprevăzut, în afara controlului statului şi care în circumstanţele
cazului face materialmente imposibilă îndeplinirea obligaţiei juridice”. Trebuie să
îndeplinească urm. condiții :
≈ Forța/cazul neprevăzut trebuie să facă imposibilă executarea;
 ≈ Trebuie să existe o relaţie cauzală între evenimente şi neexecutarea
obligaţiei;
≈ Trb. să fie neimputabile statelor;
≈ Statul să nu îşi fi asumat riscul intervenţiei evenimentelor.
⇒ Pericolul extrem = situația în care „autorul actului (organ al statului, n.m.), într-o
situaţie de pericol extrem, nu are la îndemână un alt mod rezonabil de a-şi salva
propria viaţă sau viaţa persoanelor aflate în grija sa”. Este inoperant atunci când:
≈ situaţia de pericol extrem a fost provocată (exclusiv/în combinaţie cu alţi
factori) de comportamentul statului;
≈ atunci când comportamentul adoptat pentru evitarea pericolului ar putea
crea un pericol comparabil, sau superior celuilalt.
⇒ Starea de necesitate – exonerează de răspundere pentru un act voluntar
determinat de un pericol grav. Devine operaţională numai atunci când pericolul
amenință :
≈ un interes esenţial al statului (care poate fi salvgardat numai prin
comportamentul ilicit adoptat în stare de necesitate)
≈ comportamentul ilicit în stare de necesitate nu afectează de o manieră
gravă un interes vital al statului faţă de care există obligaţia internaţională
violată.
⇒ Contra-măsuri legitime : descentralizate, conform dreptului cutumiar, sau
centralizate, conform dreptului organizării internaţionale.

CAPITOLUL IX
Sancțiunile în DIP

⇒ Făcând abstracţie de tratatele particulare și de mecanismele instituite în cadrul

OI, fiecare stat apreciază el însuşi propria situaţie juridică în raport cu alte state.
⇒ Tipuri de sancțiuni :
≈ Descentralizate (sunt, figurativ/în aparență, acte internaţionale ilicite)
 Retorsiunea (reacţia la acţiunea inamicală, ilicită sau licită, a unui
stat printr-un act licit – declararea persona non grata)
 Represaliile (armate/război. sunt de 2 feluri : care implică forța și
care nu implică)
≈ Centralizate (sancţiunile autorizate de Consiliul de Securitate al ONU –
acte internaționale licite)
 CPITOLUL XI
Contenciosul internațional

⇒ Când conflictele de interese creează simple „tensiuni” NU suntem în prezenţa

unui diferend.
⇒ Diferendul apare doar atunci când se exteriorizează o pretenţie a unui subiect de
drept la care reacţia unui alt subiect constă în rezistenţă sau refuz.
⇒ Diferendul juridic = dezacord asupra manierei în care dreptul pozitiv
reglementează un conflict de interese.
⇒ Există 2 moduri de soluționare a diferentelor care se află la dispoziția statelor :
procedura judiciară și procedura politică.

Reglementarea diferendului prin norme juridice cu intervenția părților :

1 obligatorii :
- arbitraj ad-hoc/administrat
- decizie judiciară (CIJ, Tribunalul Mării, etc), numită și „jurisdicție permanentă”
2 facultative :
- avize consultative

Reglementarea diferendului prin politică/considerente de oportunitate cu

intervenția părților :
1 obligatorii :
- arbitraj politic ad-hoc (arbitraj în echitate)
- decizie politică instituțională (decizie a Consiliului de Securitate al ONU)
2 facultative :
- anchete
- rapoarte
- bune oficii
- mediere
- conciliere
3 reglementare politică prin :
- Negociere :
 discuții/consultări între cele două părți aflate pe poziții adverse;
 realizată prin reprezentanți
 confirmă un status quo (stare care a existat și se menține)
 reînnoiește acorduri existente
 pune capăt unei situații nefirești
 uneori redistribuire de teritorii sau modificarea unei situații
- Bunele oficii (intervenţia unuia sau mai multor state care se află în bune
raporturi cu părţile la diferend, dar care nu propune/propun în mod direct un
mod de soluţionare)
- Medierea (acţiunea terţului – mediatorului – de a pune în contact actorii
diferendului; mediatorul ajută la reconciliere)
- Concilierea (diferendul este examinat de un organ care face părţilor propuneri
şi le oferă soluţii concrete pentru stingerea diferendului).
Arbitrajul internațional

⇒ E o reglementare jurisdicțională.
⇒ Un mod de a soluţiona un diferend, solicitând unui terţ să procedeze la tranşarea
lui printr-o decizie obligatorie.
⇒ Arbitrajul s-a dezvoltat ca arbitraj politic.
⇒ Obligaţia de a supune diferendul arbitrajului poate să rezulte din trei surse:
 din compromis, act (tratat) încheiat după naşterea litigiului; în care părţile
stabilesc obiectul diferendului, modul în care vor fi desemnaţi arbitrii,
normele procedurale aplicabile şi stipulează angajamentul ferm de a
executa sentinţa;
 din clauza compromisorie, un angajament inserat în cadrul unui tratat
care are un alt obiect şi prin care părţile stabilesc să rezolve în viitor
diferendele care ar putea rezulta din interpretarea sau aplicarea tratatului;
 dintr-un tratat general de arbitraj, prin care părţile decid să supună
unuiarbitraj instituţionalizat (administrat) diferendele care ar putea surveni
într-o materie internaţională determinată.
⇒ Tribunalul arbitral, organ care se instituie ad-hoc pentru soluţionarea unui singur
diferend, poate fi constituit din :
 arbitru unic
 comisie mixtă
SAU
 colegiu de arbitri.

Reglementarea prin CIJ

⇒ A fost instituită ca organ principal al ONU.

⇒ Statutul ei face parte integrantă din Cartă.
⇒ Membrii ONU au acces în mod automat la jurisdicţie.
⇒ Accesul este admis, în anumite condiţii, şi statelor care nu sunt membre ale
organizaţiei.
⇒ Dispune de 15 judecători.
⇒ Funcția contencioasă a Curții reglementează :
 interpretarea unui tratat;
 orice chestiune de DI;
 existenţa oricărui fapt care ar constitui o violare a unei obligaţii
internaţionale;
 natura sau întinderea reparaţiilor datorate pentru încălcarea unui
angajament internaţional
⇒ Deține jurisdicție facultativă și funcție consultativă.
Sentința internațională
⇒ Actul unilateral de natură jurisdicţională care tranşează definitiv şi obligatoriu un
diferend.
⇒ Structură bipartită : parte descriptivă și parte normativă.
⇒ Ca act unilateral, sentinţa arbitrală poate fi afectată de nulitate. Motive:
 Dacă tribunalul a comis un exces de putere
 dacă s-a stabilit că un membru al tribunalului a fost corupt;
 dacă s-a stabilit nulitatea compromisului sau a clauzei arbitrale
 dacă au fost violate norme fundamentale de procedură sau lipseşte
motivarea.

CAPITOLUL XII
Sistemul Națiunilor Unite
⇒ ONU = organizație politică universală.
⇒ Obiective : menținerea păcii și securității internaționale, respectarea drepturilor
fundamentale, respectul DI, promovarea progresului social.
⇒ Principiile constituționale ale Cartei :
 Principiul fondator al egalității suverane
 Principiul îndeplinii cu bună-credință a obligațiilor asumate prin Cartă
 Principiul reglementării diferendelor prin mijloace paşnice
 Interzicerea utilizării forţei
 Principiul asistenţei colective
⇒ Organe principale :
 Consiliul de Securitate (organul principal investit cu cele mai ample
competenţe de decizie). Poate institui norme obligatorii care :
au forţă juridică superioară tuturor celorlalte norme;
se aplică tuturor subiectelor de drept din sistem;
asemenea „actelor de guvernământ” din dreptul intern
nu sunt justiţiabile.
 Adunarea Generală (organul plenar al organizaţiei şi structura sa reflectă
strict dreptul reciprocităţii; nu este un organ permanent).
 Secretarul General :
unul dintre cele două „organe autonome” ale ONU, alături de CIJ.
cel mai înalt funcţionar al organizaţiei este numit de Adunarea
Generală la recomandarea Consiliului de Securitate.
deține funcții de reprezentare (angajează ONU în acorduri
internaționale), administrative (competență ierarhică asupra
personalului ONU) și politice (posedă dreptul de a propune să fie
înscrisă pe ordinea de zi a reuniunilor orice chestiune pe care o
consideră oportună).