Utilizarea mijloacelor bazate pe

constrângere în soluţionarea
conflictelor

Lect.univ.dr. Ina Tomescu

 diferende au drept cauză violarea - pretinsă sau reală - a drepturilor, independenţei,
siguranţei ori demnităţii statelor.
 fiecare stat are dreptul şi datoria de a veghea la propria sa conservare, la respectarea
drepturilor şi intereselor sale legitime şi de a împiedica alte state să se amestece brutal
în dezvoltarea sa;
 fiecare stat este ţinut să se obţină de la orice greşeală ori ofensă, de la orice fapt ilicit sau
injust faţă de alte state şi de a le repara dacă totuşi s-au produs prejudicii printr-o
satisfacţie echitabilă, ceea ce reprezintă comportamente elementare în relaţiile
competitive ori de confruntare internaţionale.
 drepturile şi obligaţiile internaţionale ale statelor nu pot fi încă garantate pe deplin de
organele comunităţii internaţionale din moment ce justiţia internaţională este doar
facultativă, iar Consiliul de Securitate se blochează adeseori prin veto-ul membrilor săi
permanenţi.
 situatii in care statele apreciază că drepturile lor nu au câteodată altă garanţie decât cea
rezultată din forţa adevărului şi a dreptăţii lor subiective, din presiunea opiniei publice, din
asentimentul (sau reprobarea) altor state şi din propria lor putere materială ori conjugată
cu a aliaţilor lor.
 atunci când între două sau mai multe state se iveşte un diferend, ele au nu
numai obligaţia morală, ci şi datoria juridică şi aproape întotdeauna interesul
real ca înainte de a recurge la utilizarea forţei să încerce toate mijloacele
paşnice apte să conducă la o soluţie.
 a încerca rezolvarea un litigiu fără a face apel la forţa brutală e o datorie de
umanitate căci numai aşa pot triumfa raţiunea şi justiţia;
 cine recurge mai întâi la război fără a încerca în prealabil mijloacele de
soluţionare paşnică îşi cauzează sieşi un prejudiciu deoarece chiar şi în
conflictele internaţionale contestatarii trebuie să dea dovadă de moderaţie şi
prudenţă dacă vor să evite consecinţele cele mai grave şi asta indiferent de
puterea de care dispun pentru a-şi apăra interesele.
 între mecanismele de rezolvare paşnică şi uzul de forţă pentru soluţionarea
conflictelor există o categorie intermediară de mijloace de constrângere fără
folosirea forţei armate.
 dreptul internaţional admite că atunci când diferendele nu pot fi rezolvate pe calea
mecanismelor diplomatice, jurisdicţionale ori prin intermediul organizaţiilor
internaţionale, statul lezat în drepturile sale poate recurge la unele măsuri limitate
de constrângere împotriva celor care au încălcat legalitatea internaţională.
 Spre deosebire de mijloacele paşnice, care au la bază înţelegerea dintre state,
măsurile de constrângere se aplică unilateral de către statele lezate în scopul
respectării legalităţii internaţionale, a înlăturării actelor neamicale, restabilirii
drepturilor încălcate sau obţinerii reparării prejudiciilor cauzate.
 Ele se încadrează în noţiunea de "autoajutor" (selfhelp) şi în trecut se aplicau cu
folosirea forţei armate (represalii, blocada paşnică şi ocupaţia militară a unui
teritoriu) sau fără folosirea forţei armate (retorsiunea, ruperea relaţiilor
diplomatice, represalii economice-embargoul sau represalii politice-boicotul).
 Reglementarea actuală a utilizării forţei armate, instituirea principiului soluţionării
paşnice a diferendelor şi crearea ONU ca formă de organizare a comunităţii
internaţionale exclud posibilitatea folosirii de către state a forţei armate în
aplicarea măsurilor de constrângere, cu excepţia exercitării dreptului la
autoapărare împotriva agresiunii;
 doar Consiliul de Securitate poate aplica astfel de măsuri şi tot el este acela care
poate decide măsurile de constrângere fără folosirea forţei armate, precum
"întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor
feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de
comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice";
 art.42 - atunci când măsurile enumerate mai înainte nu ar fi adecvate ori s-au
dovedit a nu fi adecvate, Consiliul de Securitate poate decide acţiuni precum
"demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene,
maritime sau terestre ale Membrilor Naţiunilor Unite".
 Acest mecanism de recurgere la măsuri de constrângere instituit prin
Carta ONU nu exclude totuşi posibilitatea ca, în cazul unei acţiuni
inamicale ori ilicite a unui stat, statul lezat, fără intervenţia Consiliului de
Securitate, să recurgă în mod excepţional la anumite măsuri de
constrângere sau sancţiuni fără folosirea forţei armate, în strictă
conformitate cu obligaţia sa de a se abţine de la ameninţarea cu forţa
sau de la folosirea ei.
 Realitatea relaţiilor internaţionale demonstrează că statele sunt tentate
adeseori să treacă peste limitele impuse de Carta ONU, justificându-şi
acţiunile fie pe imperfecţiunea ori slăbiciunea dreptului internaţional
convenţional, fie pe existenţa unui drept cutumiar care le permite să
utilizeze mijloace bazate pe constrângerea în soluţionarea crizelor.
 Retorsiunea
 Retorsiunea constă în măsurile luate de un stat în vederea
constrângerii altui stat să pună capăt actelor sale neprieteneşti,
contrare uzanţelor internaţionale, cum ar fi sporirea taxelor
vamale, interzicerea accesului în porturile unui stat pentru
cetăţenii şi navele altui stat etc.
 atât actul la care se răspunde prin retorsiune, cât şi retorsiunea
însăşi nu implică violarea normelor dreptului internaţional, ci numai
lezarea inamicală a unui interes neprotejat juridic;
 spre exemplu, în practică s-a justificat adesea retorsiunea faţă de
declararea ca persoane non grata a unor diplomaţi ai unui stat prin
expulzarea proporţională a diplomaţilor statului lezat (la fel e cazul
acordării sau retragerii clauzei naţiunii celei mai favorizate).
 Embargoul (1)
 este măsura cu caracter preventiv prin care un stat interzice importurile, exporturile
sau ieşirea din porturile sale a navelor străine sau ordonă reţinerea bunurilor de
orice fel ce aparţin unui terţ, pe care le sechestrează.
 Posibilitatea instituirii embargoului este prevăzută de Carta ONU ca măsură
colectivă de constrângere faţă de statele ale căror acţiuni constituie o ameninţare
pentru pacea şi securitatea internaţională;
 art.41 abilitează Consiliul de Securitate să hotărască astfel de măsuri ce nu
implică folosirea forţei armate pentru a da urmare hotărârilor sale şi să ceară
statelor să le aplice măsurile respective care pot cuprinde întreruperea totală sau
parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene,
poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie.
 Multe din Rezoluţiile ONU, dar şi ale altor organizaţii (OSCE ori UE) luate în ultimii
ani împotriva unor state ca Irakul, Iugoslavia, Afganistanul au inclus şi măsuri de
embargou; din motive umanitare, medicamentele pentru populaţia civilă sunt
excluse de la embargou, iar importul de alimente este condiţionat de obţinerea
unei autorizaţii de la Comisia pentru Sancţiuni a ONU.
 Embargoul (2)
 Din practica ultimilor ani, reiese că această măsură temporară a fost aplicată uneori
abuziv: excepţiile referitoare la alimente şi medicamente au avut un caracter teoretic;
 statele supuse embargoului nu au reintrat în legalitate, iar pentru deciziile
autorităţilor superioare au plătit adesea numai oamenii simpli;
 multe din statele care au aplicat embargoul au suferit pierderi economice importante
pe care nu le-au mai recuperat.
 azi măsurile de embargou se pot adopta noilor realităţi, putându-se sechestra şi
conturile aflate în bănci străine ori interzice accesul autorităţilor politice şi militare ale
statului sancţionat.
 Embargoul rămâne un instrument de constrângere şi în mâna statelor:
Departamentul de Stat al SUA a precizat că 75 din 193 naţiuni sunt supuse
sancţiunilor americane (de la retorsiune la blocadă) pentru încălcări serioase ale
drepturilor omului, implicare în traficul de droguri, nesemnarea acordurilor de
excludere de la jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale (cu sancţiunea neacordării
ajutorului militar) sau ofense minore (aplicarea greşită a etichetelor pe conservele de
peşte).
 Boicotul
 este o măsură de constrângere executată de un stat sau o organizaţie
internaţională împotriva unui stat ce încalcă normele dreptului internaţional,
constând în întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale, sportive etc, ca
şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale, telegrafice, prin radio şi
televiziune;
 această definiţie se suprapune parţial peste definiţia embargoului, cu care se
poate confunda adeseori.
 Statele recurg, de obicei, la boicot ca mijloc de represalii, iar Consiliul de
Securitate îl poate decide ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a
comis un act de ameninţare a păcii, de violare a ei sau de agresiune.
 Astfel de măsuri de boicot au fost decise de Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate al ONU împotriva Republicii Sud Africane pentru a o determina să
pună capăt politicii de segregaţie rasială.
 Ruperea relaţiilor diplomatice
 reprezintă actul unilateral al unui stat prin care se pune
capăt misiunii sale diplomatice dintr-un alt stat;
 ea nu trebuie confundată cu retragerea ambasadorului şi
poate avea caracter de represalii în scopul de a constrânge
statul respectiv la încetarea unor acte ilegale.
 Ruperea relaţiilor diplomatice poate fi decisă şi de ONU,
împreună sau separat cu măsurile de embargou ori boicot
(alături de care e prevăzută în art.41 din Cartă) şi a constituit
adesea pasul spre război ori măsurile de constrângere cu
folosirea forţei armate.