Mijloacele pasnice de rezolvare a

conflictelor

Lect.univ. Ina Tomescu

 Mijloacele jurisdicţionale
 art. 33 din Carta ONU - statele părţi la orice diferend a cărui prelungire „ ar putea
pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale" trebuie să caute
să-l rezolve prin mecanisme politico-diplomatice (tratative, anchetă, mediere,
conciliere), dar şi „pe calea (...) arbitrajului şi reglementării judiciare (...)".
 Caracteristici:
• Procedura are caracter contradictoriu şi trebuie să garanteze egalitatea părţilor şi
dreptul lor la apărare;
• Ea se finalizează printr-o hotărâre, întemeiată pe considerente de drept;
• Hotărârea este pronunţată de un organ independent faţă de părţile în litigiu şi este
obligatorie pentru acestea.
 Realizarea jurisdicţiei internaţionale – particularităţi:
• justiţiabilii sunt, în principal, statele purtătoare de suveranitate.
• în timp ce în ordinea internă jurisdicţia este obligatorie, în ceea ce priveşte statele,
jurisdicţia este facultativă, în sensul că acestea nu pot fi „aduse" în faţa unor organe
de jurisdicţie internaţională - arbitrale ori judiciare - decât cu consimţământul lor
formulat expres.
 Arbitrajul internaţional
 Arbitrajul - mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale în cadrul căruia părţile la un diferend, printr-un
acord formal, încredinţează soluţionarea diferendului unui
terţ - care poate fi reprezentat de o persoană sau mai multe
- şi se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri
contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă.
 adoptarea Convenţiei de la Haga din 1907, pentru aplanarea
conflictelor internaţionale care, pentru soluţionarea unor
diferende şi stingerea unor conflicte, prevede menţinerea
unei Curţi permanente de arbitraj (CPA), creată prin
Convenţia de la Haga din 1899 (art. 41).
 Acordul părţilor
 Consimţământul de a accepta arbitrajul poate fi dat:
• înainte de naşterea litigiului (a priori) - consimţământul poate îmbrăca forma unei
clauze compromisorii inserată într-un tratat care nu vizează un litigiu existent şi
actual, ci diferende eventuale, susceptibile să intervină între statele contractante,
în legătură cu executarea tratatului respectiv. Clauza compromisorie mai poate fi
cuprinsă într-un tratat de arbitraj permanent care are tocmai scopul de a conferi
acestei clauze aplicabilitate generală între părţile la tratatul de arbitraj.
• După declanşarea diferendului (aposteriori) - acordul părţilor îmbracă forma unui
tratat, denumit compromis. Compromisul este un act internaţional distinct, prin
care două state convin să încredinţeze unui arbitru unic, unui organ colegial ad-
hoc sau unui tribunal arbitrai preconstituit, reglementarea unui anumit litigiu
existent. Compromisul trebuie să conţină:
• angajamentul de a recurge la arbitraj;
• obiectul diferendului;
• modul de constituire a tribunalului arbitrai şi numărul arbitrilor;
• dreptul aplicabil, ca şi o serie de alte elemente legate de desfăşurarea procedurii.
 Rolul părţilor în procedura
arbitrată (1)
 Alegerea organului arbitrai şi compunerea acestuia - numărul arbitrilor, în cazul
opţiunii pentru un tribunal arbitral sau un arbitru unic; preferinţa statelor pentru
instituirea unor tribunale de arbitraj; o altă formă de arbitraj este arbitrajul prin
intermediul comisiilor mixte, care au fost constituite pentru a reglementa reclamaţii
pecuniare sau conflicte de delimitare a frontierelor.
 tribunalul arbitral este compus dintr-un număr dat de arbitri, la alegerea părţilor la
diferend. Părţile pot recurge la numirea unor arbitri de pe lista Curţii Permanente
de Arbitraj ori pot numi unul sau mai mulţi alţi arbitri. Arbitrii sunt în număr impar (3
sau 5); părţile numesc câte un număr egal de arbitri care, la rândul lor, aleg un
arbitru terţ sau un supraarbitru. In caz de dezacord în alegerea supraarbitrului, se
recurge la o persoană străină de diferend - Preşedintele CIJ.
 Definirea misiunii organului arbitral - definirea misiunii → formularea
problemei ce trebuie rezolvată şi care se include în mod necesar în compromis.
Arbitrii nu vor putea să statueze decât chestiunea ce li s-a supus, altfel sentinţa lor
va fi nulă → când părţile nu se implică în aspectele procedurale, organul arbitral
este judecătorul propriei sale competenţe (adoptă propriile reguli de procedură).
 Dreptul aplicabil. Ca regulă, tribunalul arbitral trebuie să
statueze în funcţie de dreptul hotărât de părţile la diferend,
chiar şi în cazul când acestea stabilesc reguli speciale,
aplicabile numai litigiului în cauză.
 Procedura. Părţile la diferend pot fixa chiar ele regulile
procedurii arbitrale. Procedura cuprinde două faze, una scrisă
şi alta orală, aceasta din urmă având caracter facultativ.
Tribunalul este abilitat să citeze martori, să ordoneze expertize
şi să indice măsuri conservatorii. Deliberările tribunalului sunt
secrete.
 Sentinţa arbitrată. Sentinţa arbitrală nu poate produce efecte decât între părţi şi se
bucură de autoritatea lucrului judecat. Ea este obligatorie pentru părţi, are caracter
definitiv, dar nu este executorie.
 Validitatea unei sentinţe arbitrale poate fi contestată pentru unul dintre următoarele
motive:
• exces de putere,
• corupţie,
• absenţa motivării sentinţei,
• derogarea de la o regulă fundamentală de procedură,
• nulitatea compromisului.
 Caracterul neexecutoriu al sentinţei arbitrale.
 Executarea sentinţelor este voluntară şi se bazează pe buna-credinţă a părţilor care
au decis să aleagă şi să urmeze această modalitate de soluţionare a diferendului.
 în marea majoritate a cazurilor, sentinţele arbitrale au fost efectiv executate de
către părţi.
Soluţionarea paşnică a diferendelor în
cadrul unor organizaţii internaţionale
 Tipurile de diferende care pot surveni în cadrul unei organizaţii internaţionale
privesc raporturile dintre statele membre ale organizaţiei.
 apar atunci când sunt opuse două sau mai multe state membre în legătură cu
interpretarea şi aplicarea actului constitutiv al organizaţiei sau când un stat
membru este în dispută cu organizaţia respectivă.
 alte tipuri de diferende:
• cele ce pot surveni între diferitele organe ale unei organizaţii internaţionale şi care
privesc, de regulă, conflicte de competenţă;
• cele ce pot apărea între diferite organizaţii internaţionale cu profil asemănător privind,
de asemenea, delimitarea competenţei lor;
• litigiile între organizaţie şi particulari;
• diferendele dintre organizaţie şi funcţionarii sau agenţii săi.
 Trăsături
 când se consideră că prin comportarea unui stat sunt puse în pericol pacea şi
securitatea internaţională sau scopurile organizaţiei, orice alt stat poate cere
declanşarea unei proceduri de reglementare a conflictului, fiind vorba de un interes
comun al întregii comunităţi internaţionale.
 Orice organizaţie internaţională este creată şi se bazează pe recunoaşterea existenţei
unui interes comun al statelor membre care constituie de fapt însăşi raţiunea de a fi a
acesteia.
 unele organizaţii internaţionale oferă sisteme de reglementare a conflictelor care permit
tratarea fiecărui diferend în parte potrivit caracteristicilor sale.
 Actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale prevăd posibilitatea aplicării unor
sancţiuni împotriva statelor care Ie încalcă regulile: excluderea din organizaţie, cu
pierderea beneficiilor rezultând din calitatea de stat membru, poate descuraja acţiunile de
încălcare a statutelor organizaţiilor internaţionale.
 ONU şi organizaţiile internaţionale joacă un rol important şi original în prevenirea
conflictelor → găsirea unor soluţii politice la unele diferende dificile, ca şi limitarea
incidenţei unor conflicte internaţionale, în condiţiile în care Carta ONU interzice
recurgerea discreţionară Ia folosirea forţei.
 Competenţa ONU în reglementarea
pe cale paşnică a diferendelor
 ONU, prin Adunarea Generală, poate discuta orice probleme privitoare la menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, poate invita, prin intermediul Consiliului de Securitate,
părţile aflate în diferend, să încerce să-l rezolve prin mijloace paşnice, poate ancheta,
prin Consiliul de Securitate, orice diferend sau situaţie care ar putea da naştere unui
diferend sau poate recomanda părţilor la diferend procedurile sau metodele de
soluţionare cele mai potrivite.
 cu excepţia diferendelor de natură juridică, supuse jurisdicţiei CIJ, ONU nu
soluţionează ea însăşi, în mod direct, diferendele dintre statele membre. Scopul
final al ONU fiind menţinerea păcii, organizaţia acţionează propunând măsuri care să
favorizeze reglementarea diferendelor sau care să evite agravarea acestora.
 Carta prevede că organele sale sunt competente să aplaneze sau să rezolve nu numai
diferendele, ci şi „situaţiile" internaţionale care ar putea duce la o încălcare a păcii sau
ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea.
 în principiu, ONU nu intervine decât atunci când un diferend este grav, când este
susceptibil să ameninţe pacea şi securitatea internaţională, dar, atunci când este
sesizată de state membre, organizaţia nu poate interveni şi în soluţionarea unor
diferende de mai mică importanţă.